machetedidactice.com

„Arlo are nevoie de ochelari” de Barney Saltzberg * Prichindeii de trei ani continuă să descopere mirosul, auzul, dar și gustul

Periplul meu alături de cei mici pe tărâmul simțurilor a continuat cu ziua în care am vorbit despre miros și auz. Am avut minunata inspirație de a achiziționa o pereche de ochelari la care era atașat un nas cu mustață. De la Jumbo i-am cumpărat și după ce i-am scos din țiplă, am ales să le tai mustața, pentru că nu era în concordanță cu tema. I-am lăsat pentru discuția cu și despre nas și vreau să vă spun că am făcut o adevărată terapie de râs și voie bună. Fiecare copil a fost extaziat de cum arătau colegii atunci când și-i puneau, și, fără excepție, toți au dorit a se fotografia cu ei. După ce fotografia era făcută, cereau să o vadă, iar amuzamentul atingea cote foarte mari.

   

După ce ne-am încărcat cu multă voie bună, am trecut la a-l analiza. Și a fost un dialog minunat despre importanța nasului atât la mirosit cât și la respirat. Am reamintit despre medicul care se ocupă de nas-gât-urechi și despre cum procedăm atunci când nasul este iritat și secrețiile sunt supărătoare. S-a insistat pe faptul că nu trebuie nimic băgat în nas, pentru că sunt situații când numai medicul poate remedia necazul precum și pe faptul că atunci când ești răcit și=ți curge nasul e bine să ai o batistă pentru a-l șterge. Termenul de batistă nu mai este prea uzitat, acum fiind la putere șervețelele de unică folosință ceea ce este mai comod, trebuie să recunoaștem.

Am început cu o recapitulare a celor învățate zilele trecute, iar copiii au putut răspunde la întrebări, semn că le-a plăcut și au reținut. Am adus în sprijinul meu un atlas, cu care știam că nu voi da greș: Prima mea enciclopedie Larousse – Corpul omenesc, cea de la Editura Rao.

De ajutor mi-a fost și Urechilă, macheta care m-a ajutat să vorbesc despre ureche. Copiii au aflat despre faptul că urechea nu este doar cea care se vede, că mai există și în interiorul capului una medie. Am făcut exerciții în care ne-am astupat urechile în timp ce emiteam sunete și am avut posibilitatea să vedem cum anume se aude dacă mâinile lasă sunetul să pătrundă.

Am folosit și un program de pe calculator care m-a ajutat să aduc în atenția copiilor diferite sunete, provocându-i în a le descoperi.

 

Secvențele de mișcare au fost inserate între activități, știut fiind că cei mici, atât de mici au nevoie de ele pentru a-și putea descătușa energiile și a continua activitățile care necesită o poziție statică.

Arlo a apărut iar, copiii reascultând povestea, unii dintre ei știind replicile și participând activ, gesticulând și comentând pe alocuri.

Secvența care a urma mi-a dezvăluit, dacă mai era nevoie, ce sursă reprezintă copii și cât de deschis și atent trebuie să fii la atitudinea lor. Am printat și laminat niște cartonașe pe care se aflau desenate cornete cu înghețată. Ele erau grupate pe culori – patru la număr, dar fiecare culoare era pe nuanțe, de la deschis la închis. Le-am pus pe o măsuță în fața lor și am așezat tabla magnetică pentru a le înșira după niște cerințe foarte clar specificate. Pe tablă erau puse, în partea de sus, planșele unde erau reprezentate zonele de pe limbă unde se simte gustul (dulce, acru, sărat, amar), fiecare fiind colorate exact ca înghețatele noastre.

A venit primul copil și l-am rugat să aleagă un cartonaș de pe masă să-l arate colegilor, să spună ce culoare are după care să-l pună pe tablă.

La al doilea am formulat aceleași cerințe iar el le-a urmat, al treilea și al patrulea la fel ca să urmeze al cincilea care mi-a arătat că pot fi mai explicită, așezarea lor pe tablă fiind mult mai clară și logică. Atunci când a luat cartonașul de pe masă, l-a asociat cu culoarea care era pe planșele în care se aflau limbile colorate și așa am asociat după culori, cartonașele cu planșele mari.

Dintr-o dată totul a căpătat altă formă și, cred că altă înțelegere eu fiind extrem de încântată de acest lucru.

După ce copiii au grupat cartonașele pe culori, am încercat să văd dacă le pot după și după nuanțe și au reușit. Au reușit cei mai mulți dintre ei singuri!

Iar finalul a arătat așa:

Ne-am jucat apoi cu Mr. Potato și prietenii lui, de data aceasta fiecare prichindel venind pentru a atașa o parte a corpului. Cerința a sunat așa:

– Pune, te rog, o mână domnului Cartof.
sau
– Pune urechile domnișoarei Morcov.

La final, am observat că una dintre figurine cu avea puse corect părțile componente. Eu am văzut de când a fost atașată, dar am lăsat-o așa pentru a o arăta copiilor, identificând ei eroarea. Și ei au rezolvat!

Finalul a fost unul colorat, copiii înveselindu-l pe Mr. Potato. Și așa am mai parcurs o zi în care totul a fost la superlativ, și chiar a fost fără a exagera cu nimic.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: