Vacanța a început, dar mai privim puțin în urmă

Da, a început vacanța de vară cu temperaturi de 15 grade și cu ploaie multă și sâcâitoare. Atâtea rugăminți de ploaie am auzit că de când a început, nu se mai oprește. Nu e așa de rău ca în alte părți ale țării, acolo unde sunt inundații mari și pagube însemnate asupra  recoltelor, dar e plictisitor și supărător să tot vezi cum toarnă de parcă cineva ar sta cu găleata de apă pe casă. Să sperăm că nu va mai dura mult și soarele va străluci din nou, așa cum este caracteristic acestui anotimp.

Starea de spirit e influențată și de vremea de afară, asta e clar, de aceea am căutat să avem activități de interior care să ne facă să uităm. Și ce era mai potrivit ca o privire în urmă, la anul școlar tocmai terminat și la ce anume a însemnat el pentru noi.
Nu vreau a mă căina așa cum nu vreau a exagera, dar dacă privești în urmă știi la ce anume mai trebuie lucrat, ce a fost făcut bine și de ce anume să ne ferim pentru a putea continua la parametri mai mari acest demers școlăresc.

Nu pot să nu remarc că abilitățile copilului la unele materii nu au suferit îmbunătățiri, educația tehnologică, sportul și desenul dându-i bătăi de cap. De încercat s-a încercat și voi continua demersul însă acolo unde nu este talent, nu ai cum interveni.
La educație tehnologică o bună parte din semestrul II a fost ocupat cu lucrul manual, și mânuirea acului pe etamină a fost poticnit și nedorit. A cusut, până la final, două cireșele cu coadă cu tot, dar s-ar fi dorit ceva așa, mai pentru băieți. A avut noroc cu o altă lucrare solicitată, aceea a confecționării unui obiect de lut, care mai apoi să fie înfrumusețat în clasă.

Cu ajutorul lutului de la Milan, Luca a făcut o farfurie pe care a lăsat-o la uscat. Nu a fost greu, având de întins lutul și a-l monta pe spatele unei farfurii adânci. Greșeala pe care a făcut-o, iar eu nu mi-am dat seama, a fost că a pus mai multe fâșii în loc să întindă o singură foaie ceea ce a făcut ca la uscare să nu se vadă prea bine. L-am mai întărit cu puțin silipici și per total a ieșit bine.

După ce s-a uscat a fost desprins și s-a trecut la ornat, de data asta pe fața farfuriei. Arată ciobită pentru că existat un incident în clasă când un coleg a aruncat cu nu știu ce, iar farfuria a avut de suferit.

Acțiunea confecționării acestui material a fost salvatoare și așa s-a obținut o notă mare.

La sport, baremurile și cerințele nu au fost trecute și nici nu s-a insistat pentru că starea de sănătate nu permite un efort susținut, însă nu am dorit a lua o scutire medicală totală, pentru a putea participa la ore, dar în limitele posibilului. Nu a fost cu supărare nota finală, chiar dacă asta a tras în jos media generală. Trebuie privit cu acuratețe, pricepută și acceptată situația.

La desen au existat multe străduințe pe care le-am semnalat în articolele mele scrise atunci când s-au petrecut lucrurile, dar nici nu doresc a insista prea mult pentru că e vorba de talent: dacă ai talent îl exprimi prin creion ori acurelă, dacă nu, te străduiești să faci ceea  ce poți, prin frecvența la ore și o conduită adecvată. Oricum, străduința asta a dus la pierderea multor ore, de pomană, numai pentru a nu merge cu desenele nefăcute. De bodogăneli și tergiversări nu cred că mai este necesar să povestesc.

În rest, a fost bine și foarte bine și am înțeles cum trebuie abordată materia în funcție de profesorul de la catedră. Am învățat, în timp, de când sunt părinte, că notele nu reprezintă oglinda fidelă a școlarului, iar examinarea poate fi făcută în fel și chip în funcție de abilitățile și pregătirea celui de la catedră.

Cum spuneam, e vacanță! E ceva de lucru și de citit. Ne vom strădui să facem față cerințelor așa cum vom încerca să ne relaxăm cum ne pricepem noi. Sper să și reușim!

„Jim Năsturel și cei 13 Sălbatici” de Michael Ende

Dacă cititorul credea că aventurile lui Jim Năsturel și a mecanicului de locomotivă, Lukas, se vor termina după prima carte, ei bine, se înșela. Lucrurile nu au stat așa și aventura celor doi se prelungește. Știți cum am simțit-o din natură, alături de câteva căpșuni adevărate, cu gust așa, ca odinioară?

Odată întorși acasă, viața pe Lummerland continuă ca de obicei. Într-o zi, poștașul își lovește barca de țărm pentru că nu l-a văzut, și astfel se ia decizia de a construi un far. Din păcate însă, Lummerland este mult prea mic pentru o astfel de construcție. Un far care este atât de mare nu are cum să încapă pe un teren așa de mic iar cei doi prieteni se hotărăsc să-l roage pe Uriașul Părelnic să vină la ei pentru a îi ajuta. Se știe că din depărtare, Tur-Tur părea gigantic, astfel putând fi văzut de la mare depărtare. Urma a locui pe insulă iar noaptea să stea treaz, pe post de far, cu un felinar în mână.
Cei doi, Jim și Lucas, au lansat-o pe Emma la suprafața apei și la fel au făcut și cu Molly, călăfătuind-o și pe ea pentru a putea pluti pe apă.
Nu au ajuns foarte departe pentru că în Marea Barbarilor au întâlnit-o pe Sursulapici, prințesa sirenă. De la ea au aflat că trebuie să ajungă la marele magnet, și se hotărăsc să o lase pe Molly în urmă, fiind prea periculos pentru o locomotivă atât de mică.

Trec printr-o sumedenie de aventuri, iar într-una dintre ele trebuie s-o transforme pe Emma într-un submarin, pentru a o căuta pe Molly care între timp dispăruse. Căutarea prelungindu-se, călătorii încep să se simtă puțin somnoroși, pentru că nu mai au aer în cabina mecanicului. Înainte de a-și pierde cunoștința, ei văd sub apă ruinele unui oraș misterios care nici nu bănuiau a cui este și de ce a ajuns acolo.
Se trezesc în Lummerland și-și reiau viața obișnuită. Dl. Tur Tur își ocupă poziția de far.
O scrisoare adresată de cei 13 Sălbatici doamnei Mahlzahn ajunge, din greșeală, la ei, și așa află că pirații au răpit-o pe Molly de la pietrele magnetice.
Între timp, doamna Mahlzahn care a fost lăsată în viață de Jim și Lukas, s-a transformat în Dragonul de Aur al Înțelepciunii. Din primul volum știam că de un an de zile era nevoie pentru ca transformarea să fie terminată.
Reîntorși în Mandala, împăratul le oferă corabia lui pentru a merge și a-i înfrunta pe pirați. Dragonul Înțelepciunii le dă indiciile necesare pentru ca pirații să poată fi învinși. Lucrurile nu stau chiar așa, pentru că hoinarii mărilor erau prea buni pentru a fi doborâți de niște amatori. Jim este îngrozit să asiste la scufundarea lui Molly, dar și la distrugerea vaporului imperial.

Pirații locuiau pe Tărâmul-care-n-ar-trebui-să-fie iar aici Jim află cine este el de fapt, anume prințul din Jamballa, urmașul Regelui Gaspar. Și aici cititorul are parte de multă aventură pentru că pirații află că nu sunt 13 ci 12, Dragonul de Aur spulberând misterul, și pentru că fiecare din ei știa doar o literă și nu avea încă un nume, au fost botezați de Jim și Lukas.

Tot dragonul le spune că pământul însorit al Jamballei va apărea din nou când Tărâmul-care-n-ar-trebui-să-fie va fi scufundat. Și chiar așa a și fost pentru că atunci când au scufundat-o, Jamballa s-a ridicat din nou din valurile mării, iar Lummerland era cel mai înalt vârf al ei. Jim devine regele țării și se poate căsători cu Li Si. Are parte de un mare cadou de la Sursupalici și Oceanoidul ei, atunci când o aduc pe Molly la suprafață ea fiind găsită în cea mai adâncă parte a oceanului.

Jim Năsturel și Lukas sunt cei mai buni prieteni și au fost încă din ziua în care micul Jim a venit pe insula Lummerland într-o cutie. Ei alcătuiesc o echipă adevărată și ca atare supraviețuiesc aventurilor ciudate și interesante, alături de giganți fictivi, jumătăți de dragoni și multe alte creaturi neobișnuite. Nimic nu este prea departe pentru ei, nici o apă prea adâncă și nici un munte prea mare când vor să-și atingă scopul.

O poveste despre o prietenie adevărată pe care nu ar trebui s-o rateze nici un cititor, fie el mic sau mare.

„Proscrișii” de S.E. Hinton

După ce Luca a început cartea și a lăsat-o pentru că a considerat-o prea violentă, am avut curiozitatea să văd de ce anume a perceput-o așa.

„Proscrișii” de S.E. Hinton spune povestea a două grupuri de adolescenți a căror rivalitate provine din diferențele socio-economice. Cu toate acestea, autoarea sugerează că aceste diferențe de clasa socială nu sunt neapărat cauza dușmăniei dintre cele două grupuri. Unsuroșii și Socs împărtășesc câteva lucruri în comun.
Cherry Valance, o adolescentă din tabăra Socilor, și Ponyboy Curtis, un Unsuros, discută dragostea lor comună despre literatură, muzică și apusuri de soare, depășind – chiar dacă numai temporar – situațiile care alimentează dușmănia între grupurile din care provin. Conversația lor armonioasă sugerează că pasiunile comune pot șterge decalajul dintre bogați și săraci. Această stare de înțelegere marchează un punct luminos în economia sumbră a romanului potrivit căruia lupta dintre clase este una de lungă durată. Pe parcursul romanului, Ponyboy începe să vadă modelul experienței împărtășite. El își dă seama că greutățile cu care se confruntă Unsuroșii și Socii pot lua forme diferite, dar membrii ambelor grupuri – precum și tinerii de pretutindeni – trebuie în mod inevitabil să se înțeleagă înfrângându-și frica, cu iubire.

Ideea acțiunilor corecte și onorabile apare pe tot parcursul romanului și funcționează ca o componentă importantă a înțelegirii acestuia. Unsuroșii consideră că este datoria lor, spune Ponyboy, să se ridice unul față de celălalt în fața inamicilor și autorităților. În special, vedem acte de onoare datorită lui Dally Winston, un personaj care este în primul rând definit de delincvența și lipsa de rafinament. Ponyboy ne informează că o dată, într-un spectaculos moment de solidaritate în grup, Dally s-a lăsat arestat pentru o crimă pe care Two-Bit o comisese.

Referințele literare apar pe tot parcursul poveștii, ajutându-ne să înțelegem cum se văd personajele romanului pe ele însele, dar și pe cei din jur. Ponyboy se referă mai întâi la o lucrare de literatură din capitolul 1, când se compară cu Pip din „Marile speranțe” scrisă de Charles Dickens. Ponyboy se identifică cu Pip, pentru că el, ca și Pip, este orfan, sărac, ce se luptă să înțeleagă lumea. În plus, atunci când erau la biserica părăsită, Ponyboy și Johnny au pus un accent deosebit pe poemul lui Robert Frost, care îi ajută să înțeleagă că atât creșterea cât și confruntarea cu realitatea este o parte necesară a vieții. După ce ascultă cum citește Ponyboy din cartea „Pe aripile vântului”, Johnny îl asemuiește pe Dally cu un gentleman din sud. Având această viziune idealizată despre Dally, Johnny va fi capabil să-l înțeleagă.

Literatura nu creează doar o legătură între Ponyboy și celelalte personaje, ca atunci când discută despre cărți cu Cherry și le citește lui Johnny, dar creează și o premisă ciclică pentru narațiunea în sine. Aflăm la sfârșitul romanului că narațiunea din Proscrișii este de fapt o lucrare autobiografică pe care Ponyboy o scrie pentru a promova clasa. Această revelație confirmă importanța literaturii în poveste ca mijloc de conectare cu ceilalți.

Deși Hinton oferă descrieri fizice detaliate ale tuturor personajelor sale, ea acordă o importanță deosebită ochilor lor. Ochii personajelor reprezintă fațetele cheie ale personalităților lor. De exemplu, Darry și Dally – cei doi băieți cu care Ponyboy se simte cel mai puțin confortabil – au ochi albaștri înghețați. Ochii lui Dally, în special, sunt înguști. Naratoarea consideră că aceste două personaje sunt foarte importante, iar culorile ochilor le reflectă invulnerabilitatea. Hinton definește în mod repetat care este culoarea ochilor lui Johnny, negri, largi. În corespondență cu forma și culoarea ochilor, Johnny este, în general, nervos, blând și vulnerabil la atac.

E interesant de urmărit și simbolurile descrise de autoare: pumnalul lui Two-Bit, inelul lui Bob, mașinile, modul în care își poartă părul băieții din grupul Unsuroșilor.

Pentru că Luca a fost curios, și el la rândul lui, m-a rugat să-i povestesc ce s-a întâmplat de acolo de unde a abandonat el lectura. Și am făcut-o pentru că acest fapt a înlesnit și discuții interesante, pe care ar fi fost regretabil să le ratez.

Dar despre cum reacționează cei din gașcă când află despre luptă și ce se va întâmpla cu Ponyboy, Johnny ori Dally va trebui să citiți pentru a nu vă răpi plăcerea. Tot din lectura aceasta veți mai afla ce înseamnă prietenia și cât poți risca pentru un frate.

Iar după aceea,  v-aș ruga să-mi spuneți ce amprentă a lăsat povestea asta asupra voastră, dacă nu e o îndrăzneală prea mare.

Ah! și am văzut că s-a făcut și o ecranizare, prin anii 80, așa că există și varianta asta care, evident, pălește în fața scrierii, chiar dacă distribuția este de zile mari, iar regia la fel.

Spor la citit că se apropie vacanța iar timp este berechet. 😉

Rusia – Proiect geografie clasa a VI-a

Anul școlar stă să se termine. Materia care a rămas nepredată aleargă spre mințile școlăreilor pentru a nu rămâne nebifată. Nu mai este răgaz pentru aprofundare așa cum nu mai este timp pentru discuții în tihnă. Totul e pe repede-nainte și asta nu e neapărat un lucru bun. Sunt subiecte peste care merită să te apleci și să nu le bruschezi cu graba ta.
Dar cine mai are timp pentru toate astea, mai ales acum când clopoțelul se pregătește și el de vacanță, sunând pentru ultima dată pe 15 iunie?
Nu mai are nimeni timp înafară de unii care cred că educația nu se face contra cronometru ci cu migală, tihnă și bună dispoziție, dar mai ales cu sufletul deschis.
Nu degeaba se spune că profesorul poate împinge un elev în a progresa ori, invers, în a regresa/abandona. El, dascălul, are niște frânghii pe care dacă se pricepe a le mânui, poate transforma niște mârțoage în armăsari care mănâncă jăratic, aidoma celor din poveste.

Până să ajungem la faza asta ne vedem de treaba noastră și căutăm să descoperim frumusețea geografiei așa cum ne pricepem noi. Poate cel mai important este că nu abandonăm în ciuda expresiilor și gesturilor care vin de acolo de unde nu ar trebui să vină.

La geografie s-a ajuns la Rusia, o țară fascinantă și minunată la toate capitolele. Pentru că domnul a cerut copiilor să deseneze pe caiet harta acestei țări și să facă un conspect din carte despre economia ei, am căutat să aduc în fața școlărelului meu o altă abordare, mai completă, care să-i stârnească curiozitatea. Eu am reușit, și cu ajutorul materialelor pregătite am petrecut câteva ceasuri minunate.

Altfel se leagă discuția atunci când mergi firesc, prin toate domeniile, trecând de la unul la altul lin și cu sens.
S-au citit informații din mai multe atlase, s-au extras ideile principale de la fiecare. Începând cu noțiunile principale: granițe, întindere, forme de relief, populație, economie, turism și până la reprezentanții culturii ruse, totul s-a împletit armonios.

Am confecționat și niște fișe pe care școlarul să le completeze pentru ca mai apoi să le atașeze lapbook-ului.

Fondul sonor pe care l-am ales pentru această activitate a fost din mai multe stiluri, dar toate ducându-te cu gândul la subiectul principal: Rusia.

Best of Russian Piano Trios | Tchaikovsky, Rimsky-Korsakov, Borodin, Glinka, Arensky, Taneyev

Ellington/Strayhorn/Tchaikovsky – Nutcracker Suite Act One (1960)

Tchaikovsky – Piano Concerto 1 – B Flat Minor

Am scos matrioștile din dotare și le-am mai înșirat completând amintirile deja existente și pitite în ele.

Nu suntem la prima activitate în care vorbim despre Rusia și istoria ei. Iată ce am mai făcut:

Rusia, o țară pe două continente. Astăzi, Asia!

Rusia – O țară pe doua continente. Astăzi Europa.

Am zăbovit și pe creația lui Kandinski, poate pentru că pare mai accesibilă pentru mulți dintre noi.

Dacă doriți să vă jucați, puteți accesa Kandinsky workshop, acolo găsind toți pașii necesari. E distractiv și reconfortant în același timp. 🙂

Și așa, am mai reîmprospătat, dar și completat noțiunile despre Rusia. Chiar dacă domnul profesor nu a avut răgaz câteva secunde să se aplece asupra muncii școlarului, copilul a venit încântat acasă pentru că:

– Mama, am dat lucrare și mi-au fost de folos informațiile din activitatea noastră. Mai ales când a venit vorba despre ruble. 🙂

Spor la învățat și creat!

„Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă” de Michael Ende

Am ajuns, alături de Luca, la lectura „cărții noastre” la un alt titlu semnat de Michael Ende, Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă.
Ca la toate cărțile acestui autor, lectura s-a legat greu, poticnit, și încă nu am reușit să găsesc răspunsul la întrebarea de ce se petrece așa. L-am întrebat pe Luca de mai multe ori dacă vrea să ne oprim și a refuzat. M-a bucurat alegerea lui și am continuat.
De pe la pagina 50-60 – de unde se spune că intervine plictiseala – la noi totul a prins contur și am intrat în starea specifică lecturii de seară, cu drag și acel freamăt care mi-e atât de drag. Revenind totul la normal, povestea a căpătat alte valențe și ni s-a așezat la suflet, în rând cu multe alte povești despre care ne aducem aminte cu mare, mare drag.

Cum aminteam, este un roman pentru copii scris de Michael Ende. Publicat în 1960, a devenit una dintre cele mai de succes cărți germane pentru copii în epoca postbelică. După ce a fost respinsă pentru prima oară de o duzină de editori, a primit premiul german pentru literatură în 1961 și a fost tradusă în 33 de limbi. Succesul său enorm a dat naștere continuării Jim Năsturel și Cei 13 Sălbatici.

Povestea începe pe o insulă numită Lummerland, care are spațiu doar pentru un mic palat, o gară și șine pe toată insula, un magazin alimentar, o casă mică, un rege, o locomotivă pântecoasă numită Emma și un mecanic de locomotivă pe numele lui Lukas. Într-o zi, poștașul – care trebuie să vină cu vaporul – aduce un pachet cu o adresă aproape ilizibilă pentru o doamnă Vaas. Pe spate era un număr mare, 13, ceea ce a făcut să se creadă că ea era destinatarul. Spre surprinderea lor imensă, în interiorul ei se află un copil negru, iar el este adoptat de doamna Vaas și numit Jim Năsturel.

Pe măsură ce Jim crește, Regele, Alfons al XII-lea Fără un Sfert, începe să-și facă griji că insula este prea mică și că nu va mai fi suficient spațiu pentru ca Jim să trăiască de îndată ce va deveni adult. El îl anunță pe Lukas că, în acest caz, Emma trebuie eliminată. Lukas, deranjat de această decizie, decide să părăsească insula cu Emma, ​​iar Jim se hotărăște să îl însoțească, transformând locomotiva într-o navă improvizată. Pleacă în toiul nopții, amândoi, la bordul Emmei și sosesc pe coasta Chinei.

Când ajung în Ping, capitala Mandalei, câștigă prietenia unui mic localnic pe nume Ping Pong, care le spune că împăratului este în doliu, fiica sa, Li Si, fiind răpită și ținută ostatică în Cetatea Dragonilor.  Lukas și Jim își oferă ajutorul și, în timp ce investighează circumstanțele dispariției lui Li Si, află câteva informații și nume care sunt direct legate de misterioasa sosire a lui Jim în Lummerland: doamna Mahlzahn, Cei13 sălbatici și ținutul Kummerland. Acum, Jim și Lukas au un alt motiv să meargă la Cetatea Dragonilor, situat în Kummerland, să se confrunte cu doamna Mahlzahn.

După o călătorie lungă și periculoasă, sosesc în Cetatea Dragonilor. De-a lungul drumului, își fac doi prieteni noi, gigantul domn Tur Tur și Nepomuk, jumătate dragon. Jim și Lukas au eliberat-o pe Prințesa Li Si, dar și un număr mare de copii, care au fost răpiți și vânduți doamnei Mahlzahn de o bandă de pirați, cei 13 Sălbatici. Doamna Mahlzahn ținea copiii legați de birourile de la școala ei, unde îi învăța cu forța, tot soiul de lecții.

Jim și Lukas o ia pe doamna  Mahlzahn împreună cu ei în timp ce se întorc pe râul Galben, care începe chiar din Cetatea Dragonilor. Sosind înapoi în Mandala, au parte de o primire triumfală și sunt surprinși de niște știri uimitoare. Doamna Mahlzahn este pe cale să se transforme în Dragonul de Aur al Înțelepciunii, iar ceilalți locuitori din Lummerland doresc să revină pe insulă.

Având sfaturi de la Dragonul de Aur, Lukas și Jim intră în posesia unei insule plutitoare, pe care o vor numit Noul-Lummerland și care va servi drept reședință ulterioară a lui Jim. Acesta se logodește cu prințesa Li Si, așa cum îi promisese împăratul Mandalei, și primește ca dar de la Lukas o locomotivă proprie, pe care o numește Molly.

Ce se întâmplă după, vom afla din continuarea poveștii, Jim Năsturel și Cei 13 Sălbatici.

„O buclă în timp” de Madeleine L’Engle

De mai multă vreme doresc să vă povestesc despre cartea publicată în 1962 care a apărut abia acum pe marile ecrane așa aducând-o din nou în atenția cititorilor.
Am așteptat să văd această ecranizare, pe care s-a bătut mare monedă, dar se pare că nu a avut succesul scontat de producători. Așa că, înafara unor filmulețe de prezentare, filmul integral nu a fost achiziționat pentru marile ecrane din România. Cel puțin până acum din câte știu eu.

Dar am citit cartea, O buclă în timp, după ce a făcut acest lucru și Luca. Nu a fost foarte entuziasmat, dar la momentul acela nu am vorbit prea mult pentru că eu nu aveam idee despre ce este vorba și cum curge povestea. Însă după ce am citit am putut face acest exercițiu.

A meritat să revizuim povestea clasică a lui Meg Murry, o fată tânără și strălucitoare, care călătorește prin univers pentru a-și găsi tatăl cercetător dispărut. Ea este însoțită de fratele ei mai mic, Charles Wallace, și de un băiat de liceu, Calvin O’Keefe. Împreună, traversează universul printr-un teseract, care reprezintă „o modalitate de a călători prin timp și spațiu cu ajutorul celei de a cincea dimensiuni”, iar pe parcurs întâlnesc ființe celeste numite doamna Care, doamna Ce și doamna Cine, care îi ajută în călătoria lor.

La începutul cărții, Meg este o fată familiară, ciudată, dar iubitoare, tulburată de nesiguranța personală și îngrijorarea față de tatăl ei, care a lipsit mai mult de un an. Povestea începe cu sosirea doamnei Ce la casa Murry într-o seară întunecată și furtunoasă. Deși arată ca un personaj excentric, ea este de fapt o creatură cerească, cu capacitatea de a citi gândurile lui Meg. O sperie pe mama lui Meg, asigurând-o că există un teseract – un fel de „cută” în spațiu și timp. Prin această cută, Meg și tovarășii ei vor călători prin a cincea dimensiune în căutarea lui Murry.

În după-amiaza de după vizita doamnei Ce, Meg și Charles Wallace merg la cabana ei. Pe drum, se întâlnesc cu Calvin O’Keefe, un băiat popular în școala lui Meg, pe care Charles îl consideră un spirit înrudit. Cei trei copii află de la doamna Ce și de la prietenele ei, doamna Cine și doamnă Care că universul este amenințat de un rău mare numit Umbra care ia forma unui nor gigantic, înghițind stelele din jurul ei. Mai multe planete au cedat deja acestei forțe rele, inclusiv Camazotz, planeta pe care domnul Murry este întemnițat.

Cele trei doamne transportă copiii la Camazotz și îi instruiesc să rămână întotdeauna înpreună în timp ce îl căută pe dl Murry. La Camazotz, toate obiectele și locurile apar exact la fel, pentru că întreaga planetă trebuie să se conformeze pulsației ritmice terifiante a IT-ului, un creier gigantic. Charles Wallace încearcă să lupte împotriva acestuia cu inteligența sa excepțională, dar este suprasolicitat și devine o creatură asemănătoare robotului. Sub controlul IT-ului, Charles îi conduce pe Meg și pe Calvin la Murry și împreună se confruntă cu IT-ul. Cu toate acestea ei nu sunt în stare să reziste puterii IT; și scapă numai în ultimul moment când apare domnul Murry și îi prinde pe Meg și Calvin, călătorind printr-un alt teseract pe o planetă gri numită Ixchel, locuită de creaturi înalte și blânde care îngrijesc călătorii. Charles Wallace rămâne posedat de IT, prizonier de Camazotz.

Pe planeta Ixchel, cele trei doamne apar din nou, iar Meg își dă seama că trebuie să călătorească singură înapoi la Camazotz pentru a îl salva pe fratele ei. I se spune că are ceva, o putere pe care creierul super performant nu o posedă, și aceasta va fi arma ei împotriva răului. Cu toate acestea, Meg trebuie să descopere care este această armă.
Dacă reușește să afle care este această putere ori ba, trebuie să aflați singuri.

Pe mine una nu m-a prins în așa măsură această poveste, pentru că are o înșiruire previzibilă a evenimentelor așa cum pare a veni din altă vreme, ceea ce de fapt și face. Multe s-au schimbat din 1962 încoace, iar modificările în domeniul tehnologiei sunt de-a dreptul spectaculoase.
Din prezentarea filmului se pare că efectele speciale depășesc descrierile autoarei, dar aștept să citesc și continuarea, cea care a apărut nu de multă vreme tot la Editura Arthur. Se numește Vântul bate la ușă și se poate achiziționa de pe site-ul editurii.

Voi reveni cu impresii după ce o voi citi.

Pământul pe care ne ducem traiul

E o vreme cu de toate. Multe grade în termometre, scurte ploi torențiale, tunete, ce mai! primăvară cu de toate.

Acum e momentul să prețuim ceea ce ne oferă pământul și să-l protejăm.

Pe pământ avem de toate
Și mai bune și mai rele,
Bune, rele,
Și-nchisori și libertate
Și-a putea și nu se poate
Și noroi și stele.
„Pământul deocamdată” de Adrian Păunescu

Și un desen făcut de Luca, la această temă.

Europa Mediteraneeană – Italia

Pe așa o vreme splendidă e păcat să nu vizitezi Italia. E adevărat, doar cu gândul, dar și așa, plăcerea nu dispare ci doar este puțin mai palidă.
Am apucat să vizităm doar Veneția, și mă bucur de acest fapt. Sper să reușim ca nu peste multă vreme să apucăm să ne bucurăm și de celelalte destinații de pe meleagurile Peninsulei Italice.
Pe lângă notițele din caiet, Luca a citit și ceea ce scrie în carte. Preț de șase pagini elevul găsește informația condensată în text, imagini, grafice. O sumedenie de nume proprii, de la orașe la munți și ape, până la mărci de mașini, produse alimentare ori agricole.

După ce toate astea au fost rostite, am apelat la Collins – Atlasul lumii în imagini, un atlas apărut la editura Aquila 93, în anul 1997. E o carte pe care noi o îndrăgim foarte mult și la care am apelat de nenumărate ori.

Am găsit și o fișă pe didactic.ro, pe care vă invit s-o folosiți pentru că e de ajutor.

Am insistat mai mult pe vulcanii din această regiune, pentru că sunt speciali, fiind cei mai vechi vulcani activi din lume.

Printre teoriile legate de originea numelui se numără:

Heracles era, în mitologia greacă, fiul lui Zeus și al reginei Alcmena din Teba. Zeus mai era știut și ca Huēs (Ὓης). Heracles a fost, de asemenea, știut și ca Huēsou huios (Ὓησου υἱός), „Fiul lui Hues.” Traducând „ου”-ul ca „V” (cum se face de obicei), și celelalte upsilonuri tot cu V (de obicei sunt traduse cu „HY”) și schimbând terminația latinească în „us”, rezultă VESVVIVS – Vesuvius.
De la cuvântul Oscan festf ce înseamnă „fum”.
De la radicalul proto-indo-european ves- = „munte” (sursa: wikipedia)

Turismul este foarte dezvoltat; în anul 1981, regiunea a fost declarată parc național. Aici se găsesc și zone de schi alpin de importanță europeană. Există și un teleferic cu care se poate urca până la altitudinea de 2.600 m, distrus în 2002 de o erupție, dar repus în funcțiune în anul 2004.

Dacă un turist dorește să urce pe vulcan, se poate ajunge cu automobilul până la locul de parcare „Etna nord”, de unde se continuă drumul cu un jeep aprobat de administrația locală, până la craterul Sapiența. O alternativă este pe jos, de la locul de parcare începând un traseu de 4–5 ore (pentru cei care cunosc zona). (sursa: wikipedia)

Nu e pentru prima dată când vorbim despre Italia și ne-am adus aminte ce „năzdrăvănii” am mai lucrat când școlărelul era mai mic.

„La vita e bella” Italia

Atunci am făcut propoziții muzicale, dar și două crafturi foarte faine. Drum bun! în periplurile voastre, indiferent că sunt reale ori imaginare.

În Dumbravă a venit primăvara. Din nou

Mergem în Dumbrava lui Sadoveanu an de an, în fiecare anotimp. E frumoasă și elegantă indiferent de capriciile vremii și am căutat să-i deslușim secretele pe ploaie, ninsoare ori soare dogoritor. Evident că e mai lejer să te plimbi prin ea atunci când e soare, fie că abia dau mugurii copacilor ori le cad frunzele.

Am revenit și în acest an de cum a plecat ninsoarea, la început de prier. Cine nu știe semnificația lui prier, iată!

Aprilie – Prier. Prier vine de la primăvară, deoarece în această lună, primăvara şi-a intrat pe deplin în drepturi. În latină, numele vine de la Apreio, apreris, care înseamnă a deschide, deoarece acum se deschid mugurii plantelor.

Și s-au deschis tot felul de muguri, unii dintre ei devenind adevărate minunății vizuale.

Ne-am adus aminte cum era în 2014,  în aceeași dumbravă. Deși era în luna martie, totul arăta altfel.

În Dumbravă e multă poezie! Şi multă forfotă, acum când primăvara a devenit stăpână

Asta a fost în trecut, pentru că acum ne-am întâlnit cu noi provocări. În drumul nostru spre dumbravă, am dat peste un cârd de păsări de curte, amestecate, cu un plus din clasa curcanilor. Extrem de gălăgioși, făloși, pretențioși. Au ieșit dintr-o curte și s-au repezit la noi, că instantaneu mi-am adus aminte de cântecelul din copilărie pe care i l-am cântat și lui Luca:

Măi curcane n-ai mărgele
Roșii ca-ale mele
Măi curcane n-ai cercei
Roșii ca ai mei
Măi curcane moțul tău
Nu-i ca moțul meu

 

I-am lăsat să se înfoaie cât i-au încăput penele după care am plecat acompaniați de glu-glu-urile lor atât de răspicate.

Vom reveni, mai des, atunci când vara va poposi pe meleagurile acestea și când vom avea mai mult timp la dispoziție.