În care vacanța e mai mult decât pare

Daaa!
E vacanță de aproape două luni. E vacanță pentru cei mici, dar cei mari se strecoară în ea și-și fac programul cum pot, în funcție de pricepere, potențial, năzuințe.
Vacanțele astea sunt și obositoare, dacă aștepți prea mult de la ele. În concepția unora, vacanța este o perioadă în care zaci, așa, până aproape de extrem, ori pe mine zăcutul ăsta mă face praf. Pentru ai mei, vacanța este personalizată, dar mai ales este o perioadă în care pot face, din plin, activități pe care le îndrăgesc foarte mult și pe care acum nu le mai îngrădește nimic. Mai ales timpul.
Și până la urmă, copiii fac ce fac și părinții, adică se molipsesc de la ei fără a băga de seamă acest lucru.
Cum spuneam, copiii mei au o vacanță personalizată. Căutăm să respectăm un tipar, adică să mergem în locuri care s-au tatuat pe sufletele noastre: marea e primul dintre ele, perioada petrecută la București acolo unde paradisul este palpabil ba chiar intri în el, prietenii de la Brașov, mai era și o mătușă dragă nouă care însă s-a grăbit să plece, și mai mult timp petrecut în trei. Ah! să nu uit tăpșanul lecturilor noastre.


Spun trei pentru că e vorba de mine și de copii.

Vacanța de vară este momentul în care Răzvan revine acasă, dacă poate – pentru că a fost un an în care n-a putut – și atunci încercăm să vibrăm la unison.
Fiindcă nu este un mare ducăreț, poate și pentru că dorește a se odihni după perioade încărcate/concentrate, căutăm să limităm deplasările și să facem activități de altă natură. Și sunt destule, credeți-mă!

E timpul poveștilor nerostite cu toate că peste an, vorbim mereu, dar altfel e atunci când ești față în față, parcă-s altele, mai frumoase, mai pline de substanță.

Așadar, ne bucurăm de faptul că suntem sănătoși, că putem să învățăm unii de la alții și că avem ocazia să adunăm momente speciale ce mai târziu vor fi numai bune de povestit celor care vor veni să ni se alăture. Băieții au crescut, se văd altfel, se percep diferit, iar eu îi privesc și încerc să construiesc o relație indestructibilă.

Mi-ar fi plăcut să pot merge în destinații deosebite, să pot vizita tărâmuri încărcate de istorie, numai că trebuie să mă limitez la ceea ce se poate. Însă sunt și variante accesibile, pe care le vom lua în calcul.
Vacanță cu tihnă!

„Grădina de la miezul nopții” de Philippa Pearce

Aceasta este o carte extrem de bună despre revenirea în timp, care vine să continue povestea lui Matt Haig și pe care aș recomanda-o copiilor mari și mici care au nevoie de o schimbare.

Grădina de la miezul nopții explorează timpul și modul în care poate fi întors înapoi. Este o carte foarte interesantă, care are o prezență mistică ascunsă și în care puteți găsi o mulțime de indicii ce se adaugă surprizei de la sfârșit; dar când vine vorba de asta, îți dai seama că ai cunoscut totul.

Totul începe când fratele lui Tom, Peter, se îmbolnăvește de rujeolă tocmai la începutul vacanței de vară. Tom este trimis la mătușa și unchiul său, împotriva voinței lui; nu i se permite să iasă din casă fiind în perioada în care nu se știe dacă a luat și el boala, așa putând deveni contagios. Deci trebuie să-și petreacă toată ziua în interiorul casei, neavând nimic interesant de făcut. Mătușa lui i-a dat câteva cărți pentru a fi citite, dar ele sunt cu povești pentru fetițe.
În holul casei în care locuiesc rudele lui, există un ceas, cu pendulă, ceas care bate într-un fel bizar. Este proprietatea doamnei Bartholomew, proprietara casei, o bătrână ursuză, neprietenoasă care nu iubește copiii.
Când ceasul din hol bate la miezul nopții de treisprezece ori, Tom este curios să afle cum e posibil acest lucru și intră într-o aventură fantastică.

Cum spuneam, ceasul în cauză este un ceas bătrân, atât de bătrân încât este fixat în perete, și nimeni nu îl poate mișca, cuiele fiind deja ruginite. Se aude o voce misterioasă care-l îndeamnă să facă explorări, așa ieșind din apartament și intrând într-o grădină misterioasă, magică.
Spun magică, pentru că grădina apare numai când ceasul bate de treisprezece ori. În timpul zilelor obișnuite, zi, seara și noaptea, grădina nu este acolo.

Din fericire, Tom poate încă intra în grădină ori de câte ori ceasul bate de treisprezece ori, ceea ce continuă cu plăcere în fiecare noapte. Și deși majoritatea oamenilor din grădina aceea nu îl pot vedea, o fetiță pe nume Hatty, poate. Din fericire, este dispusă să-i fie prietenă. Sigur, are tendința să spună câteva minciuni majore – inclusiv afirmația că nu este chiar o adevărată prințesă – dar este distractivă și dorește să construiască o casă de copac cu el. Tocmai ce-și plănuise să facă alături de fratele lui în vara ce urma, dacă acesta nu se îmbolnăvea.

Nu peste mult timp, Tom îi spune mătușii și unchiului că vrea să rămână cu ei mai mult. Au fost surprinși – pentru că știau cum a reacționat atunci când a venit, iar pe parcursul șederii au avut câteva discuții în contradictoriu care l-au iritat mult pe unchi. Ziua, Tom îi scria scrisori fratelui său povestindu-i tot ceea ce se petrecea noaptea în grădină. Peter, care știe totul despre grădina magică secretă din scrisorile lui Tom, înțelege motivul dorinței lui de a mai sta acolo, chiar dacă este (în mod evident) gelos.

Tom nu devine dependent de aceste vizite de la miezul nopții – totuși, în ciuda mai multor încercări binevenite făcute de mătușa sa de a-l distra, călătoriile în grădină sunt singurul loc luminos din viața lui Tom și Hatty care este singurul prieten al lui Tom. În plus, aceste excursii la grădină se simt foarte magice: aproape nimeni nu îl poate vedea pe Tom, iar în grădină, poate să treacă prin lucruri. Unele lucruri.

Și totuși, Tom este conștient de faptul că atunci când nu este în grădină, este în viață și totul e în regulă. Și că hainele pe care le vede în grădină sunt destul de vechi – să zicem, ceva care s-ar fi purtat în secolul al XIX-lea, cu mult înainte ca această casă să fie transformată în apartamente. Hatty, între timp, știe că Tom poate trece prin ușă și că aproape nimeni – cu excepția ei, a grădinarului și a animalelor – nu îl poate vedea pe Tom.

Băiatul începe să se întrebe dacă nu este vorba de fantome.

Autoarea dă indicii minuscule la ceea ce se întâmplă cu adevărat – de la sugestii în conversația din ambele perioade de timp până la – dacă sunteți foarte atenți – un anumit nume. Este, de asemenea, destul de clar că Peter este una din cheile dezlegării misterului.

Relația dintre Tom și unchiul lui este una aparte:băiatul este supărător și nepoliticos și atunci când Alan, unchiul, țipă la el, nu-l poți învinovăți. În schimb, Hatty este o încântare totală: dornică, fermecătoare, imaginativă, jucăușă și simpatică. Și, probabil, sub influența ei, Tom își schimbă comportamentul, devenind mai bun.
Înn semn de încredere, nu face altceva de a-i scrie în mod frecvent fratelui trist și singur; scrisorile – cu atenție marcate TOP SECRET, astfel încât niciunul dintre adulți nu vor afla despre grădină – sunt despre singurul lucru pe care sărmanul Peter trebuie să îl aștepte, iar el este în curând și mai interesat de grădină decât Tom. Și abordarea lui Tom de a afla ce se întâmplă exact în grădină este admirabilă, metodică și inteligentă. El o face parțial greșit, dar asta e parțial pentru că nu are acces la toate informațiile.

Și multele defecte ale lui Tom, alături de problemele foarte reale ale lui Hatty, adaugă un realism necesar pentru o carte destul de ireală.
Așadar, veți putea citi o carte despre singurătate, schimbare și acceptare și nicidecum una despre rușine, mânie ori simpatie.

Antipa – Același muzeu, mereu diferit

Fiecare vară în care ajungem la București înseamnă și o vizită la muzeul Antipa. Urmăresc, de la an la an cum se schimbă preferințele copilului, iar acesta este un semn al acumulării de cunoștințe de la o vizită la alta.

Am un regret că nu suntem atunci când au loc tot soiul de activități tematice, peste an, activități la care am participa cu interes dacă nu ar exista acest impediment al distanței.
Acum sunt două expoziții temporare pe care, din fericire, le-am văzut în anii precedenți. În una este vorba despre fluturi tropicali, iar în cealaltă despre frumuseți de neatins.

Am intrat și am luat sălile le rând și am zăbovit, fiecare, acolo unde a dorit cel mai mult. Am remarcat prezența unui acvariu nou, foarte frumos, chiar de la începutul vizitei. Foarte colorat și plin de vietăți spectaculoase.

Apoi, rând pe rând s-au derulat prin fața noastră vietăți de pe toate continentele.

Din 19 mai și până pe 14 octombrie 2018, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” anunță deschiderea expoziției temporare „Kiseleff nr. 1. De 110 ani, orașul crește în jurul lui!”.

Expoziția propusă de Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” ne va purta printr-o călătorie imaginară în timp, în care vom descoperi, cu ajutorul fotografiilor, al documentelor, dar și al obiectelor, diferitele momente prin care a trecut clădirea muzeului în cei 110 ani de existență. Atracția principală a expoziției va fi reprezentată de una dintre himerele originale care ornau cornișa muzeului, dar mai ales de o reconstituire a grupului alegoric „Știința Zoologiei”.

Clădirea inaugurată pe 24 mai 1908 în prezența Regelui Carol I, a Principelui Ferdinand și a Principesei Maria, dar și a unei numeroase asistențe alcătuită din personalități marcante ale culturii românești, reprezenta primul edificiu din Regatul României realizat pentru a fi muzeu.

Muzeul de Istorie Naturală și Antichități a fost întemeiat în 1834 și a fost adăpostit inițial în clădirea Colegiului Sfântul Sava. În anul 1893, Grigore Antipa a fost numit la conducerea Secției de Zoologie a Muzeului de Istorie Naturală și Antichități, pe când aceasta se afla în aripa dreaptă a Palatului Universității din București. Peste numai un an, colecțiile de zoologie au fost mutate într-o casă particulară închiriată de statul român pe stada Polonă nr. 19. Noul director a depus un efort susținut și, doar în câțiva ani, a reușit prin expediții, achiziții și donații să realizeze un muzeu cu 10 săli, care era vizitat cu „adevărată aviditate” de către public. În anul 1903, Grigore Antipa prezenta Regelui Carol I și primului ministru Dimitrie Sturdza un memoriu în care solicita construirea unui local special pentru a instala colecțiile adunate și pentru a organiza în el un „Muzeu de Istorie Naturală cu toate secțiile care-i aparțin și demn de Capitala Țării”.

Eforturile lui Grigore Antipa sunt încununate de succes, iar guvernul alocă suma de 350.000 lei pentru făurirea muzeului. Proiectul construcției a fost încredințat inginerului Mihail Roco, iar fațadele noii clădiri au fost desenate de către cunoscutul arhitect Grigore Cerkez. În timpul lucrărilor, Spiru Haret îi sugerează lui Grigore Antipa ca frontonul clădirii să fie decorat cu un grup statuar care să reprezinte știința. Lucrarea avea să fie încredințată sculptorului Dimitrie Paciurea și, doi ani mai târziu, grupul alegoric numit „Știința Zoologiei” împodobea frontonul clădirii, în timp ce, deasupra sa, un vultur majestuos scruta orizonturile ajutat de două himere care flancau lateralele edificiului. Cutremurul din noiembrie 1940 a dislocat frumoasa alegorie a lui Paciurea, astfel încât a fost nevoie să se decidă demontarea sculpturii care amenința să cadă și să pună astfel în pericol viața vizitatorilor. Astăzi, doar fotografiile vechi ale clădirii ne mai amintesc de remarcabila operă de artă.

„Acest institut va fi o mare valoare pentru cultura poporului și pentru învățământul superior… În acest muzeu, pe lângă cultura științei se face și cultura națională” sunt cuvintele rostite de Regele Carol I la inaugurarea noii clădiri din Șoseaua Kiseleff nr. 1, clădire devenită simbol al zoologiei și muzeografiei de istorie naturală, simbol al orașului care de 110 ani crește în jurul său. (sursa: antipa.ro)

Nu doresc să închei înainte de a vă invita să aruncați o privire pe afișul de mai jos. Poate vă interesează ceva și să nu ratați.
Vară cu soare și activități reconfortante!

Balcik iulie 2018 – vacanța la mare – a șaptea zi și ultima

Gata!
S-a terminat și acest sejur la malul mării.
Al Mării Negre, dar pe malul bulgăresc.
Nu regret nici o secundă alegerea făcută pentru că de data asta am găsit altceva.

Un loc plin de istorie, pătruns de delicatețe, tradiții și viață regală, care iată că a dăinuit în ciuda tuturor vicisitudinilor. Toate astea le vezi dacă vrei și cauți puțin.

Locul în care am stat nu a primit calificative la superlativ, dar simți când oamenii doresc să facă mai mult și se zbat în această direcție. Mai e mult de lucru la cazare, mâncare, la spațiile de pe lângă hotel. Oamenii, mare majoritate din ei, au intrat într-un soi de delăsare, de dorință de a face puțin și a fi remunerați mult. Libertatea asta a fost înțeleasă greșit și mă gândesc că asta este valabil la oamenii care au trăit așa de mulți ani într-un regim totalitar. Nu mai avem o disciplină a muncii. Vrem, mare parte din noi, să ne facem că muncim, iar asta se vede peste tot.
Degeaba ai resurse și un postament de la care să continui, dacă tu distrugi și ce a mai rămas.
Mă uitam și aici; atât de multe flori înecate în bălării, o sumedenie de copaci sufocați de plante parazite, saci de gunoi aruncați în păduri, la nimereală, în loc să fie depozitați acolo unde le este locul. Despre asta este vorba, lucruri mărunte, nu cine știe ce chestii simandicoase.

M-a deranjat mult și atitudinea conaționalilor mei, mulți dintre ei extrem de zgomotoși, cu mințile năclăite de la băuturile all inclusiv, cu un vocabular sărac și agresiv. Parte din ei erau însoțiți de copii, niște imitatori perfecți. Ori ce să mai comentezi?

După ce-am trecut vama, am zăbovit ceva timp la Vama Veche. Spre deosebire de litoralul bulgăresc, unde era așa de puțină lume, aici era o puzderie de oameni și mașini, într-o simbioză aproape perfectă. Nu am rezistat prea mult, dar am făcut o plimbare mai lungă pe malul mării, că ne era dor.

După amiază am ajuns la București. Un loc de poveste pentru noi și sunt convinsă și pentru alții.
Vă invit să nu ocoliți Balcicul pentru că are ceva aparte, și nu o spun doar eu!

Balcik iulie 2018 – vacanța la mare – a șasea zi – Cronica unei eclipse de lună perfecte

Curat lucru!
Ziua a șasea a fost aceea a eclipsei de lună pe care am putut-o urmări de aici, în condiții perfecte, dar până la ea a trebuit să parcurgem întreaga zi.
Una care a fost cu cei mai puțini stropi de ploaie și aceea pe la ora 18:30, când ziua de plajă se cam încheiase.

Am început ziua tot la fel de matinali, și cu speranța că soarele va străluci așa, ca-n final de iulie. Nu a fost prea departe de ceea ce știam noi.

Un lucru care nu-mi place aici este organizarea. De dimineață, după ce oamenii încep să mișune, se trezesc și angajații să facă curat. Să măture și să pună substanțe dezinfectante în piscină, să golească coșurile de gunoi și scrumierele, să șteargă șezlongurile de apă și tot așa. Unde mai pui că am zărit pe unul dintre ei care arunca gunoiul după gard, în păduricea pe unde ajungi la plajă. Unii dintre noi suntem incorigibili!
E foarte frumos aici, extrem de multă verdeață, copaci – unul și unul, numai că trebuie personal pentru a întreține toate astea. Iarba e netunsă, copacii netoaletați, florile pline de buruiană, iar toamna deja își arată primele semne prin frunzele uscate de pe jos care nu-s puține. Îți vine să te suflici și să treci la treabă, dar nu pentru asta ai venit tu aici.

După ce am luat micul dejun, ne-am hotărât să rămânem la piscina hotelului. Am putut așa, printre nori și razele de soare care s-au jucat mereu de-a v-ați-ascunselea, să citim ce aveam în plan și să mai tragem cu ochiul la ce ne înconjoară. Nu multă lume, cum spuneam, mulți conaționali de-ai noștri, dar multe apucături și obiceiuri care nu vor însănătoși nația asta degrabă. Vorbe urâte, comportamente indecente, atitudini pe care nu le-ai vrea scoase în evidență printre străini.

Am observat și la masă: persoane care umpleau farfuriile aiurea, cu tot ce se găsea la bufetul suedez, mâncare risipită și foarte mulți oameni supraponderali. Parcă prea mulți!

Vara în care mama avea ochii verzi s-a așezat frumos la suflet, pentru că am reușit să o termin. Am scris despre ea și vă voi împărtăși și vouă părerea mea de cititor.

Luca s-a împrietenit cu un băiat din București și a petrecut cu el întreaga zi. Au stat mult în piscină, dar și la vorbă.

Marinela, de la Chișinău, a sosit la ora stabilită și a urmat o repriză de zbenguit în apă, pe care ea a denumit-o într-un fel, dar eu n-am reținut cum.

Pe înserat am făcut o luuungă plimbare pe malul mării, în sunetele fanfarei care cânta la Castelul Reginei Maria, dar și a forfotei care s-a întețit fiind pe final de săptămână. Sunt și foarte multe pisici, unde te uiți dai de ele, unele mai jucăușe altele mai războinice. Am văzut și câini, dar pisicile sunt net în avantajul lor.

Am ajuns la timp la hotel pentru a putea vedea eclipsa de lună. Din punctul ăsta de vedere suntem niște norocoși, pentru că aici fiind așa de senin, am putut urmări acest fenomen astrologic așa de fascinant. S-a putut urmări perfect, cu o claritate demnă de invidiat, atât luna care dispărea în umbra pământului, dar și planeta Marte, cea pe care nu o prea observi pe cer. Mă rog, noi, care suntem niște amatori.

Nu am avut instrumentele necesare pentru a fotografia însă am instalat pe telefon un telescop care ne-a ajutat să urmărim puțin mai de aproape.

Eclipsa de Lună din 27 iulie 2018 este a doua eclipsă de Lună din anul 2018. Este a doua eclipsă totală, dintr-o serie de trei, care se produc la un interval de circa șase luni. Este și o eclipsă totală centrală, Luna trecând prin centrul umbrei Pământului. Este prima eclipsă centrală de Lună, după cea din 15 iunie 2011.

Întrucât se produce când Luna este aproape de apogeu, această eclipsă va fi cea mai lungă eclipsă totală de Lună din secolul al XXI-lea, cu o fază de totalitate de aproape 103 minute. (sursa: wikipedia)

Am stat înveliți cu niște prosoape, pentru că era destul de rece și vântul începuse să bată, până luna a fost acoperită de tot. Apoi ne-am retras. O zi de care ne vom aduce aminte cu drag.

Mâine, sejurul nostru aici se termină. Dar a fost frumos!

Balcik iulie 2018 – vacanța la mare – a doua zi

Matinali, ca de obicei, ne-a trezit la primele ore ale dimineții, dar așa cum anticipam, vremea nu s-a arătat prea prietenoasă. Față de anii trecuți, din tinerețea mea, nu am mai fost afectată de absența soarelui, asta pentru că m-am setat să mă bucur de absolut tot, așa cum vine, indiferent de gradele din termometre.

La ora 7 eram pe malul mării chiar dacă datele meteorologice, precum pomeneam, nu erau prea optimiste. Dar, nesperat, am prins o oră și mai bine de plajă – asta dacă se poate spune plajă când stai în picioare – de bălăceală în apă și pe lângă ea. Partener, o pisică de… mare. Apropos, o găsiți în imagine de mai jos?

După ce am luat micul dejun am plecat la Grădina Botanică, fără a avea idee că vom vedea, cu propriii ochi, cum arată paradisul.

Grădina Botanica din Balcik este a doua atracție ca importanță din oraș, după Castelul Reginei Maria. Aceasta este situată în centrul orașului, în imediata vecinatate a mării și la o distanță relativ mică față de majoritatea hotelurilor din stațiune. Grădina aparține castelului Reginei Maria, fiind construită și amenajată imediat după terminarea castelului, de elvețianul Jules Janine, grădinarul-șef al împăratului rus Nickolai al II-lea. Amenajată pe aproximativ 16 hectare, grădina este dispusă pe un deal abrupt ce coboară în șase terase spre mare reprezentând una pentru fiecare dintre copiii reginei. Mai mult de 3000 de specii de plante sunt cultivate în grădină ce fac parte din 35 de familii florale și 800 de genuri care compun o diversitate incredibilă de soiuri și forme.
În grădină puteți vedea câteva plante exotice, cum ar fi: copacul de hârtie, ginkgo biloba, metasequoia, crin de nisip, trandafiri și multe alte specii aflate pe cale de dispariție. Una dintre cele mai mari atractii este colecția de cactuși de mari dimensiuni, specii cultivate într-o zonă cu întindere mare și cu deschidere către soare. Alte atracții ale grădinii sunt: grădina noua, grădina printesei, grădina prințului, grădina Karanfil, grădina cu pietre, grădina lui Allah, grădina primăverii, grădina magnoliilor, grădina divină, fântâna de argint și diferitele vile care se află pe teritoriul grădinii. Grădina Botanică din Balchik este una din cele mai frumoase atracții de pe litoralul bulgăresc, fiind vizitata anual de un număr foarte mare de turiști.
(sursa: litoralulromanesc.ro)

După cel de-al doilea Război Balcanic, Balcicul a fost câștigat, împreună cu Cadrilaterul, de România. Puțin mai târziu, Regina Maria a descoperit orașul despre care poetul roman, Ovidiu, spunea:

O, oraș al pietrelor albe, îți venerez frumusețea.

Regina a cumpărat un întreg domeniu pe care a construit Castelul și Capela Stella Maris, unde după moartea ei i-a fost depusa inima. De fapt, Balcicul îi datorează mare parte din faima de care acesta se bucură acum.

În acea perioadă, actuala localitate bulgarească era vizitată de renumiți pictori, printre care Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu sau Camil Ressu, dar și de alți reprezentanți ai intelectualității epocii: Nae Ionescu, Cezar Petrescu sau Tudor Vianu.

Azi e vizitat de miile de români care preferă Bulgaria din mai multe motive: prețuri mai mici la cazare, servicii mai bune decât cele practicate de români, plaje mai curate.

Am trăit experiențe personale extrem de intense, pentru că multitudnea de culori și mirosuri este copleșitoare. Prin fața ochilor mi s-au perindat imagini cu oamenii pe care-i cunosc, reali, dar și virtuali, iar sentimentul este greu de descris. Nu știu ce anume a declanșat aceste trăiri, însă mă bucur că le-am experimentat.

O parte din cactușii văzuți mi-au reamintit despre putințele, dar mai ales despre neputințele personale.

Despre momentele în care m-am strecurat printre așa spini îmi aduc mereu aminte. Am și reușit, însă am și dat greș. Măcar de-aș fi învățat ceva! Oricum, încerc să-mi învăț băieții cum e cu spinii și cum te poți strecura printre ei fără ca daunele să fie totale.

 

Am făcut sute de fotografii, unele mai frumoasele ca altele. Sunt așa de bucuroasă că am putut vizita acest loc încât se sterge tot disconfortul pe care l-am avut. E ceva ce numai o minte educată, luminată, vizionară putea face, iar pentru asta trebuie făcută o plecăciune în fața Reginei Maria. Sunt convinsă că ne vede și ne aude.

Azi, Balcicul e vizitat de miile de români care preferă Bulgaria din mai multe motive: prețuri mai mici la cazare, servicii mai bune decât cele practicate de români, plaje mai curate.

Pentru a-i face pe vizitatorii români să se simtă “ca acasă”, bulgarii au început să învețe și limba noastră. Ba mai mult, pe litoralul bulgăresc, comercianții acceptă cu ușurință să-și vândă produsele în lei românești. În plus, atunci când pe pancartele de acces în stațiunea bulgărească stă scris, în română, “Bine ați venit!”, uiți că abia ai trecut granița.

Mâine vom vizita Castelul Reginei, pentru a lăsa loc emoțiilor să se așeze. Nu trebuie să ratați destinația asta!

Balcik iulie 2018 – vacanța la mare – prima zi

Anul acesta ne-am hotărât să mergem la Balcik, pe litoralul bulgar, acolo unde știam că avem ce vizita și ce face.
Am plecat în creierii nopții pentru că de la noi până la destinație sunt peste 600 km, ori asta cerea o deplasare întinsă pe multe ore. Copilul, ca de obicei, nerăbdător.
Am avut parte de un drum lin, fără peripeții, neaglomerat, răcoros. Răsăritul de soare l-am prins pe la Brăila, și am apucat, din goana mașinii, să imortalizez ceva imagini.

Caramel nu putea să lipsească și a vegheat la drum până la destinație. A mai avut și ceva povești de spus, iar noi l-am ascultat cu atenție.

Am trecut vama puțin după ora nouă, și aici fiind lejer, fără cozi inutile.

Balcikul pare un orășel liniștit și ne-am mirat că nu e forfota specifică litoralului. E puțină lume și asta nu prea agitată. Poate din cauza ploilor care au tot căzut, cine știe?!
Am înconjurat de câteva ori, pentru că madame de la GPS nu era cu temele făcute, ori mai bine spus, noi nu am băgat corect datele de la destinație.
Atunci când am ajuns, vremea era de vară, cu un soare bun și primitor, și cu un hotel care din exterior e super. Aveam să constatăm că din interior imaginea e puțin șifonată. Se simt, încă foarte tare, urmele comunismului, investiția de aici nefiind foarte consistentă. Dar știți cum se spune: de cât plătești, de atâta ai parte. 🙂

E foarte, foarte multă verdeață, ferestrele noastre dau spre mare, iar asta face ca în cameră nu fie o atmosfera încărcată de căldură, ci una plăcută, răcoroasă.

Drumul către plajă este minunat. Trebuie să parcurgi un traseu, ca un tunel, care este printr-o pădurice. Sunt multe mure și zmeură și o sumedenie de șopârlițe. Poate nu întâmplător gândul mi-a fugit la Castelul Pleș, acolo unde este aceeași atmosferă și cadru natural înainte de a ajunge la castel. Acest hotel, Ahilea, se află gard în gard cu Castelul reginei Maria iar influiența ei asupra zonei se simte.

După ce ne-am instalat, am ieșit la piscină. Muzică, lume puțină, antren, perfect!

Seara, după cină, am făcut o plimbare pe faleză. Reconfortant după o zi atât de încărcată!

Bine te-am găsit, Balcik! Așteptăm cu nerăbdare să-ți descoperim minunățiile!

„Din copilărie” de Mark Twain – lecturi de vacanță

Lista de lecturi de vacanță pentru clasa a VII-a cuprinde preponderent autori români, dar printre ei s-au strecurat și doi străini. Unul dintre ei este Mark Twain cu a lui Din copilărie.

Mark Twain (pseudonimul literar al lui Samuel Langhorne Clemens, n. 30 noiembrie 1835, Florida, Missouri, SUA – d. 21 aprilie 1910, a fost un scriitor, satirist și umorist american, autorul popularelor romane „Aventurile lui Tom Sawyer”, „Prinț și cerșetor”, „Aventurile lui Huckleberry Finn” și „Un yankeu la curtea regelui Arthur”.

În ciuda problemelor sale financiare, Twain a fost renumit pentru umorul și buna sa dispoziție, datorită cărora s-a bucurat de o popularitate imensă în întreaga lume. La apogeu, el a fost probabil cel mai popular american din acea vreme. În 1907, publicul s-a înghesuit la Expoziția Jamestown doar ca să-l zărească pe Mark Twain. S-a bucurat de prietenia mai multor celebrități, între care autorul și criticul literar William Dean Howells, politicianul și autorul Booker T. Washington, inginerul și inventatorul Nikola Tesla, scriitoarea Helen Keller și magnatul Henry Huttleston Rogers. Autorul american William Faulkner a scris despre Twain că a fost „părintele literaturii americane”.(sursa: wikipedia)

Citind „Aventurile lui Tom Sawer”, „Aventurile lui Huckleberry Finn”, „Prinț și cerșetor”, am crezut că vom avea parte de o lectură consistentă, dar nu a fost așa.

Despre cărțile enumerate mai sus puteți afla mai multe amănunte accesând link-urile de mai jos.

„Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain

Proiect în doi la limba și literatura română. „Aventurile lui Tom Sawyer”

„Prinț și cerșetor” – „The prince and the pauper”. Despre un lapbook bilingv și multe alte cele

În „Din copilărie” avem mai multe povestiri:

Rugăciune pentru turtă dulce
Hipnotizatorul
Cum am câștigat trei dolari
Știrea despre moartea mea
Bancnota de un milion de lire.

După ce au fost citite (se citesc repede pentru că-s foarte frumoase, pline de înțelepciune, dar și umor), Luca a făcut o fișă de lectură, respectând cerințele.

Spor la citit!

„Viceversa… Da, viceversa…” – „Două loturi” de Ion Luca Caragiale

De fiecare dată când citești din Caragiale, te gândești cum de a putut scrie/descrie exact ce se petrece acum în țara asta. Ori poate a reușit să identifice tiparul acestei nații în așa măsură încât indiferent de perioada la care se referă ai sentimentul că e de actualitate.

E o lectură, foarte frumoasă, care se regăsește pe lista cu lecturi obligatorii și pentru care avem o afinitate mai aparte datorită interpretării de excepție pe care a făcut-o Grigore Vasiliu Birlic, cel născut în urbea noastră.

Au trecut atât de mulți ani, patruzeci și opt, de când s-a dus incredibilul Birlic (24 ianuarie 1905 – 14 februarie, 1970), astfel că generaţiile de azi, din nefericire, nu-l mai cunosc decât vag, mai mult din auzite… Independent de talentul său uriaş, filmele în care a jucat (unele, rearcabile!) sunt considerate vintage şi abia dacă se mai reiau, pe puţinele canale de televiziune dedicate valorilor din trecut – că de existenţa cinematecii oricum a uitat aproape toată lumea. Şi e mare păcat, fiindcă geniul lui Birlic a rămas intact, neafectat de trecerea timpului şi evoluţia mijloacelor de expresie dramatice, la fel de proaspăt şi convingător chiar şi azi.

Nu e prima dată când apelăm la înregistrările de pe youtube, acolo unde se pot viziona filmele, piesele de teatru și scenetele în care Birlic este protagonist principal.

”Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic. (…) Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă… Așa s-a întâmplat şi cu Birlic:şi-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a fost în primul rând actor de teatru.” Așa îl descrie pe Birlic, marele actor Radu Beligan.
Grigore Vasiliu nu s-a visat în copilărie star de cinema, ci clovn la circ. S-a născut pe 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, în familia unui negustor. În demersul său copilăresc de a intra în lumea circului drept clovn a fost oprit de tatăl său. Părinţii l-au îndemnat să înveţe pentru a face o carieră. A urmat cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoţie a liceului. A fost comedianul clasei, stârnind des amuzamentul colegilor prin poznele făcute.

De bună seamă, cel mai aplicat emploi al lui Birlic a fost cel caragialean, lansat pe ecran de către maestrul Jean Georgescu, în 1952, cu câteva mici bijuterii ca „Vizita”, „Lanţul slăbiciunilor” şi „Arendaşul român”. Un an mai târziu, însă, a putut fi admirat într-o desfăşurare deplină, cu transpunerea filmată a antologicului spectacol „O scrisoare pierdută”, în regia lui Sică Alexandrescu. Grigore Vasiliu-Birlic şi Ion Finteşteanu construiau impecabil celebrul cuplu Farfuridi-Brânzovenescu – remarcându-se nota de originalitate adusă de marele actor: dacă, îndeobşte, Brânzovenscu se făcuse cunoscut ca un arhetip al tălâmbului spălat-pe-creier, Birlic a optat pentru portretul „tâmpitului cu personalitate”, un nătărău dinamic, sclipitor, care umplea scena şi ecranul, inclusiv cu gestul său leit-motiv de a ridica la spate un picior, „graţios”-grotesc.
Anul 1955 i-a prilejuit o creaţie antologică în context contemporan – satira incredibil de curajoasă a aceluiaşi Jean Georgescu „Directorul nostru”, după un scenariu de Eduard Mezincescu (semnat, din prudenţă, sub pseudonimul „Gh. Dorin”). Aici, zvârluga Birlic îi dădea replica masivului Alexandru Giugaru, cei doi monştri sacri completându-se reciproc într-o deplină armonie a contrastelor – mai cu seamă în antologicul episod al chemării în audienţă, cu acel inefabil balet comic al lui Birlic încercând să se aşeze în fotoliu.
Se apropia momentul de graţie – în doi timpi, căci s-a constituit din două personaje celebre, din nou ieşite de sub pana lui Nenea Iancu: Lefter Popescu şi Mache Razachescu, alias Crăcănel.

„Două lozuri” (1957, Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş) este, practic, o splendidă aplicare la formatul de lung metraj a povestirii „Două loturi”, dusă de la cap la coadă pe umerii firavi (dar cât de viguroşi interior!) ai actorului principal. Nu exagerăm cu nimic afirmând că, prin contribuţia sa interpretativă, Birlic a dus mult mult mai departe personajul lui Caragiale, respectând întru totul spiritul autorului. Este cel mai complex rol al lui, evoluând intempestiv de la umilinţă la paranoia, de la bună-cuviinţă la isterie, de la scâncet la urlet, de la angelic la diabolic – vezi aria glorioasă de la Gambrinus, sau pupicul aplicat mefistofelic ultimei farfurii înainte de-a o sparge şi pe aia, sau sfidarea aruncată „Turbatului” – precum şi, categoric, arcul vertiginos din încheiere, de la prăbuşirea tuturor speranţelor la explozia demenţei, finalizat prin fiorul sfârşit al acelui „Viceversa… Da, viceversa…” – una dintre cele mai percutante replici finale din proza şi filmul românesc.

Birlic a interpretat, de-alungul carierei sale 13 personaje din opera marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Despre Caragiale, Birlic spunea:„Ca unul dintre actorii care am interpretat cele mai multe personaje – 13 – din opera marelui nostru dramaturg, îl evoc cu afectuoasă recunoştinţă şi pentru succesele actoriceşti pe care mi le-a prilejuit. Au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărata şcoală a măiestriei actoriceşti, personaje ale maeştrilor dramaturgiei noastre. Şapte roluri în cele patru comedii.” Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit Birlic au fost jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în regia lui Sică Alexandrescu. (sursa: historia)

Evident că s-a citit textul așa cum, am avut prilejul de a urmări împreună ecranizarea, „Două lozuri”.

După ce toate aceste etape au fost parcurse, Luca a scris cerințele care sunt aceleași pentru toate lecturile din listă. Așa a apărut rezumatul. S-a făcut portretul personajului principal iar  pe lângă asta au mai fost rezolvate niște exerciții de gramatică:

indicați în text cinci locuțiuni și construiți enunțuri cu ele
indicați șapte neologisme și găsiți antonime
identificați cinci verbe la gerunziu și treceți-le la supin
indicați cinci complemente de mod și creați enunțuri în care să îndeplinească alte funcții sintactice
ilustrați folosirea semnului exclamării cu exemple din text.

Spor la citit și… urmăriți filmul. Veți fi mult mai câștigați, negreșit.