Europa Mediteraneeană – Italia

Pe așa o vreme splendidă e păcat să nu vizitezi Italia. E adevărat, doar cu gândul, dar și așa, plăcerea nu dispare ci doar este puțin mai palidă.
Am apucat să vizităm doar Veneția, și mă bucur de acest fapt. Sper să reușim ca nu peste multă vreme să apucăm să ne bucurăm și de celelalte destinații de pe meleagurile Peninsulei Italice.
Pe lângă notițele din caiet, Luca a citit și ceea ce scrie în carte. Preț de șase pagini elevul găsește informația condensată în text, imagini, grafice. O sumedenie de nume proprii, de la orașe la munți și ape, până la mărci de mașini, produse alimentare ori agricole.

După ce toate astea au fost rostite, am apelat la Collins – Atlasul lumii în imagini, un atlas apărut la editura Aquila 93, în anul 1997. E o carte pe care noi o îndrăgim foarte mult și la care am apelat de nenumărate ori.

Am găsit și o fișă pe didactic.ro, pe care vă invit s-o folosiți pentru că e de ajutor.

Am insistat mai mult pe vulcanii din această regiune, pentru că sunt speciali, fiind cei mai vechi vulcani activi din lume.

Printre teoriile legate de originea numelui se numără:

Heracles era, în mitologia greacă, fiul lui Zeus și al reginei Alcmena din Teba. Zeus mai era știut și ca Huēs (Ὓης). Heracles a fost, de asemenea, știut și ca Huēsou huios (Ὓησου υἱός), „Fiul lui Hues.” Traducând „ου”-ul ca „V” (cum se face de obicei), și celelalte upsilonuri tot cu V (de obicei sunt traduse cu „HY”) și schimbând terminația latinească în „us”, rezultă VESVVIVS – Vesuvius.
De la cuvântul Oscan festf ce înseamnă „fum”.
De la radicalul proto-indo-european ves- = „munte” (sursa: wikipedia)

Turismul este foarte dezvoltat; în anul 1981, regiunea a fost declarată parc național. Aici se găsesc și zone de schi alpin de importanță europeană. Există și un teleferic cu care se poate urca până la altitudinea de 2.600 m, distrus în 2002 de o erupție, dar repus în funcțiune în anul 2004.

Dacă un turist dorește să urce pe vulcan, se poate ajunge cu automobilul până la locul de parcare „Etna nord”, de unde se continuă drumul cu un jeep aprobat de administrația locală, până la craterul Sapiența. O alternativă este pe jos, de la locul de parcare începând un traseu de 4–5 ore (pentru cei care cunosc zona). (sursa: wikipedia)

Nu e pentru prima dată când vorbim despre Italia și ne-am adus aminte ce „năzdrăvănii” am mai lucrat când școlărelul era mai mic.

„La vita e bella” Italia

Atunci am făcut propoziții muzicale, dar și două crafturi foarte faine. Drum bun! în periplurile voastre, indiferent că sunt reale ori imaginare.

În Dumbravă a venit primăvara. Din nou

Mergem în Dumbrava lui Sadoveanu an de an, în fiecare anotimp. E frumoasă și elegantă indiferent de capriciile vremii și am căutat să-i deslușim secretele pe ploaie, ninsoare ori soare dogoritor. Evident că e mai lejer să te plimbi prin ea atunci când e soare, fie că abia dau mugurii copacilor ori le cad frunzele.

Am revenit și în acest an de cum a plecat ninsoarea, la început de prier. Cine nu știe semnificația lui prier, iată!

Aprilie – Prier. Prier vine de la primăvară, deoarece în această lună, primăvara şi-a intrat pe deplin în drepturi. În latină, numele vine de la Apreio, apreris, care înseamnă a deschide, deoarece acum se deschid mugurii plantelor.

Și s-au deschis tot felul de muguri, unii dintre ei devenind adevărate minunății vizuale.

Ne-am adus aminte cum era în 2014,  în aceeași dumbravă. Deși era în luna martie, totul arăta altfel.

În Dumbravă e multă poezie! Şi multă forfotă, acum când primăvara a devenit stăpână

Asta a fost în trecut, pentru că acum ne-am întâlnit cu noi provocări. În drumul nostru spre dumbravă, am dat peste un cârd de păsări de curte, amestecate, cu un plus din clasa curcanilor. Extrem de gălăgioși, făloși, pretențioși. Au ieșit dintr-o curte și s-au repezit la noi, că instantaneu mi-am adus aminte de cântecelul din copilărie pe care i l-am cântat și lui Luca:

Măi curcane n-ai mărgele
Roșii ca-ale mele
Măi curcane n-ai cercei
Roșii ca ai mei
Măi curcane moțul tău
Nu-i ca moțul meu

 

I-am lăsat să se înfoaie cât i-au încăput penele după care am plecat acompaniați de glu-glu-urile lor atât de răspicate.

Vom reveni, mai des, atunci când vara va poposi pe meleagurile acestea și când vom avea mai mult timp la dispoziție.

Mamifere – Proiect biologie clasa a-VI-a

Miercuri, în plină vacanță de primăvară, Luca și-a primit colegii, cei cinci colegi, cu care trebuia să realizeze un proiect la biologie. În urma tragerii la sorți, echipei lor le-a picat mamiferele.

Până să vină ei m-am tot gândit cum ar fi mai bine și ce s-ar putea face pentru ca abordarea și execuția să-i solicite pe toți, în egală măsură, așa participând efectiv la activitate.
Îmi place conceptul de proiect în grup mai mare, pentru că șase membri nu-s puțini. Dar trebuie să se țină cont de niște aspecte.
În primul rând, trebuie să existe o chimie între participanți. Dacă ea lipsește, comunicarea nu este bună și proiectul se poticnește.
În al doilea rând, trebuie ca să existe cadrul propice unde copiii să se întâlnească. Am auzit, dar și văzut, atunci când fiul meu cel mare participa la asemenea activități, o reticență a părinților de a primi așa un grup acasă. E nevoie de un spațiu pentru ca ei să poată lucra, așa cum este nevoie și de o sumedenie de materiale. În urma discuțiilor între copii, ei pot hotărî ce și cum să aducă, dar acum, în cazul nostru, Luca lipsind de la școală din pricina bolii,  a fost ales de ceilalți pentru a face parte din grupul lor.
Pe mine mă bucură venirea elevilor, pentru că am tot soiul de materiale prin prisma ocupației mele de zi cu zi, dar și pentru că le pot oferi posibilitatea ca ei să lucreze, după placul inimii, cu ce anume cred că-i reprezintă.

Precum se vede, materialul pregătit a fost foarte vast, începând de la hârtie colorată de toate culorile și grosimile, foarfeci, lipici, dosare pentru lapbook-uri, coală de carton pentru poster, scoci, bandă dublu adezivă, creioane colorate, carioci, abțibilduri și tot soiul de alte marafeturi.

M-am gândit ca să facă un poster comun, acolo unde să se regăsească date generale despre mamifere iar mai apoi, fiecare copil să-și realizeze propriul lapbook, acolo unde să vorbească despre un anumit mamifer.

Pe posterul comun copiii au pus un planiglob, au scris despre mamifere ce au, pot și sunt, au completat cu câteva curiozități de Știați că… .

Mai apoi, materialele pregătite au fost trase la sorți și așa, Mădălinei i-a picat elefantul, Evelinei – pisica, Alexandrei – orca, Andreei – cangurul, lui Sebi – calul, pentru ca lui Luca să-i revină cămila.
M-am gândit că așa se pot ocupa toate continentele asta dacă ne gândim și la clasa fiecărui mamifer și rudele lui.

După ce posterul a fost terminat, am căutat în Minunata lume a animalelor, acolo unde sunt fișe pentru fiecare clasă de animale, fișele cu mamiferele pe care le aveau de descris. Am scos fișe cu canguri și tot soiul de marsupiale, clasa felinelor acolo unde se încadrează și pisica, elefanții, căluții, orca, delfinul și cămilele cu rudele lor.

De mare efect au fost și mascotele pe care le avem acasă: un cangur adus de la mama lui, din Australia, dar și o cămilă din Tunis.

Mai întâi, copiii și-au confecționat lapbook-urile, acolo unde să afișeze cele necesare.

În filmulețul de mai jos vă prezint materialele necesare lapbook-urilor.

După ce au făcut postamentul, fiecare a început să-și decupeze fișele primite, acolo unde erau informațiile. Sursa a fost blogul imanshomeschool.blogspot.ro, unde vă invit să intrați pentru că aveți ce învăța.

Iată lapbook-ul de la pisici. Copiii au savurat faptul că sunt în limba engleză, așa cerându-se o traducere a ceea ce era scris pentru că proiectul trebuia făcut în limba română, nu în engleză. Dar un câștig a fost din această abordare.

Cats Lapbook & Notebook

Din fișele IMP am copiat elemente esențiale, cele pe care copiii le-au dorit a fi prezente în lucrarea lor.

În ciuda faptului că au lucrat peste patru ore, proiectul nu a fost terminat, urmând ca fiecare, acasă, să continue ceea ce a început. La final, cele șase lapbook-uri vor fi atașate posterului, urmând a fi prezentate la ora de biologie.

Luca a lucrat și a doua zi, atunci când a decupat și montat ceea ce era pregătit, urmând doar a mai traduce și scrie o parte din spațiile libere.

După ce copiii au plecat, ne-am spus că trebuie repetată această ispravă. Și după câte se vede, proiecte sunt, tot mai mulți profesori apelând la această metodă de învățare. Sănătoși să fim, că de idei nu ducem lipsă.

Să mai pictăm puțin chiar dacă fără tragere de inimă

Din pricina împrejurărilor, școlarul a lipsit de la școală mai mult decât am fi crezut. Am ținut pasul cu temele și ceea ce s-a predat în clasă, cu destul de mare greutate pentru că în tot acest răstimp s-a predat. Nu puțin, chiar foarte mult, noțiuni complicate peste care ar fi fost necesar a fi alocat un  timp mai mare pentru înțelegere și aprofundare.
Când școlarul merge zi de zi la școală nu-ți dai seama de volumul de informație predată pentru că nu faci acasă ce se face în clasă. Acum, fiind nevoie a transcrie ce s-a predat, am ajuns la concluzia că este nevoie de un efort substanțial pentru a ține pasul cu volumul de materie nouă.
La română, s-a făcut un calup de gramatică, s-a predat pronumele demonstrativ, pronume și adjective pronominale, atribut pronominal demonstrativ, adjectiv pronominal demonstrativ și tot așa. S-a lucrat la clasă susținut și noi a trebuit să ținem pasul cu ei. Pe lângă asta mai erau și temele date, e drept că nu în număr mare. Nici la matematică nu a fost mai lejer, predându-se și la algebră și la geometrie totul fiind completat cu fizica, istoria, geografia, biologia, limbile străine, educația tehnologică – unde s-a cusut pe etamină o pereche de cireșe – muzica, religia și numai la sport nu au fost teme.
La desen, că pe el l-am lăsat la urmă, copilul a trebuit să termine un peisaj de primăvară pe care urma să-l dea la prima întâlnire numai că școlarul s-a îmbolnăvit și acest lucru nu a mai fost posibil.
Cu o zi înainte de ora de desen, în ciuda faptului că starea de sănătate era precară, s-a pus și l-a făcut de teama reacției profesorului care-i comunicase că dacă lipsește, îi pune nota doi.
L-a făcut urmând ca a doua zi să-l duc eu la școală însă nici asta nu s-a mai întâmplat pentru că în dimineața cu pricina, copilul s-a răzgândit spunând că nu știe ce reacție poate avea domnul profesor iar el să nu fie acolo.
Așadar, pentru peisajul de primăvară a optat pentru ceva cât se poate de simplu și iată ce a ieșit.

La următoare lecție, tema a fost „Desenează un incendiu” și tot așa, a ales ceva ce poate fi desenat/pictat cu mai mulți sorți de izbândă. E foarte greu să faci ceva ce nu-ți place și pentru care nu ai nici un gram de talent. Însă acasă, în liniștea camerei sale, lucrurile se defăsoară diferit și ușor-ușor, picturile prind contur. Eu sunt aceea care-l încurajează mereu și îl susține.

Nu știu dacă picturile se vor întoarce acasă, dar dacă așa va fi, le voi înrăma. Se observă că a dispărut culoarea neagră cu care s-a luptat ani de zile.
Cât despre timpul pe care a trebuit să-l aloce acestei activități, a depășit două ore și chiar a ținut să sublinieze asta:

– Cum am pierdut eu două ore așa de prețioase!

Oare așa să fie? Înclin să-i dau dreptate chiar dacă nu rostesc cu voce tare.

În anul centenarului să vorbim mai mult despre România

Cei 100 de ani care au trecut de la Unirea din 1918 sunt un prilej de a face o retrospectivă a ceea ce s-a petrecut cu țărișoara noastră. Pe toate canalele media există calupuri aniversare, unele mai inspirate iar altele nu. Ca de fiecare dată.

Ca la orice aducere aminte poate e mai bine să scoatem în față ce e bun, cine a făcut ceva care a lăsat urme cândva în mentalul națiunii, să fie cunoscut de semenii săi ca un exemplu bun de urmat. Îmi place campania de pe Europa Fm, acolo unde în cadrul emisiunii 100 de oameni în 100 de zile ai posibilitatea să asculți date despre o personalitate a României. În fiecare zi alta.

Bunăoară, astăzi, la ora 9:03, am putut afla despre Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist a României.

Nume grele ale istoriei, muzicii, sportului, literaturii, științelor și din multe alte domenii le veți regăsi amintite aici, iar lectura textelor este așa de frumoasă încât vă va fi imposibil să nu o savurați.

Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist a României

Scriam zilele trecute câteva rânduri despre o experiență neplăcută avută cu o bancă de aici, atunci când am fost puși în situația de a aștepta preț de aproape două luni rezolvarea unei probleme care nu a fost generată de noi, dar care ne-a pricinuit mult disconfort și risipă de energie. Spuneam că m-am săturat de țara asta și de toate nefăcutele din ea însă nu mă refeream la țară ca pământ, păduri, dealuri. Pentru că în accepțiunea mea, o țară reprezintă oglinda oamenilor care o populează și care te fac să emiți anumite remarci la adresa ei, fie ele pozitive ori negative.

Nu am tăgăduit niciodată frumusețea reliefului, pe alocuri parcă fantastic, așa cum nu am negat senzațiile de bucurie supremă pe care le-am experimentat la malul mării noastre. Dar de aici și până la a nega răul pe care-l fac cei care sunt la „butoanele” acestei țări este cale lungă. Datorită lor rata emigrație a atins cote alarmante.
Iată ce spune un document din iunie, 2017:

„Diaspora română se cifra, conform estimărilor publicate în 2016, între 3,5 și 4 milioane de cetățeni români stabiliți în străinătate. Dintre aceștia, mai bine de 2,8 milioane trăiesc într-o altă țară membră a Uniunii Europene, unde se regăsesc importante comunități românești, precum cele din Italia – aproximativ 1.150.000 de români înregistrați oficial, Spania – peste 900.000 de cetățeni români.

Cifrele rezultă din statisticile cumulate ale autorităților din statele de reședință, care nu se regăsesc într-o statistică globală ori pe regiuni. Cele mai recente statistici globale privind emigrația din România se regăsesc în studiul ONU din 2015 privind migrația internațională, conform căruia România avea 3,4 milioane de emigranți, dintre care aproximativ 3,2 milioane locuiau în state dezvoltate (3 milioane – în state din Europa)“.

Acestea sunt cifre oficiale. Numărul real al românilor din diaspora este însă mult mai mare de 3,4-4 milioane, depășind probabil 5 milioane. Numai în Italia și Spania, cumulat, își câștigă traiul cel puțin 2,5 milioane de români (și nu 2,05 milioane, cât indică statisticile oficiale). (sursa:romanialirera.ro)

Au plecat oamenii ăștia din țară pentru că „țara era bună”? Atâția medici au ales calea exilului, ei fiind însoțiți de ingineri, it-ști, ori mai știu eu ce alte categorii sociale pentru că aici traiul era bun? Nu, au plecat pentru că nu mai întrevedeau nici o speranță. Poate părea o exprimare aiurea, dar nici un peisaj mirific, nici o floră ori faună deosebită, nici mâcar Delta Dunării ori Transfăgărășanul nu i-au determinat să renunțe la decizia lor. Și asta în ciuda tuturor frumuseților înșiruite aici care din păcate nu țin de foame, sete, ori acoperiș deasupra capului.

Pentru prima data Romania a intrat in top cinci tari europene din care au migrat cei mai multi oameni. Pe primul loc e Marea Britanie cu 4,9 milioane; pe doi, Polonia cu 4,4; Germania, cu 4 milioane si Romania care are in afara tarii numai putin de 3,4 milioane de oameni. Si cei mai multi sunt tineri – in grupa de varsta 30-45 de ani, plus ca majoritatea dintre ei au o meserie, deci golul lasat acasa nu e doar demografic, ci si de productivitate.

Pe ultimul loc e Italia. Am pierdut in ultimii 25 de ani 17% din populatia Romaniei doar prin migratie. Iata de ce:

Vasile Ghetau, Institutul pentru Demografie al Academiei Romane: “Migratia externa a fost o reactie foarte prompta si foarte dura ca dimensiune la situatia economica din tara pe de o parte si la avantajele pe care migrarea intr-o alta tara dezvoltata le poate oferi.” (sursa: știrileprotv.ro)

Despre țara noastră au vorbit și copiii la școală, într-un moment dedicat acestui centenar. Au avut de ilustrat, în interiorul conturului țării, cum anume văd ei România. Din nefericire Luca a fost bolnav și n-a participat, dar într-o zi când m-am dus la școală pentru a rezolva o problemă, am intrat în clasa lor care era goală, copiii fiind la ora de fizică în laborator. Le-am văzut și mi-au plăcut atât de mult încât am fotografiat o parte din ele. Așadar, ceea ce vedeți este rodul imaginației unor școlari de clasa a VI-a. Merită să vă opriți preț de câteva clipe pentru a le privi deoarece spun povești așa de frumoase.
Dacă aș fi fost diriginta lor, i-aș fi provocat să scrie aceste povești, însă nu sunt.

Poate e momentul în care dacă nu intervenim, noi adulții, părinții acestor copii, dar mai cu seamă cei care au puterea decizională în vârful pixului, va fi prea târziu, fenomenul emigrației crescând și mai mult. Și este un fenomen care produce mari traume celor plecați, dar și celor rămași.

Așa că, trezește-te România, pentru că nu mai e vreme! Acum ne ajută și Uniunea Europeană a cărei membri suntem de atâția ani.

Învățământul nostru și bizareriile lui

Pe zi ce trece nu ai cum să nu-ți pui tot mai multe întrebări legate de învățământul românesc și de cum se desfășoară el. Se tot vorbește, în fel și chip, dar de făcut nu face nimeni nimic, totul rămânând la nivel declarativ. Să nu generalizez, totuși, pentru că mai sunt și oameni care vor să împingă „căruța”.

Anii trec, generațiile trec și ele prin școală, iar problemele se adâncesc tot mai mult pe toate fronturile. Chiar dacă nu ne place să recunoaștem, hărțuirea în școli e mai prezentă ca niciodată, limbajul suburban – la fel, orele, multe dintre ele sunt făcute în dorul lelii, iar multe dintre cadrele didactice – ca să nu spun toate – completează dosare, infinit de multe feluri.

Astăzi m-am întâlnit cu o mămică care-și ducea copilul la medicul neurolog pentru că are probleme din pricina școlii: o doamnă care țipă, copiii care râd, teme date cu nemiluita și un dialog al surzilor.
Copilul a ajuns să nu se mai țină pe picioare, are sindrom vertiginos, crampe și dureri abdominale și o lehamite direct proporțională cu toate cele enumerate mai sus.
La clasă se face matematică aproape non-stop, s-a eliminat educația fizică, educația muzicală s-a concentrat în 10 minute și totul este pe repede înainte.

Revenind la orele de la clasa copilului, astăzi, la educație tehnologică s-a lucrat pe etamină, toată lumea. S-a mai lucrat și săptămâna trecută, dar noi am fost atunci plecați. Așa că astăzi a împrumutat de la colegul lui o bucățică de etamină, ac și ață și a cusut o cireșică, model dat de doamna. Însă odată ajuns acasă a trebuit să refacă lucrul.
Am căutat un model de cireșe, i-am dat pânză, ac și ață și a cusut, de data asta ambele cireșele. A fost mai greu la început însă apoi a mers și a reușit să le termine pe amândouă, restul urmând a fi continuat în clasă. Cei care ne cunosc știu ce „entuziasmat” este copilul de asemenea îndeletniciri.

Tot mă bântuie o întrebare: de ce băieții nu pot face activități specifice lor? Mă refer la traforaj ori pirogravat, sau la altceva care e mai pe măsura lor. Nu știu câți dintre ei vor coase ștergare ori ii. În fine, asta este și mergem mai departe.

A venit apoi momentul să se pregătească pentru extemporalul de mâine de la desen. Da, vor da test la desen din ultimul capitol din carte (cartea e din 1999 și, se vede ce mult a fost deschisă, doar coperta fiind uzată, în rest este nouă).

Iar capitolul arată așa:

Asta este materia de pregătit pentru test. La școală, la orele de desen, s-au mai pus niște filmulețe despre Renaștere și reprezentanții ei. Sunt convinsă că dacă s-ar da lucrarea de control părinților, mulți nu ar avea notă de trecere, dar asta e altă discuție.

Fiind proaspăt venită dintr-un loc în care am putut admira unele din operele pomenite în carte, dar mai ales putând asista la lecții ținute în fața unor grupuri de copii, de profesorii lor, nu ai cum să nu te întrebi: la noi de ce nu se poate?

Un răspuns ar fi acela că la noi nu sunt muzee, dar nu se poate analiza, după o imagine, o operă de artă, pentru a înțelege și copiii ăștia cu se mănâncă această îndeletnicire?

Cred că s-ar putea dacă ar exista interes.
Așa cum mai cred că speranța într-o schimbare aici, în școlile din România, e din ce în ce mai mică.

„Insula lui Abel” de William Steig

De multe ori mă gândesc ce mult pierd adulții renunțând la povești, aici referindu-mă la cele scrise pentru copii. Sunt momente în care acestea sunt ca un pansament pentru suflet, pentru că lumea în care intri, preț de câteva minute ori ore, în funcție de complexitatea cărții, are puteri tămăduitore.
Nu vă îndemn să citiți așa ca mine, tot ce apare în materie de cărți pentru copii, mai mărișori ce-i drept, cărți pe care le achiziționez pentru Luca și pe care le citesc și eu, cu puține excepții, dar să nu le evitați total.
Lectura noastră de seară încă mai există, adică avem cartea mea, cartea lui și cartea noastră și renunțăm la ea doar în cazuri excepționale.
Am cărat cărțile pe care le citeam peste tot, cu noi, pentru a nu lăsa acțiunea în așteptare, dar mai ales, pentru a nu elimina această stare de bine.
Cartea pe care o citim împreună este citită de mine, cu voce tare, și sunt momente în care Luica dorește să facă el acest exercițiu. Ca să nu mai pomenesc de faptul că am avut drept „carte a noastră” una scrisă în limba engleză, și pe care a citit-o doar el. Pentru amândoi.
Tot pomenesc despre această stare generată de lectura cu voce tare, și nu știu cum să argumentez mai bine pentru a vă face să încercați. În ceea ce ne privește este un ritual ce dăinuie de ani de zile fără a interveni plictisul. Nici nu are cum la câte istorii le-a fost dat să audă urechilor noastre și în câte lumi am călătorit.
Să mai pomenesc de personaje? Nu-i nevoie!
Astăzi vreau să vă povestesc despre Abel, mai precis Abelard,un șoricel care trece printr-o aventură numai bună de aflat, cea scrisă de William Steig, Insula lui Abel.

Povestea se defășoară în orașul fictiv Mossville, care este locuit de animale antropomorfe civilizate, cum ar fi șoareci, iepuri, broaște și așa mai departe. Începutul poveștii ni-l prezintă pe Abel, un șoarece, care pleacă la un picnic alături de soția lui, Amanda, picnic întrerupt de o furtună puternică ce îi forțează să se adăpostească într-o peșteră din apropiere. Cei doi sunt separați atunci când Abel înfruntă furtuna pentru a prinde eșarfa Amandei, fiind smuls din adăpost de o rafală de vânt. Furtuna îl duce pe Abel într-un râu iar acesta îl mătură în aval până când rămâne blocat pe o insulă.

Abel încearcă să scape de pe insulă de mai multe ori, dar nu reușește și în cele din urmă își dă seama că trebuie să supraviețuiască și să se descurce singur. El găsește un trunchi de copac pe care și-l transformă în adăpost, devenind casă în timpul iernii. Pentru a-și ușura singurătatea, își creează familia din lut – așa descoperind aptitudini artistice –  și le vorbește. Bietul Abel trebuie să treacă prin cele mai grele momente, inclusiv să lupte cu o bufniță și să supraviețuiască printr-o iarnă aspră.

E interesant de urmărit cum un șoarece care nu a făcut nimic, niciodată, trăind dintr-o rentă lăsată de mama lui, în condiții extrem de bune, reușește să supraviețuiască în cele mai negre situații. Ajunge la concluzia că are foarte multe cunoștințe despre plante și animale, cele care îl ajută să nu moară de foame, acest lucru datorându-se multitudinii de cărți citite în fotoliul din casa lui atât de primitoare.

Mai târziu în roman, o altă victimă rătăcită din râu, o broască numită Gower, vine și se împrietenește cu Abel. La un moment dat pleacă, promițând că va trimite ajutor atunci când va ajunge acasă. Cu toate acestea, săptămânile trec și nimeni nu vine. poate și pentru că Gower a uitat (din cauza lipsei de memorie) de existența prietenului lui izolat.

Ce se întâmplă cu Abel și prin ce peripeții trece e bine să aflați singuri, așa povestea având alt farmec și valoare.

Noi am luat cartea în vacanța de la Londra, asta pentru că s-a nimerit. Acolo, cărțile achiziționate s-au dovedit a stârni curiozitatea, așa că am avut parte de lectură inversă, adică copilul a citit mamei din ele. Nu eram străină de acțiune pentru că le citisem pe cele dinainte.
Dar în avion, la întoarcere, terminând ce era de citit, am revenit la Abel, așa aflând finalul poveștii la mii de metri înălțime.

Am aflat că există și un film  de animație, de 30 de minute. În 1989, filmul a câștigat un premiu Emmy pentru cel mai remarcabil film animat sub o oră .

Temele majore pe care le întâlnește cititorul în această poveste sunt:

supraviețuirea – găsirea hranei, a unui adăpost, dar și evitarea prădătorilor.
schimbarea – Abel este forțat să facă lucruri pe care nu le mai făcuse niciodată, așa      suferind o transformare majoră.
dragostea – șoricelul se gândește necontenit la nevasta lui, în speranța că o va revedea și are grijă de eșarfa ei mai mult decât orice altceva.

Așadar, o poveste despre perseverență, putere interioară și dragoste.

Final de periplu englezesc – ziua a noua – tot cu Berend

Iată că a sosit și ziua plecării. Cea pe care nu o așteptam deloc, nici unul dintre noi.Poate va veni și momentul în care vom putea zăbovi mai mult, dar acum trebuie să ne reîntoarcem la activitățile noastre, și ce-i mai important, la școala pe care o urmează Luca.
Cu toate că nu s-a lăsat pe tânjală, lucrând în fiecare zi câte ceva, mai este de recuperat din materia predată preț de cele 10 zile cât a lipsit. Am înțeles de la colega lui, cea drăguță care ne-a dat temele, că au lipsit mulți copii, în unele zile chiar și 10, pentru că sunt bolnavi.

Revenind la plecarea noastră, cu o zi înainte, atunci când am căutat bilete pentru a ajunge la aeroport, am constatat că nu avem legătură ok și trebuie să plecăm mai devreme pentru a putea prinde avionul. De la Colchester la Londra – aeroportul Luton este o distanță destul de mare, pe care am parcurs-o din mai multe bucăți.
Astfel, am luat taxi-ul la ora 10:15, care ne-a dus la stația de autobuz, de acolo de unde pleacă mașinile spre destinație. Biletele, pentru un adult și un copil, au costat 50 lire.
Înainte de a pleca, am bâut câte ceva cald, am făcut niște senvișuri pentru drum și am verificat dacă totul rămâne în ordine.
Răzvan deja era plecat la Universitate, acolo unde a avut de susținut un proiect, în fața unei audiențe destul de mari, așa că a rămas să ne descurcăm singuri, spre nemulțumirea lui Luca.

Taxiul a sosit la timp și așa am avut răgazul necesar să prindem primul autobuz.

Prima stație a fost la Stansted, aeroportul pe care am aterizat atunci când am venit. De data asta am coborât pentru a lua alt autobuz până la Luton. Nu am avut mult de așteptat, doar treizeci de minute, și cum totul a mers ceas, la ora stabilită am plecat spre destinația finală.

Odată ajunși, ne-am încurajat pentru perioada destul de mare pe care am avut-o de așteptat: 5 ore.

La ora 15:00 am făcut check-in-ul, am trecut de controlul de frontieră și am ajuns în zona în care totul este la supra preț, așa cum este în toate aeroporturile din lumea asta. Am auzit multe discuții legate de dorințe și putințe, însă fiecare după puteri și după buzunare ori carduri.

În ciuda faptului că aveam mâncare la noi, aromele l-au doborât pe Luca, dorindu-și să mănânce o mâncare caldă, alegându-și un meniu japonez de la Wasabi. Aici porțiile erau destul de mari, sățioase, și nu a putut să mănânce tot, dar satisfăcându-și pofta.

Ei, cu burta plină altfel se vede lumea și orele de așteptare! Am mai citit, am mai privit, am mai băut o apă și așa, la 17:45 a fost anunțată poarta la care se făcea îmbarcarea. Numai că, nu știu din ce motive, totul a întârziat cu mai bine de jumătate de oră, acest fapt aducând o stare de tensiune în rândul călătorilor, mulți dintre ei cu carențe mari comportamentale. Aveam să descopăr mai târziu că nu contează nația pentru a demonstra că există aceste lipsuri de comportament.

Pe o ploaie torențială, cum altcumva, și un vânt pe măsură, la un moment dat am urcat și în avion.

Iar acolo am avut parte de o situație inedită pentru că un grup de 12 tineri englezi au cântat, râs, dansat și băut cât a durat zborul. Nu au fost recalcitranți, ci foarte bucuroși, dar eu nu am mai văzut așa o harababură în timpul unui zbor. Unde mai pui că la check-in, cei de acolo au dat bilete pe rânduri care nu erau în avion, adică în avion erau doar 26 de rânduri iar ei au dat locuri pe 29 A, B. C. Noroc că erau multe scaune neocupate și așa s-a rezolvat problema.

Noi am citit, o bună bucată de drum, asta și pentru că Luca a fost foarte încântat de faptul că în avion era semi-întuneric și a trebuit să aprindem „veioza”. Copilul a terminat volumul 5 din seria lui Lemony Snicket, „The Austere Academy” (Series of Unfortunate Events) cel pe care-l cumpărasem de la Waterstones cu câteva zile în urmă.

După ce a terminat-o, a vrut să mai cititm din cartea noastră: Insula lui Abel de William Steig. Cum o vom termina, vă vom spune ce și cum e cu ea, însă vă putem mărturisi că este foarte frumoasă.

Luca a tot privit pe geam, dar nu a reuși să vadă nimic, imaginea fiind mai ofertantă la aterizare.

Era trecut de miezul nopții când am ajuns însă important este că a fost bine. Obosiți și plini cu mii de gânduri, ne-am dus la culcare, așa sentimentele culcușindu-se în mintea și inimile noastre. Și am adunat câteva. 🙂

O experiență pe care nu știu cât de priceput trebuie să fii pentru a o descrie așa cum a fost cu adevărat. Pentru mine, Londra este o destinație mai specială, iar motivele sunt lesne de dibuit și sunt foarte fericită că am putut reveni. Aș face-o oricând, fără nici o reținere. Vă invit să experimentați și voi pentru că merită. Mulțumesc frumos și domnului K.J. Mecklenfeld, fără de care nu am fi vizitat minunăția de muzeu al jucăriilor.
Mai sunt multe de povestit, despre hotel, metrou însă voi căuta să consemnez și aceste lucruri pentru a fi de ajutor și altora. Poate.

Cu Berend la Castle Park – jurnal englezesc – ziua a opta

La mulți ani! de ziua femeii

Celor care ne vizitează și sunt doamne ori domnișoare, le urăm tot binele din lume și sănătate, de aici, dintre vânturi și ploi.

Am mai petrecut o zi pe tărâm englezesc, una la fel de capricioasă din punct de vedere meteorologic. Nu pricep cum se poate schimba vremea de la un moment la altul, în condițiile în care acum este soare și în minutele următoare, plouă torențial. Acum am avut parte de de un vânt extrem de săcăitor care ducea ploaia în toate direcțiile, având grijă să nu rămână nici o bucățică uscată din îmbrăcăminte.

Ne-am încăpățânat să mergem să vizităm orașul, cel considerat a fi cel mai vechi oraș din Regatul Unit al Marii Britanii.

Colchester este un oraș și un district nemetropolitan în Regatul Unit, în comitatul Essex, regiunea East, Anglia. Districtul are o populație de 170,800 locuitori, din care 104,390 locuiesc în orașul propriu zis Colchester.

Am mers singuri pentru că Răzvan are de terminat niște proiecte, iar prezentările pe care le are de făcut necesită timp. Nu l-am mai însoțit în campus dorind a mai vizita câte ceva, având în vedere că mâine plecăm, excursia noastră terminându-se.

După ce ne-am școlit bine acasă, am plecat la drum, Luca fiind puțin reticent în faptul că Răzvan nu a venit cu noi. I-a fost teamă că nu mă voi descurca, ne vom rătăci și nu vom mai găsi drumul către casă. Evident că nu s-a întâmplat așa, dar griji au existat.

Am plecat cu autobuzul 62 și am stat sus, la etaj, așa având prilejul să vedem o panoramă mai extinsă a acestui vechi oraș. Și e vechi, foarte vechi iar asta răzbate din toate colțurile și din toate unghiurile din care privești.

Și după ce am ajuns la stația potrivită, am coborât și a urmat mersul pe jos. Mult, din nou, printr-un vânt năpraznic.

Și am vizitat tot ce ne-a ieșit în cale. Am citit tot de pe pliantele pe care le-am cules, și am încercat să intrăm în atmosfera acestui loc.

Cel mai mult am stat la Castle Park.

Colchester Castle Park este situat la nord-est de centrul orașului Colchester și este împărțit în Parcul Upper și Lower Park de către Zidul Roman care străbate prin est-vest. Parcul se întinde pe o suprafață de 11 hectare și este inclus în clasa a II-a în Registrul de parcuri și grădini de importanță istorică specială.

Muzeul Castelului, Muzeul Hollytrees, Play Park, Cafe, Crazy Golf și Bandstand sunt situate în Parcul Upper de lângă Centrul Town. Ambele clădiri sunt clasificate în clasa a II-a și parcul superior se află în zona de conservare a centrului orașului. Parcul Lower este adiacent terenului de cricket și se extinde în jos spre râul Colne.

Parcul se adresează tuturor vârstelor. Parcul de joacă, castelul bouncy, golful și lacul cu bărci sunt o adevărată atracție pentru tineri (e valabil și pentru cei cu inima tânără). Punctul de joc, grădinile și muzeele pot fi vizitate/savurate/apreciate de toți.

Dacă ar fi fost vară, cu siguranță am fi organizat acolo un picnic, să jucăm niște jocuri, dar mai ales să ne bucurăm de vegetația atât de diversificată.

Parcul este dotat cu multe banci. Asta înseamnă că de câte ori te cuprinde oboseala, ai unde să-ți tragi sufletul și să privești oamenii care te înconjoară.

Pe baza faptului că Colchester a fost menționat de Pliny cel Bătrân înainte de moartea sa în AD79, acesta pretinde a fi cel mai vechi oraș din Marea Britanie și patrimoniul său poate fi văzut de peste 2000 de ani de istorie în Castle Park. Nu numai că vă puteți bucura de istoria acestui parc uimitor, dar și de horticultura încântătoare pe care diferitele grădini din parc o au de oferit.

Știam, din dățile trecute, de existența celebrelor veverițe și abia așteptam reîntâlnirea cu ele. Și a fost de vis!

Am venit pregătiți pentru întâlnirea aceasta iar ele parcă știau. Berend a fost cu noi și ce au vorbit, numai ei știu. Nu numai cu veverițele ci și cu porumbeii, pescărușii ori rațele de toate felurile.

Cât am stat cu ele?
Mult, și poate am mai fi stat, dar se anunțau niște nori aducători de ploi.
Și, ia ghiciți! Ce au adus acești nori?
Ploaie. Multă ploaie, torențială și deosebit de rece. Însă până a sosit, noi am avut răgazul să revedem și înaripatele, diversele și gălăgioasele înaripate.

Dar știți cum este, fericirea nu ține mult și s-a dovedit și în această situație a fi adevărat. A pornit ploaia, însoțită de un vânt pe care nu ați fi vrut să-l priviți în ochi.

Am grăbit pasul spre a ne adăposti de ploaie și am stat în stația de autobuz, așteptând să vină pentru a ne reîntoarce acasă.

Deci, dacă doriți să vizitați muzeele și grădinile sau doar să vă relaxați și să vă bucurați de timpul liber, mersul pe jos, picnic ori să vă jucați într-o oază de verdeață și natură, Colchester Castle Park este locul potrivit. Nu ezitați!