„Grădina de la miezul nopții” de Philippa Pearce

Aceasta este o carte extrem de bună despre revenirea în timp, care vine să continue povestea lui Matt Haig și pe care aș recomanda-o copiilor mari și mici care au nevoie de o schimbare.

Grădina de la miezul nopții explorează timpul și modul în care poate fi întors înapoi. Este o carte foarte interesantă, care are o prezență mistică ascunsă și în care puteți găsi o mulțime de indicii ce se adaugă surprizei de la sfârșit; dar când vine vorba de asta, îți dai seama că ai cunoscut totul.

Totul începe când fratele lui Tom, Peter, se îmbolnăvește de rujeolă tocmai la începutul vacanței de vară. Tom este trimis la mătușa și unchiul său, împotriva voinței lui; nu i se permite să iasă din casă fiind în perioada în care nu se știe dacă a luat și el boala, așa putând deveni contagios. Deci trebuie să-și petreacă toată ziua în interiorul casei, neavând nimic interesant de făcut. Mătușa lui i-a dat câteva cărți pentru a fi citite, dar ele sunt cu povești pentru fetițe.
În holul casei în care locuiesc rudele lui, există un ceas, cu pendulă, ceas care bate într-un fel bizar. Este proprietatea doamnei Bartholomew, proprietara casei, o bătrână ursuză, neprietenoasă care nu iubește copiii.
Când ceasul din hol bate la miezul nopții de treisprezece ori, Tom este curios să afle cum e posibil acest lucru și intră într-o aventură fantastică.

Cum spuneam, ceasul în cauză este un ceas bătrân, atât de bătrân încât este fixat în perete, și nimeni nu îl poate mișca, cuiele fiind deja ruginite. Se aude o voce misterioasă care-l îndeamnă să facă explorări, așa ieșind din apartament și intrând într-o grădină misterioasă, magică.
Spun magică, pentru că grădina apare numai când ceasul bate de treisprezece ori. În timpul zilelor obișnuite, zi, seara și noaptea, grădina nu este acolo.

Din fericire, Tom poate încă intra în grădină ori de câte ori ceasul bate de treisprezece ori, ceea ce continuă cu plăcere în fiecare noapte. Și deși majoritatea oamenilor din grădina aceea nu îl pot vedea, o fetiță pe nume Hatty, poate. Din fericire, este dispusă să-i fie prietenă. Sigur, are tendința să spună câteva minciuni majore – inclusiv afirmația că nu este chiar o adevărată prințesă – dar este distractivă și dorește să construiască o casă de copac cu el. Tocmai ce-și plănuise să facă alături de fratele lui în vara ce urma, dacă acesta nu se îmbolnăvea.

Nu peste mult timp, Tom îi spune mătușii și unchiului că vrea să rămână cu ei mai mult. Au fost surprinși – pentru că știau cum a reacționat atunci când a venit, iar pe parcursul șederii au avut câteva discuții în contradictoriu care l-au iritat mult pe unchi. Ziua, Tom îi scria scrisori fratelui său povestindu-i tot ceea ce se petrecea noaptea în grădină. Peter, care știe totul despre grădina magică secretă din scrisorile lui Tom, înțelege motivul dorinței lui de a mai sta acolo, chiar dacă este (în mod evident) gelos.

Tom nu devine dependent de aceste vizite de la miezul nopții – totuși, în ciuda mai multor încercări binevenite făcute de mătușa sa de a-l distra, călătoriile în grădină sunt singurul loc luminos din viața lui Tom și Hatty care este singurul prieten al lui Tom. În plus, aceste excursii la grădină se simt foarte magice: aproape nimeni nu îl poate vedea pe Tom, iar în grădină, poate să treacă prin lucruri. Unele lucruri.

Și totuși, Tom este conștient de faptul că atunci când nu este în grădină, este în viață și totul e în regulă. Și că hainele pe care le vede în grădină sunt destul de vechi – să zicem, ceva care s-ar fi purtat în secolul al XIX-lea, cu mult înainte ca această casă să fie transformată în apartamente. Hatty, între timp, știe că Tom poate trece prin ușă și că aproape nimeni – cu excepția ei, a grădinarului și a animalelor – nu îl poate vedea pe Tom.

Băiatul începe să se întrebe dacă nu este vorba de fantome.

Autoarea dă indicii minuscule la ceea ce se întâmplă cu adevărat – de la sugestii în conversația din ambele perioade de timp până la – dacă sunteți foarte atenți – un anumit nume. Este, de asemenea, destul de clar că Peter este una din cheile dezlegării misterului.

Relația dintre Tom și unchiul lui este una aparte:băiatul este supărător și nepoliticos și atunci când Alan, unchiul, țipă la el, nu-l poți învinovăți. În schimb, Hatty este o încântare totală: dornică, fermecătoare, imaginativă, jucăușă și simpatică. Și, probabil, sub influența ei, Tom își schimbă comportamentul, devenind mai bun.
Înn semn de încredere, nu face altceva de a-i scrie în mod frecvent fratelui trist și singur; scrisorile – cu atenție marcate TOP SECRET, astfel încât niciunul dintre adulți nu vor afla despre grădină – sunt despre singurul lucru pe care sărmanul Peter trebuie să îl aștepte, iar el este în curând și mai interesat de grădină decât Tom. Și abordarea lui Tom de a afla ce se întâmplă exact în grădină este admirabilă, metodică și inteligentă. El o face parțial greșit, dar asta e parțial pentru că nu are acces la toate informațiile.

Și multele defecte ale lui Tom, alături de problemele foarte reale ale lui Hatty, adaugă un realism necesar pentru o carte destul de ireală.
Așadar, veți putea citi o carte despre singurătate, schimbare și acceptare și nicidecum una despre rușine, mânie ori simpatie.

„Viața într-un acvariu” de Len Vlahos

Viața lui Jackie nu era perfectă, dar era normală. Asta a fost, până când tatăl său a primit diagnosticul de cancer în fază terminală. Totul se schimbă și familia se confruntă cu munți de facturi medicale fără ca ea – familia – să aibă un suport pentru a face față acestei situații. De aceea tatăl alege să-și ofere viața celui care plătește mai mult.
Iar asta s-a dovedit a fi o stație de televiziune.

Dintr-o dată, toată lumea, de la milionari psihotici, până la călugări, își doresc o bucată din familia lui Jackie, în timp ce ei devin o senzație la televiziune. Viața ei nu mai are control, așa cum tatăl ei începe să se stingă în timp ce întreaga lume se instalează pentru a privi cum familia ei se prăbușește …
Dacă stăm să ne gândim, câți dintre noi nu am urmărit măcar o dată, un asemenea spectacol de televiziune? Mă refer la reality-show. Pe unii îi acaparează în așa fel încât ajung să creadă că fac și ei parte din ele, atât de mult se identifică cu formatul respectiv.
Am ajuns să trăim viețile altora, uitând a le mai parcurge pe ale noastre. Credem că în curtea vecinilor, iarba este mai verde iar fericirea dă pe dinafară.
Națiunea, în povestea de față, crede că urmărește o poveste adevărată, cu toate detaliile ei, dar în realitate lucrurile nu stau chiar așa. Și asta este valabil în cazul tuturor acestor spectacole, indiferent de viața despre care se vorbește.

Autorul Len Vlahos analizează în această poveste bolile terminale, oferindu-le cititorilor maturi, dar nu numai lor, multe de gândit, de la problemele de viața care se apropie de sfârșit, spectacole de genul reality show- urilor și multe altele. „Viața într-un acvariu” echilibrează amuzant și sfâșietor într-o satiră cum anume este prezentată realitatea la TV, care nu face lumină asupra problemelor sfârșitului vieții așa cum mulți înclină să creadă. Multe personaje ciudate, pline de culoare (adesea adulți) se rotesc în mod invizibil. Vlahos se ocupă cu pricepere de multe aspecte, iar tehnică folosită pentru a adăuga suspans este aceea a mutării poveștii. Nu există un personaj principal pe care să se concentreze, dar toate personajele sunt memorabile. Glio este, cu siguranță, unul dintre cei mai perfizi răufăcători. Cu Jackie, Hazel și Max se relaționează ușor și profund.

Dacă un copil dorește să citească această poveste aveți grijă să vorbiți cu el despre ce anume înseamnă moartea, cum stă treaba cu bolile în fază terminală și care este importanța (dacă este) a unui reality-show.
După ce citește, întrebați-l ce anume l-a impresionat cel mai mult și dacă este afectat de modul în care este relatată povestea, dar și despre dreptul de a muri.
Reușește un spectacol de televiziune să prezinte în termeni adevărați ceea ce se petrece cu adevărat în casă? Crede că aceste povești sunt mai bine relatate în cărți ori în filme?
Este folosirea profanării realistă?

Când Jackie află că tatăl ei suferă de o tumoare la creier, întreaga ei lume se prăbuşeşte. „Cum se va descurca familia mea după ce eu nu voi mai fi?“ se frământă Jared Stone. Într-o încercare disperată, decide că, dacă tot mai are de trăit numai câteva luni, o să-şi vândă viaţa la licitaţie pe eBay oricui oferă mai mult. Preţul de pornire: un milion de dolari. Aşa se face că în viaţa lui îşi fac apariţia tot felul de personaje, nu toate cu intenţii bune. Iar într-o lume în care veştile circulă atât de rapid, gestul lui Jared nu poate rămâne ascuns opiniei publice prea mult timp… În curând, întreaga Americă va fi cu ochii pe familia Stone.

Viaţa într-un acvariu este o tragicomedie fantastică, scrisă pe mai multe voci, care pune în dezbatere subiecte serioase – viaţa şi boala, religia, politica – cu mult umor.

Cartea a venit în ultimul colet, alături de alte patru, iar Luca a ales-o din prima. Pe măsură ce a citit din ea au apărut și discuțiile, iar la un moment dat mi-a spus că cititorul trebuie să știe de boli, cancer, viol și altele dinainte de a începe lectura, pentru a nu fi surprins. La un moment dat l-am întrebat dacă nu vrea să o lase și mi-a spus că nu e cazul. Asta m-a îndemnat și pe mine să o citesc. De când bunicul lui/tatăl meu, a plecat din această lume, cu el s-a petrecut o schimbare. Nu numai cu el.
În ceea ce privește cartea, nu vă îndemn nimic, hotărând singuri ce și cum veți proceda. Dar este o experiență.

„Găinușa care voia să zboare” de Sun-Mi Hwang

Citind cartea Găinușa care voia să zboare de Sun-Mi Hwang, apărută la Editura Arthur, m-am întrebat de ce nu se regăsește pe lista de lecturi. Dacă nu la obligatorii, măcar să fie specificată pentru a ști copiii că au și această alternativă; aceea a unei lecturi care va aduce momente de meditație și va lăsa în urmă un val de emoții foarte puternice.

De ce cred că nu este doar o lectură pentru copii?
Pentru că povestea este a unei mame care își apără puiul cu toate puterile, priceperea și determinarea de care poate da dovadă o mamă adevărată.
Pentru că trebuie să crezi în visul tău chiar dacă astrele se aliniază împotriva lui, și pentru că toți îți sunt ostili.

Scrisă de o autoare binecunoscută a copiilor, nu la noi ci pe alte meleaguri, povestea sublimă a lui Hwang este, în schimb, o fabulă a animalelor de la fermă care poate fi pusă pe un raft undeva între frivolitatea nevinovată din Pânza Charlottei și politica subliminală din Ferma Animalelor. După ce a vândut peste două milioane de exemplare, a petrecut ani în listele de bestsellere naționale și a înregistrat recorduri de box-office cu adaptarea sa pentru filme, este una dintre cele mai mari fenomene literare din Coreea de Sud în vremurile contemporane.

În povestea aceasta, găinușa care singură și-a ales numele – Muguraș – nu mai poate face ouă cu coaja destul de tare pentru a fi vândute, iar asta îl determină pe fermier să o arunce la groapa cu mortăciuni, fiind convins că nu mai are mult de trăit.

Oul se rostogoli și se opri într-un ungher al cuștii din plasa de sârmă. Găinușă, pe numele Muguraș, privi cu tristețe spre oul palid, lipsit de strălucire, pătat ici-colo cu picături de sânge. (pagina 8)

Visul ei era să poată cloci un ou, așa devenind mama unui puișor. Însă în condițiile de la fermă acest lucru nu mai este posibil.
Chiar dacă ajunge la groapa cu mortăciuni, Muguraș nu moare fiind ajutată de Hoinar, un rățoi sălbatic, și reușește să se salveze și din ghearele Nevăstuicii, cea care va deveni dușmanul ei de moarte. Își dorea să trăiască în ogradă, acolo unde credea ea că este mult mai bine, orătăniile sunt mai în siguranță fiind păzite de bătrânul câine, însă întâmpină o ostilitate la care nu se aștepta.

Întâmplarea face să găsească un ou, abandonat, și după ce se asigură că nu vine nici o mamă pentru a-l cloci, își asumă această responsabilitate chiar dacă se va dovedi că oul este de rață.

Frumusețea poveștii lui Hwang constă în simplitatea sa. Construind personajele și întâmplările lor pe înțelesul copiilor, autoarea ocolește numeroasele nuanțe culturale care altfel ar fi făcut-o mai identificabilă cu Coreea de Sud, așa deschizând povestea cititorilor de pretutindeni. Ferma, cu împrejurimile ei, poate fi plasată oriunde în lumea asta, iar animalele care o populează se mulează perfect pe arhetipurile oamenilor, și ea se bazează pe temele unificatoare ale părinților, ambițiilor și sacrificiilor personale care rezonează cu adulții la fel de mult ca și ei cu copiii.

Înțelegerea poveștii  lui Hwang se extinde dincolo de simplitatea sa universală. La suprafața este Muguraș, care a visat și care a dorit să părăsească ciclul de degradare al muncii repetitive care o ține în cușca de sârmă. Ferma, oferă o siguranță și un confort, dar costul acestuia este nivelarea viselor individuale. Odată ieșită din fermă, Muguraș are ocazia să-și atingă visele, dar lumea nu îi oferă și o plasă de siguranță.

„Găinușa care voia să zboare” este un imn pentru libertate, individualitate și maternitate, care prezintă o eroină plină de suflet, ce se revoltă împotriva lumii tradiționale a tiraniei și bădărăniei. Hwang arată cu pricepere, printr-un stil narativ simplist, dar foarte dureros, că exista preocupări morale și umane asociate cu „traditia”. Ea transcende analogia animalelor pentru a critica o societate care are multe de reflectat. De la dorință, egoism, prietenie, singurătate, rasism și adopție (pentru cei care nu pot avea copii), Hwang acoperă o gamă largă de subiecte care sunt universale. Cu toate acestea, „Găinușa care voia să zboare”, are o inocență și o simplitate în stilul său de scriere care îi bucură pe copii și pe adulți deopotrivă.

Această carte vă oferă speranță, pozitivitate, optimism și un nou mod de gândire. După ce ați citit-o, nu credeți că este amuzant să citiți despre animalele care gândesc și vorbesc ca ființele umane? Veți găsi un teren comun cu personajele, iar sentimentul este uimitor! Vă sugerez să citiți această carte. Vă oferă mesaje pe care nici nu le puteți imagina. Mulțumesc, Diana, pentru recomandarea acestei cărți uimitoare!

„Copacul cu 13 etaje” de Andy Griffiths – un challenge cum n-am mai avut

În ultimul colet pe care l-am primit cu cărți de la Editura Arthur, dar distribuite de cartepedia, s-a regăsit și titlul despre care vreau să vă vorbesc acum. Le-am luat cu o reducere de 30%, fără a citit despre ele înainte sau a avea vreun plan dinainte stabilit. Erau niște titluri care nu se regăseau în biblioteca noastră drept pentru care le-am cumpărat. E clar că ceva m-a atras la ele de vreme ce le-am ales dintr-o ofertă destul de stufoasă.

Când au sosit și le-am putut analiza, una dintre ele nu ne-a mers la suflet, nefăcând parte din preferințele noastre. Însă puși în fața faptului împlinit, ne-am resemnat.
Vorbind cu o prietenă de-a mea și spunându-i oful, ne-a spus că ei le au, că fata cea mare le-a citit pe toate și că cea pe care nu am nimerit-o – ca preferință, nu-i bai că se citește într-o oră.

Luca a auzit conversația noastră și așa, privind unul la altul, am fost într-un gând: ce-ar fi să facem un challenge? Nu am mai făcut niciodată, dar uite că acum așa au stat lucrurile.

Când vezi cartea, una foarte frumoasă, cu coperte cartonate, și cu 240 de pagini, nu prea crezi că e posibil așa ceva. Dar odată deschisă, lucrurile se schimbă. E plină, ca să nu spun extra plină de ilustrații și sunt pagini întregi pe care scrie un cuvânt, două, ori chiar nici unul. Ilustrațiile sunt frumoase, migălite și am privit destul de mult la ele. Sunt semnate de Terry Denton, și practic spun povestea în imagini dându-i toată culoarea, în ciuda faptului că ele sunt alb-negru.

Și iată-ne prinși în provocare. Mai întâi a citit Luca, și i-au trebuit puțin peste 30 de minute să o termine.

După care a venit rândul meu și m-am încadrat și eu în același timp. Să nu credeți că nu am privit desenele, ori nu am întors cartea atunci când era scris pe dos.

După ce am terminat amândoi, am avut o serie de discuții legate de capitolul care mi-a plăcut cel mai mult, dar și cel care nu a plăcut, despre desene și povestea în sine. A durat mai mult dialogul dintre noi decât lecturarea cărții. Cred că e bună pentru copiii care nu omit în nici o discuție să afirme că nu le place lectura, pentru că este amuzantă și ar privi cititul din altă perspectivă.

Despre ce este vorba în poveste nu are rost să vă spun ci doar atașez recenzia de la editură.

Andy și Terry locuiesc în cea mai tare căsuță din copac. Au un bazin cu rechini care mănâncă oameni! Și o mașinărie care îți aruncă bezele în gură atunci când ți-e foame!

Dar ferește-te de monstrul marin care se dă drept sirenă! Și orice ai face, ai grijă să nu rămâi captiv într-un balon din gumă de mestecat.

Comandă acum cartea online, „Copacul cu 13 etaje” scrisă de Andy Griffiths și ilustrată de Terry Denton, apărută la editura Arthur. Costă 20 de lei, având o reducare de 30%.

Școlărel de clasa a VI-a la final

Uite că s-a terminat și clasa a VI-a.
Astăzi a fost ultima întâlnire de la școală pentru că mâine este premierea.
Luca a terminat cu bine, chiar dacă mai era puțin loc de un plus, însă având în vedere tot ceea ce s-a întâmplat pe parcursul anului mă gândesc că putea fi și mai rău.

În primul semestru am avut un hop destul de mare de trecut, acela în care din pricina zgomotului și a atmosferei din clasă, puțin a fost să nu ne mutăm catrafusele în altă parte.

Dacă am fi acționat sub impuls, așa ar fi fost, însă am analizat pe toate părțile problema, am cerut ajutor și de la școală și din afara ei și uite că am mai zăbovit aici. Nu a fost o alegere rea, iar aici sunt câțiva dascăli care au avut o contribuție majoră. Se știu ei care sunt și le mulțumesc și pe această cale, cu toate că am făcut-o și personal.

Am ținut cont de toate rostirile copilului și am căutat să le înțeleg – chiar dacă de multe ori nu era nimic de înțeles – așa cum am urmărit și cum s-au desfășurat ostilități în clasă. Copiii reprezintă oglinda părinților, iar asta e lesne de observat dacă știi/cunoști pe cei care-i cresc.
Continui să cred și să rostesc cu voce tare că vinovații sunt părinții ori dacă privim din celălalt unghi, părinții sunt cei care imprimă copilului comportamentul basic.

Din nefericire, Luca a lipsit foarte mult de la școală anul acesta. Toate absențele lui au fost justificate și motivate, și cu excepția călătoriei la Londra, în rest boala a fost motivul lor. Sunt convinsă că dacă nu existau aceste întreruperi, altfel am fi discutat acum.
Dar și asta face parte din desfășurarea problemei drept pentru care trebuie să privesc per ansamblu și să analizez așa, cu toate datele existente.

Pentru vacanță există o listă de lecturi nu prea captivantă, acolo fiind cuprinse mai multe titluri care nu au cârlig, dar pe care voi căuta să le intercalez la lectura noastră de seară. Așa, sper să le fac mai atractive și mai ușor de digerat.
Iată lista pe care a scris-o un coleg de-a lui, și pe care a avut amabilitatea să ne-o dea și nouă.

Citind titlurile veți vedea că sunt cam solicitante și că nu se regăsește nici unul mai modern, dacă mă pot exprima așa. Deasemenea, se poate remarca din observațiile din josul paginii ce anume mai trebuie făcut, dar și că la „Alexandru Lăpușneanu” se cere un rezumat pe capitole. Eu am achiziționat o carte apărută la Editura Steaua Nordului, acolo unde se regăsesc multe din titlurile din lista dată de doamna dirigintă. Pe lângă ele mai sunt și un set de cerințe, zece la număr, care ajută la înțelegerea textului și alte noțiuni de gramatică. Numele cărții este Lecturile școlarului conform programei școlare, clasa a VII-a.

Pe lângă această carte am mai comandat „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade, pentru că nu am reușit s-o găsesc în bibliotecă, dar și Barbu Delavrancea, „Nuvele și povestiri”, pentru nuvela „Hagi Tudose” dar și „„Viața nemaipomenită a marelui Gargantua” de Rabelais, în traducerea Ilenei și Remus Vulpescu, Cravata roșie de Ji-Ji Jiang și Julie din neamul lupilor de Jean Craighead George.

Asta este oferta de la final de an școlar, cea pe care am pregătit-o. Restul, că s-au adunat mai multe, aici referindu-mă la cărți, le vom citi după cum le va veni rândul.

Două săptămâni nu vreau să scrie nimic, și de la începutul lui iulie o vom lua ușor-ușor. Am uitat să spun de matematică unde doamna le-a dat ceva fișe cu exerciții care fac o trecere în revistă a materiei parcurse în anul școlar ce tocmai s-a terminat.

Vacanță cu tihnă și frumos, tuturor! Pentru că este nevoie de ea și în rândul elevilor, dar și al părinților.

„Jim Năsturel și cei 13 Sălbatici” de Michael Ende

Dacă cititorul credea că aventurile lui Jim Năsturel și a mecanicului de locomotivă, Lukas, se vor termina după prima carte, ei bine, se înșela. Lucrurile nu au stat așa și aventura celor doi se prelungește. Știți cum am simțit-o din natură, alături de câteva căpșuni adevărate, cu gust așa, ca odinioară?

Odată întorși acasă, viața pe Lummerland continuă ca de obicei. Într-o zi, poștașul își lovește barca de țărm pentru că nu l-a văzut, și astfel se ia decizia de a construi un far. Din păcate însă, Lummerland este mult prea mic pentru o astfel de construcție. Un far care este atât de mare nu are cum să încapă pe un teren așa de mic iar cei doi prieteni se hotărăsc să-l roage pe Uriașul Părelnic să vină la ei pentru a îi ajuta. Se știe că din depărtare, Tur-Tur părea gigantic, astfel putând fi văzut de la mare depărtare. Urma a locui pe insulă iar noaptea să stea treaz, pe post de far, cu un felinar în mână.
Cei doi, Jim și Lucas, au lansat-o pe Emma la suprafața apei și la fel au făcut și cu Molly, călăfătuind-o și pe ea pentru a putea pluti pe apă.
Nu au ajuns foarte departe pentru că în Marea Barbarilor au întâlnit-o pe Sursulapici, prințesa sirenă. De la ea au aflat că trebuie să ajungă la marele magnet, și se hotărăsc să o lase pe Molly în urmă, fiind prea periculos pentru o locomotivă atât de mică.

Trec printr-o sumedenie de aventuri, iar într-una dintre ele trebuie s-o transforme pe Emma într-un submarin, pentru a o căuta pe Molly care între timp dispăruse. Căutarea prelungindu-se, călătorii încep să se simtă puțin somnoroși, pentru că nu mai au aer în cabina mecanicului. Înainte de a-și pierde cunoștința, ei văd sub apă ruinele unui oraș misterios care nici nu bănuiau a cui este și de ce a ajuns acolo.
Se trezesc în Lummerland și-și reiau viața obișnuită. Dl. Tur Tur își ocupă poziția de far.
O scrisoare adresată de cei 13 Sălbatici doamnei Mahlzahn ajunge, din greșeală, la ei, și așa află că pirații au răpit-o pe Molly de la pietrele magnetice.
Între timp, doamna Mahlzahn care a fost lăsată în viață de Jim și Lukas, s-a transformat în Dragonul de Aur al Înțelepciunii. Din primul volum știam că de un an de zile era nevoie pentru ca transformarea să fie terminată.
Reîntorși în Mandala, împăratul le oferă corabia lui pentru a merge și a-i înfrunta pe pirați. Dragonul Înțelepciunii le dă indiciile necesare pentru ca pirații să poată fi învinși. Lucrurile nu stau chiar așa, pentru că hoinarii mărilor erau prea buni pentru a fi doborâți de niște amatori. Jim este îngrozit să asiste la scufundarea lui Molly, dar și la distrugerea vaporului imperial.

Pirații locuiau pe Tărâmul-care-n-ar-trebui-să-fie iar aici Jim află cine este el de fapt, anume prințul din Jamballa, urmașul Regelui Gaspar. Și aici cititorul are parte de multă aventură pentru că pirații află că nu sunt 13 ci 12, Dragonul de Aur spulberând misterul, și pentru că fiecare din ei știa doar o literă și nu avea încă un nume, au fost botezați de Jim și Lukas.

Tot dragonul le spune că pământul însorit al Jamballei va apărea din nou când Tărâmul-care-n-ar-trebui-să-fie va fi scufundat. Și chiar așa a și fost pentru că atunci când au scufundat-o, Jamballa s-a ridicat din nou din valurile mării, iar Lummerland era cel mai înalt vârf al ei. Jim devine regele țării și se poate căsători cu Li Si. Are parte de un mare cadou de la Sursupalici și Oceanoidul ei, atunci când o aduc pe Molly la suprafață ea fiind găsită în cea mai adâncă parte a oceanului.

Jim Năsturel și Lukas sunt cei mai buni prieteni și au fost încă din ziua în care micul Jim a venit pe insula Lummerland într-o cutie. Ei alcătuiesc o echipă adevărată și ca atare supraviețuiesc aventurilor ciudate și interesante, alături de giganți fictivi, jumătăți de dragoni și multe alte creaturi neobișnuite. Nimic nu este prea departe pentru ei, nici o apă prea adâncă și nici un munte prea mare când vor să-și atingă scopul.

O poveste despre o prietenie adevărată pe care nu ar trebui s-o rateze nici un cititor, fie el mic sau mare.

„Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă” de Michael Ende

Am ajuns, alături de Luca, la lectura „cărții noastre” la un alt titlu semnat de Michael Ende, Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă.
Ca la toate cărțile acestui autor, lectura s-a legat greu, poticnit, și încă nu am reușit să găsesc răspunsul la întrebarea de ce se petrece așa. L-am întrebat pe Luca de mai multe ori dacă vrea să ne oprim și a refuzat. M-a bucurat alegerea lui și am continuat.
De pe la pagina 50-60 – de unde se spune că intervine plictiseala – la noi totul a prins contur și am intrat în starea specifică lecturii de seară, cu drag și acel freamăt care mi-e atât de drag. Revenind totul la normal, povestea a căpătat alte valențe și ni s-a așezat la suflet, în rând cu multe alte povești despre care ne aducem aminte cu mare, mare drag.

Cum aminteam, este un roman pentru copii scris de Michael Ende. Publicat în 1960, a devenit una dintre cele mai de succes cărți germane pentru copii în epoca postbelică. După ce a fost respinsă pentru prima oară de o duzină de editori, a primit premiul german pentru literatură în 1961 și a fost tradusă în 33 de limbi. Succesul său enorm a dat naștere continuării Jim Năsturel și Cei 13 Sălbatici.

Povestea începe pe o insulă numită Lummerland, care are spațiu doar pentru un mic palat, o gară și șine pe toată insula, un magazin alimentar, o casă mică, un rege, o locomotivă pântecoasă numită Emma și un mecanic de locomotivă pe numele lui Lukas. Într-o zi, poștașul – care trebuie să vină cu vaporul – aduce un pachet cu o adresă aproape ilizibilă pentru o doamnă Vaas. Pe spate era un număr mare, 13, ceea ce a făcut să se creadă că ea era destinatarul. Spre surprinderea lor imensă, în interiorul ei se află un copil negru, iar el este adoptat de doamna Vaas și numit Jim Năsturel.

Pe măsură ce Jim crește, Regele, Alfons al XII-lea Fără un Sfert, începe să-și facă griji că insula este prea mică și că nu va mai fi suficient spațiu pentru ca Jim să trăiască de îndată ce va deveni adult. El îl anunță pe Lukas că, în acest caz, Emma trebuie eliminată. Lukas, deranjat de această decizie, decide să părăsească insula cu Emma, ​​iar Jim se hotărăște să îl însoțească, transformând locomotiva într-o navă improvizată. Pleacă în toiul nopții, amândoi, la bordul Emmei și sosesc pe coasta Chinei.

Când ajung în Ping, capitala Mandalei, câștigă prietenia unui mic localnic pe nume Ping Pong, care le spune că împăratului este în doliu, fiica sa, Li Si, fiind răpită și ținută ostatică în Cetatea Dragonilor.  Lukas și Jim își oferă ajutorul și, în timp ce investighează circumstanțele dispariției lui Li Si, află câteva informații și nume care sunt direct legate de misterioasa sosire a lui Jim în Lummerland: doamna Mahlzahn, Cei13 sălbatici și ținutul Kummerland. Acum, Jim și Lukas au un alt motiv să meargă la Cetatea Dragonilor, situat în Kummerland, să se confrunte cu doamna Mahlzahn.

După o călătorie lungă și periculoasă, sosesc în Cetatea Dragonilor. De-a lungul drumului, își fac doi prieteni noi, gigantul domn Tur Tur și Nepomuk, jumătate dragon. Jim și Lukas au eliberat-o pe Prințesa Li Si, dar și un număr mare de copii, care au fost răpiți și vânduți doamnei Mahlzahn de o bandă de pirați, cei 13 Sălbatici. Doamna Mahlzahn ținea copiii legați de birourile de la școala ei, unde îi învăța cu forța, tot soiul de lecții.

Jim și Lukas o ia pe doamna  Mahlzahn împreună cu ei în timp ce se întorc pe râul Galben, care începe chiar din Cetatea Dragonilor. Sosind înapoi în Mandala, au parte de o primire triumfală și sunt surprinși de niște știri uimitoare. Doamna Mahlzahn este pe cale să se transforme în Dragonul de Aur al Înțelepciunii, iar ceilalți locuitori din Lummerland doresc să revină pe insulă.

Având sfaturi de la Dragonul de Aur, Lukas și Jim intră în posesia unei insule plutitoare, pe care o vor numit Noul-Lummerland și care va servi drept reședință ulterioară a lui Jim. Acesta se logodește cu prințesa Li Si, așa cum îi promisese împăratul Mandalei, și primește ca dar de la Lukas o locomotivă proprie, pe care o numește Molly.

Ce se întâmplă după, vom afla din continuarea poveștii, Jim Năsturel și Cei 13 Sălbatici.

„O buclă în timp” de Madeleine L’Engle

De mai multă vreme doresc să vă povestesc despre cartea publicată în 1962 care a apărut abia acum pe marile ecrane așa aducând-o din nou în atenția cititorilor.
Am așteptat să văd această ecranizare, pe care s-a bătut mare monedă, dar se pare că nu a avut succesul scontat de producători. Așa că, înafara unor filmulețe de prezentare, filmul integral nu a fost achiziționat pentru marile ecrane din România. Cel puțin până acum din câte știu eu.

Dar am citit cartea, O buclă în timp, după ce a făcut acest lucru și Luca. Nu a fost foarte entuziasmat, dar la momentul acela nu am vorbit prea mult pentru că eu nu aveam idee despre ce este vorba și cum curge povestea. Însă după ce am citit am putut face acest exercițiu.

A meritat să revizuim povestea clasică a lui Meg Murry, o fată tânără și strălucitoare, care călătorește prin univers pentru a-și găsi tatăl cercetător dispărut. Ea este însoțită de fratele ei mai mic, Charles Wallace, și de un băiat de liceu, Calvin O’Keefe. Împreună, traversează universul printr-un teseract, care reprezintă „o modalitate de a călători prin timp și spațiu cu ajutorul celei de a cincea dimensiuni”, iar pe parcurs întâlnesc ființe celeste numite doamna Care, doamna Ce și doamna Cine, care îi ajută în călătoria lor.

La începutul cărții, Meg este o fată familiară, ciudată, dar iubitoare, tulburată de nesiguranța personală și îngrijorarea față de tatăl ei, care a lipsit mai mult de un an. Povestea începe cu sosirea doamnei Ce la casa Murry într-o seară întunecată și furtunoasă. Deși arată ca un personaj excentric, ea este de fapt o creatură cerească, cu capacitatea de a citi gândurile lui Meg. O sperie pe mama lui Meg, asigurând-o că există un teseract – un fel de „cută” în spațiu și timp. Prin această cută, Meg și tovarășii ei vor călători prin a cincea dimensiune în căutarea lui Murry.

În după-amiaza de după vizita doamnei Ce, Meg și Charles Wallace merg la cabana ei. Pe drum, se întâlnesc cu Calvin O’Keefe, un băiat popular în școala lui Meg, pe care Charles îl consideră un spirit înrudit. Cei trei copii află de la doamna Ce și de la prietenele ei, doamna Cine și doamnă Care că universul este amenințat de un rău mare numit Umbra care ia forma unui nor gigantic, înghițind stelele din jurul ei. Mai multe planete au cedat deja acestei forțe rele, inclusiv Camazotz, planeta pe care domnul Murry este întemnițat.

Cele trei doamne transportă copiii la Camazotz și îi instruiesc să rămână întotdeauna înpreună în timp ce îl căută pe dl Murry. La Camazotz, toate obiectele și locurile apar exact la fel, pentru că întreaga planetă trebuie să se conformeze pulsației ritmice terifiante a IT-ului, un creier gigantic. Charles Wallace încearcă să lupte împotriva acestuia cu inteligența sa excepțională, dar este suprasolicitat și devine o creatură asemănătoare robotului. Sub controlul IT-ului, Charles îi conduce pe Meg și pe Calvin la Murry și împreună se confruntă cu IT-ul. Cu toate acestea ei nu sunt în stare să reziste puterii IT; și scapă numai în ultimul moment când apare domnul Murry și îi prinde pe Meg și Calvin, călătorind printr-un alt teseract pe o planetă gri numită Ixchel, locuită de creaturi înalte și blânde care îngrijesc călătorii. Charles Wallace rămâne posedat de IT, prizonier de Camazotz.

Pe planeta Ixchel, cele trei doamne apar din nou, iar Meg își dă seama că trebuie să călătorească singură înapoi la Camazotz pentru a îl salva pe fratele ei. I se spune că are ceva, o putere pe care creierul super performant nu o posedă, și aceasta va fi arma ei împotriva răului. Cu toate acestea, Meg trebuie să descopere care este această armă.
Dacă reușește să afle care este această putere ori ba, trebuie să aflați singuri.

Pe mine una nu m-a prins în așa măsură această poveste, pentru că are o înșiruire previzibilă a evenimentelor așa cum pare a veni din altă vreme, ceea ce de fapt și face. Multe s-au schimbat din 1962 încoace, iar modificările în domeniul tehnologiei sunt de-a dreptul spectaculoase.
Din prezentarea filmului se pare că efectele speciale depășesc descrierile autoarei, dar aștept să citesc și continuarea, cea care a apărut nu de multă vreme tot la Editura Arthur. Se numește Vântul bate la ușă și se poate achiziționa de pe site-ul editurii.

Voi reveni cu impresii după ce o voi citi.

„Insula lui Abel” de William Steig

De multe ori mă gândesc ce mult pierd adulții renunțând la povești, aici referindu-mă la cele scrise pentru copii. Sunt momente în care acestea sunt ca un pansament pentru suflet, pentru că lumea în care intri, preț de câteva minute ori ore, în funcție de complexitatea cărții, are puteri tămăduitore.
Nu vă îndemn să citiți așa ca mine, tot ce apare în materie de cărți pentru copii, mai mărișori ce-i drept, cărți pe care le achiziționez pentru Luca și pe care le citesc și eu, cu puține excepții, dar să nu le evitați total.
Lectura noastră de seară încă mai există, adică avem cartea mea, cartea lui și cartea noastră și renunțăm la ea doar în cazuri excepționale.
Am cărat cărțile pe care le citeam peste tot, cu noi, pentru a nu lăsa acțiunea în așteptare, dar mai ales, pentru a nu elimina această stare de bine.
Cartea pe care o citim împreună este citită de mine, cu voce tare, și sunt momente în care Luica dorește să facă el acest exercițiu. Ca să nu mai pomenesc de faptul că am avut drept „carte a noastră” una scrisă în limba engleză, și pe care a citit-o doar el. Pentru amândoi.
Tot pomenesc despre această stare generată de lectura cu voce tare, și nu știu cum să argumentez mai bine pentru a vă face să încercați. În ceea ce ne privește este un ritual ce dăinuie de ani de zile fără a interveni plictisul. Nici nu are cum la câte istorii le-a fost dat să audă urechilor noastre și în câte lumi am călătorit.
Să mai pomenesc de personaje? Nu-i nevoie!
Astăzi vreau să vă povestesc despre Abel, mai precis Abelard,un șoricel care trece printr-o aventură numai bună de aflat, cea scrisă de William Steig, Insula lui Abel.

Povestea se defășoară în orașul fictiv Mossville, care este locuit de animale antropomorfe civilizate, cum ar fi șoareci, iepuri, broaște și așa mai departe. Începutul poveștii ni-l prezintă pe Abel, un șoarece, care pleacă la un picnic alături de soția lui, Amanda, picnic întrerupt de o furtună puternică ce îi forțează să se adăpostească într-o peșteră din apropiere. Cei doi sunt separați atunci când Abel înfruntă furtuna pentru a prinde eșarfa Amandei, fiind smuls din adăpost de o rafală de vânt. Furtuna îl duce pe Abel într-un râu iar acesta îl mătură în aval până când rămâne blocat pe o insulă.

Abel încearcă să scape de pe insulă de mai multe ori, dar nu reușește și în cele din urmă își dă seama că trebuie să supraviețuiască și să se descurce singur. El găsește un trunchi de copac pe care și-l transformă în adăpost, devenind casă în timpul iernii. Pentru a-și ușura singurătatea, își creează familia din lut – așa descoperind aptitudini artistice –  și le vorbește. Bietul Abel trebuie să treacă prin cele mai grele momente, inclusiv să lupte cu o bufniță și să supraviețuiască printr-o iarnă aspră.

E interesant de urmărit cum un șoarece care nu a făcut nimic, niciodată, trăind dintr-o rentă lăsată de mama lui, în condiții extrem de bune, reușește să supraviețuiască în cele mai negre situații. Ajunge la concluzia că are foarte multe cunoștințe despre plante și animale, cele care îl ajută să nu moară de foame, acest lucru datorându-se multitudinii de cărți citite în fotoliul din casa lui atât de primitoare.

Mai târziu în roman, o altă victimă rătăcită din râu, o broască numită Gower, vine și se împrietenește cu Abel. La un moment dat pleacă, promițând că va trimite ajutor atunci când va ajunge acasă. Cu toate acestea, săptămânile trec și nimeni nu vine. poate și pentru că Gower a uitat (din cauza lipsei de memorie) de existența prietenului lui izolat.

Ce se întâmplă cu Abel și prin ce peripeții trece e bine să aflați singuri, așa povestea având alt farmec și valoare.

Noi am luat cartea în vacanța de la Londra, asta pentru că s-a nimerit. Acolo, cărțile achiziționate s-au dovedit a stârni curiozitatea, așa că am avut parte de lectură inversă, adică copilul a citit mamei din ele. Nu eram străină de acțiune pentru că le citisem pe cele dinainte.
Dar în avion, la întoarcere, terminând ce era de citit, am revenit la Abel, așa aflând finalul poveștii la mii de metri înălțime.

Am aflat că există și un film  de animație, de 30 de minute. În 1989, filmul a câștigat un premiu Emmy pentru cel mai remarcabil film animat sub o oră .

Temele majore pe care le întâlnește cititorul în această poveste sunt:

supraviețuirea – găsirea hranei, a unui adăpost, dar și evitarea prădătorilor.
schimbarea – Abel este forțat să facă lucruri pe care nu le mai făcuse niciodată, așa      suferind o transformare majoră.
dragostea – șoricelul se gândește necontenit la nevasta lui, în speranța că o va revedea și are grijă de eșarfa ei mai mult decât orice altceva.

Așadar, o poveste despre perseverență, putere interioară și dragoste.