Povestea unei Stele

De  cele mai multe ori o piesă, un roman, ori o poezie are în spate o poveste dacă nu mai frumoasă, cel puțin la fel ca cea care a ieșit la lumină.

Nu face excepție nici piesa scrisă de Mihail Sebastian, „Steaua fără nume”, al cărei destin a fost zbuciumat, întocmai ca perioada în care a văzut luminile rampei.

Se știe că autorul era de origine evreiască fiindu-i, de aceea, interzis să apară pe afișele teatrelor românești. Așadar, pentru ca piesa să poată fi jucată, trebuia să poarte altă semnătură.  Totul este consemnat în jurnalul scriitorului:

7 ianuarie 1943. Spera ca piesa să-l scoată „din marile mele încurcături bănești. Am rămas azi cu 200 lei buzunar”.

Pentru asta se gândește să vorbească cu Nicușor ori cu Sică Alexandrescu, propunându-le să scrie piesa împreună ori să le vândă ideea. Banii astfel câștigați l-ar fi ajutat să-și plătească taxele la stat, dar și datoriile la prieteni. Dacă nu, risca să fie deportat.

Autorul face o vizită Norei Piacentini și soțului său, Mircea Șeptilici, cei doi formând un cuplu și pe scenă, dar și în viața de toate zilele, și le expune proiectul. Încântați de idee, l-au îndemnat s-o ducă la capăt, mai ales că Mihail Sebastian era un autor ale cărei piese se jucaseră cu mult succes, un exemplu elocvent fiind „Jocul de-a vacanța”.

Trece o perioadă destul de lungă în care Sebastian se zbate să facă rost de bani, scrie la „Insula”, citește mult din Balzac, urmărește cu mare atenție ce se petrece în teatrele de război din Rusia și nordul Africii.

Lasă în așteptare proiectul „Insula” și revine la „Ursa Mare”, așa cum se numește inițial „Steaua fără nume”. E extrem de îngrijorat pentru că apare o nouă lege antisemită, care-l face să noteze în jurnal:

Sunt așa de bătrân, așa de letargic, așa de scârbit, încât jocul ăsta, la care cândva luam și eu parte, nu mai are absolut nici un sens pentru mine.

Incertitudinile vieții de cu zi cu zi, holocaustul, tragismul războiului l-au adus în starea asta. Se refugiază în scris și scrie de toate. Lucrează la negru în diferite teatre, traduce, stilizează, neavând de ales pentru că nu are din ce trăi.

Vizita la moșia unui prieten, Anton Bibescu, îi dă posibilitatea să elaboreze mai în detaliu proiectul noii sale piese. Gazda îi cere să termine mai repede și acolo îi încolțește în minte ideea de a trimite piesa pentru a fi jucată la New York ori Londra.

Se reîntoarce la București unde își reia vechile ocupații pentru a putea supravieţui. La 26 iulie 1943 vine vestea demisiei lui Mussolini. Trei zile mai târziu, Sebastian pleacă la Corcova. Se va întoarce la București după 37 de zile, vineri 3 septembrie. Își găsise o aparentă liniște departe de capitală, suficient pentru a scrie primele două acte ale noii sale piese. Le citește gazdelor, soții Bibescu, comentează împreună replicile, desfășurarea acțiunii. Sebastian are astfel primele reacții la ce scrie. Cu urechile ciulite la radio, pentru a afla ultimele știri, și cu teama de a nu își pierde viața, Sebastian reușește să termine piesa.

Într-o seară – 13 decembrie 1943 – Nora Piacentini împreună cu Mircea Șeptilici, când se întorc de la vizionarea unei piese, trec pe la Sebastian, care scoate dintr-o sertar rodul muncii lui de la Corcova. Toată noaptea citesc cele două acte deja scrise și le comentează. Piesa place.

Sebastian notează în jurnal:

Efect fulgerător. Mare entuziasm.

Intervin probleme din pricina faptului că Sebastian fiind evreu, Cenzura și Direcția teatrelor nu ar fi aprobat jucarea ei. Legile rasiale erau în vigoare. Regizorul Soare cere inventarea unui nume fictive și așa este ales Victor Mincu, piesei schimbându-i-se numele din „Ursa Mare” în „Steaua fără nume”.

Actorii încep repetițiile, dar nu se știe unde este autorul și de ce nu apare. Cum Soare luase răspunderea spectacolului, pretinde că autorul ar fi un debutant din Galați, care i-ar fi fost chiar profesor etc. Sebastian spunea într-un interviu din toamna anului 1944 pentru revista Cortina: „Personajul astfel inventat avea să devina pentru noi, cu vremea, o grea povară. Cât l-am urât pe acest Victor Mincu!”

Din toată trupa de actori, Radu Beligan este cel mai nerăbdător să-l cunoască pe autor, cu atât mai mult cu cât el interpreta personajul principal, profesorul Miroiu.

Atunci când Direcția teatrelor a cerut ultimativ să se prezinte cu autorul și actele de origine etnică pentru a atesta că e român, a sosit soluția salvatoare: Ștefan Enescu, un avocat,  care locuia în același bloc cu Piacentini și Septilici, soțul actriței Aglae Metaxa, a acceptat să fie „autorul piesei “ în ochii opiniei publice. Era un mare iubitor de teatru. Fusese coleg de școală cu Sebastian la liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Ideea a fost a lui Mircea Șeptilici care îl cunoștea mai bine. Enescu publica uneori în presa literară. Manuscrisul lui Sebastian a fost ars pentru a nu mai exista dovada adevăratului autor. Avocatul Enescu a copiat de mână toată piesa, pentru a face „proba” că el este „autorul”. Soare Z. Soare, însoțit de Ștefan Enescu, alias Victor Mincu, și Nicu Vlădoianu, s-au prezentat la Direcția teatrelor. Au reușit să convingă că avocatul Enescu este autorul.

Piesa a avut un mare succes. S-a jucat până când, din cauza bombardamentelor anglo-americane, s-a întrerupt. Șeptilici și Nora Piacentini s-au refugiat, ca mulți bucureșteni, în afara orașului. Şi contractul cu sala Alhambra a expirat după șase săptămâni, la 15 aprilie. În vară, piesa este jucată și de trupa Comedia (miercuri 16 august 1944), în regia lui Sică Alexandrescu.

Poate e de amintit și faptul că toți protagoniștii acestei povești au avut parte de un sfârșit tragic. Soare Z.Soare moare la 24 august la podul Băneasa, ucis din întâmplare, de un glonț rătăcit tras de o patrulă. Nora Piacentini se sinucide în 1946. Sebastian moare într-un accident în mai 1945. Nicu Vlădoianu s-a sinucis în 1948, în urma unei drame sentimentale, sau pentru că a dat faliment după un turneu în Egipt. Mircea Șeptilici a făcut închisoare in anii 50 pentru „delicte politice“. În anii 70 a emigrat și a murit departe de țară, peste ocean.

Succesul piesei rămâne același ca la premieră, de atunci și până astăzi.

(sursa foto: stelian-tanase.ro)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

„O buclă în timp” de Madeleine L’Engle

De mai multă vreme doresc să vă povestesc despre cartea publicată în 1962 care a apărut abia acum pe marile ecrane așa aducând-o din nou în atenția cititorilor.
Am așteptat să văd această ecranizare, pe care s-a bătut mare monedă, dar se pare că nu a avut succesul scontat de producători. Așa că, înafara unor filmulețe de prezentare, filmul integral nu a fost achiziționat pentru marile ecrane din România. Cel puțin până acum din câte știu eu.

Dar am citit cartea, O buclă în timp, după ce a făcut acest lucru și Luca. Nu a fost foarte entuziasmat, dar la momentul acela nu am vorbit prea mult pentru că eu nu aveam idee despre ce este vorba și cum curge povestea. Însă după ce am citit am putut face acest exercițiu.

A meritat să revizuim povestea clasică a lui Meg Murry, o fată tânără și strălucitoare, care călătorește prin univers pentru a-și găsi tatăl cercetător dispărut. Ea este însoțită de fratele ei mai mic, Charles Wallace, și de un băiat de liceu, Calvin O’Keefe. Împreună, traversează universul printr-un teseract, care reprezintă „o modalitate de a călători prin timp și spațiu cu ajutorul celei de a cincea dimensiuni”, iar pe parcurs întâlnesc ființe celeste numite doamna Care, doamna Ce și doamna Cine, care îi ajută în călătoria lor.

La începutul cărții, Meg este o fată familiară, ciudată, dar iubitoare, tulburată de nesiguranța personală și îngrijorarea față de tatăl ei, care a lipsit mai mult de un an. Povestea începe cu sosirea doamnei Ce la casa Murry într-o seară întunecată și furtunoasă. Deși arată ca un personaj excentric, ea este de fapt o creatură cerească, cu capacitatea de a citi gândurile lui Meg. O sperie pe mama lui Meg, asigurând-o că există un teseract – un fel de „cută” în spațiu și timp. Prin această cută, Meg și tovarășii ei vor călători prin a cincea dimensiune în căutarea lui Murry.

În după-amiaza de după vizita doamnei Ce, Meg și Charles Wallace merg la cabana ei. Pe drum, se întâlnesc cu Calvin O’Keefe, un băiat popular în școala lui Meg, pe care Charles îl consideră un spirit înrudit. Cei trei copii află de la doamna Ce și de la prietenele ei, doamna Cine și doamnă Care că universul este amenințat de un rău mare numit Umbra care ia forma unui nor gigantic, înghițind stelele din jurul ei. Mai multe planete au cedat deja acestei forțe rele, inclusiv Camazotz, planeta pe care domnul Murry este întemnițat.

Cele trei doamne transportă copiii la Camazotz și îi instruiesc să rămână întotdeauna înpreună în timp ce îl căută pe dl Murry. La Camazotz, toate obiectele și locurile apar exact la fel, pentru că întreaga planetă trebuie să se conformeze pulsației ritmice terifiante a IT-ului, un creier gigantic. Charles Wallace încearcă să lupte împotriva acestuia cu inteligența sa excepțională, dar este suprasolicitat și devine o creatură asemănătoare robotului. Sub controlul IT-ului, Charles îi conduce pe Meg și pe Calvin la Murry și împreună se confruntă cu IT-ul. Cu toate acestea ei nu sunt în stare să reziste puterii IT; și scapă numai în ultimul moment când apare domnul Murry și îi prinde pe Meg și Calvin, călătorind printr-un alt teseract pe o planetă gri numită Ixchel, locuită de creaturi înalte și blânde care îngrijesc călătorii. Charles Wallace rămâne posedat de IT, prizonier de Camazotz.

Pe planeta Ixchel, cele trei doamne apar din nou, iar Meg își dă seama că trebuie să călătorească singură înapoi la Camazotz pentru a îl salva pe fratele ei. I se spune că are ceva, o putere pe care creierul super performant nu o posedă, și aceasta va fi arma ei împotriva răului. Cu toate acestea, Meg trebuie să descopere care este această armă.
Dacă reușește să afle care este această putere ori ba, trebuie să aflați singuri.

Pe mine una nu m-a prins în așa măsură această poveste, pentru că are o înșiruire previzibilă a evenimentelor așa cum pare a veni din altă vreme, ceea ce de fapt și face. Multe s-au schimbat din 1962 încoace, iar modificările în domeniul tehnologiei sunt de-a dreptul spectaculoase.
Din prezentarea filmului se pare că efectele speciale depășesc descrierile autoarei, dar aștept să citesc și continuarea, cea care a apărut nu de multă vreme tot la Editura Arthur. Se numește Vântul bate la ușă și se poate achiziționa de pe site-ul editurii.

Voi reveni cu impresii după ce o voi citi.

Pământul pe care ne ducem traiul

E o vreme cu de toate. Multe grade în termometre, scurte ploi torențiale, tunete, ce mai! primăvară cu de toate.

Acum e momentul să prețuim ceea ce ne oferă pământul și să-l protejăm.

Pe pământ avem de toate
Și mai bune și mai rele,
Bune, rele,
Și-nchisori și libertate
Și-a putea și nu se poate
Și noroi și stele.
„Pământul deocamdată” de Adrian Păunescu

Și un desen făcut de Luca, la această temă.

Nu e ok să persiști într-o eroare

cu atât mai mult dacă eroarea respectivă afectează noțiuni predate unor copii.

Am aflat de ceva vreme de o situație destul de bizară la care m-am gândit foarte mult. Se făcea că o doamnă învățătoare, nu la prima tinerețe, dintr-un oraș renumit al țării, la o unitate școlară la fel de renumită, tot preda unor copii din școala primară fracțiile greșit. Încurca numitorul cu numărătorul iar asta se petrecea de ceva lecții încoace.
Părinții, unii dintre ei care urmăresc ceea ce fac elevii la școală au sesizat eroarea, și au purces a o îndrepta.
Dar au întâmpinat opoziție din partea copiilor, cei care o văd pe doamna de la catedră super pregătită, iar ceea ce spunea ea era literă de lege.
Cu plânsete și opoziții au reușit să-i convingă că nu au fost ei atenți și au remediat greșeala, dar a doua zi, la ora de matematică, doamna a continuat să facă exerciții cu fracții având numitorul poziționat deasupra barei și numărătorul, sub ea.
Iar au fost plânsete acasă și părinții au discutat între ei pentru a elucida problema. S-a dovedit că nu avea cum a scrie eronat o clasă întreagă, și așa, a ieșit la iveală confuzia dascălului de la catedră.
După câteva ore, un băiețel s-a ridicat și a rostit confuzia, însă doamna învățătoare s-a supărat. Ce a urmat nu știu dacă mai are importanță ci faptul că o parte dintre copii au căpătat o îndoială în ceea ce privește spusele doamnei.

– Mama, dar dacă doamna ne va preda iar ceva care nu este corect, ce ne facem noi?

O întrebare cât se poate de pertinentă la care răspunsul este greu de rostit.
În timp ce aveam în minte această întâmplare, am primit un telefon, de la o doamnă învățătoare din mediul rural, care m-a rugat să o ajut cu un material mai inedit, iar când am aflat ce anume dorește am știut despre ce este vorba.
A solicitat un tort tăiat în 12 felii, și am întrebat-o dacă predă fracții. A rămas mirată de rostirea mea și de faptul că am știut pentru ce are nevoie și mi-a povestit ce anume dorește a face alături de copii. Vrea să pună pe cele douăsprezece felii câte o cerință, pentru ca la final să facă o magie, copiii fiind legați la ochi, iar în momentul când îi vor deschide în fața lor să se afle un tort adevărat.
Vă închipuiți reacția copiilor atunci când își vor scoate eșarfele și vor vedea tortul adevărat? Vor uita ei degrabă fracțiile? Înclin să cred că nu.

M-am bucurat de inițiativa doamnei și i-am dat curs, după puterea și priceperea mea. Ai crede, la prima vedere, că e foarte ușor să confecționezi un tort însă vreau să vă mărturisesc că nu e chiar așa. Da, pare la îndemâna oricui, dar această părere se cam spulberă atunci când treci la fapte.
Nu contest faptul că or fi oameni mult mai pricepuți ca mine, care meșteresc mai repede și mai ușor, ceea ce nu a fost cazul – fără cazne – la mine. Eu sunt încântată de rezultat, dar nu într-un procent de 100%. Era loc și de mai bine însă acum atât am reușit.

Aștept cu nerăbdare reacțiile de la lecție. Cât despre fracții, am avut ocazia să le mai reprezint o dată, pentru o doamnă super și lecția ei specială.

Fracții cu peripeții

Așadar, dacă suntem într-o eroare e bine ca atunci când ea este semnalată să procedăm în consecință, cu calm și înțelegere. E cea mai bună alegere din care toată lumea are de câștigat.

E vremea grădinăritului

E cald și frumos, asta după ce ieri au fost 6 grade și a bătut un vânt insistent, ciudat, neprietenos. Mi-au zburat pletele în cele patru zări și mi-am tot ferit ochii și nasul de valurile de praf care nu se mai terminau.
Dar verdeața și mirosul de crud face ca asta să nu conteze așa de mult în ecuație pentru că așteptarea a fost lungă, parcă interminabilă.
Lumea a ieșit la grădinărit, peste tot pe unde te-ntorci vezi greble, lopeți și alte ustensile folosite la această îndeletnicire. După ce se adună gunoiul, mulți îi dau foc, vâlvătaia produsă fiind întreținută de frunzele uscate, rămurelele cărate de păsări ori iarba uscată.
Grădinăritul este o îndeletnicire reconfortantă iar practicarea lui oferă recompense vizuale de netăgăduit.

Am zărit și eu o grădinăriță care tot trebăluia. Era extrem de preocupată de pasiunea ei și abia aștept să văd rezultatele. Cu siguranța că dragostea din priviri și iscusința mâinilor vor favoriza apariția unor plante deosebite.

Primăvara își face propria declarație, atât de tare și de clar încât grădinarul pare să fie doar unul din multele ei instrumente, și nu compozitorul.
Geoffrey Charlesworth

Metroul londonez, o atracție ce nu merită ratată

„Underground” sau „tube” niciodată „subway” sau „metro“ așa trebuie să știi că-și denumesc britanicii metroul.

De multă vreme doream să scriu despre această atracție a capitalei regatului, una pe care nu trebuie s-o ratezi cu nici un chip dacă ajungi acolo.
Încă de prima dată când am fost la Londra, am dorit ca reperul nostru să fie Gara Paddington. Evident că totul se trage de la copii, mai ales de la Luca, cel care făcuse o pasiune pentru celebrul ursuleț venit la Londra tocmai din Peru.
Așa că am ales hotelul unde ne-am cazat îmediat la ieșirea din Gara Paddington, experiență pe care am repetat-o de fiecare dată când am revenit. Și am bifat-o deja pe a treia.

Prima linie – Metropolitan – făcea legătura între gara Paddington şi cartierul de afaceri Farringdon, pe o distanţă de 4,8 km, avea şapte staţii şi a început să funcţioneze la 10 ianuarie 1863. Lucrările de construcţie duraseră 3 ani. Cozi lungi de aşteptare s-au format atunci în fiecare staţie pentru îmbarcarea pasagerilor în vagoane trase de o locomotivă cu aburi şi iluminate de lămpi cu gaz.

Imediat după inaugurarea Metropolitan Railway s-au construit şi alte linii, care azi formează District Line, Hammersmith & City Line şi East London Line. În 1884 s-a încheiat şi construcţia Circle Line care ocoleşte zona centrală a Londrei. Fiecare linie era operată de o companie diferită, iar pasagerii erau nevoiţi să iasă la suprafaţă pentru a trece de la o linie la alta. Magnatul american Charles Yerkes a cumpărat majoritatea aceste companii şi a creat, în aprilie 1902, compania Underground Electric Railways of London.

În 1933 a apărut corporaţia publică London Passenger Transport Board, sub tutela căreia au fost plasate companiile operatoare de trenuri de metrou.

În timpul celui de-al doilea război mondial, primul ministru Winston Churchill şi cabinetul sau au folosit staţia Down Street drept cartier general de urgenţă, iar multe alte staţii au devenit adăposturi anti-aeriene sau ca fabrici de muniţii.

La un secol şi jumătate de la inaugurare, metroul londonez acoperă 460 km, deserveşte 287 de staţii şi transportă aproximativ 3 milioane de persoane zilnic, adică 1,1 miliarde de pasageri pe an. Reţeaua cuprinde 12 tronsoane: Bakerloo, Central, Circle, District, East London, Hammersmith and City, Jubilee, Metropolitan, Nothern, Picadilly, Victoria and Waterloo and City. Cele mai aglomerare staţii sunt Victoria şi Oxford Circus prin care tranzitează anual circa 58 de milioane de pasageri.

Rețeaua de metrou acoperă mare parte din Londra, făcând legătura și cu zone învecinate cum ar fi Essex, Hertfordshire sau Buckinghamshire. Hărți gratuite ale metroului găsești începând cu holurile aeroporturilor și terminând cu toate stațiile de metrou din Londra (ba chiar le găsești și imprimate pe tot felul de suveniruri cum ar fi căni sau tricouri). Dacă pentru început ți se pare complicat sistemul de metrou, poți folosi instrumentul de planificare a călătoriilor: Journey Planner aflat pe site-ul regiei care administrează transportul public în Londra (Transport for London).

Pentru că transportul în capitala Angliei este foarte scump, noi am optat pentru cardul Oyster care ne-a scutit de cumpărarea biletului în fiecare zi, dar ne-a și ajutat să economisim niște lire. Și am umblat mult, dar nu atât de mult cât ne-am fi dorit, dovadă că nu am reușit să străbatem întreaga rețea a metroului.

În interiorul metrului poți vedea o sumedenie de reclame, afișe care anunță concerte de tot soiul, dar și diferiți cântăreți de toate națiile. Londra este un oraș în care poți auzi toate limbile pământului, ca să nu mai pomenesc de fascinația pe care o ai privind atâtea mii de chipuri.

Multe dintre clădirile ce marchează intrarea în stațiile din London Underground sunt clasificate ca monumente istorice și se merită vizitate. Însă adevăratul beneficiu al acestui sistem de transport este că vă permite să vizitați o bună parte din Londra fără a vă face probleme referitor la traficul urban, la blocajele de circulație sau la modul în care puteți ajunge din punctul A în punctul B. (sursa: turisteuropa.ro și descoperalocuri.ro)

 

Așa că avem o sumedenie de amintiri din aceste călătorii în care eu am ales să privesc și să ascult la oamenii din jurul meu. Lumea aceasta este fascinantă, iar tumultul și exuberanța turiștilor se împletește cu viața de zi cu zi a localnicilor. Nu știu cum e să suporți de fiecare dată când părăsești casa, aglomerația infernală, alergătura contra cronometru și zgomotul trolerelor târâte pe asfalt. Dar e ceva ce te atrage acolo, ceva care te face să te simți bine, cel puțin asta fiind valabil în ceea ce mă privește. Mi-ar fi plăcut să fi locuit într-un oraș atât de minunat, dar destinul meu a spus altceva. Oricum, sunt fericită că am putut să-l vizitez și să-i respir aerul plin de istorie, zile multe, pe care nu le voi uita niciodată. Și asta s-a petrecut în compania celor doi fii ai meu. Vis!

Dințoșii și Dentiștii – o întâlnire de zile mari

Din titlu nu ai cum să nu te prinzi despre ce este vorba, dar cum s-au defășurat evenimentele trebuie să vă spun eu, care am avut bucuria de a mai petrece două ore alături de doamna Ana și Spiridușii ei. E o atmosferă acolo că atunci când s-a terminat, am întrebat la unison:

– Cum? A trecut așa de repede timpul?

Da, pentru că atunci când e interesant, nu ai cum să te plictisești și nu mai contabilizezi fiecare minut care se scurge.

De ce am ales acest subiect? Pentru că era în programa școlară la igiena personală, dar și pentru că între cărțile primite de la Editura Cartemma s-a regăsit și una care s-a potrivit mănușă: „Lunița, adevărata poveste a Zânei  Măseluță”. Este scrisă de Robin Cruise, ilustrată de Valeria Docampo și tradusă de Laura Frunză și scoasă în niște condiții grafice pe care multe cărți și-ar dori-o.

De data asta am ales să parcurg textul alături de copii, care, pe rând, au citit din poveste.

Cu mulţi, mulţi ani în urmă, Zâna Măseluţă nici măcar nu exista.
Să nu existe Zâna Măseluţă? o să întrebaţi voi. Pare imposibil şi totuşi e adevărat. Pe vremuri, copiii care îşi pierdeau câte un dinţişor nu-l puneau sub pernă şi nici nu se trezeau a doua zi cu un dar mic lăsat acolo de Zâna Măseluţă special pentru ei. Dar lucrurile s-au schimbat atunci când o zână inimoasă s-a împrietenit cu un băieţel. Aceasta este povestea lor adevărată…

V-o prezint pe Luniţa.
E o zână mică dar cu un vis mare. Îşi doreşte să fie curajoasă, deşteaptă şi bună la suflet – dar şi să aducă strălucirea stelelor în Valea Luminoasă, casa ei şi a celorlalte zâne.
Mica Luniţa are multe talente – brodează, colecţionează obiecte strălucitoare şi îşi face prieteni cu uşurinţă. Dar Luniţa nu e convinsă deloc că aceste lucruri o vor ajuta să descopere ce anume o face pe ea specială. Până într-o zi, când întâlneşte un băieţel din lumea oamenilor, care se teme să-şi piardă primul dinte de lapte. Prietenia lor şi un pic din magia zânelor o vor ajuta pe Luniţa să-şi descopere un talent unic şi să schimbe lumea pentru totdeauna.

Povestea a mers la sufletul copiilor, motiv pentru care am zăbovit pe text, mesaj, dar și asemănările dintre personajul principal, Luca, și ei. Și așa am făcut trecerea la chestii mai tehnice și am vorbit despre dințișori și măseluțe, mai serios, despre dinți și măsele. Ajutată de macheta din dotare, am despicat dintele-n patru, dacă pot să spun așa. 🙂

Pentru a nu exista dubii, am pregătit fiecărui școlărel câte o fișă unde să scrie anatomia dintelui. Ceea ce au și făcut.

.

Buuun! După ce am văzut ce secrete sunt ascunse într-un dințișor, am mers mai departe cu informațiile, căutând să aflăm ce-i face bine și ce-l vătămează. Am adus în fața copiilor pasta și periuța de dinți, ața dentară pe care am împărțit-o tuturor, pentru a vedea cum este și ce miros plăcut are. Nu erau complet străini pentru că doamna mai vorbise despre asta și sunt convinsă că și acasă a fost același lucru. Am repetat, pentru că nu strică nimănui.

Pentru a vizualiza ceea ce este bun și ce este rău, am confecționat două planșe de dimensiunea A4, pe care le-am laminat, așa putând fi atașate cu velcro, elementele specifice fiecăreia. Pe dintele vesel s-au pus elementele care-l fac așa, iar pe cel trist elementele care-l supără. Am fost jetoane pentru toți copiii, fiecare contribuind personal la completarea fișelor, ori asta se dorește cel mai mult; implicare individuală.

Dar înainte de asta, am vorbit cu școlarii despre dentiția de lapte și cea definitivă, în acest scop arătându-le niște jetoane cu dintiția definitivă. Au aflat că dinți de lapte sunt douăzeci iar definitivi, treizeci și doi.

Fiecare din informațiile aflate au fost scrise de cei mici pe niște fișe sub formă de dinte, care au fost în număr de șapte.

Un alt moment minunat și inedit a fost acela când le-am cerut copiilor să facă un exercițiu de imaginație. Întrebarea suna așa:

– Ce-ar fi dacă dimineață te-ai trezi că ți-au crescut niște dinți de… ?

iar pentru a înțelege la ce mă refer, am făcut eu o planșă în acest sens. În ea, m-am redat ca având dinți de castor și am explicat alegerea făcută.

Am pregătit fiecărui copil în parte toate tiparele necesare la care am atașat și bucățile de bezea necesare confecționării dinților. Pentru că timpul nu ne-a permis, am dat aceste plicuri copiilor acasă, cu rugămintea de a le aduce a doua zi la școală pentru a arăta cum anume s-au imaginat. Ideea am găsit-o pe pinterest.

Pentru final am lăsat un joc pe care știam că cei mici îl vor îndrăgi și-l vor dori a juca mult. Jocul se numește „Repară dintele stricat”. Pentru a face posibilă această joacă, am confecționat o machetă în care am desenat un dinte cu … gură.

În gura dintelui (cum sună asta!) am ilustrat patru dintre dinți atacați de carii. Acolo, pe acești dinți, am făcut și o gaură destul de mare pentru ca prin ea să poată trece o mingiuță. Dacă era nimerită gaura, jucătorul primea zece puncte. În momentul în care aduna numărul necesar de puncte, dintele era reparat de stomatolog

.

Pentru că timpul nu ne lasă de fiecare dată să facem ce vrem, conditionându-ne, am rugat copiii să se împartă în două echipe și să-și aleagă un nume. Asta au ales. 🙂

Și a început nebunia!

Finalul a fost previzibil: una dintre echipe trebuia să câștige iar ea s-a numit Dentiștii. Vă închipuiți ce bucurie pe unii și ce tristețe pe alții?

Am încheiat activitatea oferindu-le copiilor câte un fruct, o căpșună de data asta, pentru că nu puteam după ce am vorbit de zahăr și ce rău face el dinților să-i servesc cu bomboane.

Am aflat de la doamna Ana că atunci când au venit părinții după copii și au văzut dintele, au dorit și ei să vadă dacă-l pot repara. Se pare că nu au reușit. 😉

Cum tot ce este frumos se termină repede și acum s-a întâmplat la fel. Dar mai vin ele ocazii pe care nu le vom rata. De acum putem merge la stomatolog fără nici o frică!

Emoții firești

Nu știu ce anotimp poate răscoli mai tare sufletul omului, așa cum o face primăvara. Fiecare frunză, fiecare floare, fiecare fir nou apărut spune o poveste. Și de multe ori poți să te identifici cu ea, ori cauți elemente care să te bage și pe tine acolo, în desfășurarea evenimentelor.

Am privit îndelung un măr care acum își scoate frunzele și florile la lumină și n-am putut să nu mă-ntreb cum îi este. Ce chimie se petrece acolo de e posibilă o așa transformare?

Dar piersicul, piersicul tot așa percepe această renaștere, ori acolo lucrurile stau diferit?

Dar când obosești și nu mai ai putere, sufletul și mintea ta de om arată la fel ca cel al unui copac?

Poate că există mecanisme pe care omul să le activeze pentru a nu ajunge așa, asta dacă nu cumva realitatea o arăta mai rău.

Mi-ar plăcea să existe un pitic responsabil cu emoțiile și cu un penson să poată pune pe fața oamenilor zâmbete. Mai multe zâmbete și din când în când și câte o grimasă.

Sunt convinsă, nu știu de ce, că va cumpăni foarte bine înainte de a desena gura, ochii și sprâncenele, cele care ne trădează starea. E drept că unii sunt mai abili și-și pot fenta familia, colegii, nearătând cu adevărat ceea ce simt, de parcă asta nu tot pe ei i-ar păcăli.

Primăvara asta e foarte frumoasă, mai frumoasă ca cele pe care le-am traversat, poate pentru că o privesc altfel? Nu știu dacă e adevărat, dar așa simt. Voi?