Caramel de Sibiu – a cincea zi de vacanță în deplasare

Curat lucru! Ploaia s-a îndrăgostit de ținutul ăsta rupt din rai, dar nenorocit de oamenii care îl populează; cei care au putere decizională, evident, și cei care dorm nedorind a ieși din confortul lor (pe care-mi doresc să-l aibă cu adevărat).

Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc acum când suntem în vacanță. E o vacanță murată din toate punctele de vedere însă e murată cu prieteni adevărați, oameni dragi, imagini insolite și demult visate. Cine ne împiedică să visăm chiar dacă plouă cu găleata?

Cine ne împiedică să călătorim chiar dacă asta înseamnă să ne strecurăm printre reprizele de ploaie torențială care joacă cu noi un fel de-a v-ați ascunselea? Când ești mai puțin pregătit, știind că ești în siguranță, a bătut tic-tac-ul și te-a făcut leoarcă.

Uite că ziua a cincea ne-a purtat spre Sibiu, o destinație pe care nu o mai vizitasem de mult, și care pentru Luca era inedită. Urma a ne întâlni cu persoane pe care le știam de multă vreme, dar cu care nu apucasem să ne îmbrățișăm real. Ori dacă ai răbdare, lucrurile se petrec atunci când le vine rândul.

Am plecat spre Sibiu având parte de niște nori pe care, dacă m-aș fi ridicat pe vârfuri i-aș fi putut băga într-un sac, după care l-aș fi scuturat. Ar fi ieșit din ei tot amarul și toate lacrimile și n-ar mai fi curs peste oameni, provocând asemenea pagube.

Atunci când am ajuns la Sibiu temperatura era de 20 de grade, însă am avut parte de câteva zeci de minute în care soarele a strălucit cu putere, ștergând semnele ultimilor ploi.

Am parcat în Piața Mică, și am plecat spre centrul vechi, trecând peste Podul Minciunilor.
Podul Minciunilor se numără printre cele mai cunoscute obiective ale Sibiului. Podul Minciunilor sau Podul culcat este un pod metalic, construit în anul 1859 deasupra străzii Ocnei care făcea legătura între Orașul de Jos și Orașul de Sus.
Din cauza faptului că podul respectiv a fost primul ridicat fără piloni de sprijin, i s-a mai spus şi “podul culcat”. În dialectul săsesc “culcat” (lugenmarchen) este omonimul cuvântului “minciună”, de aici a apărut confunzia. El este o pasarelă pietonală ce face legătura dintre Piața Mică și Piața Huet şi este cel mai vechi pod din fontă aflat în serviciu pe teritoriul actual al României. A fost al doilea pod european realizat din fontă turnată și primul din spațiul românesc.

Dacă urci scările de către Orașul de Jos, pe sub turn, ajungi într-un colț de Sibiu cu un farmec medieval. Se aud vagi bătăi de unelte, miroase a lut. Câțiva tineri prăfuiți, îmbrăcați aparte, trec tăcuți, ducând saci de var. Alții cioplesc în piatră și bat pe o daltă ritmul altor vremuri. În Piața Huet, calfele Evului Mediu sunt la ele acasă.

Calfele călătoresc pentru a învăța meșteșurile de dulgheri, tâmplari, stucatori, zidari, finisori, pietrari, olari, zugravi, aurari, legători de cărţi, zeţari, constructori de instrumente de suflat, bijutieri, fierari, potcovari, lăcătuşi, tinichigii, brutari, pantofari şi croitori. Adică meseriile pe care în România – țară de licențiați și academicieni – nu le mai învață nimeni.

În special în Germania, calfele sunt încă foarte apreciate pentru că păstrează tehnicile tradiționale de lucru. Dincolo de o valoare culturală, calfele sunt o necesitate reală în restaurarea monumentelor, pentru că ei folosesc metodele și mijloacele cu care au fost construite edificiile medievale.

Calfele pot alege să călătorească independent (majoritatea celor de astăzi) sau făcând parte dintr-o organizație recunoscută, majoritatea cu origini în Germania. Astăzi, la nivel mondial, tradiția merge mai departe datorită celor aproximativ 800 de calfe călătoare. (sursa: povestisasesti.com)

Astăzi, lângă Casa calfelor, există un stâlp de lemn cu piroane și tot felul de mici obiecte împlântate în el. La prima vedere arată ciudat, însă explicația ține de un obicei al calfelor: fiecare tânăr este obligat la plecarea dintr-un loc să lase pe acest stâlp un cui, un ban, ceva ce i-a aparținut.

Stock-im-Eisen este numele german al stâlpilor de acest fel, în care calfele băteau la plecare câte un cui. Era semn că au trecut prin locul respectiv, gest menit să le poarte noroc mai departe.

Cel mai cunoscut Stock-im-Eisen, se află chiar în inima Vienei, în apropiere de Catedrala Sf. Ștefan, pe colțul Palatului Equitable. Este unul dintre cele mai vechi simboluri ale orașului, înțesat de legende. Cert este că existența lui este legată tot de superstiția calfelor, care la plecare înfingeau un cui în trunchi, tot pentru noroc.

Astfel de stâlpi cu piroane mai sunt cunoscuți și în Bratislava, Waidhofen an der Ybbs din Austria, Budapesta și Györ, dar și la Timișoara (Casa cu pomul breslelor/Haus zum Stock im Eisen) și la Arad (Casa cu lacăt/Haus zum Stock-im-Eisen – trunchiul nu mai este expus în nișa casei, ci la Galeria de Artă a Complexului Muzeal Arad). Se pare totuși că la Timișoara este vorba doar de o firmă de prăvălie, o copie a celui din Viena, nefiind folosit chiar de calfele din oraș. (sursa: povestisasesti.com)

Mi-au plăcut foarte, dar foarte mult casele care au ochi pe acoperiș. Ai senzația că ești urmărit mereu, și că nu ai unde să te ascunzi.

Cât timp am stat la o terasă de-am mâncat o pizza și am băut o apă, a turnat cu găleata. Nu ne-a împiedicat să schimbăm impresii alături de prietenii noștri pe care atât de mult am dorit să-i vedem.

Cu siguranță vom reveni, pentru a sta mai pe tihnă și a lua orașul la pas. Sunt convinsă că avem ce vedea și ce învăța.

Am plecat cu sufletele pline cu de toate, în mașină fiecare povestind cum anume a văzut aceasta excursie. Era soare și un curcubeu a apărut pe cer. Munții reușiseră să se elibereze din strânsoarea bolnăvicioasă a norilor, fiind sufocați de ei în ultimile zile.

Ne-am reîntors la Brașov, pe ploaie, cum altfel. Însă cum am mai spus de mai multe ori, chiar și așa poți găsi ceva de pus la suflet. Și nici nu am avut de căutat mult. 🙂

Cum  a văzut Caramel vizita de la Sibiu, numai Luca a aflat. Poate vă va spune și vouă, dacă-l întrebați.

Caramel de Sânpetru – a patra zi de vacanță în deplasare

Dacă speram că vremea se va îndrepta, ei bine, ne-am înșelat! Nu numai că nu s-a îndreptat ci a plouat mai tare, mai mult. Am văzut că totul se datorează unui ciclon care a trecut/trece și peste țara noastră. Dealtfel, mai multe din țările din Europa sunt măturate de ploi consistente care aduc viituri și pagube mari oamenilor.

Și aici am privit perdeaua de ploi și am încercat să luăm partea bună a ei.

E clar că nu poți sta afară ceea ce înseamnă că activitățile indoor, cum s-ar spune, trebuie să fie variate pentru a nu interveni plictiseala. Starea asta, de plictiseală, e foarte prezentă în rândul copiilor din ziua de astăzi, iar adulții trebuie să aibă un arsenal bogat pentru a o combate, cu toate că, chiar și dacă-l au, tot se mai strecoară.

De dimineață, copiii au avut o partidă de puzzle-uri, Luca nefiind un adept al lor. Dar astăzi a fost dispus să participe la o competiție alături de fata cea mică a prietenilor noștri. Și a durat ceva vreme pentru că au fost multe de rezolvat.

La ora 18:00, Mara a plecat cu corul Unison în Grecia, acolo unde participă la
Festivalul Internațional Together We Sing.

Noi am profitat de oprirea ploii și am stat afară, într-o atmosferă în care umiditatea era sporită, dar verdele de un crud vindecător.

Ne-am plimbat pentru a ne dezmorți oasele și de a ne bucura de soarele pe care l-am văzut așa de rar în ultimile zile. Totul e curat și strălucește în lumina lui.

Luca s-a bucurat și de o joacă alături de Sara, o cățea frumoasă, blândă și dornică de iubire.

Am urmărit cu atenție și melcii apăruți după ploaie. E plin de ei și sunt foarte drăguți. Puteam uita versurile scrise de Ion Barbu?

Şi pornii la scormonit
(Cu noroc, căci l-am găsit!)
Era tot o mogâldeaţă,
Ochi de bou, dar cu albeaţă:
Între el şi ce-i afar’
Strejuia un zid de var.
– Ce să fac cu el aşa?
Să-l arunc nu îmi venea…
Vream să văd cum se dezghioacă
Pui molatic, din ghioacă :
Vream să văd cum iar învie
Somnoros din colivie…

Şi de-a lungul, pe pământ
M-aşezai ca să-l descânt:
– „Melc, melc,
Codobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng şi fă-te-ncoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub pereţii grei şi scunzi,
Printre vreascuri cerne soare,
Colţi de iarbă pe răzoare,
Au zvâcnit şi muguri noi
Pun pe ramura altoi.
Melc, melc,
Codobelc,
Iarna leapădă cojoace
Şi tu încă sub găoace!
Hai, ieşi
Din cornoasele cămeşi!
Scoate patru firişoare
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede şi mici
Patru fire de arnici;
Şi agaţă la feştile
Ciufulite de zambile,
Sau la fir de mărgărint
Îmbălatul tău argint…
Hai ieşi
Peste gardurile vii,
Colo-n vii,
Ori de vrei şi mai la vale,
Pe tarlale
Haide-ntinde brâu de bale…

Înapoi
La fulgii moi
Cumpenind a somn, pe coate,
Cu tot gândul sus, la el,
Şoptii:
„Melc, melc încetinel,
Cum n-ai vrut să ieşi mai iute!
Nici viforniţă, nici mute
Prin păduri nu m-ar fi prins…
Iar acum, când focu-i stins,
Hornul nins,
Am fi doi s-alegem pene
Şi alene
Să chemăm pe moşul Iene
Din poiene
Să ne-nchidă:
Mie, gene;
Ţie,
Cornul drept, cel stâng,
Binişor,
Pe când se frâng
Lemne-n crâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

„Melc, melc, ce-ai făcut?
Din somn cum te-ai desfăcut?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută… Ea glumea!
Ai crezut că plouă soare,
C-a dat iarbă pe răzoare,
Că alunu-i tot un cântec…
Astea-s vorbe şi descântec!
Trebuia să dormi ca ieri,
Surd la cânt şi îmbieri,
Să tragi alt oblon de var
Între trup şi ce-i afar’…
– Vezi?
Ieşişi la un descântec;
Iarna ţi-a muşcat din pântec…
Ai pornit spre lunci şi crâng,
Dar pornişi cu cornul stâng,
Merc nătâng,
Merc nătâng!”

Iar când vrui să-l mai alint,
Întinsei o mână-amară
De plâns mult…
Şi dârdâind,
Două coarne de argint
Răsucit se fărâmară.

Că e ciunt, nu m-am uitat,
Ci în punga lui de bale,
Cu-însuţite griji, pe cale
L-am purtat
Legănat:
Punga mică de mătasă,
Iar acasă
L-am pus bine
Sus, în pod,
(Tot lângă mine),
Ca să-i cânt din când în când
Fie tare, fie-n gând:
„Melc, melc
Codobelc,
Plouă soare
Prin fâneţuri şi răzoare,
Lujerii te-aşteaptă-n crâng,

Dar n-ai corn
Nici drept,
Nici stâng;
Sunt în sân la moşul Iene
Din poiene:
Cornul drept,
Cornul stâng…

– Iarna coarnele se frâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

Am apucat să smulg niște buruieni de prin curte și am avut parte de o imagine inedită: am dat peste un mușuroi, iar acolo erau și muuulte ouă. Dacă aș fi știut, nu l-aș fi deranjat, dar așa, tot ce am mai putut face a fost să privesc cum furnicile își duc ouăle la adăpost.

Oare mâine va fi la fel? Nu vom ști răspunsul decât la momentul potrivit.

Caramel de Sânpetru – a treia zi de vacanță în deplasare

Știu, multe imagini și clipuri video am văzut cu ploile torențiale din acest sfârșit de iunie, dar din nefericire și aici, unde suntem noi, este la fel. Plouă așa de mult că-ți vine a te transforma în magician pentru a face o vrajă care să alunge norii.

Totul mustește de apă, acolo unde nu este pavat, picioarele se afundă în pământul mocirlos, iar asta nu este o chestie care să-ți creeze o stare de bine.

Ce poți face în această situație? Am evitat în a merge la locuri de joacă și pentru că Luca este prea mare pentru astfel de activități. Poate niște ateliere, dar vacanța a venit de prea puțin timp pentru a fi dornic de așa ceva. Prezența prietenelor lui cu care și-a dorit atât de mult să se întâlnescă nu mai necesită alte elemente suplimentare.

Așa că, au mai urmărit niște episoade din A series of Unfortunate Events by Lemony Snicket, Luca povestind lucrurile care nu apar în carte, dar în ecranizare există pentru a face adventura mai picantă.
Alături de cea mare, a mai lucrat la engleză câteva exerciții, prilej de a mai depăna povești de la școală, pe care nu doresc a le detalia fiind ultra cunoscute.

Au fost curioase de cartea pe care o citim noi, cea cu glas tare, și au dorit a asculta și ele, asta după ce le-am povestit începutul și personajele pentru a înțelege despre ce este vorba și a putea urmări firul narațiunii. Mai avem puțin și o terminăm.

 

Spre seară am jucat mai multe jocuri, și pentru că suntem numai noi, mămicile și copii, nimic nu a perturbat desfășurarea activității. Se știe că suntem în plin campionat mondial de fotbal iar tații urmăresc îndeaproape dsfășurarea meciurilor.

Am jucat multe jocuri pentru că aici, la prietena mea, e raiul jocurilor, jucăriilor și cărților.

De departe unul a fost cel mai gustat și mai jucat. Este vorba de un joc în care trebuia să mimezi personajul de pe cartolina care-ți cădea. Nu știu de când nu am mai râs așa de mult, cu poftă și de când nu am văzut copiii așa de veseli și fascinați de ceea ce fac. Unde mai pui că noi, mamele, am făcut tot ce ne-a stat în putință, după cum ne-am priceput, să facem atmosfera de neuitat.

Nu știu dacă există în România, dar se poate achiziționa de pe amazon.

Megableu 678091 – Devine Tête – Disney

Seara, am continuat lectura cărții și am mai vorbit pentru că, nu-i așa, poveștile nu se mai termină niciodată.
Poate mâine va fi soare, cine știe?!

Caramel de Sânpetru – a doua zi de vacanță în deplasare

Se pare că ploile au ceva în plan de nu mai contenesc a se opri. Din această pricină, nu s-a putut sta prea mult pe afară, S-a povestit mult despre tot felul de întâmplări de la școală, despre colegi și năzbâtiile lor, despre cărți citite și activitățile inedite.

Pentru că a venit vorba de cărți, a intrat și Caramel în vorbă, și a povestit despre prietenii lui de pe Planeta de Pluș, invitând fetele să nu piardă o așa aventură. Cum le-am văzut noi, puteți citi în articolele de mai jos.

„Hendrik de Mol și Planeta de Aur” de K. J. Mecklenfeld

„Hendrik de Mol și Planeta de Jad” de K. J. Mecklenfeld

S-a ținut de ghidușii și l-am prins în câteva ipostaze foarte haioase.

Cu mult patos a povestit Luca și despre seria semnată de Lemony Snicket, atât despre titlurile traduse, dar mai ales despre cele în limba engleză pe care le-a primit de la fratele lui, atunci când a venit din State, ori cele achiziționate de la librăriile Waterstone.

„Înneguratul început” de Lemony Snicket

„Refugiul reptilelor” de Lemony Snicket

A series of Unfortunate Events by Lemony Snicket

Și așa am aflat că pe Netflix există seria ecranizată, timpul urât permițând vizionarea acestor seriale. Fetele au fost foarte încântate, nu mai vorbesc de Luca, cel care a ajuns la volumul opt al seriei.

Când timpul a permis, copiii au stat pe afară și s-au jucat. Nu am putut rata o partidă de citit în trambulină, cu atât mai mult că atmosfera se potrivea cu povestea cărții. Voi reveni la ea atunci când o vom termina.

Ne-am amuzat, mic și mare, cum am putut.

Nu se anunță o îndreptare a vremii, din contra, dar noi nu ne plângem. Vom găsi ceva de făcut, cu siguranță.

Caramel de Sânpetru – prima zi de vacanță în deplasare

Vacanța asta este atât de așteptată și pentru că ne întâlnim cu oameni dragi și avem răgazul de a spune poveștile și pățaniile mai pe-ndelete. Nu aveam cum să nu tragem o fugă la prietenii noștri dragi, și am făcut acest lucru de îndată ce s-a putut. A trebuit să ținem cont de datele vacanțelor noastre individuale, dar și de plecarea fetei lor cele mari într-o deplasare alături de Corul Unison, în Grecia.
Privesc cu bucurie această îndeletnicire a ei pentru că știu ce mult înseamnă pentru un copil întâlnirea la vârste așa de fragede cu astfel de experiențe. Și eu, atunci când eram copil, am făcut parte dintr-o formație artistică, alături de care am făcut multe deplasări în țară, pentru că atunci, în plin comunism, ieșirile în afara granițelor erau aproape imposibil de realizat.

Am plecat la drum cu speranța că vara se va instala așa cum se cuvine pentru că datele meteorologice nu prea o situau în calendar.
Drumul a fost aglomerat însă frumusețea lui este atât de mare că șterge acest inconvenient ca și durata parcurgerii lui. Cei 300 de kilometri ne răpesc 5 ore, însă în mașină avem parte de câteva momente de neuitat. Mai citim – cu voce tare, mai ascultăm muzică, ori jucăm jocuri.

Spuneam că vremea nu prea arată a vară, însă clipele petrecute alături de copii sunt frumoase și estompează gradele minus.

Am pus un hanorac pe noi și am plecat prin sat, și pentru că niște probleme căutau rezolvarea, dar și pentru a mai vedea dacă s-a schimbat ceva de la ultima întâlnire.

Parcul de joacă, cel de lângă grădiniță era la fel de gol. O singură dată am întâlnit acolo copii, dar se pare că liniștea și lipsa lor nu-i deranjează pe cei trei prieteni. Pot alege unde anume să se joace, ce să se joace, savurând acest fapt nestingheriți.

Jocul lor, în timp, s-a schimbat, pentru că au crescut. Sunt mult mai toleranți și reușesc să găsească jocuri mai variate, de durată, fără a mai exista plânsete și abandonuri sâcâitoare.

În prima zi au fost și momente creative, asta pentru că am adus fetelor niște litere care asamblate formează numele lor, numai că ele au trebuit pictate. Cea mică, pentru că a mers la repetiție la cor, ele fiind rezervate seniorilor, a reușit să le picteze.

Au jucat jocuri și alături de prietenele gazdelor noastre și au reușit să pună o piesă în scenă. M-a bucurat freamărul scrierii scenariului, faptul că fiecare a avut un personaj bine definit, dar și că au existat repetiții înainte de a fi prezentată publicului.

De departe, cea mai interesantă experiență a zilei,a fost găsirea unui pui de pasăre – s-au vehiculat multe nume fără a se putea specifica cu exactitate care anume este – ceea ce a creat o atmosferă de mare efervescență amestecată cu muuulte senzații. Au fot extrem de afectați de starea lui, pentru că era încolțit de pisicile din curte, era rănit și pentru că șansele lui de supraviețuire erau foarte reduse.

Au confecționat un cuib, în interiorul căruia s-a pus iarbă proaspăt cosită, un recipient pentru apă și unul pentru semințe. I-au adus, la un moment dat și o râmă, dar micuța pasăre nu a deschis pliscul.

Vom vedea ce se va întâmpla cu ea, pentru că ne vom da silința să o salvăm.

Cam asta este pentru prima zi.
Vacanță cu soare și jocuri frumoase, tuturor!

„Copacul cu 13 etaje” de Andy Griffiths – un challenge cum n-am mai avut

În ultimul colet pe care l-am primit cu cărți de la Editura Arthur, dar distribuite de cartepedia, s-a regăsit și titlul despre care vreau să vă vorbesc acum. Le-am luat cu o reducere de 30%, fără a citit despre ele înainte sau a avea vreun plan dinainte stabilit. Erau niște titluri care nu se regăseau în biblioteca noastră drept pentru care le-am cumpărat. E clar că ceva m-a atras la ele de vreme ce le-am ales dintr-o ofertă destul de stufoasă.

Când au sosit și le-am putut analiza, una dintre ele nu ne-a mers la suflet, nefăcând parte din preferințele noastre. Însă puși în fața faptului împlinit, ne-am resemnat.
Vorbind cu o prietenă de-a mea și spunându-i oful, ne-a spus că ei le au, că fata cea mare le-a citit pe toate și că cea pe care nu am nimerit-o – ca preferință, nu-i bai că se citește într-o oră.

Luca a auzit conversația noastră și așa, privind unul la altul, am fost într-un gând: ce-ar fi să facem un challenge? Nu am mai făcut niciodată, dar uite că acum așa au stat lucrurile.

Când vezi cartea, una foarte frumoasă, cu coperte cartonate, și cu 240 de pagini, nu prea crezi că e posibil așa ceva. Dar odată deschisă, lucrurile se schimbă. E plină, ca să nu spun extra plină de ilustrații și sunt pagini întregi pe care scrie un cuvânt, două, ori chiar nici unul. Ilustrațiile sunt frumoase, migălite și am privit destul de mult la ele. Sunt semnate de Terry Denton, și practic spun povestea în imagini dându-i toată culoarea, în ciuda faptului că ele sunt alb-negru.

Și iată-ne prinși în provocare. Mai întâi a citit Luca, și i-au trebuit puțin peste 30 de minute să o termine.

După care a venit rândul meu și m-am încadrat și eu în același timp. Să nu credeți că nu am privit desenele, ori nu am întors cartea atunci când era scris pe dos.

După ce am terminat amândoi, am avut o serie de discuții legate de capitolul care mi-a plăcut cel mai mult, dar și cel care nu a plăcut, despre desene și povestea în sine. A durat mai mult dialogul dintre noi decât lecturarea cărții. Cred că e bună pentru copiii care nu omit în nici o discuție să afirme că nu le place lectura, pentru că este amuzantă și ar privi cititul din altă perspectivă.

Despre ce este vorba în poveste nu are rost să vă spun ci doar atașez recenzia de la editură.

Andy și Terry locuiesc în cea mai tare căsuță din copac. Au un bazin cu rechini care mănâncă oameni! Și o mașinărie care îți aruncă bezele în gură atunci când ți-e foame!

Dar ferește-te de monstrul marin care se dă drept sirenă! Și orice ai face, ai grijă să nu rămâi captiv într-un balon din gumă de mestecat.

Comandă acum cartea online, „Copacul cu 13 etaje” scrisă de Andy Griffiths și ilustrată de Terry Denton, apărută la editura Arthur. Costă 20 de lei, având o reducare de 30%.

„Julie din neamul lupilor” de Jean Craighead George

O poveste care a ajuns în casa noastră datorită Dianei, căreia îi mulțumim, mult, mult.
Și așa, după nici o săptămână de vacanță constatăm cu bucurie că am bifat două cărți, asta ca să nu pomenesc de altele (a mea și a lui individuală pe care le-am terminat).

Dar care-i povestea:

Julie / Miyax (My-yax) este o fată inuită (eschimoasă) împărțită între Alaska și vechea tradiție Eskimo. După moartea mamei sale, ea este crescută de tatăl ei, Kapugen (Kah-Pue-Jen). Sub îngrijirea lui, Miyax devine o fată inteligentă, preocupată de tundra arctică. Viața este bună până într-o zi când Miyax este trimisă să trăiască cu mătușa Martha, o femeie prea puțin cunoscută și rece. Plecat la vânătoare de foci, tatăl nu se mai întoarce și este declarat mort.

Orfană fiind, Miyax nu este decât un oaspete nedorit în casa mătușii, așa că la vârsta de 13 ani acceptă o căsătorie cu un băiat pe nume Daniel, deoarece îi va permite să părăsească casa mătușii. Cu toate acestea, în curând își dă seama că viața cu Daniel nu este mai bună ci chiar mai rea decât viața ei cu Martha și se hotărăște să plece.

Miyax își dă seama că nu are cum să ajungă la prietena ei și realizează că s-a pierdut în sălbăticia arctică, bazându-se doar pe puterea și cunoștințele ei. Întâlnirea cu haita de lupi schimbă totul. Învață să comunice cu lupii pentru a primi hrană și apă și, în timp, ei devin familiari. Când găsește o cale să se întoarcă la vechea ei viață eschimoasă, ea este sfâșiată între alegerea de a rămâne cu lupii sau de a se întoarce acasă.

Primul roman, Julie din neamul lupilor, a fost scris de Jean Craighead George în 1972 după care au urmat, Haita lui Julie și Julie. Prima carte este adesea studiată în sălile de clasă din America fiind pe lista de lecturi obligatorii și este, de asemenea, una dintre cele mai frecvent interzise cărți datorită subiectelor abordate: moarte, viol, violență și menstruație.


Cititorul are parte de mai multe analize.

Despre problemele de sănătate: Daniel are o dizabilitate mentală care nu este specificată. Faptul că el este tachinat de alții pentru că este ceea ce este, îl determină să-și încerce forța pe Miyax, așa ea având parte de episoade violente, abuzive.

Căsătorie aranjată

La treisprezece ani, Miyax se căsătorește cu fiul partenerului de afaceri al tatălui său pentru a scăpa de traiul cu mătușa ei care dealtfel este bine intenționată, dar incomodă.
Un alt personaj explică faptul că mariaje ca ale Juliei sunt destul de comune în orașul lor și până când partenerii cresc suficient pentru a-și consuma relația, ei trăiesc ca niște frați.

Lupii nu comunică în cuvinte, toată lumea știe, ci mai degrabă folosind limbajul corpului, să atingă și să miroasă. Miyax se chinuie să învețe cum să vorbească această nouă limbă și nu se înșală atunci când presupune că alte animale au propriul set de semnale ca o mișcare a cozii ori a urechilor din care îți poți da seama de intenția lor.

Tentativă de viol:

La presiunea colegilor lui care îl tot luau în bășcălie, spunând că:

Ha, ha. Idiotul de Daniel. Are o soție și nu se poate împerechea cu ea. Ha.(pagina 92)

are loc această scenă. Nu doresc a detalia, dar pot spune o părere proprie: cred că au exagerat părinții americani atunci când au acuzat acest paragraf. Și nu spun din punctul de vedere a unei mame de băieți.
După acest episod, fata a plecat de acasă Julie dispărând și rămânân doar Miyax.

La câteva decenii după publicarea cărții a fost descoperit că haitele de lupi nu au atât de mult o structură socială bazată pe dominație, ci o familie nucleară, unde mama și tatăl sunt liderii.

În 1971, Jean Craighead George și fiul ei, Luke, au plecat într-o excursie la Barrow, Alaska, pentru a face cercetări despre lupi pentru un articol pentru Reader’s Digest. În timp ce au zburat pe aeroportul Barrow, ea și fiul ei au văzut o tânără eschimoasă în tundră, despre care fiul ei a spus- „e foarte mică pentru a fi acolo singură”. La laboratorul de cercetări Arctic Barrow, George a observat oamenii de știință care studiau lupii și încercau să descifreze codul de comunicare. Se presupune că a fost martor atunci când un bărbat a „mușcat” din vârful nasului unui lup și așa a reușit să comunice cu el. Datorită acestor întâmplări ea a decis să scrie o carte despre o tânără care a supraviețuit singură în tundră, prin comunicarea cu lupii.

Cartea a primit medalia Newbery în 1973 și a fost nominalizată în categoria cărți pentru copii în cadrul Premiilor naționale de carte din 1973.

Pe lângă toate criticile, o carte care te îndeamnă să cauți detalii despre eschimoși, zona în care trăiesc, dar mai ales, despre lupi. Ce poate fi mai fascinant decât comuniunea dintre om și natură, lipsită de tehnologie și bazată doar pe abilitățile de supraviețuire. Aș experimenta așa ceva, chiar la vârsta pe care o am. Despre copii, ce să mai zic?!

Albinuțele și plăcerea de a lucra cu ele

Printre două partide de ploaie, ori chiar mai multe, nu ratez nici o ocazie de a vedea albinele la lucru. Nu trebuie decât să le privești pentru a le aprecia și mai mult determinarea, hărnicia, truda.

Am vorbit despre albine și lumea lor de câte ori a fost cazul și nu pot nega faptul că am și căutat ocazii. Protagonistele dintr-un stup sunt atât de ofertante în a le lucra și a le folosi ca material provocator de curiozități, încât veți vedea cum nici un copil nu rezistă tentației. A fost și cazul nostru, veți vedea. 🙂

Mă întrebam în video-ul de mai sus dacă există miere de lavandă și iată că am găsit răspunsul.

Mierea de lavanda este una dintre cele mai apreciate soiuri de miere din lume și este considerată ca fiind cea mai gustoasă și aromată dintre toate. Calitatea sa este net superioară multor alte tipuri, având o concentrație de polen mai redusă, aproximativ 15-20%, un Ph mai scăzut și o aciditate mai mare. Pe lângă aceste aspecte, mierea de lavanda oferă o serie de beneficii întregului organism.

Măști de față cu miere
Relaxează și revitalizează
Această miere poartă cu sine proprietățile lavandei, are rol relaxant și revitalizant pentru întreg organismul, și devine, implicit, un remediu excelent contra insomniilor, a oboselii cronice, dar și împotriva epuizării fizice și psihice.

Remediu antiseptic și calmant
Conținutul mare de enzime din mierea de lavandă îi oferă remarcabile proprietăți antiseptice, iar zahărul cuprins absoarbe apa eficient, fiind astfel un remediu natural contra infecțiilor bacteriene. Se aplică direct pe rana și se lasă să acționeze. Aceasta va calma zona și va ajuta la vindecarea rapidă a rănii.

Proprietăți antifungice și antivirale
Rășinurile din plante, cele care dau valoare propolisului, se găsesc, deși în cantități mai mici, și în mierea de lavandă, astfel încât aceasta devine un zid contra fungilor, ciupercilor sau virusurilor. Se recomandaă administrarea în fiecare dimineață, pe stomacul gol, a unei lingurițe sau două de miere de lavandă. Țineți cont că mierea încălzită sau dizolvată în ceai fierbinte își pierde aceste proprietăți.
Mai multe detalii veți citit aici , de unde am luat și fotografia.

Iată că începutul acesta de vacanță m-a găsit și în compania albinelor, pe care le meșteresc cu infinită plăcere. Au fost necesare niște machete cu care să lucreze o doamnă alături de copii, acolo unde vacanța e percepută în mod diferit.

Prima reprezintă un stup sălbatic, iar el a trebuit pus pe un postament. Deasupra, am confecționat un fagure, care trebuia să cuprindă 18 orificii, deci am făcut de așa natură să mă încadrez cu el pe stup.

Am păstrat și capacele pentru a se putea utiliza la mai multe activități.

În ele ar fi trebuit să pictez niște albinuțe dar și etapele ciclului de viață al albinei. Tot așa, pentru mai multe întrebuințări, am optat să printez/laminez/decupez cartolinele necesare, ele urmând a fi atașate de stup cu ajutorul unor ace.

De câte ori confecționez un material cu care vor lucra copiii, îmi pare rău că nu pot fi acolo să particip și eu la joaca lor. Gândurile mele bune răzbat din munca mea, nu știu de ce sunt convinsă. Sper să se simtă și acolo.