Copiii şi muzica lor

Din (ne)fericire, cei care hotărăsc cum anume se desfășoară educația în școlile și grădinițe noastre, au decis, de câțiva ani încoace, ca pe data de 1 Iunie copiii să aibă liber și să nu meargă la școală ori grădiniță.

Un raționament eronat, în opinia mea, pentru că cei mai mulți dintre părinți nu au timpul necesar de a lucra/juca/vorbi cu ei. La orele petrecute alături de colegi, dascălii organizau tot soiul de activități, acestea dându-le copiilor o stare de bine, de bucurie și sărbătoare.

Dar fiindcă așa stau lucrurile, unii cu spirit întreprinzător nu s-au culcat pe-o ureche și au organizat tot soiul de manifestări menite a celebra Ziua Copiilor. În București și în alte orașe ale țării, cei mici au parte de ateliere, întâlniri mai speciale, pe care însă nu le poți urmări în orașele mai mici, iar de mediul rural nici nu mai pomenesc.

Vă invit să nu ocoliți, dacă puteți și aveți chemare, concertul educativ ce se va desfăşura la Sala Radio şi care vă propune un repertoriu antrenant și accesibil pentru cei mici; acolo vor asculta piese de la Mica serenadă a lui Mozart sau fragmente din Anotimpurile lui Vivaldi, până la partituri din musical-uri celebre ca Mary Poppins, Sunetul Muzicii sau Veronica.

Evenimentul este cu acces gratuit (în limita locurilor disponibile) și are o durată de aproximativ 70 de minute. Accesul se va face începând cu ora 10.00.

Și pentru ca cei mici să se bucure de magia muzicii, pe scena Sălii Radio se vor reuni Orchestra de Cameră Radio, violonista Cristina Anghelescu și ansamblul Radio România care se bucură deja de o mare popularitate printre micii spectatori: Corul de Copii Radio (dirijor: Răzvan Rados, acompaniament pian: Magdalena Faur). Întregul eveniment se va desfășura sub bagheta dirijorului Constantin Adrian Grigore. Cu o bogată carieră internațională, acesta a fost invitat în 2017 la pupitrul Filarmonicii Regale din Liege (Belgia), unde a susținut o serie de 7 concerte.

Concertul va cuprinde câteva intervenții ale dirijorului, pentru a-i apropia pe micii melomani de arta muzicii și a-i ajuta să înțeleagă partiturile pregătite pentru ei, cum ar fi: Mozart – Mica serenada (partea I) și două fragmente din suita Anotimpurile – Vivaldi: Concertul nr. 1 în mi major pentru vioară și orchestră, Primăvara – partea I și Concertul nr. 2 în sol minor pentru vioară și orchestră, Vara – partea a III-a.

De asemenea, copiii se vor întâlni și cu lucrările ritmate ale compozitorului american Scott Joplin (The Strenous Life, The Entertainer, The Ragtime Dance) și cu binecunoscutul tango La Cumparsita, semnat de compozitorul uruguayán Gerardo Hernán Matos Rodríguez.

Ce-aș mai putea adăuga pentru a vă convinge? Nimic! 🙂

Audiție plăcută!
Articol publicat în revista online Literatura de azi

„Cipi, acest pitic uriaș” de Fodor Sandor

Oare câți dintre părinții trecuți de patruzeci de ani nu îl au în minte și suflet pe Cipi? Nu cred să fie prea mulți pentru că atunci, în vremea copilăriei lor, cărțile și joaca în natură constituiau preocuparea principală.
Așa de mult am îndrăgit-o că închid ochii și simt textura paginilor care este de neuitat.
Iată că o dăscăliță minunată a dorit s-o aducă și-n atenția copiilor ei care sunt la aceeași vârsta la care ea, învățătoarea, o primea cadou, la serbarea de sfârșit de clasă.
Clasa a-I-a.
Pe lângă asta, vrea să facă mai multe activități legate de subiectul poveștii și de aceea a apărut protagonistul, personajul principal.

Am intrat din nou în lumea lui Cipi, piticul ce trăiește în scorbura Fagului Uriaș din mijlocul pădurii. Acolo, i-am reîntâlnit pe prietenii lui, Pasărea, Ariciul, Iepurele, Ticălosul de porc Mistreț, Jupân Cârtiță, Ciuperca Otrăvitoare, ori Albinele Sălbatice. Și pentru ca să reconstitui atmosfera cât mai bine, am plecat în Dumbravă, acolo unde totul este așa ca-n copilărie. Nu au reușit să o strice prea tare, fiind izolată.

Cum spunea Adina Rosetti într-o recomandare în Fabulafia:

O lectură numai bună pentru vacanța de vară, care o să vă facă poftă să cutreierați prin pădure și să vă întrebați dacă nu cumva toate vietățile pe care le întâlniți acolo nu au o viață a lor, secretă!

Unicul sistem acceptabil – acela de a nu avea sisteme

„Luaţi un ziar. / Luaţi nişte foarfeci. / Alegeţi din acest ziar un articol de lungimea pe care intenţionaţi s-o daţi poemului dumneavoastră. / Decupaţi articolul. / Decupaţi apoi cu grijă fiecare dintre cuvintele care alcătuiesc acel articol şi puneţi-le într-un sac […] Scoate-ţi apoi fiecare tăietură una după alta“.

(sursa foto: whenwherewh.at)

Tristan Tzara

Lansat în 1916, la Zurich, de către un grup de artiști și scriitori, printre care și Tristan Tzara, dadaismul este un curent artistic de avangardă. Numele curentului se trage de la cuvântul “dada”, găsit întâmplator într-un dicționar.

Ca și alte mișcări de avangarda, dadaismul s-a manifestat în arta și literatură ca un act de revoltă împotriva valorilor burgheze pe care promotorii încercau să le persifleze și să le discrediteze prin deriziuni, în numele unei noi estetici care afirma independența absolută a individului. Dadaiștii au încercat să dizolve însăși forma operei, abandonând-o hazardului, militând cu vehemență pentru dezintegrarea și compromiterea limbajului tradițional al artei, folosind colajul, cum făceau și cubiștii. Arta dadaistă, abstractă în fond, se deosebea de abstracționism și de cubism prin caracterul aleatoriu al compunerii tabloului.

De la Zurich, acest curent s-a extins rapid în Franța și mai cu seama în Germania. În America, la New York, fără să poarte numele respectiv, fenomenul „dada” se manifestă încă din 1915, grație pictorilor francezi Marchel Duchamp și Francis Picabia, care experimentau în spirit de frondă arta dadaistă. Mult mai bine conturat decât în arta plastica, în care se confunda cu alte curente, dadaismul s-a manifestat in literatură, prin compunerea unor texte din cuvinte disparate.

În anul 1920, la expoziția „La Section d’Or” în Franţa, la secțiunea „Arta română” participă și Constantin Brâncuși, la invitația lui Camil Ressu. Acolo, celebrul artist aflat în plină efervescență creatoare semnează pe 26 mai, împreună cu André Gide, Paul Valéry, F. Léger, manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaisme.

Prin Manifestul Dada 1918, Tzara îşi pune în aplicare programul de distrugere şi simultan, pe cel de creaţie, inaugurând noi practici artistice: „Gândirea se face în gură“. Textele sunt total diferite de celelalte manifeste, fiind declamate în public, formulate de autorul-actor în faţa mulţimii, vorbind în numele lui, fără intermediar (ziarul, cartea), manifestând o reacţie împotriva tradiţiei, ce făcea din poet un necunoscut. Obiectivul lor este de a comunica cu publicul, dada însemnând libertate şi afirmare a vieţii.

Iată un fragment din acest manifest:

„Dacă toţi au dreptate şi dacă toate pilulele sunt pilule Pink, să încercăm să n-avem dreptate. În general, se crede că e posibil a explica în mod raţional cu gândirea ceea ce se scrie. Toate acestea sunt relative. Gândirea e un lucru frumos pentru filosofie, dar e relativă. Psihanaliza e o boală vătămătoare, adoarme tendinţele antireale ale omului şi face din burghezie un sistem. Nu există un Adevăr definitiv. Dialectica este o maşină amuzantă care ne-a purtat într-un mod foarte banal la opiniile pe care noi le-am fi avut oricum. Crede cineva, prin intermediul rafinamentului minuţios al logicii, că a demonstrat adevărul opiniilor sale? Logica constrânsă a simţurilor e o boală organică. La acest element filosofilor le place să adauge puterea de observaţie. Dar, pe drept, această calitate magnifică a spiritului este dovada impotenţei sale. Se observă, se priveşte dintr-unul sau câteva puncte de vedere şi se alege un punct determinat între milioane altele, care există de asemenea. Experienţa este şi ea un rezultat al întâmplării şi al facultăţilor intelectuale.
Ştiinţa îmi repugnă din momentul în care devine sistem speculativ şi-şi pierde caracterul de utilitate, care, deşi inutil, este totuşi individual. Urăsc obiectivitatea crasă şi armonia, această ştiinţă care află orice lucru în ordine: continuaţi, băieţi, umanitate… Ştiinţa ne spune că noi suntem servitorii naturii: Totul este în ordine, faceţi şi dragoste şi rupeţi-vă gâtul; continuaţi, băieţi, oameni, burghezi drăguţi, gazetari virgini… Eu sunt împotriva sistemelor: unicul sistem încă acceptabil este acela de a nu avea sisteme. A ne contempla, a ne perfecţiona în micimea noastră, până ce ne umplem vasul eului nostru, curaj de a lupta pentru şi împotriva gândirii, mister al pâinii, despotmolire neaşteptată a unei elici infernale în mijlocul ieftinilor crini.”

Voga acestei mișcări n-a durat decât șase-șapte ani, până când s-a afirmat suprarealismul.
(sursa foto: lelivrescolaire.fr)
Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Case de tot felul

Am revenit după ce am avut probleme cu site-ul. A căzut serverul, ieri după-amiază, și a rămas așa încremenit până azi la ora douăzeci trecute.
Nu am mai intrat în panică pentru că domnul care-mi administrează site-ul este unul care are o atitudine ce transmite liniște, nu agitație. Am luat legătura cu el și mi-a răspuns imediat, ca de fiecare dată, lămurindu-mă ce și cum s-a întâmplat. Nu a știut nici el exact amploarea daunelor, dar astăzi pe la prânz mi-a transmis că a căzut serverul. Nu cunosc detalii tehnice, dar am priceput că nu se aștepta nimeni la așa ceva.
Pentru că domnul Mircea, pentru că așa se numește, a fost prevăzător și a făcut un backup în dimineața zilei în care s-a petrecut grozăvia totul a rămas la fel, nu a fost nimic șters ori deteriorat.
Cu prilejul ăsta stăteam și mă gândeam ce s-ar întâmpla dacă ar crăpa toate rețelele? Ești neputincios și până la dezmeticire durează ceva să te organizezi. De când am trecut pe domeniul propriu am apucat să scriu ceva articole, iar adunate cu cele dinainte se apropie de două mii.
O fi mult?
O fi puțin?
Nu am de unde ști, dar cu certitudine știu că acolo este o parte din viața mea, din munca mea și trăirile mele și a celor dragi. Colaborări, clipe imortalizate din lucru alături de copii, păreri despre cărțile pe care le-am citit și câte altele.
Dar s-a rezolvat și pentru asta îi mulțumesc îngerului păzitor al blogului, domnului Mircea.
Revenind la meștereala mea, vă invitam zilele trecute să veniți la castel, acolo unde era loc pentru toată lumea.
Stând mai mult în natură în ultima vreme, m-am gândit că poate or fi care nu îndrăgesc așa un fast și doresc să simtă miros de iarbă și copaci, dar și texturi de neuitat.
Pentru asta există căsuța din paie, unde vă puteți imagina că sunteți la malul mării, ori, de ce nu?, în deltă.
Câte păsări n-o să vă încânte privirea?
Câte valuri n-o să vă facă terapia pe care nici un profesionist n-o poate oferi?
Sau puteți asculta serenadele unui greieruș dacă aveți tragere de inimă.

Poate există persoane care iubesc muntele și pădurea și atunci cel mai potrivit ar fi să trăiască o experiență într-o căsuță de lemn, cu acoperișul făcut din crengi și frunze.
Ce vor șopti ele? Asta nu se spune. 🙂

Pentru fricoși, dar și iubitori de siguranță sporită, există varianta unei case din cărămidă, mai mică și mai intimă, cu mai puține camere.

Variante ar fi, trebui doar să vă hotărâți unde v-ar fi mai bine. Așadar, pe care o alegeți?

Un castel pentru suflete care caută odihna, dar și spiritul creator

Fiecare dintre noi avem momente în care credem, cu tărie, că am ajuns la capătul puterilor și nu mai putem face nimic pentru a ne regresa. Și atunci este vital ca lângă noi să se afle persoane care să aibă capacitatea de a alunga gândurile negre și de a crea o atmosferă mai tihnită, necesară pentru a se remonta inima, sufletul, dar mai ales mintea. Pentru a reacționa corect.
Ritmul de viață extrem de solicitant, stresul la care suntem supuși cu toții, cred, fără excepție, ne face să avem și asemenea derapaje de gândire care neluate în seamă pot atinge faze acute, ce pot avea consecințe devastatoare pentru cei din jur.
Ce anume m-a îndemnat să scriu aceste rânduri?
Câteva mesaje lăsate pe o rețea de socializare de o doamnă pe care o urmăresc, fără a o cunoaște personal. Cuvintele numai nu strigau, atât de multă suferință răzbătea din ele, dar fără a fi scrise explicit. Practic am simțit o durere și am luat legătura cu ea încercând, fără a cere detalii, de a aduce un strop de curaj, dar mai ales empatie. Multă empatie. Pentru că îmi pasă, la cel mai sincer mod cu putință, fără a urmări nimic în schimb.
Știu, din exterior totul poate părea foarte frumos, cu bogăție, seninătate, lipsa oricăror griji, dar realitatea de după ecrane, de care-or fi ele, reflectă altceva. Iar asta este valabil în așa de multe cazuri.
M-am gândit mult la lucrurile astea, și în timpul ăsta meșteream la un castel. Nu ai cum meșteri la castel fără să te gândești la ce-ai face dacă, cu o magie, ai putea locui în el.
Oh, da câtă lume nu aș invita să vină!
Dar ce ateliere am face, de toate felurile și de toate națiile!
Mă și vedeam printre zeci de tuburi de vopsea, ca să nu mai pomenesc de pom-pom-uri și nasturi, fetru și ațe, cartoane colorate și figurine mărunte din lemn și… și… și… .
Dragile mele scriitoare/scriitori de cărți pentru copii, dragile mele scriitoare/scriitori de cărți pentru oameni mari, pe toți îi vedeam în plină inspirație creatoare cum scoteau cărți care mai de care mai fără pereche. Săli întregi destinate ilustratorilor, acolo unde să nu le lipsească absolut nimic care i-ar putea perturba din procesul creației.
O sală o destinasem deja celor care să repare cărțile uzate de atâta citit, dar și care să lege, într-un mod cu totul aparte, cărțile ce stăteau să vie.

Bing! Bing! atenționarea de la telefon m-a scos din lumea în care era așa de bine pentru a-mi reaminti că de fapt, trebuie să termin  ce am de făcut într-un anumit timp. E drept, că mâinile pot lucra iar mintea să intre în tot soiul de povești una mai inedită ca alta.

Dacă sunteți într-un impas, de care o fi el, vă invit în castelul meu. E așa de mare, are sute de camere, este imposibil să nu vi se potrivească ceva. Puteți avea companie ori puteți sta singuri, cum vi-i mai îndemână, dar garantat, vă veți remonta.

Apoi, după această oprire, viața va arăta ca-n povești, pentru că orice e posibil. Trebuie doar să crezi.
Cică! 😉

„Primul critic” al lui Sadoveanu


Fălticeni este unul dintre orașele importante ale României, în ceea ce privește cultura și știința națională. Un mare număr de personalități marcante – scriitori, oameni de știință și artiști –, s-au format și au creat în Fălticeni. George Călinescu situa acest oraș printre cele mai bogate tezaure spirituale ale poporului român, după București și Iași, Fălticeni fiind al treilea oraș din țară ca număr de scriitori autohtoni, cele două centre culturale. Raportat, însă, la numărul de locuitori, Fălticeni se situează pe primul loc în România. Orașul din Moldova a dat României zeci de oameni ai literelor de talie națională și recunoaștere mondială și acolo s-au format 16 academicieni, 12 generali, 60 de doctori în cultură și știință

Una dintre personalitățile acestei urbe a fost și Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu și a Ecaterinei, născută la 21 mai 1906.

Urmează timp de un an cursurile liceului „Nicu Gane” din oraș (1917-1918) și, după o clasă urmată în particular, fiind pregătită de tatăl său, merge la Liceul „Oltea Doamna” din Iași, unde își dă și bacalaureatul. Mai apoi se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași, secția filosofie (1925-l929), pe care o termină, dar fără a-și da licența.

Fiind cea mai mare dintre copii, Profira Sadoveanu, a rămas toată viaţa aproape de inima şi sufletul tatălui. Era chiar „cronicar” fidel al „universului de la Copou”, scriind şi despre mobilizarea generală din casă pentru a-şi ajuta tatăl. Copiau manuscrisele, făceau mici servicii părintelui lor, păstrau o linişte deplină când „tata lucra”. Profiriţa era primul cititor al cărţilor Maestrului, era primul său critic literar, mai ales că el îi respecta părerile. Dintre cei 11 copii, nu doar Profira Sadoveanu avea aplecare spre scris. Didica (Teodora o fată frumoasă, cu ochii strălucitori), scria poezii delicate, dar şi cânta sonate de Bethoveen, iar Despina cânta valsuri şi Mazurci de Chopin.

Și-ar fi dorit să studieze arta dramatica la Paris, dar nu obține consimțământul tatălui. În Universul literar și artistic publică, sub pseudonimul Valer Donea, reportaje. Debutează cu romanul Mormolocul (1933), urmat de „Naufragiații din Aukland” (1937). Scrierile sale au constituit o creație relativ întinsă, cuprinzând volumul de interviuri („Domniile lor domnii și doamnele”, 1937, republicat cu titlul „Stele și luceferi”, 1969), memorialistică și cărți de evocare a lui Mihail Sadoveanu („Viața lui Mihail Sadoveanu”, 1957, republicat cu titlul „Ostrovul zimbrului”, 1966; „O zi cu Sadoveanu”, 1955; „În umbra stejarului”, 1965; „Planeta părăsită”, 1970), poeme în proză („Ploi și ninsori”, 1940), poezie („Somnul pietrei”, 1971; „Cântecele lui Stefan Vodă”, 1974; „Flori de piatră”, 1980; „Ora violet”, 1984), cărți de versuri pentru copii („Balaurul alb”, 1955; „Ochelarii bunicii”, 1969).
Traducea, singură sau în colaborare cu Valeria Sadoveanu, din Cehov, Usinski, Ostrovski, Balzac și îngrijea edițiile din opera tatălui.

„Tata avea pe umeri pelerina italienească cu falduri largi, grea de cuvinte, fraze, virgule şi puncte. Mi-nchipui că de-ai fi scuturat-o, ar fi căzut din ea pasaje din viitoarea-i carte, aşa cum cad în mai din vişini cărăbuşii.”

Cu excepția unui roman și a câtorva proze, opera Profirei Sadoveanu ilustrează în chipul cel mai concludent literatura de popularizare. Ca prozatoare, păcătuiește prin același idilism al evocarii și descrierii, prin „medelenism”, cum a observat G. Calinescu, deși uneori autoarea dovedește un simț notabil al nuanțelor semnificative. Poemele în proză din „Ploi și ninsori” (1940) dezvăluie aceeași intimitate cu taina și misterul, amplificând naturalismul până la fabulos: „Iar mărul cel bătrân s-a așezat într-un cot și-și linge picăturile de apă de pe labe”. Poeziile din volumele Somnul pietrei (1971), Cântecele lui Ștefan Vodă(1974) și Flori de piatră (1980) sunt evocări geografice, excursii lirice, rememorări nostalgice ale copilăriei, proiecții poetice ale amintirilor, grațioase și decorative, simple poetizări. În mare parte, proză lui Profira Sadoveanu se compune din confesiuni edulcorate.

Alungată din casa rămasă de la tatăl său (de către cei care au câştigat-o în instanţă), a murit, în 1997, într-o sărăcie de nedescris. A fost înmormântată în Cimitirul Străuleşti II, din Bucureşti.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

„Croitorii iscusiți” la curtea împăratului – proiect didactic

E mult mai multă forfotă acum în școli și grădinițe, de parcă ar fi ceva neașteptat față de cotidian. Pe lângă evaluările din școli, au loc și lecțiile ținute de doamnele care doresc să obțină titularizarea ori definitivatul. Sunt momente delicate pentru multe dintre ele, pentru că le au de susținut în fața unor copii străini.
Și ca la orice lecție mai specială, cu o încărcătură emoțională pe măsură, totul trebuie să fie stăpânit până în cel mai mic amănunt.
Am avut și eu bucuria de a confecționa materialul, o parte din el, pentru o asemenea lecție. Pentru că cei mici erau în săptămâna cu meseriile, tema aleasă s-a axat pe asta. Și așa, în fața prichindeilor a apărut Împăratul și cei doi pehlivani din povestea „Hainele cele noi ale împăratului”.
E un text ofertant pe care se poate lucra mult, și mai ales, frumos.
Pentru că activitatea era integrată de 45 de minute, elementele componente ale activităţii integrate au fost:
– A.L.A.1. – „Croitorii de la curtea regală”
Centrul Artă „Hainele împăratului” decorare
„Colecția de haine primăvară /vara 2018”- decupare, lipire realizarea catalogului de modă pentru copii
Centrul Nisip şi Apă „Palatul fermecat”- construcţii din nisip kinetic şi pietre
Centru Știință – joc de masă „Atinge şi aşază!”- joc senzorial (eşantioane textile)

– A.D.E.1 – D.L.C.-„Hainele cele noi ale împăratului”- lectura educatoarei cu ajutorul soft-ului educațional.

Cum spuneam, am confecționat în scopul folosirii la lecție, o machetă în care am redat pe unul dintre mincinoși în timp ce lua măsuri împăratului, iar pe celălalt care nota l-am confecționat separat, pe celălalt mincinos.

Între ei am montat un șiret pe care copiii să expună ceea ce au lucrat la Centrul Artă, adică hăinuțele.

Pe ele vor veni atașate tot soiul de ornamente, compuse din „pietre prețioase”, paiete și alte elemente decorative.

Pentru „Colecția de haine primăvară /vara 2018”- decupare, lipire realizarea catalogului de modă pentru copii – am realizat doar „postamentul”, copiii urmând a le completa.

Pentru Centru Știință – joc de masă „Atinge şi aşază!”- joc senzorial (eşantioane textile) am confecționat un presenter pe care am atașat eșantioane textile având diferite texturi. M-am jucat și eu cu ele cât le-am meșterit.

Din fotografie nu aveți cum vă da seama, dar am pus și un eșantion rugos, aici optând pentru o foaie de glaspapir.

S-au folosit mai multe strategii didactice:
lectura educatoarei, expunerea, conversaţia, explicaţia, observaţia, demonstraţia, exerciţiul, munca în echipă, Explozia stelară.

Obiectivele operaţionale urmărite au fost:
să audieze cu atenţie textul poveştii reținând ideile acestuia;
să construiască diferita forme din nisip kinetic pentru a realiza palatul din poveste ;
să realizeze și să decoreze hainele împăratului;
să confecționeze albumul de modă pentru copii în contur folosind tehnici şi instrumente diverse de lucru;
să propună întrebări de tipul „Ce?”, „Cum?”, „De ce”?, „Cine?”, „Unde?”, făcând apel la conţinutul poveştii;
să răspundă la întrebările formulate de colegi, în propoziţii simple sau dezvoltate, corecte, coerente;
să manifeste în timpul activităţii atitudini de cooperare, autocontrol, iniţiativă.

Mă bucur că am reușit să mai confecționez un material inedit. Am aflat, mai apoi, că totul a fost foarte frumos iar copiii încântați de poveste, subiect, și ce anume au avut de lucrat la centre. Am rămas și eu fredonând mereu, cântecul de la tranziție:

Am o hăinuţă mică
Aşa şi-a aşa
Şi-i cos o floricică
Aşa şi-a aşa
Îi pun şi nasturi noi
Aşa şi-a aşa
Ce mândri suntem noi
Aşa şi-a aşa.
Spre centre am plecat.
Aşa şi-a aşa.
Și veseli vom lucra
Aşa şi-a aşa.

P.S. Am avut și un fundal pe măsură, atunci când am lucrat, pentru că era în plină desfășurare nunta regală din Marea Britanie.

„Tomi. O poveste” de Adrian Oprescu

Uite cum tot apar poveștile frumoase în viața noastră, atunci când ții seamă de recomandările celor care contează.
Ori de data asta, Antoaneta Smaranda a fost cea care ne-a luminat în direcția în care l-am găsit pe Tomi și am aflat povestea lui.

O carte pe care de cum a poposit în brațele noastre am și citit-o, dintr-o suflare. Și te îndeamnă la asta și prezentarea ei, una foarte frumoasă. Apărută la Editura Humanitas în anul 2016, Tomi. O poveste este tipărită pe o foaie de o calitate superioară, extrem de plăcută la privit și pipăit. Nu are multe pagini, optzecișicinci, și un font mare, numai bun pentru cititorii mai tineri. Are douăzeci de capitole și fiecare nu se-ntinde pe mai mult de patru pagini. Această a doua ediție, pe care o avem noi, nu are nici o ilustrație, dar în prima, găsiți ilustrațiile Catherinei Berindei.

E o poveste despre prietenia dintre un băiat și cățelul adus acasă de tatăl lui. Dacă un cățeluș, pui fiind, este mititel și drăgălaș, Tomi sare din tiparul ăsta pentru că era disproporționat: avea labele groase și mari în raport cu trupul. Însă avea o drăgălășenie aparte de care băiatul s-a îndrăgostit.

În timp, câinele ajunge să-l știe de stăpân, asta și pentru că cei doi petrec mult timp împreună, cutreierând pădurile și având parte de tot soiul de aventuri, una mai năstrușnică decât alta. Aleargă în urma bicicletei, merg la pădure și acolo coc porumbul de lapte și mănâncă strugurii abia copți. Cățelul arată o inteligență de care mulți semeni bipezi duc lipsă, așa cum denotă și un spirit aventuros, dispărând zile întregi de acasă timp în care nu știe nimeni cu ce se ocupa și pe unde hălăduiește.

Ura pisicile și iepurii, iar pe primele de cum le prindea, le omora. Ar fi făcut același lucru și cu iepurii, dar nu reușea, oricât efort depunea, să-i prindă, aceștia fiind mai agili decât mieunătoarele. Sunt minunate descrierile picnicurilor la care ei participă iar de aici cititorul poate simți aproape real apropierea dintre om și câine.

Nu știu de ce, dar cred că mulți care citesc povestea și au condițiile necesare se pricopsesc cu un animal de companie. Am dori și noi ca acest vis să devină realitate, dar deocamdată nu este posibil. Poate va fi în viitorul apropiat.

O poveste despre copilăria în aer liber, libertate, prietenia dintre un băiat și un câine, dar și despre esența lucrurilor firești, neprelucrate și dragostea de natură. În zilele noastre întâmplări tot mai rare și mai greu de întreținut.
Cât despre final, îl veți afla singuri că așa-i frumos!

„Picnic cu tort” The Tjong-Khing

Atunci când a intrat în casa noastră cartea aceasta nu m-am gândit ce ofertantă este și ce multe se pot face având-o ca suport.
Am lăsat plăcerea lui Luca de a desface pachetul, pentru că știu ce mult adoră acest exercițiu, așa cum îi place să simtă mirosul de carte nouă, abia scoasă de la tipar. Inconfundabil!

Și am pus de-o poveste, așa, la prima vedere, pentru că în ciuda faptului că există persoane care consideră că provocarea e pentru copiii mai mici, nu e deloc așa. Știu, și m-am săturat să tot aud că, literatura pentru copii e doar a lor, dar cei care cred asta se află într-o mare eroare. Pentru a vă convinge de acest lucru, faceți un exercițiu mic: citiți, ori recitiți o carte destinată copiilor. Trăirile pe care le veți avea vă vor confirma spusele mele.

Eu încerc să îi conving pe părinți de utilitatea achiziționării cărților, dar și de parcurgerea lor alături de copii. Nu este suficientă doar aducerea lor în casă ci trebuie o completare a acestui demers. Citirea cu voce tare, zilnic, efectuarea de activități legate de subiectul poveștii, rostirea trăirilor ce decurg din cunoașterea poveștii, toate sunt măsuri ce vin în ajutorul amândurora dintre părți. Câștigul este și pentru copil, dar și pentru părinte.

Picnic cu tort este un exemplu de cum se pot naște povești după imagini date. Și vă asigur că nu sunt două la fel.

Iată descrierea cărții pe site-ul editurii:

Domnul și doamna Câinescu pregătesc două torturi și pleacă, împreună cu celelalte animale prietene, la un picnic în pădure. Odată ajunși în vârful dealului, descoperă însă că torturile au dispărut din nou!

„Picnic cu tort” este o nouă poveste fără cuvinte semnată de Thé Tjong-Khing, unul dintre cei mai cunoscuți ilustratori pentru copii din Olanda. Copiii sunt încântați să descopere o mulțime de detalii amuzante și să urmărească atenți povestea, căci sunt multe mistere de dezlegat… Cine a mâncat toate acadelele? Sau cine a pictat fețe zâmbitoare pe copaci și pe pereți? Și, mai ales, cine a sustras din nou tortul?

THÉ TJONG-KHING (N. 1933) – Unul dintre cei mai prolifici ilustratori de carte pentru copii din Olanda. S-a născut în Indonezia, a absolvit Institutul de Arte Seni Rupa Arts din Bandung, iar din 1956 s-a stabilit în Olanda. În copilărie era fascinat de bezile desenate cu Tarzan ale lui Edgar Rice Burroughs. Thé a câștigat de trei ori Pensula de Aur (un prestigios premiu olandez pentru carte de copii), iar în 2005 i-a fost acordat premiul Woutertje Pieterse pentru cartea „A dispărut tortul!”, o carte de căutare care fost de asemenea nominalizată la Premiul German pentru Literatură de Tineret în anul 2007.

Curiozitatea m-a împins să caut mai multe detalii despre carte și am descoperit că există și animații cu povestea aceasta. Sunt minunate și vă invit să urmăriți doar una. Noi, adică eu și Luca, le-am urmărit pe toate.

Am vorbit despre toate caracterele, asta și pentru că am tipărit și laminat o parte dintre ele. E mai ușor așa, ca să te focusezi pe fiecare în parte și să duci povestea la capăt punând accent pe un caracter. Interesantă abordare. Poți analiza mai mult emoțiile, modul în care se poartă cel urmărit, ce e de urmat și ce nu iar întrebările nu se opresc aici.

Pentru că vreau să aduc povestea în fața cât mai multor copii, pentru întâlnirea cu ei am pregătit imagini din carte, ce pot fi colorate. Atașez câteva pentru a vedea cum au ieșit.

Așadar, avem în față o carte care ne ajută să identificăm emoțiile prezentate și ne oferă posibilitatea de a reflecta propriile emoții și de a ne exercita empatia. Fișele caracterelor au imagini cu toate personajele. Ele prezintă emoții și maniere diferite de a le exprima, cum ar fi fericirea, teama, mânia, regretul, dragostea și vanitatea.
Împreună cu copiii, decidem ce fel de emoții vedem. Îi întrebăm de ce personajele se simt așa. De asemenea, îi întrebăm cum ar simți dacă s-ar afla în aceeași situație.

Sunt multe animale diferite în poveste. Lăsați copiii să numească toate animalele pe care le-au văzut. Întrebați-i despre animalul preferat. Imprimați paginile cu personajele preferate și începeți colorarea! De asemenea, puteți lăsa copiii să deseneze animalul preferat.

Nu ne împiedică nimeni, acum că tot vine vara, să organizăm picnic-uri nu numai cu tort. Putem cere copiilor să spună ce anume doresc să ia cu ei atât în ceea ce privește mâncarea, jocurile ori prietenii preferați.

Totuși un gând nu-mi dă pace: ce atelier ar ieși alături de părinți, pe marginea acestei povești! Să mai pomenesc de un picnic adevărat?