Miracolul din fiecare zi

Ador diminețile și răsăriturile le ador!
De aici, de unde-mi duc eu existența, răsăriturile nu se arată în toată splendoarea lor, însă atunci când am ocazia, nu pierd nici o clipă din a savura acest miracol.
Pentru că da, consider răsăritul un miracol ce însoțește fiecare zi.
Un nou început în care ai posibilitatea să duci la îndeplinire ce ți-ai propus, ori să repari ce ai stricat.

Am reușit să prind câteva răsărituri și în vacanța asta, unul mai frumos ca altul, unul mai special ca celălalt.

Citeam zilele trecute o întrebare pusă de o doamnă pe care o urmăresc pentru că-mi place cum scrie, iar ea se întreba: cine are curajul să-și facă un selfie dimineața, la prima oră, așa cum arăți fără nici o cosmetizare? Ei bine, uite că eu am avut! Cu toate că nu sunt un fan al selfiurilor, mi-am amintit de cele citite, și am vrut să văd dacă sunt așa de înspăimântătoare. Și n-am observat vreo modificare, poate puțin mai boțită după somn. 🙂

Diferența atunci când folosești un contur de ochi se poate observa mai jos.

Așadar, răsăritul este un miracol pe care atât de puțini dintre noi au timp să-l mai observe. Trece pe lângă noi, zilnic, tot ce avem de făcut este să-l luăm în seamă.

Vorba mamei: bine că vine noaptea, pentru că așa avem răgazul să ne tragem sufletul pentru a porni, a doua zi, într-o nouă călătorie. Unii fără a schimba nimic, alții făcând modificări majore.

Desene semnate de Mihai Șora

Trebuie să recunosc, chiar dacă știu că nu e foarte bine să faci acest lucru, că nu-mi era cunoscut în amănunt Mihai Șora până să iasă la protestele care nu se mai termină, cele începute în iarna trecută. Auzisem despre el după Revoluție, atunci când a fost ministru în cabinetul Roman. Dar nu atunci a intervenit curiozitatea mea ci acum, când spiritul său civic reprezintă un adevărat exemplu.

Și am avut ce găsi, pentru că într-o viață de om care numără 102 ani, cu doi mai mult ca patria noastră, s-au adunat multe și cu bune, dar și cu rele. Găsiți multe articole semnate de dumnealui în România curată, pe pagina de Facebook, dar mai ales în cărțile scrise de el.

Pe mine mă impresionează vitalitatea și luciditatea celui care în 2016 a fost numit Omul anului și multe veți afla dacă veți fi roși de curiozitate. Veți fi câștigați aflând atâtea lucruri și fapte ale domniei sale.

Născut în anul intrării României în Primul Război Mondial, filosoful Mihai Şora, creator al colecţiei „Biblioteca pentru toţi“ şi fondator al Grupului pentru Dialog Social, este, fără îndoială, cel mai tânăr dintre centenari. Academicianul are cont de Facebook (de şase ani deja!), iar postările sale sunt ca un refugiu printre reprizele de panică pe care anul 2016 ni le-a administrat constant: criza refugiaţilor, atentate teroriste, pierderile unor mari oameni de cultură etc. În mediul virtual, Mihai Şora împărtăşeşte amintiri, întâmplări cotidiene, ne îndeamnă să mergem la vot sau ne aminteşte, pur şi simplu, importanţa lucrurilor mărunte. În rândurile care urmează am redat veacul trăit de Mihai Şora, aşa cum reiese din interviurile, cărţile şi, bineinţeles, Facebookul său. Vă invit să citiți întreg articolul aici.

Tot pe pagina de Facebook am găsit desenele domnului Șora. Mi-au plăcut extrem de mult, așa cum mi-au plăcut și cele de care sunt atașate câteva gânduri/versuri.

Mi-au stăruit în minte obsesiv până când am hotărât să mă aplec mai în detaliu peste ele, făcându-le în relief.

DESENUL DE AZI | LE DESSIN D’AUJOURD’HUI

Desenez de când mă știu… În copilărie, făceam „savante“ planuri de case, edificii, monumente, instituții, – urbanism în toată regula (de unde și decepția Tatălui meu când a aflat că urma să merg la Filosofie și la Matematică, în loc să fac facultatea de Arhitectură sau alta, mai „concretă“; de dragul lui, m-am înscris, totuși, la Drept, unde am și absolvit un an). Cu timpul, desenele s-au eliberat de proporții, umbre, perspective, hașurări. Am renunțat și la culori, păstrând doar negrul, pentru contur, și un roșu aprins: sângele, viața. Fără să-mi propun acest lucru și fără să stau prea mult pe gânduri, desenele au devenit antropomorfe; acolo unde unii pot vedea felii de gogoșar, eu văd personaje: vorbărețe, tonice, exuberante sau mai reținute, austere ori timide. Desenele mele nu au nimic căutat; conturul („pielea“ personajului) trebuie să fie trasat dintr-o dată, printr-o nereținută, fulgerătoare mișcare a mâinii, cu o singură, continuă linie. Linia pleacă dintr-un punct oarecare și revine în același punct: după ce și-a dat măsura. Există o serie de desene cu două personaje: față în față, în dialog, iar linia care descrie personajele și le alătură este, și în cazul lor, continuă: fără vreun hiat, fără suspensie, fără oprire. Într-o zi voi aduna aceste dialoguri imaginare în paginile unei cărți. Până atunci, însă, m-am gândit să strâng aici toate personajele desenate, întocmai cum îmi apar ele, într-un moment sau altul al zilei. Luiza le va fotografia și le va publica, îndată ce voi fi colorat ultimul pătrățel. (Mihail Șora)

Dragi prieteni,
am revenit :
nou-nouț (sau aproape), grație medicilor de la spitalul Elias, cărora le sunt profund recunoscător.
Pregătit pentru încă o sută de ani (sau câți va îngădui bunul Dumnezeu).

Alăturat, lebădoiul de azi
(ps : nu cântă 🙂 )

Când făgașurile noastre s-au amestecat
și s-au pierdut unul într-altul

toate lucrurile lumii și le-au găsit pe ale lor
și cuvintele făcute să le cheme și să le numească
li s-au lipit de frunte ca niște diademe:

cuvântul iarbă de fruntea ierbii,
cuvântul lumină de fruntea luminii,
cuvântul bucurie de frunțile tuturora…

cuvântul BUCURIE
de fruntea ta,
a mea.

Balcik iulie 2018 – vacanța la mare – a șaptea zi și ultima

Gata!
S-a terminat și acest sejur la malul mării.
Al Mării Negre, dar pe malul bulgăresc.
Nu regret nici o secundă alegerea făcută pentru că de data asta am găsit altceva.

Un loc plin de istorie, pătruns de delicatețe, tradiții și viață regală, care iată că a dăinuit în ciuda tuturor vicisitudinilor. Toate astea le vezi dacă vrei și cauți puțin.

Locul în care am stat nu a primit calificative la superlativ, dar simți când oamenii doresc să facă mai mult și se zbat în această direcție. Mai e mult de lucru la cazare, mâncare, la spațiile de pe lângă hotel. Oamenii, mare majoritate din ei, au intrat într-un soi de delăsare, de dorință de a face puțin și a fi remunerați mult. Libertatea asta a fost înțeleasă greșit și mă gândesc că asta este valabil la oamenii care au trăit așa de mulți ani într-un regim totalitar. Nu mai avem o disciplină a muncii. Vrem, mare parte din noi, să ne facem că muncim, iar asta se vede peste tot.
Degeaba ai resurse și un postament de la care să continui, dacă tu distrugi și ce a mai rămas.
Mă uitam și aici; atât de multe flori înecate în bălării, o sumedenie de copaci sufocați de plante parazite, saci de gunoi aruncați în păduri, la nimereală, în loc să fie depozitați acolo unde le este locul. Despre asta este vorba, lucruri mărunte, nu cine știe ce chestii simandicoase.

M-a deranjat mult și atitudinea conaționalilor mei, mulți dintre ei extrem de zgomotoși, cu mințile năclăite de la băuturile all inclusiv, cu un vocabular sărac și agresiv. Parte din ei erau însoțiți de copii, niște imitatori perfecți. Ori ce să mai comentezi?

După ce-am trecut vama, am zăbovit ceva timp la Vama Veche. Spre deosebire de litoralul bulgăresc, unde era așa de puțină lume, aici era o puzderie de oameni și mașini, într-o simbioză aproape perfectă. Nu am rezistat prea mult, dar am făcut o plimbare mai lungă pe malul mării, că ne era dor.

După amiază am ajuns la București. Un loc de poveste pentru noi și sunt convinsă și pentru alții.
Vă invit să nu ocoliți Balcicul pentru că are ceva aparte, și nu o spun doar eu!

„Fericiți cei fericiți” de Yasmina Reza

Fericiți cei iubiți și cei iubitori
și cei care se pot lipsi de iubire.
Fericiți cei fericiți.
(Jorge Luis Borges)

De ce am reprodus acest citat? Pentru că este un rezumat excelent a ceea ce a propus autoarea și pentru că a dat titlul cărții.

Fericiți cei fericiți este o carte care constă din monologuri cu o mulțime de personaje. Optzeci în total.

Chiar dacă ei se numesc Robert, Ernest, Lionel, Chantal, Odile, s-a putea numi, foarte bine, așa ca mine ori ca voi, deoarece acest roman al lui Yasmina Reza se ocupă de viața fiecăruia. Cu o mulțime de drame, cuplurile care se epuizează și care abia mai răsuflă, încearcă să îmbătrânească împreună, să-și gestioneze viața – rar plângându-se.

Dar aici se vede talentul scrisului autoarei: un stil caustic, batjocoritor și plin de umor, care transformă cele mai tragice situații în momente comice. E amuzant, bine definit.

Construit în jurul a 18 personaje care păstrează prietenii, familia sau chiar extramaritalul, complotul acestui roman ridică întrebări foarte actuale ale relației cu cealaltă parte față de sine, predispoziția spre fericire, boală, vârstă și chiar moarte.

Astfel, parcurgând întreaga viață a acestor bărbați și femei, cititorul intră în izvoarele complexe ale naturii umane, mișcările pe care le creează uneori pentru a avea impresia că sunt vii.

Tonul este corect, Yasmina Reza nu înșeală cu aceste personaje, lumina aruncată asupra lor este brută.
Analiza relației cu ceilalți, în cuplu sau în societate este nemiloasă.

De asemenea, autoarea analizează dragostea perechilor de la începuturi până la eroziunea lentă, apoi „când celălalt se retrage în sine și vede acolo un semn de abandon”. Ca și analiza lui Rémi Grobe, „Unul dintre efectele tulburărilor sentimentale este că nimic nu alunecă. Totul devine un semn, totul este o chestiune de decriptare.”

Iată unul dintre personajele Yasminei Reza:

Ernest Blot este căsătorit cu Jeannette. După moartea lui vrea să fie incinerat, ca cenușa lui să fie împrăștiată într-un râu. Are o soră, Marguerite. Fiica lui, Odile, avocată, este căsătorită cu Robert Toscano, împreună au doi fii, Simon și Antoine, este amanta lui Rémi Grobe, jurnalist, legați fiind de o atracție sexuală reciprocă și al cărui cel mai bun prieten este Raoul Barneche.
Ernest Blot, atunci când face o recapitulare a vieții sale, ajunge la concluzia că îl deranjează maniile soției sale tot mai greu de suportat:

Nu pot să pornesc o discuție serioasă cu soția mea. A te face înțeles e un lucru imposibil. Nu există așa ceva. Cu atât mai mult în cadrul matrimonial unde totul se transformă într-un tribunal criminal. (pagina 60)

Iar celelalte personaje au relații la fel de complicate.

De această relație finală dintre două ființe, Yasmina Reza se apropie ca o femeie matură, consolându-se ca un copil: „Doi oameni trăiesc alături și imaginația lor în fiecare zi tot mai mult. Femeile sunt construite în interiorul lor, palate fermecătoare.”

Poate din motive de corectitudine, nu oferă doar un punct de vedere feminin și aceasta reprezintă, de asemenea, priceperea și bogăția cărții. În această vastă explorare a sentimentelor umane, autoarea oferă, prin acești bărbați și femei, o privire lucidă și uneori crudă asupra subiectului inepuizabil al dragostei.

Este mai bine să nu fiți prea obosiți când citiți această carte. Caracterele se intersectează, uneori sunt foarte apropiate, oferă puncte de vedere divergente cititorului în aceleași lucruri și este imperativ să citiți întreaga carte, într-o singură mișcare/suflare, astfel încât să puteți face toate legăturile delicate și să le conectați între ele.
În orice caz, în lumea scriitoarei, personajele sunt în mare parte mediocre și patetice. Deci, este foarte posibil ca printre ei să fie și niște fericiți.
De fapt, fericirea există într-adevăr aici? Nu sunt sigură, dar mai sunt momente de fericire…
E important să le dibuim și trăim la intensitate maximă.

Meștereli de suflet, bată-l vina că tot numai despre el vorbesc!

Îmi spuneam că anul ăsta voi sta liniștită în ultimile zile înaintea sărbătorii, pentru ca să elimin zbuciumul creativ. Dar, ți-ai găsit! Nu s-a putut și pace.
Aseară, după ce soarele plecase să lumineze cealaltă parte a omenirii și să o încălzească pentru a deveni mai bună, am scos cele trebuincioase și m-am pus pe treabă. E ceva ce nu pot descrie în cuvinte, un soi de neliniște dacă nu se întâmplă, un disconfort pe care nu-l pot elimina, înlocuindu-l cu altceva. Merg ca teleghidată și mă trezesc în plin proceș de meștereală. Nu întotdeauna rezultatele sunt uau, dar ele vin să-mi panseze fisurile și crăpăturile din sufletul meu atât de zbuciumat. iar rezultatul este, de fiecare dată tămăduitor. Probabil că pe măsură ce meșteresc, endorfinele mă învăluie și creează starea asta. Nu puține sunt momentele în care sunt acolo, în treaba pe care o fac, băgată cu totul, asta eliminând orice alt disconfort.
Pomeneam de endorfine și nu știți ce-s alea? Cum nu? Iată ce se spune despre ele:

Ce sunt, de fapt, endorfinele? Sunt o categorie de substanțe produse de creier, deci fac parte dintre neurotransmițători (alături de dopamină și serotonină). Din punct de vedere chimic, endorfinele au structură de proteine complexe, iar rolul pe care li-l încredințează organismul este acela de analgezic, vizând suprimarea durerii de orice fel.

După cum le spune și numele, endorfinele au o structura chimică foarte asemănătoare cu a substanțelor extrase din opiu și folosesc aceiași receptori pentru a se „agăța” de celule. Efectul de calmare a durerii este puternic, iar consecința este o stare de relaxare, de bucurie chiar. Există stimuli preciși care declanșează secreția internă a acesței substanțe: expunerea la lumină, durerea, condimentele din mâncăruri (piper, chilli), stresul sau râsul, sexul și efortul fizic în general. Rezultatul este, de fiecare dată, atingerea unei stări euforice.

În continuarea articolului se pomenește că nu țin mult, adică efectul nu ține mult, însă eu mă mulțumesc cu atâta.

Buuun, spuneam că am meșterit, din nou, atunci când lumea învârte la cozonaci ori vopsește ouăle. Dar și eu am „vopsit” niște ouă mai altfel, adică le-am îmbrăcat în hăinuțe cusute cu modele naționale. Mi-ar fi plăcut să nu fie plate, ci așa cum sunt ele, dar în ciuda încercărilor am optat într-un final pentru felii de ouțe de lemn.

O altă ispravă de ieri a fost aceea a redecorării unui suport de lemn, în care să se pună corespondența, ziarele, ori vreo carte. Era simplă, singurul decor fiind reprezentat de o ștampilă, dar eu am optat pentru a dubla inima ce era decupată în lemn pentru a o reprezenta pe etamină în punct de cusătură. Am mai adăugat trei trandafirași care tot țipau că doresc să stea acolo. Și i-am pus, într-un final. 🙂

Și așa m-am mai liniștit. Am putut merge la culcare cu inima împăcată. Cine știe ce-o mai fi mâine?

Înghețate scânceli matinale

– Auzi! Să fii atent ce spune doamna, pentru ca atunci când vii acasă să-mi explici și mie, da? Ai înțeles?
– Daaa, mama, am înțeles, voi fi atent.
– Nu doar atent ci să fii capabil să mă faci și pe mine să înțeleg ce ți-a predat la matematică. Să-mi predai și mie.
– … (liniște)
– Bine, las că vii tu acasă și văd dacă va fi așa cum ai promis!
Copilul a intrat în școală iar mama a plecat.
În sufletul fiecăruia e altceva. Cine-i vinovat?

Trec strada să ajung la mașină după ce l-am lăsat pe băiat la școală. O altă mamă, de data asta însoțită de un copil de grădiniță. Îi tot strângea gluga pe lângă cap pentru că afară pișca gerul, dar mai rău e că bătea și vântul.
Așadar, tot învârtea un fular în jurul unei glugi și spunea:
– Să nu plângi, auzi! Să nu plângi!!
– Dar nu plăng, uite!
– Ai promis că nu plângi și trebuie să te ții de cuvânt.
– Bine, nu plâng.
Pleacă mai departe.
Copilul cu câțiva pași mai în față, mama urmându-l. Copilul plânge, înfundat. Mama pândește.
De fapt, se pândesc reciproc.
Înainte de a urca în mașină aud:
-Vezi, ai promis că nu plângi!

O altă dimineață. Un început de zi ce pare a fi desprins dintr-o săptămână de o sută de zile, care nu se mai termină. Și-i abia începutul semestrului doi. Și ghiozdanul are o tonă. Poate nici asta n-ar conta dacă nu af fi așa de frig.
Îs sătulă până peste cap de frigul ăsta și de vânt și de toată apăraia care o aduce zăpada atunci când se topește.
Vreau Madagascar!

(sursa foto: http://america.aljazeera.com)

Bucurii înghețate

A nins așa de frumos că am intrat cu toții într-un basm bun, cu întâmplări frumoase fără nici o urmă de ceva rău. După ce am așteptat cuminți o zi pentru ca să se depună, am ieșit, pe înserat, pentru a meșteri un om de zăpadă. Zăpada e numai bună, asta pentru că nu mai este atât de apoasă iar afară nu este exagerat de frig. Zăpada încă nu scârțâie pentru că nu-i ger. Te pișcă un pic, dar e o senzație plăcută.

Echipați cu costume impermeabile, cu multă voie bună, omul de zăpadă s-a născut sub ochii noștri. Artizan, Luca și tatăl lui, eu fiind doar cu accesoriile și nu chiar de la început.

A avut mai multe înfățișări până a ajuns la figura finală dar a fost frumos, distractiv, reconfortant.

În speranța că și la voi a nins și ați putut confecționa ceva figurine din zăpadă, vă transmitem numai gânduri bune. 🙂

Idei pentru mămici – „Cum să înlăturăm stările de teamă ale copiilor prin povești terapeutice?” de Anne Floret

Nu știu dacă e vreo mamă ca să nu spun părinte, care odată cu venirea copilului să nu se confrunte cu fel de fel de temeri. Aici nu mă refer la temerile adulților despre cum vor gestiona apariția noului membru al familiei ci despre temerile pe care le are copilul. Temeri care au tot soiul de cauze care mai de care mai interesante.

Nici eu nu am fost scutită de aceste temeri și dacă la primul meu copil ele au fost înlăturate destul de repede, la cel din urmă, încă ne mai luptăm cu ele. E o muncă de durată și care necesită foarte multă răbdare dar și perseverență.

La ea, la un moment dat, trebuie să contribuie și un specialist, acela care identifică problema cu adevărat iar vindecarea vine țintit. Poate tu, părinte fiind, nu reușești de fiecare dată să evaluezi corect ce anume a determinat apariția temerii/fricii, ori nu gestionezi corespunzător situația, asta nu că nu ai fi bine intenționat ci datorită faptului că nu știi cum să procedezi corect.

Am văzut la chioșcurile de difuzare a presei că a reapărut cartea despre care vreau să vă vorbesc astăzi: Cum să înlăturăm stările de teamă ale copiilor prin povești terapeutice? de Anne Floret

Este vorba despre o carte care trebuie citită cu sufletul pentru că sunt niște povești ce pot transforma. A apărut acum 55 de ani și vă invită să descoperiți mai multe povești, care conțin o serie de simboluri din care suntem alcătuiți: apa, pământul, focul și aerul.

Scopul acestei cărți este de a-l atinge pe copil în realitatea sa. În spatele fiecărei povești se află dragostea care încearcă să-și croiească un drum „înfricoșându-i” pe adulți Părinții trăiesc problemele copilului ca pe niște agresiuni față de ei înșiși, când, de fapt, ele nu sunt decât rezultatul unei iubiri neînțelese. Și, pare firesc, este greu să faci altfel.

Temele tratate în carte sunt:
somnul
despărțirea părinților
limitele
adopția
controlul sfincterelor
excluderea
familia biculturală
frustrarea
dificultățile școlare
regresul
familia recompusă
copilul și moartea
abuzurile
pas cu pas tu și copilul tău

Fiecărui capitol îi este adresat unui nivel de vârstă iar maximul atins aici este vârsta de 10 ani.
Povestea este structurată astfel:
există o introducere în care se prezintă cui a fost scrisă povestea după care urmează povestea propriu-zisă, urmată de explicație unde ni se comunică semnificația simbolurilor. Pe acestea le găsim în toate poveștile și ni se explică de ce trebuie reținute.
Dealtfel, la finalul cărții, avem un glosar de simboluri prezente în povești. Iată câteva dintre ele:

Acvariu – simbolizează un recipient pentru elementul apă, mare și pentru toate ființele care se dezvoltă înăuntrul lui. În același timp, subliniază aspectul privirii exterioare, care observă lumea diferită.

Animale mici – simbolizează impulsuri parțiale

Căpitan: îl simbolozează pe tată în raportul său cu mama

Doică: surogat de familie pentru un copil lăsat în voia sorții

E important de amintit că autoarea, Anne Floret, este psiholog și psihoterapeut cu îndelungată experiență în domeniul relațiilor dintre copii și părinți.

Nu pot afirma că această carte reprezintă o garanție a reușitei în rezolvarea problemelor dar constituie, cu siguranță, un ajutor pentru adult, acela de a analiza și din alt unghi problema existentă. Și poate dacă ne unim eforturile cu cele ale unui specialist, atunci când acest lucru se cere, reușita nu întârzie să apară.

Idei pentru mămici – Altfel de provizii pentru iarnă

Mare alergătură zilele astea. A început școala și pe lângă ea, cele cu dare de mână dar și chef, pasionatele, umplu cămările cu de toate. Geme piața de gogoșari și ardei, vinete și ciuperci, prune și mere. Tot ce trebuie să faci este să găsești dispoziția necesară să te iei la trântă cu ele.
În ceea ce mă privește sunt o gospodină cu toane: am ani în care fac de nu mă mai opresc și ani în care nu pun mai nimic. Odată cu vârsta (pfai!, cum sună asta 🙂 )nu mai pot tolera uleiurile de prin zacuști, fumul de la grătar îl simt acolo unde nu ar trebui iar murăturile cu oțet au trecut în coada listei. Că am momente când îmi doresc și manânc, e adevărat, dar tot așa am momente în care trăistuța cu medicamente își deschide baierele de prea multe ori pe zi.
Așa că, nu forțez nimic pentru a umple cămara, asta și pentru că am ajuns să trăiesc vremurile în care tot ce ai nevoie este de cumpărat. Când eram copil, așa ceva era trecut la domeniul „vise aproape intangibile”. Nu erai precaut în toamnă, salivai în toiul iernii!
Dar acum, anul acesta, mi-am pregătit cămara altfel. E vorba de cămara sufletului meu pentru că după cele pățite anul trecut, când n-am fost precaută, nu cred că mai rezist să mai parcurg o iarnă în aceleași condiții. Fiul meu cel mare a sosit acasă după doi ani de așteptări iar momentul când va trebui s-o ia iar din loc se apropie cu pași vertiginoși.
Ori, ce să mai aștept?
Drept pentru care, am lăsat totul, atât cât s-a putut, și am petrecut clipe de neuitat. Eu și cei doi băieți ai mei, minunile mele adevărate și palpabile.
Nu am plecat la mare depărtare de casă, adică nu am trecut granița, dar am putut face asta și aici, și poate că așa a fost mai bine.
S-au țesut multe dialoguri, uneori bilingve, în care eu am fost mai degrabă un privitor/ascultător. Cei doi frați trebuie să profite de clipele astea la maxim, atunci când se pot face tot soiul de destăinuiri și când nerostitele se strecoară la lumina zilei.
Privesc la ei și nici nu-mi vine să cred că timpul a trecut cu așa repeziciune așa cum nu simt că eu, mama lor, am ajuns la vârsta asta. Uneori am senzația că sunt colega lor de ghidușii, ori partenera de excursii. Sufletul meu e foarte apropiat de vârsta lor chiar dacă ei mă văd oarecum diferit.
Am petrecut foarte mult timp în natură, acolo unde am imortalizat tot ceea ce am știut că mă și ne poate ajuta: forme, culori, texturi bune de scos mai târziu pentru a mângâia ori ostoi.

Așadar, eu adun! Sentimente, trăiri, rostiri. Știu că-mi vor fi de ajutor așa cum știu că numai de mine ține să gestionez problema cât mai bine.                          

Ne-am făcut multe planuri pentru viitorul apropiat, atunci când distanța dintre noi nu va mai fi un impediment major; la Londra se poate ajunge în aproximativ trei ore pe când în Dakota de Nord … .

Mie nu-mi rămâne decât să mă mobilizez pentru ca aceste vise să capete contur. Și nu am nevoie decât de sănătate!