„Grădina de la miezul nopții” de Philippa Pearce

Aceasta este o carte extrem de bună despre revenirea în timp, care vine să continue povestea lui Matt Haig și pe care aș recomanda-o copiilor mari și mici care au nevoie de o schimbare.

Grădina de la miezul nopții explorează timpul și modul în care poate fi întors înapoi. Este o carte foarte interesantă, care are o prezență mistică ascunsă și în care puteți găsi o mulțime de indicii ce se adaugă surprizei de la sfârșit; dar când vine vorba de asta, îți dai seama că ai cunoscut totul.

Totul începe când fratele lui Tom, Peter, se îmbolnăvește de rujeolă tocmai la începutul vacanței de vară. Tom este trimis la mătușa și unchiul său, împotriva voinței lui; nu i se permite să iasă din casă fiind în perioada în care nu se știe dacă a luat și el boala, așa putând deveni contagios. Deci trebuie să-și petreacă toată ziua în interiorul casei, neavând nimic interesant de făcut. Mătușa lui i-a dat câteva cărți pentru a fi citite, dar ele sunt cu povești pentru fetițe.
În holul casei în care locuiesc rudele lui, există un ceas, cu pendulă, ceas care bate într-un fel bizar. Este proprietatea doamnei Bartholomew, proprietara casei, o bătrână ursuză, neprietenoasă care nu iubește copiii.
Când ceasul din hol bate la miezul nopții de treisprezece ori, Tom este curios să afle cum e posibil acest lucru și intră într-o aventură fantastică.

Cum spuneam, ceasul în cauză este un ceas bătrân, atât de bătrân încât este fixat în perete, și nimeni nu îl poate mișca, cuiele fiind deja ruginite. Se aude o voce misterioasă care-l îndeamnă să facă explorări, așa ieșind din apartament și intrând într-o grădină misterioasă, magică.
Spun magică, pentru că grădina apare numai când ceasul bate de treisprezece ori. În timpul zilelor obișnuite, zi, seara și noaptea, grădina nu este acolo.

Din fericire, Tom poate încă intra în grădină ori de câte ori ceasul bate de treisprezece ori, ceea ce continuă cu plăcere în fiecare noapte. Și deși majoritatea oamenilor din grădina aceea nu îl pot vedea, o fetiță pe nume Hatty, poate. Din fericire, este dispusă să-i fie prietenă. Sigur, are tendința să spună câteva minciuni majore – inclusiv afirmația că nu este chiar o adevărată prințesă – dar este distractivă și dorește să construiască o casă de copac cu el. Tocmai ce-și plănuise să facă alături de fratele lui în vara ce urma, dacă acesta nu se îmbolnăvea.

Nu peste mult timp, Tom îi spune mătușii și unchiului că vrea să rămână cu ei mai mult. Au fost surprinși – pentru că știau cum a reacționat atunci când a venit, iar pe parcursul șederii au avut câteva discuții în contradictoriu care l-au iritat mult pe unchi. Ziua, Tom îi scria scrisori fratelui său povestindu-i tot ceea ce se petrecea noaptea în grădină. Peter, care știe totul despre grădina magică secretă din scrisorile lui Tom, înțelege motivul dorinței lui de a mai sta acolo, chiar dacă este (în mod evident) gelos.

Tom nu devine dependent de aceste vizite de la miezul nopții – totuși, în ciuda mai multor încercări binevenite făcute de mătușa sa de a-l distra, călătoriile în grădină sunt singurul loc luminos din viața lui Tom și Hatty care este singurul prieten al lui Tom. În plus, aceste excursii la grădină se simt foarte magice: aproape nimeni nu îl poate vedea pe Tom, iar în grădină, poate să treacă prin lucruri. Unele lucruri.

Și totuși, Tom este conștient de faptul că atunci când nu este în grădină, este în viață și totul e în regulă. Și că hainele pe care le vede în grădină sunt destul de vechi – să zicem, ceva care s-ar fi purtat în secolul al XIX-lea, cu mult înainte ca această casă să fie transformată în apartamente. Hatty, între timp, știe că Tom poate trece prin ușă și că aproape nimeni – cu excepția ei, a grădinarului și a animalelor – nu îl poate vedea pe Tom.

Băiatul începe să se întrebe dacă nu este vorba de fantome.

Autoarea dă indicii minuscule la ceea ce se întâmplă cu adevărat – de la sugestii în conversația din ambele perioade de timp până la – dacă sunteți foarte atenți – un anumit nume. Este, de asemenea, destul de clar că Peter este una din cheile dezlegării misterului.

Relația dintre Tom și unchiul lui este una aparte:băiatul este supărător și nepoliticos și atunci când Alan, unchiul, țipă la el, nu-l poți învinovăți. În schimb, Hatty este o încântare totală: dornică, fermecătoare, imaginativă, jucăușă și simpatică. Și, probabil, sub influența ei, Tom își schimbă comportamentul, devenind mai bun.
Înn semn de încredere, nu face altceva de a-i scrie în mod frecvent fratelui trist și singur; scrisorile – cu atenție marcate TOP SECRET, astfel încât niciunul dintre adulți nu vor afla despre grădină – sunt despre singurul lucru pe care sărmanul Peter trebuie să îl aștepte, iar el este în curând și mai interesat de grădină decât Tom. Și abordarea lui Tom de a afla ce se întâmplă exact în grădină este admirabilă, metodică și inteligentă. El o face parțial greșit, dar asta e parțial pentru că nu are acces la toate informațiile.

Și multele defecte ale lui Tom, alături de problemele foarte reale ale lui Hatty, adaugă un realism necesar pentru o carte destul de ireală.
Așadar, veți putea citi o carte despre singurătate, schimbare și acceptare și nicidecum una despre rușine, mânie ori simpatie.

„Vântul prin sălcii” de Kenneth Grahame

De fiecare dată când descopăr câte o carte pe care n-am citit-o în copilăria mea, dar pe care acum o fac datorită fiului meu cel mic, mă învăluie o bucurie adevărată. Poate s-ar putea crede că ar trebui să fiu cuprinsă de tristețe că nu am făcut acest lucru la momentul cuvenit, dar cine poate spune cu exactitate când este timpul cuvenit pentru a lectura un text, o poveste, un roman?
Sunt cărți, destinate copiilor, care ar trebui citite, ori recitite de părinți pentru că au așa de multe sensuri pe care copil fiind nu ai cum să le deslușești ori guști cu adevărat.
Vântul prin sălcii este considerată a fi un evergreen, o carte care se află în poziții fruntașe în toate topurile cu cărți pentru copii.
O poveste personală, în care drama unui părinte care-și pierde singurul fiu, și acela aflat în suferință, criptează o tragedie familială. Ori de aceea spuneam mai înainte că altfel pricepe și percepe un părinte acest fapt.

Autorul, Kenneth Grahame, în urma căsătoriei, a avut un singur băiat, Alastair, născut cu anumite dizabilități. Istoria consemnează că pentru a-i face somnul mai ușor, a inventat tot soiul de povești pe care i le spunea, acestea fiind adunate mai târziu în volumul Vântul prin sălcii. Se spune că Alastair s-a sinucis, fiind găsit pe șinele de tren. Tatăl a fost devastat de această moarte nemaiputându-și reveni niciodată.

Grahame a fost un funcționar care a lucrat la o bancă și s-a retras în urma unui incident armat, de atunci concentrându-se asupra povestirilor pe care le-a spus fiului său, despre poveștile de pe malul râului Tamisa pe care el însuși a crescut. Deci, Vântul prin sălcii este o poveste înflăcărată, nostalgică, inspirată de dragostea obsesivă a tatălui pentru singurul său fiu.

În text, cititorul descoperă două povești, întrețesute. Există, binecunoscute, aventurile Sobolului, Șoarecelui de apă cel vesel, Bursucului cei înțelept, cu toată caravana lor colorata, dar și cu Broscoiul cel înfumurat înnebunită după mașini.

În același timp, există explorările lirice ale vieții domestice, viața râului și copilăria în sine.

Ca și alte cărți pentru copii selectate pentru această serie din biblioteca școlarului – în special Aventurile lui Alice în Țara Minunilor, Vântul prin sălcii merită recunoașterea ca un roman în care cititorii adulți vor găsi înțelepciune, umor, divertisment și înțeles, precum și multe pasaje de mare putere literară, împreună cu personaje minunate.
După publicarea cărții în 1908, ea și-a găsit un înfocat fan, peste ocean, în persoana președintelui american Theodore Roosevelt, care la 1909 i-a scris lui Grahame că “Am citit-o şi recitit-o de atâtea ori, încât am ajuns să mă gândesc la personaje ca la nişte prieteni vechi”. Dealtfel, în 1910, atunci când președintele american a vizitat Oxfordul, a dorit să se întâlnească cu Grahame.

Este o poveste care vorbește celor mari și mici, deopotrivă, despre prietenie și loialitate, și despre cum poți să înțelegi atitudinile ciudate ale unui prieten drag, dar mai ales să-l ajuți. Și e important să mai înțelegem, noi, cei mari, că sunt momente în care e bine să lăsăm problemele cotidiene, indiferent care sunt ele, pentru a ne bucura de soare, anotimpuri, natură și lucruri simple.

Spor la citit!

P.S. Am găsit și un film foarte frumos. Poate vă interesează, dar după ce citiți cartea. 🙂

„Cum i-am spart nasul lui Stalin” de Eugene Yelchin

Vreau să vă povestesc despre o carte compactă (evenimentele se desfășoară în doar două zile) spusă din perspectiva unui băiat de zece ani, carte care se ocupă de unele probleme dureroase și foarte înfricoșătoare, aspecte foarte reale: abandonarea, trădarea și moartea.
Cartea lui Yelchin ne arată brutalitatea reală a vieții din timpul comunismului în timpul Războiului Rece, când campionii capitalismului (SUA) și ai comunismului (URSS) erau ocupați imaginar, ducându-l la supremație. Cu alte cuvinte, este o carte despre un război de la care a trecut mult timp, într-o țară în care probabil nu ați fost, dar fiind din România, l-ați trăit într-o oarecare măsură. Au fost mulți dintre semenii noștri care au simțit pe pielea lor ce a însemnat comunismul și toate utopiile lui, iar asta le-a marcat viața, a lor și a familiilor lor – asta dacă au reușit să rămână printre noi.

Sașa Zaichik dorește să devină unul dintre tinerii pionieri sovietici ai lui Stalin. El este deosebit de încântat că tatăl său, care lucrează în Securitatea de Stat, a fost de acord, la invitația directorului școlii,  să prezideze ceremonia. Dar în noaptea dinaintea ceremoniei, tatăl lui Sasha este arestat. Înainte de asta, copilul apucă să-i citească scrisoarea pe care o scrisese Iubitului Conducător.

Arestarea tatălui este primul indiciu care îi dă de bănuit lui Sașa că regimul lui Stalin nu este la fel de minunat cum credea el că este. La școală, în ziua următoare, Sasha este îngrozit când îi sparge accidental nasul unei statui reprezentându-l pe tovarășul Stalin. Cititorii ar putea crede că el exagerează atunci când spune că autoritățile vor vedea acest lucru ca un act de terorism, dar el nu este: Securitatea de Stat este chemată. El și colegii lui de clasă sunt încurajați să-l divulge pe vinovat, pentru că doar un dușman al statului ar putea face acest lucru. Deși nu s-a aflat niciodată cine a fost autorul stricăciunii, Sașa este informat că singura modalitate în care poate demonstra cu adevărat că este un pionier sovietic este de a-și denunța tatăl în mod public.

Cum i-am spart nasul lui Stalin va atrage cititorii care sunt suficient de sofisticați pentru a vedea în spatele cuvintelor unui narator nesigur. Deși Sașa are doar 10 ani, cei mai mulți cititori de 10 ani nu vor avea suficiente informații de fond despre această perioadă a istoriei pentru a vedea profunzimea naivității băiatului sau pentru a înțelege cât de greșit este optimismul său. Pentru un elev din școala gimnazială, această carte va aduce la viață o perioadă a istoriei de mult trecute. Nu există un personaj secundar iar asta face ca povestea să fie mai mult o parabolă decât un roman. Vocea lui Sașa este proaspătă și plină de viață și spune o poveste complicată într-un mod ușor de înțeles. Rostirii lui i se adaugă ilustrațiile alb-negru, în creion, semnate de autor care vin să completeze într-un mod extrem de inspirat povestea.

E un moment prielnic de a vorbi cu micul cititor despre cum ar fi fost să trăiască în Uniunea Sovietică în timpul dictaturii lui Stalin. Dar pentru noi, cei care am trăit în comunism o bună parte a vieții, nu așa cum era pe vremea lui Stalin, dar nici foarte departe, putem povesti din experiențele proprii. Pe urmă vine întrebarea firească: crezi că era posibil ca cineva să se simtă în siguranță?

Credința lui Sașa în Partidul Comunist și bunătatea lui Stalin sunt puternice. Iar aici e lesne de întrebat: când ai bănui că a fost înșelată credința copilului? Când crezi că Sașa însuși a înțeles?

Doi dintre colegii lui Sașa par să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat atunci când Securitatea de Stat arestează pe cineva. De ce crezi că au înțeles asta, pe când Sașa nu a făcut-o?

Sașa simte că ar fi bine să mărturisească că a rupt nasul lui Stalin, dar nu poate face acest lucru. Crezi că ar fi trebuit?

O poveste care va stârni multe amintiri părinților, și va înlesni multe discuții în care copilăria bunicilor va fi savurată la maxim.

Luca a dorit să o treacă în caietul de lectură, de aici înțelegând că i-a plăcut mult. Așteptăm și părerea voastră.

„Wolf Hollow” de Lauren Wolk

La doisprezece ani am învățat să mint.

Așa începe un roman pentru copii și adulți deopotrivă, un roman pe care n-ar trebui să-l excludeți din lecturile acestei veri. Spun acestei veri, pentru că la noi acum a ajuns, apărută fiind la Editura Arthur în anul 2017.

Lucrurile nu sunt deloc simple în Wolf Hollow, și aceasta aflăm din primul roman al lui Lauren Wolk. Ea a creat o lume fascinantă în munții din Pennsylvania în 1943, unde eroina Annabelle are parte de evenimente care-i vor schimba viața.

În acest roman, Annabelle învață să vadă lumea, mai ales după ce a câștigat un aparat foto și developarea filmelor pe toată durata vieții. Aparatul foto este împrumutat lui Toby, un veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, care, va transforma pentru totdeauna viziunea lui Annabelle și a cărui fotografii joacă un rol esențial în drama ce se va desfășura.

Annabelle este chinuită de o nouă colegă, Betty Glengarry, o „fată cu inimă întunecată, care a venit pe dealurile noastre și a schimbat totul”, o fată incorigibilă care o amenință pe ea și pe frații ei, un copil care are niște manifestări agresive ce vor avea un deznodământ tragic.

Nu mai voiam amenințări și vânătăi și sărmane prepelițe moarte.
Nu mai voiam să am de-a face cu oameni care strâng păsările de gât, cu zâmbetul pe buze.
Voiam ca Betty să se întoarcă de unde venise.
Voiam să dau timpul înapoi. Voiam să desfac ce se făcuse. Voiam să șterg orice amintire. Să fiu cine fusesem înainte de venirea ei: o persoană care nu dorea răul altora. Căruia nu-i trecuse măcar prin cap una ca asta. (pagina 59)

Din cauza lui Betty, Roth, prietena și colega de clasă a Annabellei va pierde un ochi, dar Betty îl învinovățește pe Toby, provocând o cascadă tragică de evenimente în care numai Annabelle este lăsată să expună adevărul. Așa cum Annabelle își dă seama curând: „Adevărul era atât de strâns legat de secrete, încât nu puteam spune cu ușurință nimic fără să spun prea mult”.

Wolf Hollow este fascinant, cu ritm rapid, are o intrigă excelentă, bine reglată. Nu este o poveste cu un sfârșit fericit; în schimb, le oferă tinerilor cititori și deopotrivă celor mai mari un subiect de o mare complexitate morală reală.
E impresionant să vezi unitatea familiei Annabellei, care sunt relațiile dintre membrii ei, și cum anume hotărăsc să rezolve situația. În acel cămin e multă căldură, siguranță, chiar dacă sub acoperișul casei se adăpostesc mai multe generații.

Fata are prilejul de a sta de vorbă cu Toby, cel socotit de toți, mai puțin de mama ei, un ciudat, și de a afla lucruri care o vor face să privească acțiunile lui din altă perspectivă.

Spunea o poveste. Despre lucrul rău pe care-l făcuse.
Despre sunetul glonțului care străpunge un craniu.
Despre gustul țărânei frământate cu sânge. Despre mirosul ei. Despre cum e să stai ghemuit într-o tranșee noroioasă, care se zguduie la fiecare obuz, și să te întrebi dacă nu cumva fuioarele de gaz toxic se furișează pe terenul de deasupra, ca niște șerpi, tot mai aproape și mai aproape. (pagina 155)

Vă invităm să citiți o poveste în care o fetiță învață să spună adevărul după ce trece prin niște experiențe de neuitat.

Wolf Hollow era, însă, și locul unde, în pragul celui de-al doisprezecelea an de viață, învățasem să spun adevărul. Adevărul despre lucrurile de care este imposibil să fugi. De care nu e bine să fugi. Oricât de ispititor ar fi. (pagina 252)

Balcik iulie 2018 – vacanța la mare – a cincea zi

În ziua asta a fost vorba despre hidrobiciclete, un petec de nisip, firimituri de soare și ploaie, foarte multă ploaie.

Prima oră nu a arătat așa de drăguț, cum îți dorești atunci când ești în vacanță pe litoral.
Nori, mulți nori.
Frig. Prea frig pentru un 26 iulie.
Nu am stat la piscină ci am plecat la mare pentru că am spus noi că nu ne prinde ploaia și am progozat corect. Mai la vale de hotelul nostru este un petec de pământ unde sunt puse câteva șezlonguri, cu umbrelele aferente. Ca să stai pe ele trebuie să plătești 21 leva, câte 7 pentru fiecare piesă. Paradoxul a fost că în ciuda norilor, umbrela trebuie s-o plătești dacă vrei să nu stai direct pe nisip.
Am vrut ca măcar o zi să stăm la plajă, ca-n trecut, iar Luca s-a bucurat foarte mult de varianta asta.

Caramel și Berend s-au așezat cuminți pe șezlong și au așteptat să vadă ce anume vrem să facem. Ne-am luat cu noi lecturi proaspete; eu/mama – Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac, iar Luca – Grădina de la miezul nopții de Philippa Pearce.

Acolo, pe plajă, exista o hidrobicicletă, și o puteai închiria pentru o plimbare cu 20 leva, atât fiind costul unei ore. Nu am stat pe gânduri și ne-am îmbarcat toți patru.

A fost o alegere bună pentru că marea era liniștită, senzațiile oferite de aceste plutiri fiind reconfortante.

Luca s-a tot foit când în spate, când în față, dorind a experimenta tot ce era posibil în situația dată.

Am plecat puțin după prânz, iar după masă, am venit la piscină, asta pentru că soarele tot nu era ieșit din nori. Întâlnirea cu un spiriduș a pricinuit un mic joc de rol. Interesant și încercați dacă aveți prilejul.

Lume extrem de puțină, dar în ciuda acestui fapt, Marinela, animatoarea de la Chișinău, a fost nelipsită de la program. S-au adunat vreo doi amatori de exerciții în bazinul cu apă.

Ne-am retras în cameră, să fi fost în jur de patru, iar după ce ne-am spălat a venit potopul. A plouat torențial de fugeau oamenii ca potârnichile. Și a tot plouat câteva ceasuri bune, cu tunete și fulgere și cu lumina tăiată, pentru că am stat și fără lumină zeci de minute bune. Și la masă tot pe întuneric am mâncat, ce s-a putut în condițiile date. Nici semnal la telefon nu am avut, ca să nu pomenesc de internet ori alte farafastâcuri.

Ne gândim că dacă și mâine e la fel, să plecăm, pentru că nu are rost să stai într-o cameră de hotel, nu ai ce face. Citești cât citești, dar la un moment dat te saturi și de asta.

Rămâne să vedem ce ne rezervă a șasea zi de vacanță la mare. Noi suntem optimiști! Și dacă plouă e vremea melcilor. nul acesta au fost niște privilegiați, deja se știe. 🙂

Balcik iulie 2018 – vacanța la mare – a patra zi

Ziua a patra a început dimineață, dimineață de tot, atunci când am răsfoit poveștile Reginei Maria. Nu puteam trece pe lângă ele fără a le achiziționa, atunci când am mers în vizită la Castel.
E o carte în format mare, cuprinde patru povești și este ilustrată măiastru de Detelina Dimova. Poveștile sunt: Lulalu, Copila soarelui, Poveste de Crăciun și Povestea trandafirului.

După ce-am mâncat micul dejun am plecat la mare, nu la piscină. E un regret legat de asta pentru că nu putem merge pe malul mării, cu picioarele prin apă, deoarece plaja nu permite acest lucru. Am ajuns pe un petec de nisip, acolo unde se îndrămădeau prea mulți în așteptarea soarelui, scump la vedere. Noi, am avut parte de povești, că tot am început așa ziua, pentru că lângă noi sunt doi naratori iscusiți: Caramel și Berend.

Pe lângă ei am mai avut un companion, un cățel, care nu știu dacă era cățel ori cățelușă, însă pot afirma că era extrem de prietenos, dar mai ales flămând. A stat cu noi atâta timp cât am zăbovit acolo.

Astăzi, până pe final de zi, am avut parte de tot soiul de întâlniri marine. Dimineață, un șarpe de mare, firav și curios, a stârnit multe comentarii, dar mai ales frici. Era așa de curios că își tot scotea capul deasupra apei, evident și să respire. Mai târziu, unul dintre frații lui a fost înhățat de un pescăruș, într-un manevră demnă de un pilot iscusit.

Am citit mult și cu spor, eu terminând o carte super faină, Minciuni pe canapea de Irvin Yalom, despre care voi scrie de îndată ce ajung acasă. La lectura de seară am terminat Wolf Hollow de Lauren Wolk, un roman ce merită parcurs de copii și adulți deopotrivă. Luca a fost curios de poveștile Reginei.

Pe lângă șerpișori, că pe parcursul zilei s-au dovedit a fi mai mulți, am avut ocazia să admirăm multe meduze. Sunt așa de delicate, diafane, elegante, mișcărilor lor părând a fi studiate.

Plimbarea de seară fost tot una de prins în povești. Nu a pluat și nici vântul nu a bătut, poate de aceea și marea era așa deliniștită și plină de vietăți. Ne-am agățat câteva culori și forme de suflet, cine știe cînd vom avea nevoie de ele.

Am plecat la hotel cu o imagine tatuată pe retină, însoțită de o întrebare: se pare că acolo e capăt de drum, dar nu-i așa, că drumul e mai lung, dar nu se vede?

„Din copilărie” de Mark Twain – lecturi de vacanță

Lista de lecturi de vacanță pentru clasa a VII-a cuprinde preponderent autori români, dar printre ei s-au strecurat și doi străini. Unul dintre ei este Mark Twain cu a lui Din copilărie.

Mark Twain (pseudonimul literar al lui Samuel Langhorne Clemens, n. 30 noiembrie 1835, Florida, Missouri, SUA – d. 21 aprilie 1910, a fost un scriitor, satirist și umorist american, autorul popularelor romane „Aventurile lui Tom Sawyer”, „Prinț și cerșetor”, „Aventurile lui Huckleberry Finn” și „Un yankeu la curtea regelui Arthur”.

În ciuda problemelor sale financiare, Twain a fost renumit pentru umorul și buna sa dispoziție, datorită cărora s-a bucurat de o popularitate imensă în întreaga lume. La apogeu, el a fost probabil cel mai popular american din acea vreme. În 1907, publicul s-a înghesuit la Expoziția Jamestown doar ca să-l zărească pe Mark Twain. S-a bucurat de prietenia mai multor celebrități, între care autorul și criticul literar William Dean Howells, politicianul și autorul Booker T. Washington, inginerul și inventatorul Nikola Tesla, scriitoarea Helen Keller și magnatul Henry Huttleston Rogers. Autorul american William Faulkner a scris despre Twain că a fost „părintele literaturii americane”.(sursa: wikipedia)

Citind „Aventurile lui Tom Sawer”, „Aventurile lui Huckleberry Finn”, „Prinț și cerșetor”, am crezut că vom avea parte de o lectură consistentă, dar nu a fost așa.

Despre cărțile enumerate mai sus puteți afla mai multe amănunte accesând link-urile de mai jos.

„Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain

Proiect în doi la limba și literatura română. „Aventurile lui Tom Sawyer”

„Prinț și cerșetor” – „The prince and the pauper”. Despre un lapbook bilingv și multe alte cele

În „Din copilărie” avem mai multe povestiri:

Rugăciune pentru turtă dulce
Hipnotizatorul
Cum am câștigat trei dolari
Știrea despre moartea mea
Bancnota de un milion de lire.

După ce au fost citite (se citesc repede pentru că-s foarte frumoase, pline de înțelepciune, dar și umor), Luca a făcut o fișă de lectură, respectând cerințele.

Spor la citit!

„Harun și Marea de Povești”/„Haroun and the Sea of Stories” Salman Rusdie

Zilele trecute, în timp ce căutam lecturi mai interesante pentru noi, amândoi, privirea mi-a fost atrasă de cartea lui Salman Rushdie, Harun și Marea de Povești. O aveam de mai multă vreme și pentru că pe lângă cea în limba română o avem și pe cea în engleză, Haroun and the Sea of Stories, i-am măsturisit lui Luca gândul meu: de a o citi fiecare, în același timp, dar eu în română și el în engleză. Știam că-i plac astfel de provocări și nu a trebuit să spun de două ori că am și trecut la treabă. Am avut momente minunate când am citit, fiecare pe limba lui, bucățile de text care ne-au impresionat.

În spatele multora dintre cele mai interesante și mai vesele povești adresate copiilor se găsesc, ascunse, umbrele evenimentelor reale și adesea nefericite din viața autorilor lor. Multe dintre animalele lui Beatrix Potter scapă de mediile domestice claustrofobe cum ar fi cele ale propriilor părinți victorieni care respectă reputația. Peter Pan nu ajunge niciodată la maturitate. Și E. B. White care, copil fiind, a fost descris și asemănat cu un șoarece, el devenind  eroul „Stuart Little” un șoarece născut într-o familie umană.

Cartea remarcabilă scrisă de Salman Rushdie copiilor, se încadrează acestui tipar.

„Harun si Marea de Povești”, la suprafață, este o poveste plină de viață, minunat concepută. Urmează povestea folclorică clasică în care eroul călătorește pe tărâmuri stranii pentru a ridica o vrajă în țara sa natală sau pentru a-l vindeca pe tatăl său de o boală fatală. În cursul acestei povesti, el este ajutat de tovarăși care au puteri supranaturale și se confruntă și învinge un magician rău.

Tânărul erou al lui Rushdie, Haroun, este fiul renumitului povestitor Rashid (o anagramă aproape de „Rushdie”), Khalifa (Calif), cunoscut sub numele de „Noianul de cuvinte”. Rashid este capabil, ca și Orfeu, să capteze atenția păsărilor și animalelor. Dar „norocul are un mod de a pleca fără cel mai mic avertisment”. Într-o zi, soția lui Rashid îl părăsește pentru un vecin, un funcționăraș pricăjit, sfrijit, smiorcăit, tâmpit, calic, zgârcit care urăște poveștile; își pierde darul și nu poate decât să spună „arcă, arcă, arcă”.

Poate nu întâmplător această afecțiune care l-a cuprins pe Rașid, este paralelă cu necazul țării, care se numește Alifbay („alfabetul” din Hindustani, cele mai multe denumiri din cartea derivă din această limbă și există un glosar binevenit la finalul cărții). Harun trăiește într-un

oraș trist … cel mai trist dintre toate, așa de devastator de trist, că își uitase propriul nume. Era așezat pe țărmul unei mări îndurerate, plină de peștiposaci, atât de amărâți la gust, încât cei care îi mâncau începeau să râgâie de melancolie chiar dacă cerul era senin. (pagina 9)

În această poveste, durerea face ca cineva să-și uite numele și să-și piardă capacitatea de a vorbi; și nu e de mirare, având în vedere viața recentă a autorului său: sub câte nume false și uitate, în câte orașe triste se întreabă cineva, domnul Rushdie a trebuit să se ascundă în ultimii ani de la publicarea romanului său „Versetele Satanice”?

Cel care este răspunzător de durerea lui Rashid este tiranul sinistru al țării întunecate a lui Chup, Khattam-Shud, al cărui nume înseamnă „complet terminat”, „peste și terminat”. El este „Inamicul tuturor Poveștilor, chiar și a Limbii înseși”. Adepții fanatici ai lui Khattam-Shud au jurat o tăcere și lucrează tot timpul pentru a otrăvi Marea de Povești. Țara lor nu este doar întunecată și fără zgomot, ci înghețată de frig: „un loc de umbre, de cărți care poartă cătușe și limbi rupte”.

– Dar de ce urâți atât de mult poveștile? întreabă Harun când se confruntă în cele din urmă cu tiranul. Poveștile sunt distractive.

„Lumea, însă, nu este pentru distracție … Lumea este pentru a fi controlată”, răspunde Khattam-Shud.

Khattam-Șud nu șuiera ca lingăii săi și nici nu croncănea și nu bolborosea ca Mudra, Războinicul Nălucă, ci vorbea clar, cu o voce monotonă, lipsită de orice inflexiuni, o voce pe care nimeni nu și-ar fi reamintit-o vreodată dacă nu ar fi aparținut unui asemenea Personaj puternic și înspăimântător. (pagina 182)

Deși există întuneric și tăcere în centrul orașului Chup, cea mai mare parte a poveștii este plină de energie comică și de viață. În timpul călătoriilor sale, Harun, ca și Dorothy în Oz, dobândește trei tovarăși fantastici: Duhul Apei; Domnul Dakkă, șoferul nebun al poștalionului, care se transformă într-o pasăre mecanică cu abilități telepatice; și Mali, „bătrânul și nodurosul Grădinar Plutitor”, din alge marine. De asemenea, Harun vizitează comunități ciudate și izolate, cum ar fi cele din cărțile Oz: în Moody Land, de exemplu, clima este afectată de starea de spirit a locuitorilor, nu viceversa.

Dacă este sigur că „Harun și Marea de Povești” îi bucură pe copii, ea conține, de asemenea, distracții pentru adulți. În călătoria sa, de exemplu, Haroun întâlnește doi pești Multiflenci

Așa deci”, se gândi Harud plin de uimire, „există cu adevărat Pești Multiflenci în Mare, după cum a spus Înfunuratul Durru; iar eu într-adevăr am făcut un drum lung, după cum a spus tatăl meu, și am aflat că un astfel de Pește poate să fie, în același timp, Pește Înger”. (pagina 96)

Războinicul Nălucă, Mudra, cel care vorbea prin Limbajul Gesturilor, Abhinaya, cel mai vechi dintre toate și pe care, din întâmplare, tatăl lui Harun îl știa.

Mudra și Umbra lui începură să aprobe furios din cap. Umbra își puse și ea sabia în teacă și începu să folosească Limbajul Gesturilor cu aceeași rapiditate ca și Mudra, așa că Rașid se văzu obligat să-i oprească.
– Stați așa. Numai câte unul, vă rog. Și încet; n-am mai făcut asta de foarte mult timp și mergeți prea repede pentru mine. (pagina 152)

Grădinarul Plutitor spune cititorului care este unul dintre efectele rele ale otrăvirii Mării Poveștilor: „Anumite romane populare au devenit doar liste lungi de mers la cumpărături.

Dacă există o concluzie încurajatoare care trebuie trasă este aceea că un povestitor ca Rashid este mai periculos pentru un tiran decât o armată. „Ceea ce începe cu povești se termină cu spionaj”, spune Khattam-Shud. „Povestirile fac probleme.” Deci ei o fac; acesta este motivul pentru care avem nevoie de ele.

Ne-am bucurat sufletele cu amintiri de pus la rană, pentru timpurile când va fi nevoie, și am luat cartea în natură. Am mai spus, și tot repet, nu aveți idee cum se citește în natură, acolo unde păsările, foșnetele frunzelor, joaca vântului și clipocitul râului alcătuiesc un fundal sonor aparte.
Pentru că de lângă noi Caramel nu putea lipsi, a auzit și el multe fragmente, fiind extrem de curios. Parcă nu-i era chiar străină o lume așa de otrăvită, mai ales după ce a luptat cu lemnoșii din greu.

– Dar dar dar ce rost are să dai cuiva Libertatea Cuvântului, declamă Darr Pupăza, dacă nu se poate folosi de ea? Și nu e Puterea Cuvântului cea mai mare dintre toate Puterile? E clar că trebuie exercitată la maxim. (pagina 130)

Alexandru Lăpușneanu se întâlnește cu un școlar din secolul XXI

Spuneam la începutul vacanței, din care iată că a trecut deja aproape o lună, că lecturile din lista obligatorie, cele care în bună măsură reprezintă opere scrise de autori români, le vom parcurge împreună. Nu am stabilit dacă toate, așa cum nu am selectat din ele. Le-am scos din rafturile bibliotecilor ori le-am achiziționat dacă a fost necesar. Mă bucur că am cumpărat o carte de la Editura Steaua Nordului, Lecturile scolarului pentru clasa a VII-a. Antologie de lecturi obligatorii si suplimentare, pentru că în ea se regăsesc multe din titlurile căutate, scutind părintele de cheltuieli mari și rezolvând o problemă așa de importantă. Cel puțin așa ar trebui să fie ea pentru toți școlarii.

Am ales să le punem la lectura de seară, cea cu voce tare, pentru că aveam impresia că vor fi parcurse mai greu, fără tragere de inimă. Dar ne-am înșelat. Cu toate că stabilisem să fie la lectura de seară, cartea s-a cerut luată și pe tăpșan și pot spune, cu mâna pe inimă, că am fost foarte inspirați când am hotărât asta. Alături de Caramel, indiferent de cât de „aspră” e intriga, totul se vede diferit.

Vremea nu prea ține cu noi și ne lasă cu bucățica să stăm în aer liber, pentru că așa de mult a plouat în ultime vreme pe aici, de ne-a făcut să privim în calendar la data la care ne aflăm. Și în calendar e vară. 🙂

Să revin la lectura de astăzi, numele ei fiind Alexandru Lăpușneanu, nuvela scrisă de Costache Negruzzi, o nuvelă în care acțiune este zugrăvită în niște termeni extrem de duri. Recitită în altă etapă a vieții, te face să reconsideri unele aspecte și să vezi totul în altă lumină.

Am citit, pe tăpșan, în tandem, a analizat arhaismele, a comentat arta narativă și stilul nuvelei.

În cartea în care sunt lecturile școlarului, la finalul fiecărui text se află câteva întrebări la „Verificați-vă cunoștințele”, foarte bine venite și ajutătoare de a împrospăta noțiunile parcurse în timpul anului școlar. Școlarilor li se cere să identifice cuvinte care conțin diftongi și cuvinte care să conțină hiaturi; să identifice verbe la participiu și sinonime pentru ele; deasemenea, să identifice adverbe de loc și să le precizeze funcția sintactică. Nici conjuncțiile nu sunt uitate așa cum se cere să se identifice cuvinte la cazul Vocativ cărora să li se găsească câte un antonim.

Luca nu a scris toate aceste cerințe ci le-a rezolvat oral, însă am considerat un plus chiar în așa abordare.

Ajunși acasă, a făcut fișa de lectură cerută de doamna profesoară de limba română. Acolo au trebuit specificate mai multe cerințe, ceea ce s-a și întâmplat. Deasemenea, s-a dorit un rezumat pe capitole.

Alexandru Lăpușneanu a fost un domn al Moldovei care a domnit între septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561 și octombrie 1564 – 9 martie 1568. Figura sa a fost popularizată de scriitorul Costache Negruzzi, care l-a imortalizat în nuvela Alexandru Lăpușneanu, atribuindu-i celebrele fraze „De mă voiu scula, pre mulți am să popesc și eu…” și „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”.

Din îndelungata noastră istorie medievală nici un personaj nu a stârnit controverse atât de mari ca Alexandru Lăpușneanu. În general, din cauza operei lui Costache Negruzzi și a cronicii lui Grigore Ureche domnul moldovean a rămas posterității drept un tiran și un însetat de sânge. Această apreciere este făcută cu precădere pentru cea de-a doua domnie (1564-1568) când, din cauza sa s-au stins mai multe mari familii de boieri. În rândurile de față mi-am propus să expun cauzele care l-au determinat pe domn să ucidă atât de mulți boieri, precum și evoluția relației dintre Alexandru Lăpușneanu și boieri.

De remarcat este faptul că încă de la început, Petre Stolnicul (așa cum îl chema de fapt pe viitorul domn) s-a confruntat cu opoziția moldovenilor. În fruntea acestora se afla Elena Rareș, care îl susținea la domnie pe un anume Joldea. Această femeie puternică dorea să o căsătorească pe Ruxandra, fiica sa, cu acest pretendent. Această nuntă a fost însă stricată de Petre Stolnicul, care a luat-o de soție pe Ruxandra și a ajuns domn al Moldovei.[1] Cu această ocazie și-a schimbat și numele în Alexandru, deoarece dorea să amintească moldovenilor de Alexandru cel Bun și Lăpușneanu, de la locul unde s-a născut (ținutul Lăpușna). Interesant este că, după ce a ajuns pe tron, Lăpușneanu nu i-a pedepsit pe susținătorii lui Joldea, încercând să colaboreze cu aceștia.
Restul acestui articol îl puteți citi aici.

Am de gând să tragem o fugă și la Slatina, acolo unde este îngropat domnitorul, asta pentru a îmbina literatură cu istoria.

Mănăstirea Slatina se află la o distanță de circa 28 km nord-vest de orașul Fălticeni, într-o zonă împădurită de la poalele Munților Stânișoarei, pe valea pârâului Suha Mică. Numele Mănăstirii Slatina provine de la un izvor cu apă sărată (slatină) aflat în apropiere, care a secat în timp.

Istoria zidirii mănăstirii se pierde în negura timpului. Legendele spun că aici trăia un sihastru cu numele de Pahomie care l-ar fi sfătuit pe domnitorul Lăpușneanu să zidească o mănăstire pe locul unde creștea un paltin. Până atunci, sihastrul se nevoia într-o bisericuță de lemn.

Ctitorul Mănăstirii Slatina este Alexandru Lăpușneanu, domnitorul Moldovei (1552-1561, 1564-1568). Cronicarul Eftimie, care a devenit ulterior episcop al Rădăuților (1558-1561), a scris o Cronică în limba slavonă, a cărei figură principală este Alexandru Lăpușneanu. El a scris că zidirea mănăstirii a fost începută în anul 1553 și a fost finalizată în a doua domnie a lui Lăpușneanu, în anul 1564. Domnitorul ar fi fost condus în acest loc de către sihastrul Pahomie. El l-a numit ca întâiul egumen pe Iacob zis și Molodeț, adică cel vrednic. (sursa: wikipedia)

Nu doresc a intra în amănuntul nuvelei pentru a vă lăsa pe voi să o savurați așa cum se cuvine. Poate veți lua în considerare varianta ca unele lecturi, poate cele la care școlarii întâmpină greutăți nefiind atrași de ele, să le parcurgeți împreună. Aveți idee ce important este? Și nu spuneți că nu aveți timp, pentru că dacă doriți cu adevărat, timp se găsește. Zău așa!