Despre toamnă, experimente, bucuria de a descoperi și lecțiile pe care copiii ni le întorc, uneori, înapoi.
Săptămâna aceasta, la Rainbow Land, am avut impresia că am intrat cu totul într-un laborator. Un laborator în care am amestecat culori, am urmărit picături, am provocat mici curcubee, am pus magneții la treabă și, fără să ne dăm seama, am experimentat și cu emoțiile noastre.
Pentru că experimentele îi fascinează pe copii. Dar, dacă stăm să ne gândim bine, nu doar pe ei. Cred că există ceva profund omenesc în dorința de a vedea „ce se întâmplă dacă…”. De fiecare dată privești altfel, de fiecare dată rezultatul poate fi puțin diferit și, mai ales, de fiecare dată descoperi ceva.
Iar copiii au nevoie de această descoperire făcută cu mâinile lor, cu ochii lor, cu răbdarea lor și, uneori, chiar cu eșecurile lor.
Dar înainte de a ne transforma în mici cercetători, am vorbit despre un experiment mult mai mare, care se întâmplă chiar în fața noastră, în fiecare zi: schimbarea anotimpurilor.
Toamna – marele experiment al naturii
Am vorbit despre toamnă nu doar ca despre un anotimp care vine după vară, ci ca despre o perioadă în care natura însăși lucrează, transformă, coace, schimbă și pregătește.
Totul pare să fie într-o continuă devenire.
Fructele ajung la maturitate, culorile se schimbă, frunzele se pregătesc să se desprindă, lumina se modifică, aerul devine altfel, iar natura începe, discret, să se pregătească pentru frigul care urmează.
Unele dintre aceste transformări le observăm conștient. Pe altele le traversăm aproape fără să ne dăm seama. Și totuși, ele sunt acolo, fascinante, desfășurându-se în fața noastră.
Ne-am jucat și cu cuvintele. Am construit un alfabet al toamnei, o activitate simplă în aparență, dar care ne-a arătat cât de multe povești pot încăpea într-un singur anotimp.
Vă invit să încercați și acasă. Să luați literele alfabetului și să vedeți câte cuvinte despre toamnă puteți găsi. Veți descoperi, poate, că un copil poate privi un anotimp mult mai bogat decât îl privim noi, adulții, atunci când ne grăbim.
Norul care a făcut să plouă într-un pahar
Primul nostru experiment a fost „norul din pahar” sau „ploaia din pahar”.
Am pornit de la o imagine pe care copiii o cunosc: norul care se încarcă, se umple, devine suprasaturat și, la un moment dat, își lasă picăturile să cadă.
Doar că, de data aceasta, ploaia s-a întâmplat chiar sub ochii noștri.
Am creat un nor, iar când acesta s-a încărcat suficient, picăturile noastre colorate au început să se desprindă și să coboare în recipientul plin cu apă.
Și atunci s-a întâmplat magia.
Culorile s-au scurs, s-au întâlnit, s-au răspândit și au creat forme pe care nu le puteam anticipa. Copiii au privit cu acea uimire autentică pe care numai ei știu să o aibă atunci când lumea le oferă ceva ce nu au mai văzut.
Și poate că aici este una dintre marile valori ale experimentelor: nu le oferă copiilor doar un răspuns, ci le dau voie să pună întrebări.
Un curcubeu într-un pahar
Apoi am făcut un alt experiment, pe care l-am transformat într-un mic spectacol de culoare.
Am folosit un recipient generos cu apă și ulei în care am amestecat, în prealabil, colorant.
Picăturile colorate au început să coboare, să se desprindă, să se răspândească în apă, asemenea unor artificii tăcute.
A fost un adevărat curcubeu într-un pahar.
Copiii au fost încântați.
Iar eu m-am bucurat, din nou, de faptul că pentru ei știința nu trebuie să înceapă cu definiții complicate. Poate începe cu o picătură de culoare.
Cu uimire.
Cu un „Uite!”
Cu un „De ce?”
Cu un „Mai putem face o dată?”
Magneții și concursul care ne-a arătat mai mult decât ne-am propus
Al treilea experiment a fost cel cu magneți.
Și, ca să fie și mai interesant, am transformat experimentul într-un concurs.
Am folosit cronometrul, am scos paleta cu magnet și am pregătit agrafele. Misiunea era simplă: fiecare copil trebuia să transporte, cât mai repede, agrafele în recipientul cu apă.
Părea un joc.
Și era un joc.
Doar că, în câteva minute, am deschis fără să vrem o adevărată cutie a Pandorei.
Pentru că am descoperit cât de greu le este copiilor să piardă.
Indiferent de explicații. Indiferent de regulile jocului. Indiferent de argumentele pe care le aduceam în fața lor.
Patimile s-au dezlănțuit.
Au apărut lacrimi mari, grele, sincere. Lacrimi pe care nu le poți contrazice, pentru că pentru un copil, în acel moment, locul doi poate părea sfârșitul lumii.
Un băiețel mi-a spus că nu înțelege de ce i se întâmplă din nou. Fusese cu o zi înainte la karting și ieșise tot pe locul al doilea. Și nu mai putea suporta încă o dată această „nedreptate”.
O fetiță a ieșit în spațiul în care luăm masa și s-a ascuns sub masă, plângând.
Iar eu am rămas acolo, privind toate aceste emoții și întrebându-mă, împreună cu Simona:
Oare noi eram la fel când eram copii?
Și am ajuns amândouă la aceeași concluzie: nu chiar.
Poate pentru că, pe atunci, bucuria jocului era mai importantă decât rezultatul.
Poate pentru că nu fiecare experiență trebuia să se termine cu o medalie.
Poate pentru că nu învățaserăm încă să confundăm participarea cu performanța.
„Ai participat, ai câștigat”
Când mi-a venit rândul, i-am întrebat dacă vreau să pierd sau dacă vreau să încerc să fiu cât mai rapidă.
Am ales varianta a doua.
Nu pentru că voiam să câștig, ci pentru că, în acel moment, aveam nevoie să închid jocul fără să mai provoc încă o avalanșă de lacrimi.
La final, le-am spus că toți au fost câștigători.
Și le-am oferit câte o coroană pe care să o împodobească. Pe ea scria:
„Ai participat, ai câștigat.”
Și, în timp ce îi priveam cum își împodobesc coroanele, nu puteam să nu mă gândesc la ceea ce se întâmplă, încet, în jurul nostru.
Nu m-am mirat.
Dar m-am mâhnit.
Pentru că pare că am început să construim o lume în care toți copiii trebuie să fie cei mai buni. Toți trebuie să primească medalie. Toți trebuie să câștige. Toți trebuie să plece acasă cu o recompensă.
Și înțeleg de ce facem asta.
Vrem să-i protejăm. Vrem să le creștem stima de sine. Vrem să nu sufere. Vrem să-i încurajăm.
Numai că viața nu funcționează așa. Copiii trebuie să învețe și să piardă. Uneori câștigi. Alteori pierzi. Uneori ești primul.
Alteori ești al doilea. Sau al cincilea. Sau ultimul.
Și niciuna dintre aceste poziții nu spune cine ești tu ca om.
Dar trebuie să învățăm să trăim cu ele.
Pentru că performanța nu apare din dorință, din încurajări sau din medalii oferite înainte ca efortul să existe. Performanța vine după muncă, după încercări, după greșeli, după frustrare, după perseverență și, foarte adesea, după multe momente în care nu îți iese.
Un copil care nu a învățat să piardă va avea foarte greu de învățat să persevereze.
Iar aici cred că avem noi, adulții, o responsabilitate uriașă.
Nu să le luăm copiilor dezamăgirea.
Ci să rămânem lângă ei atunci când o trăiesc.
Să le spunem că doare.
Că e firesc să fie supărați.
Că pot plânge.
Dar că pot încerca din nou.
Că locul doi nu îi face mai puțin valoroși.
Că a pierde un joc nu înseamnă a pierde.
Și că, uneori, cel mai important câștig este să descoperi că poți continua chiar și atunci când nu ai câștigat.
De ce avem nevoie de experimente?
Poate că, privind din afară, toate aceste activități par doar niște jocuri frumoase.
Un nor într-un pahar.
Un curcubeu.
Niște picături colorate.
Magneți și agrafe.
Un cronometru.
O coroană.
Dar pentru copii, ele sunt mult mai mult.
Sunt experiențe senzoriale.
Sunt ocazii de a observa, de a atinge, de a compara, de a anticipa, de a greși și de a încerca din nou.
Sunt momente în care mâna și mintea lucrează împreună.
În care curiozitatea devine motorul învățării.
În care un copil nu memorează pur și simplu că „uleiul nu se amestecă cu apa”, ci vede cu ochii lui ce se întâmplă.
Nu i se spune doar că un magnet atrage anumite obiecte, ci descoperă singur ce poate face cu el.
Nu primește doar o explicație despre ploaie, ci vede ploaia formându-se chiar în fața lui.
Iar ceea ce simțim, atingem, observăm și descoperim are, de multe ori, o altă șansă de a rămâne în noi.
De aceea cred atât de mult în aceste activități.
Pentru că un copil nu are nevoie doar de informație.
Are nevoie de experiență.
De uimire. De libertatea de a întreba. De timp. De spațiu pentru încercare.
Și, poate cel mai important, de adulți care să nu se grăbească să-i spună rezultatul înainte ca el să aibă șansa de a-l descoperi.
Și încă nu am terminat
Așa a fost ziua de ieri.
Cu nori, ploaie, curcubee, magneți, agrafe, coroane și lacrimi.
Cu multe râsete, dar și cu câteva momente care ne-au pus pe gânduri.
Mai sunt joi și vineri și apoi vom închide acest capitol al săptămânii.
Abia atunci voi putea să mă opresc puțin și să trag concluziile.
Pentru că, uneori, cele mai importante experimente nu sunt cele pe care le pregătim noi pentru copii.
Sunt cele pe care copiii le fac, fără să știe, cu noi.
Ne testează răbdarea.
Ne testează convingerile.
Ne arată ce am transmis mai departe.
Ne obligă să ne întrebăm dacă ceea ce facem este cu adevărat pentru binele lor sau doar pentru a le face copilăria mai ușoară.
Iar eu cred că rolul nostru nu este să le facem viața lipsită de dezamăgiri.
Ci să-i ajutăm să devină suficient de puternici încât să le poată traversa.
Să le lăsăm loc pentru bucurie, pentru curiozitate, pentru joc și pentru toate micile miracole ale copilăriei.
Dar și pentru eșec.
Pentru că și eșecul este un experiment.
Și poate că, uneori, cea mai importantă lecție nu este cum să câștigi, ci cum să rămâi întreg atunci când pierzi.
