Editura Polirom

„Harun și Marea de Povești”/„Haroun and the Sea of Stories” Salman Rusdie

Publicat de Machete pe în Activitati educative pentru copii, Idei pentru mamici, literatură în limba engleză pentru copii, Literatură pentru copii, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Zilele trecute, în timp ce căutam lecturi mai interesante pentru noi, amândoi, privirea mi-a fost atrasă de cartea lui Salman Rushdie, Harun și Marea de Povești. O aveam de mai multă vreme și pentru că pe lângă cea în limba română o avem și pe cea în engleză, Haroun and the Sea of Stories, i-am măsturisit lui Luca gândul meu: de a o citi fiecare, în același timp, dar eu în română și el în engleză. Știam că-i plac astfel de provocări și nu a trebuit să spun de două ori că am și trecut la treabă. Am avut momente minunate când am citit, fiecare pe limba lui, bucățile de text care ne-au impresionat.

În spatele multora dintre cele mai interesante și mai vesele povești adresate copiilor se găsesc, ascunse, umbrele evenimentelor reale și adesea nefericite din viața autorilor lor. Multe dintre animalele lui Beatrix Potter scapă de mediile domestice claustrofobe cum ar fi cele ale propriilor părinți victorieni care respectă reputația. Peter Pan nu ajunge niciodată la maturitate. Și E. B. White care, copil fiind, a fost descris și asemănat cu un șoarece, el devenind  eroul „Stuart Little” un șoarece născut într-o familie umană.

Cartea remarcabilă scrisă de Salman Rushdie copiilor, se încadrează acestui tipar.

„Harun si Marea de Povești”, la suprafață, este o poveste plină de viață, minunat concepută. Urmează povestea folclorică clasică în care eroul călătorește pe tărâmuri stranii pentru a ridica o vrajă în țara sa natală sau pentru a-l vindeca pe tatăl său de o boală fatală. În cursul acestei povesti, el este ajutat de tovarăși care au puteri supranaturale și se confruntă și învinge un magician rău.

Tânărul erou al lui Rushdie, Haroun, este fiul renumitului povestitor Rashid (o anagramă aproape de „Rushdie”), Khalifa (Calif), cunoscut sub numele de „Noianul de cuvinte”. Rashid este capabil, ca și Orfeu, să capteze atenția păsărilor și animalelor. Dar „norocul are un mod de a pleca fără cel mai mic avertisment”. Într-o zi, soția lui Rashid îl părăsește pentru un vecin, un funcționăraș pricăjit, sfrijit, smiorcăit, tâmpit, calic, zgârcit care urăște poveștile; își pierde darul și nu poate decât să spună „arcă, arcă, arcă”.

Poate nu întâmplător această afecțiune care l-a cuprins pe Rașid, este paralelă cu necazul țării, care se numește Alifbay („alfabetul” din Hindustani, cele mai multe denumiri din cartea derivă din această limbă și există un glosar binevenit la finalul cărții). Harun trăiește într-un

oraș trist … cel mai trist dintre toate, așa de devastator de trist, că își uitase propriul nume. Era așezat pe țărmul unei mări îndurerate, plină de peștiposaci, atât de amărâți la gust, încât cei care îi mâncau începeau să râgâie de melancolie chiar dacă cerul era senin. (pagina 9)

În această poveste, durerea face ca cineva să-și uite numele și să-și piardă capacitatea de a vorbi; și nu e de mirare, având în vedere viața recentă a autorului său: sub câte nume false și uitate, în câte orașe triste se întreabă cineva, domnul Rushdie a trebuit să se ascundă în ultimii ani de la publicarea romanului său „Versetele Satanice”?

Cel care este răspunzător de durerea lui Rashid este tiranul sinistru al țării întunecate a lui Chup, Khattam-Shud, al cărui nume înseamnă „complet terminat”, „peste și terminat”. El este „Inamicul tuturor Poveștilor, chiar și a Limbii înseși”. Adepții fanatici ai lui Khattam-Shud au jurat o tăcere și lucrează tot timpul pentru a otrăvi Marea de Povești. Țara lor nu este doar întunecată și fără zgomot, ci înghețată de frig: „un loc de umbre, de cărți care poartă cătușe și limbi rupte”.

– Dar de ce urâți atât de mult poveștile? întreabă Harun când se confruntă în cele din urmă cu tiranul. Poveștile sunt distractive.

„Lumea, însă, nu este pentru distracție … Lumea este pentru a fi controlată”, răspunde Khattam-Shud.

Khattam-Șud nu șuiera ca lingăii săi și nici nu croncănea și nu bolborosea ca Mudra, Războinicul Nălucă, ci vorbea clar, cu o voce monotonă, lipsită de orice inflexiuni, o voce pe care nimeni nu și-ar fi reamintit-o vreodată dacă nu ar fi aparținut unui asemenea Personaj puternic și înspăimântător. (pagina 182)

Deși există întuneric și tăcere în centrul orașului Chup, cea mai mare parte a poveștii este plină de energie comică și de viață. În timpul călătoriilor sale, Harun, ca și Dorothy în Oz, dobândește trei tovarăși fantastici: Duhul Apei; Domnul Dakkă, șoferul nebun al poștalionului, care se transformă într-o pasăre mecanică cu abilități telepatice; și Mali, „bătrânul și nodurosul Grădinar Plutitor”, din alge marine. De asemenea, Harun vizitează comunități ciudate și izolate, cum ar fi cele din cărțile Oz: în Moody Land, de exemplu, clima este afectată de starea de spirit a locuitorilor, nu viceversa.

Dacă este sigur că „Harun și Marea de Povești” îi bucură pe copii, ea conține, de asemenea, distracții pentru adulți. În călătoria sa, de exemplu, Haroun întâlnește doi pești Multiflenci

Așa deci”, se gândi Harud plin de uimire, „există cu adevărat Pești Multiflenci în Mare, după cum a spus Înfunuratul Durru; iar eu într-adevăr am făcut un drum lung, după cum a spus tatăl meu, și am aflat că un astfel de Pește poate să fie, în același timp, Pește Înger”. (pagina 96)

Războinicul Nălucă, Mudra, cel care vorbea prin Limbajul Gesturilor, Abhinaya, cel mai vechi dintre toate și pe care, din întâmplare, tatăl lui Harun îl știa.

Mudra și Umbra lui începură să aprobe furios din cap. Umbra își puse și ea sabia în teacă și începu să folosească Limbajul Gesturilor cu aceeași rapiditate ca și Mudra, așa că Rașid se văzu obligat să-i oprească.
– Stați așa. Numai câte unul, vă rog. Și încet; n-am mai făcut asta de foarte mult timp și mergeți prea repede pentru mine. (pagina 152)

Grădinarul Plutitor spune cititorului care este unul dintre efectele rele ale otrăvirii Mării Poveștilor: „Anumite romane populare au devenit doar liste lungi de mers la cumpărături.

Dacă există o concluzie încurajatoare care trebuie trasă este aceea că un povestitor ca Rashid este mai periculos pentru un tiran decât o armată. „Ceea ce începe cu povești se termină cu spionaj”, spune Khattam-Shud. „Povestirile fac probleme.” Deci ei o fac; acesta este motivul pentru care avem nevoie de ele.

Ne-am bucurat sufletele cu amintiri de pus la rană, pentru timpurile când va fi nevoie, și am luat cartea în natură. Am mai spus, și tot repet, nu aveți idee cum se citește în natură, acolo unde păsările, foșnetele frunzelor, joaca vântului și clipocitul râului alcătuiesc un fundal sonor aparte.
Pentru că de lângă noi Caramel nu putea lipsi, a auzit și el multe fragmente, fiind extrem de curios. Parcă nu-i era chiar străină o lume așa de otrăvită, mai ales după ce a luptat cu lemnoșii din greu.

– Dar dar dar ce rost are să dai cuiva Libertatea Cuvântului, declamă Darr Pupăza, dacă nu se poate folosi de ea? Și nu e Puterea Cuvântului cea mai mare dintre toate Puterile? E clar că trebuie exercitată la maxim. (pagina 130)

„Pavilionul femeilor” de Pearl S. Buck

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai Niciun comentariu

„Pavilionul femeilor” de Pearl S. Buck (1946) este o bijuterie de roman care povestește despre trezirea spirituală și intelectuală a doamnei Wu, o soție răsfățată a unei case bogate din China. La aniversarea vârstei de patruzeci de ani, doamna Wu își anunță soțul că a sosit momentul să se retragă din viața de cuplu, ocupându-se doar de administrarea moșiei pe care o aveau. În locul ei dorea să aducă o fată tânără, pe post de concubină, care să aibă grijă de trupul domnului Wu.
Se ocupă personal de acest lucru și reușește să aducă în casă o orfană, pe care o numește Xiuming/Toamnă Luminoasă. În ciuda faptului că acest plan este întâmpinat cu consternare, mistificare sau revoltă de către diferiții membri ai familiei, totuși el este continuat.

N-a putut să doarmă mult timp după ce s-a dus la culcare. Aproape de miezul nopții s-a ridicat din pat, a intrat în cealaltă odaie, a aprins lumânarea și a privit-o pe fată cum dormea. Nu se mișca deloc. Stătea culcată pe partea dreaptă, cu o mână sub obraz. Respira ușor, cu gura închisă, cu chipul trandafiriu. Adormită, părea mai drăguță, a observat doamna Wu. A remarcat, de asemenea, că fata nu sforăia și nici nu se agita. Trăsese cuverturile cu grijă, acoperindu-se până la brâu. Dormea în rufăria de corp din bumbac, dar își desfăcuse gulerul, lăsându-și la vedere gâtul rotunjor și o parte dintr-un sân. Doamna Wu îl putea vedea foarte clar. Era tânăr, rotund și ferm. (pagina 87)

După ce îndeplinește acest aranjament, se retrage în propriile camere pentru a citi cărți și a trăi o viață a minții, un lux cu care nu avusese de a face înainte, atâta timp cât fii ei au fost mici. Pentru că preocupările ei în favoarea cunoașterii au sporit, casa alunecă într-un haos, moment în care ea cere ajutorul unui preot străin care vine să-l învețe pe cel de-al treilea fiu, limba engleză. Odată intrat în casă, preotul are o influiență foarte mare asupra doamnei Wu.
Scriitoarea împletește analiza înțelesului căsătoriei și a naturii iubirii, a creșterii valorilor spirituale, a vieții de familie din China. Vorbește cu o neasemuită fericire, de percepție și de înțelepciune.Față de romanele precedente, acesta este mai pământesc și mai senzual, iar aici autoarea introduce o notă de misticism prin prezența acestui preot eretic străin.

Este o carte care te va face să te gândești la semnificația căsătoriei, a maternității și a familiei, la valoarea auto-disciplinei.

„Pavilionul femeilor” se înscrie în tradiția fericită a romanelor despre chinezi a doamnei Buck și poate fi recomandată pentru acțiunile și motivele umane, pentru umorul liniștit, pentru descrierile detaliate și fidele ale traiului din interiorul unei familii numeroase, dar înstărite din China. Chiar dacă scrie despre bogați ori săraci, umili ori îndrăzneți, cărțile ei sunt pline de autenticitate, iar cititorul ajunge să cunoască în amânunt acest popor, cu toate tradițiile lui. Secretul acestei integrități în scrisul ei este, fără îndoială, iubirea și respectul față de poporul chinez.

„Pavilionul femeilor” este despre femeile chineze și relațiile lor cu bărbații, dar mai ales despre Doamna Wu și soțiile fiilor ei și despre concubinele soțului ei.

Cei patru fii ai ei îi sunt dedicați, soțul – un model, cei 60 de membri ai casei respectându-i și admirându-i. Dar în această mare liniștită de fericire, Doamna Wu aruncă o mică pietricică care provoacă o mare schimbare

Vă invit să vă aplecați asupra unei povești minunate despre o femeie educată, care începe să pună la îndoială orînduielile din trecut. Întâlnirea cu un preot străin, fratele André, de care ajunge să se ataşeze pe nesimţite, îi transformă radical spiritul şi felul în care vede lumea.

„Pe măsură ce am îmbătrânit, am învățat mult lucruri. Dacă izvoarele lăuntrice sunt tulburi, atunci viața nu e bună. Și am mai învățat că orice suflet are dreptul să fie fericit. (pagina 343).

„Fericiți cei fericiți” de Yasmina Reza

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai Niciun comentariu

Fericiți cei iubiți și cei iubitori
și cei care se pot lipsi de iubire.
Fericiți cei fericiți.
(Jorge Luis Borges)

De ce am reprodus acest citat? Pentru că este un rezumat excelent a ceea ce a propus autoarea și pentru că a dat titlul cărții.

Fericiți cei fericiți este o carte care constă din monologuri cu o mulțime de personaje. Optzeci în total.

Chiar dacă ei se numesc Robert, Ernest, Lionel, Chantal, Odile, s-a putea numi, foarte bine, așa ca mine ori ca voi, deoarece acest roman al lui Yasmina Reza se ocupă de viața fiecăruia. Cu o mulțime de drame, cuplurile care se epuizează și care abia mai răsuflă, încearcă să îmbătrânească împreună, să-și gestioneze viața – rar plângându-se.

Dar aici se vede talentul scrisului autoarei: un stil caustic, batjocoritor și plin de umor, care transformă cele mai tragice situații în momente comice. E amuzant, bine definit.

Construit în jurul a 18 personaje care păstrează prietenii, familia sau chiar extramaritalul, complotul acestui roman ridică întrebări foarte actuale ale relației cu cealaltă parte față de sine, predispoziția spre fericire, boală, vârstă și chiar moarte.

Astfel, parcurgând întreaga viață a acestor bărbați și femei, cititorul intră în izvoarele complexe ale naturii umane, mișcările pe care le creează uneori pentru a avea impresia că sunt vii.

Tonul este corect, Yasmina Reza nu înșeală cu aceste personaje, lumina aruncată asupra lor este brută.
Analiza relației cu ceilalți, în cuplu sau în societate este nemiloasă.

De asemenea, autoarea analizează dragostea perechilor de la începuturi până la eroziunea lentă, apoi „când celălalt se retrage în sine și vede acolo un semn de abandon”. Ca și analiza lui Rémi Grobe, „Unul dintre efectele tulburărilor sentimentale este că nimic nu alunecă. Totul devine un semn, totul este o chestiune de decriptare.”

Iată unul dintre personajele Yasminei Reza:

Ernest Blot este căsătorit cu Jeannette. După moartea lui vrea să fie incinerat, ca cenușa lui să fie împrăștiată într-un râu. Are o soră, Marguerite. Fiica lui, Odile, avocată, este căsătorită cu Robert Toscano, împreună au doi fii, Simon și Antoine, este amanta lui Rémi Grobe, jurnalist, legați fiind de o atracție sexuală reciprocă și al cărui cel mai bun prieten este Raoul Barneche.
Ernest Blot, atunci când face o recapitulare a vieții sale, ajunge la concluzia că îl deranjează maniile soției sale tot mai greu de suportat:

Nu pot să pornesc o discuție serioasă cu soția mea. A te face înțeles e un lucru imposibil. Nu există așa ceva. Cu atât mai mult în cadrul matrimonial unde totul se transformă într-un tribunal criminal. (pagina 60)

Iar celelalte personaje au relații la fel de complicate.

De această relație finală dintre două ființe, Yasmina Reza se apropie ca o femeie matură, consolându-se ca un copil: „Doi oameni trăiesc alături și imaginația lor în fiecare zi tot mai mult. Femeile sunt construite în interiorul lor, palate fermecătoare.”

Poate din motive de corectitudine, nu oferă doar un punct de vedere feminin și aceasta reprezintă, de asemenea, priceperea și bogăția cărții. În această vastă explorare a sentimentelor umane, autoarea oferă, prin acești bărbați și femei, o privire lucidă și uneori crudă asupra subiectului inepuizabil al dragostei.

Este mai bine să nu fiți prea obosiți când citiți această carte. Caracterele se intersectează, uneori sunt foarte apropiate, oferă puncte de vedere divergente cititorului în aceleași lucruri și este imperativ să citiți întreaga carte, într-o singură mișcare/suflare, astfel încât să puteți face toate legăturile delicate și să le conectați între ele.
În orice caz, în lumea scriitoarei, personajele sunt în mare parte mediocre și patetice. Deci, este foarte posibil ca printre ei să fie și niște fericiți.
De fapt, fericirea există într-adevăr aici? Nu sunt sigură, dar mai sunt momente de fericire…
E important să le dibuim și trăim la intensitate maximă.

„Logodnica” de Doina Ruști

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai 2 comentarii

Îmi place Doina Ruști și de îndată ce a părut ultimul ei roman m-am grăbit să-l achiziționez. Mai greu a fost până i-a venit rândul la citit, pentru că viața asta a mea e plină cu de toate.

E ceva diferit de ce știam eu că scrie draga mea scriitoare. Logodnica e povestea dintre o fată de douăzeciși, Alisa, și un bărbat de patruzeciși. Ea din Republica Moldova, adică din est, el din Norvegia, adică din vest.

Un roman în două părți pe care, până m-am dumirit ce și cum este, m-a cam contrariat. Așadar, fiecare dintre cei doi au câte o parte în care povestesc versiunea lor asupra relației pe care au avut-o. Ca în orice relație, protagoniștii trăiesc și relatează diferit cele petrecute.

David a dezvoltat o obsesie pentru Alisa, cel puțin așa am priceput eu din toate gesturile pe care le-a făcut. Ca să întreții o persoană fără a avea o obligație și în orice moment să fii dispus să o scoți din tot felul de încurcături asta se numește obsesie. Și cu toate că bărbatul își dă seama că Alisa profită de el, bogăția și disponibilitatea arătată, nu poate reacționa în alt mod.

Ea este făcută din visele mele, în şapte ani grei. Toate nefericirile-mi sunt adunate în ea. E logodnica plămădită din laptopul meu, din filmele mele, ieşită din viaţa mea, ca o carte cu zece pagini.

De nenumărate ori, cât am parcurs confesiunile lui David, trebuie să recunosc că m-am întrebat cum și de ce procedează așa și cât de norocos trebuie să fii ca să știi că undeva, într-un colț de lume, există cineva pe care să te poți baza. Pentru că situațiile în care David a intervenit salvator nu au fost puține, unele de o gravitate mare.

Asta până ajungi la partea povestită de Alisa, unde, în primă fază, nu mai știi ce să mai crezi. Relatările ei vin să așeze altfel ceea ce deja știai. Parcă e o altfel de scriitură, mai alertă și mai directă, mai ceva cu care te-a obișnuit autoarea. E un soi de sălbăticie în comportamentul Alisei, poate și pentru că a fost crescută de o bunică singură. Sunt foarte interesante relatările ei care vin să demonteze imaginea creată de el.

Descrie atât de inspirat ținutul țărilor din nord, că am simțit frigul răzbind din paginile cărții. E drept, pentru o persoană care nu poate tolera frigul decât cu mari eforturi, am vibrat la unison cu Alisa în această direcție.

Soarele este un ou pe care cineva l-a pus la prăjit şi-a uitat să deschidă aragazul.

E interesant de știut că Logodnica pornește de la o poveste reală, iar David Kinsella este cât se poate de adevărat.

După ce a realizat un scurtmetraj despre povestea de dragoste dintre el şi o basarabeancă din Chişinău, regizorul britanic David Kinsella intenţionează să reia povestea într-un lungmetraj după cartea scriitoarei Doina Ruşti, „Logodnica”. Adevărul.ro prezintă un fragment în premieră din cartea în care regizorul este personaj. Pe 21 septembrie, la librăria Humanitas de la Cişmigiu, are loc lansarea cărţii, în prezenţa scriitoarei şi a lui Kinsella. David s-a născut la Belfast, dar este cetăţean norvegian. Alisa are sânge rusesc, dar se consideră moldoveancă din Chişinău. David n-a vorbit niciodată irlandeza, căci este britanic, protestant din Irlanda de Nord. Alisa vorbeşte româneşte, cu toate că se consideră rusoaică sută la sută. El a avut o copilărie cu bombe şi lupte de stradă. Ea este o orfană din Ungheni. La un moment dat se întâlnesc, iar drumurile lor trec prin Bucureşti. „David Kinsella este un regizor britanic, stabilit în Norvegia. De fapt, prin sânge este irlandez, plin de pasiune, ca toţi fidelii Sfântului Patrick, dar a ales să-şi potolească temperamentul de foc în liniştita şi calma Norvegie, care l-a adoptat”, spune producătorul de film Dan Burlac.
sursa:(adevărul.ro)

O poveste în care, la un moment dat, apare și Ponta, postacii de pe Facebook ceea ce o face de actualitate și numai bună de citit.
Spor!

Școlărel de clasa a V-a * „O vară cu Isidor” de Veronica D. Niculescu

Publicat de Machete pe în Activitati educative pentru copii, Literatură pentru copii, Școlărel de clasa a V-a Niciun comentariu

Am așteptat apariția cărții scrisă de Veronica D. Niculescu, „O vară cu Isidor” cu multă nerăbdare, și am avut bucuria ca în vizita pe care am făcut-o la librăria Cărturești Carusel să o găsim și achiziționăm. S-a întâmplat acum o lună, într-un București sufocat de arșită, în care cu greu reușeai să găsești o modalitate de a te răcori.
Cartea a apărut la Editura Polirom, în colecția Junior.                     
Editura Polirom a lansat la finele anului 2016 colecția „Junior”, un proiect editorial ce se adresează juniorilor de toate vîrstele. Aceștia vor găsi aici cărți de aventuri, romane fantasy, cărți ilustrate, semnate de nume mari ale literaturii universale actuale. Elif Shafak, Sophie Kinsella sau Ian McEwan sînt autori deja îndrăgiți de publicul românesc, public care are acum ocazia să-i cunoască și în ipostaza de autori de literatură young adult sau pentru copii. Colecția se adresează unui public tînăr foarte variat, de la elevii de școală primară și pînă la tinerii de orice vîrstă. (sursa: polirom.ro)
Așadar, într-un cadru de vacanță am citit și eu dar și Luca, povestea Serenei și a condorului Isidor.

Pentru cine nu știe, autoarea a publicat într-o antologie apărută acum câțiva ani o povestire, „C şi O şi N şi Dor”, cea care acum stă la baza acestei cărți. Poate trebuie amintit că aceasta este prima carte pentru copii scrisă de Veronica D. Niculescu.  Dacă e să mă întrebați pe mine, povestea nu este numai pentru copii cu toate că faptele, așa cum se petrec, te fac să uiți de seriozitatea vârstei și să le tratezi ca atare.

Aici, o fetiță de 13 ani, pe nume Serena, se hotărăște să salveze un condor aflat în captivitate la Grădina Zoologică. În urma unui reportaj televizat, copila află că acesta este cel mai vechi locatar al grădinii de la Băneasa, și că el stă acolo, în captivitate, de zeci de ani. Dacă doriți să citiți un fragment din carte o puteți face accesând linkul de mai jos.

fragment „O vară cu Isidor” de Veronica D. Niculescu

Aveți ocazia să citiți o poveste de dragoste dintre două ființe, Serena și Isidor. O poveste în care fetița dorește a-i reda condorului dorința de a zbura, cu toate că între timp el a căpătat abilități speciale. Unul de la altul au ce învăța iar relația dintre ei este specială.

În roman veți găsi și câteva ilustrații semnate de Radu Răileanu care vin să îmbrace vizual, într-un mod extrem de plăcut, aventura Serenei cu Isidor.

După ce am aflat această poveste, fiind în București, nu aveam cu rata o vizită la Grădina Zoologică de la Băneasa. Evident, scopul principal a fost acela de a ne întâlni cu condorul de acolo.


Nu mi-a plăcut niciodată ceea ce am văzut la zoo, modul în care sunt obstrucționate animalele și chinul prin care trec pentru ca noi, oamenii, să le privim mai îndeaproape. Căldura de afară sporea disconfortul, făcând totul mult mai greu de digerat.
Bunăoară, am avut senzația că pelicanii erau albiți cu clor, gușa și ciocul având niște culori ce nu păreau firești.                                    

Tigrul, din țarcul lui, scotea niște sunete înfricoșătoare iar leul, avea o figură resemnată.
Poate cele mai privilegiate mi s-au părut vietățile din terariu, asta pentru că erau protejate de caniculă. Nu știu ce temperatură avea apa din acvarii dar vreau să cred că era ok.

Înainte de ajunge la condor am zăbovit în locul special amenajat pentru lectură. Luca a citit poezia de la pagina 29, acolo unde facem cunoștință cu familia condorului. Gândul mi-a fugit la Apolodor și ne-am adus aminte și de năstrușnicele aventuri ale celebrului pinguin. Mi-ar fi plăcut să putem lăsa cartea acolo, așa putând fi citită de mai mulți doritori, dar din păcate aveam doar un singur exemplar.                         

Abia după ce am citit câteva rânduri am plecat la condor. Ce am văzut acolo ne-a întristat și mai mult și ne-am dorit ca Serena să-l poată salva și pe el ori poate și mai multe animale din incinta grădinii. Ea ori altcineva la fel de viteaz.

Dacă veți citit ce scrie pe panoul de prezentare veți putea înțelege de ce locul lui nu este aici, în această cușcă.
Am plecat cu un gust amar și cu sentimentul de neputința de a nu-l putea ajuta. Mi-aș fi dorit să pot face o magie și toți locatarii grădinii să se teleporteze la casele lor. Dar poate va veni o zi în care animalele nu vor mai fi ținute în captivitate, oamenii vizitându-le în zonele în care trăiesc, în libertate.
Cât timp am citit cartea, în copacul de lângă mine s-a tot foit o porumbiță. Minunate clipe!

Spor la citit!

Literatură pentru mămici și nu numai – „Mâța vinerii” de Doina Ruști

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai 3 comentarii

Am revenit la scriitura doamnei Doina Ruști, asta pentru că ceea ce am citit până acum mi-a plăcut. M-a bucurat apariția unei noi cărți, „Mâța vinerii”, pe care de îndată ce a ajuns în mâinile mele, am citit-o. Nu așa, dintr-o suflare, în două-trei ore, ci mai pe-ndelete și într-un cadru extrem de drag mie: în mijlocul naturii.

Titlul acestui roman este unul mai altfel, cel puțin așa consider eu. Din start te face curios să afle despre ce este vorba și ce anume a determinat alegerea lui. Dacă curiozitatea te împinge mai departe, vei afla că Mâța vinerii este un personaj, dar nu din zilele noastre ci de acu câteva sute de ani din timpul Bucureștiului fanariot. Ești introdus într-o lume magică și iată ce ne măturisește autoarea:

Povestea pornește de la un bucătar care în anul 1798 era considerat cel mai bun bucătar din București și și-l disputau mai multe persoane printre care chiar și Principele Hangerli. Era vorba despre un sclav, un rob, un bucătar care aparținea familiei Greceanu, un bucătar în care toată lumea avea încredere și pe care se băteau așa de mulți încât mi-am pus imediat întrebarea: „Ce putea să gătească acel bucătar ceva atât de extraordinar?” și tot căutând prin diverse rețetare vechi, prin rețetarul lui Brâncoveanu, prin rețetarele medievale, am început să mă gândesc la bucătăria lui, să mă gândesc la acele mâncăruri, să mă gândesc de fapt la mentalitatea acelei lumi pentru că-ntr-o mâncare se află, de fapt, experiența de viață a unor generații și așa am ajuns la acest roman.
O poveste, oricât de fabuloasă ar fi, nu trăiește dacă nu devine literatură, aici începe partea grea a unei povești. Poate să rămână o simplă narațiune

… iar continuarea o puteți asculta dacă urmăriți înregistrarea de mai jos.

În cartea Doinei Ruști nu există personaje exclusiv rele sau exclusiv bune, avem parte de descrieri lungi și amănunțite ale rețetelor, pe care, de multe ori, dacă ai avea ingredientele necesare te-ai apuca de îndată să le gătești.                              
sursa foto: semnebune.ro

Limbajul folosit de autoare este unul destul de alambicat, eu având nevoie în mai multe rânduri de a căuta în dicționar. La finalul cărții există un glosar dar el a fost insuficient în ceea ce mă privește. Și nu cred că-i de rău că am mai apelat și la alte ajutoare.
În povestea Doinei Ruști avem ocazia să ne întâlnim cu personaje extrem de interesante și misterioase: negustori, vrăjitori, bucătari spiritiști dar și cu diferite situații în care intriga și interesul te duce pe căi nebănuite și la deznodăminte neașteptate; domni maziliți pentru a fi alții proaspăt înscăunați, ambasadori și revoluționari.                        

În toată această înșiruire apare Pâtca, o fetiță de paisprezece ani, care fuge de la mătușa ei din Brașov, aceasta din urmă fiind acuzată de vrăjitorie. Însă Pâtca și mătușa erau un soi de vrăjitoare, unele care se închinau lui Sator, despre care va trebui să căutați, poate cu mai multi sorți de izbândă decât mine, pentru a vă elucida cine anume este el. Autoarea spune că satorinii sunt un neam care se închină unui zeu nou și care au o religie nouă. După mine, Sator este un fel de spirit rău dar nu Diavolul pentru că el apare în mai toate situațiile: când vrei să te răzbuni, când ești îndrăgostit, când te apucă frica ori furia. Odată ajunsă la București, fetița îl caută pe Cuviosul Zaval, un negustor foarte respectat, pe care îl găsește mort în casa lui, alături de servitori. Pentru Pâtca, găsirea ucigașului lui Zaval devine principala misiune ceea ce o face să intre în tot soiul de încurcături. Pe lângă asta, ea trebuie să descopere unde sunt casele lăsate moștenire de la mama ei dar și Cartea bucatelor rele pe care trebuie neapărat s-o recupereze.

Așadar, o carte de citit și niște rețete de încercat. De la Doina Ruști!

După ce am terminat cartea ceva mi-a tot șoptit că mai trebuie să fac ceva. M-am tot gândit ce anume, încotro să merg, și până la urmă un semn de carte s-a cerut făcut. Așa de tare m-a mistuit dorința asta, de a-l confecționa, că nu am avut liniște până nu l-am terminat. Și ce a ieșit m-a uns la suflet, ca o completare la minunata poveste a Doinei Ruști.

Materialele pe care le-am folosit au fost:
matador (pânză mai deasă nu ca etamina)
fire de bumbac de două culori – negru și ciclamen
ștrasuri
carton
foarfece
pistol de lipit
carton alb

Am căutat pe internet până am găsit un model care să-mi placă și m-am apucat de cusut. Firul l-am pus în două pentru că pânza este foarte deasă.

După ce am meșterit câteva ore bune, pe parcursul a două zile, iată rezultatul final!

Acum sunt fericită. Cu adevărat!

Școlărel de clasa a V-a * „Fetița căreia nu-i plăcea numele său” de Elif Shafak

Publicat de Machete pe în Activitati educative pentru copii, Idei pentru mamici, Literatură pentru copii, Literatură pentru mămici și nu numai, Machete dezvoltarea vorbirii, Școlărel de clasa a V-a 2 comentarii

Încă o poveste, bună spunem noi, am adunat în tolba cu lecturi dar mai ales în sufletul nostru.
De ce? Pentru că

Cum să li se dezvolte imaginația copiilor care nu se joacă pe stradă, care nu citesc cărți acasă? (pag. 83)

Da, întrebarea asta este pusă de Sakiz Sardunya despre care vreau să vă povestesc acum.
În primul rând trebuie să știți că Sarkiz Sardunia înseamnă mușcată curgătoare și este numele unei fetițe căreia îi place foarte mult să citească, să deseneze, să se joace. Jocul cel mai îndrăgit este acela de a ghici forme cunoscute în norii de pe cer.                                

Nu-și îndrăgea deloc numele pe care-l purta, chiar îl ura,  pentru că era mereu ținta bătăii de joc. Când a aflat ce semnificație are, a căutat în enciclopedie și a citit iar ce a aflat de acolo nu i-a plăcut. A privit și o poză, a unei mușcate, și în ciuda faptului că a încântat-o ce a văzut pentru că era o plantă drăgălașă, frumoasă, tot nu i s-a schimbat părerea. Considera că părinții ei au ales cel mai nepotrivit nume de pe pământ.

De fiecare dată când băieții obraznici din clasă o luau la nișto datorită numelui, ea lăsa capul în jos și nu spunea nimic. Inventaseră și câteva versuri cu rimă:

Plouă, șuvoaiele zăgazurile-și sparg,
Sardunya din glastră privește pe fereastră.
Apele se revarsă , bărcile nu mai ies în larg,
Sardunya își bea apa în glastră.(pag. 14)

Fetița noastră locuiește alături de părinții ei, niște oameni care dovedesc față de ea o grijă excesivă. Nu o lasă să se joace pe afară pentru că sunt prea multe mașini iar blocurile sunt înconjurate numai de betoane. Nimic nu mai era așa ca odinioară. Mama e mai autoritară iar fetița nu reușește să fie deschisă cu ea. Multe întrebări pe care ar dori să i le pună nu pot fi rostite de teama de a nu fi înțeleasă greșit.

Nici la școală profesorii nu îi spuneau corect pe nume. Singura care făcea acest lucru era profesoara de științe, doamna Leyla, pe care fetița o iubea foarte mult. Ceilalți profesori îi spuneau Sakiz ori Sardunya. Domnul de matematică, profesorul Sinan, era foarte dur, toată lumea temându-se de el. Poate ar fi bine să observăm ce similitudini sunt între profesorii descriși aici, atitudinea lor și ceea ce se întâmplă la noi, în școlile noastre, acum.

– A, nu ai fost atentă. Eu mă îmbolnăvesc aici ca să vă învăț pe voi. Și e cineva care apreciază? Nu! Copile, de ce nu asculți? De ce mă superi? Mie îmi trebuie toate aceste cunoștințe? Nu! Eu oricum le știu. Vouă vă trebuie, vouă! Dacă acum nu mă ascultați, la examen veți lua zero. Un mare zero!
Își împreună degetul mare și degetul arătător de la fiecare mână și făcu un cerc. Își duse mâinile la ochi. Acum părea că și-a pus alți ochelari peste ochelarii pe care deja îi avea.
– Zero! a repetat el. (pag. 30)

La un moment dat, fetița este nevoită să plece la bunicii ei, părinții având o problemă foarte importantă de rezolvat.                                 

Ea își face bagajul și îl el pune un glob misterios, glob pe care l-a găsit ascuns în rafturile cu cărți ale bibliotecii. Nu apucase să le spună părinților de această descoperire dar ea era sigură că acest glob are ceva special. Granițele țărilor erau marcate cu niște pietricele de diferite culori care pâlpâiau. Se deschidea ca o cutie dacă îl apucai de mijloc, exact din dreptul Ecuatorului. Dar cel mai interesant era că pe acest glob în loc să fie șapte continente, erau opt.

Fetița a descoperit că aceste pietre își pierdeau din energie dacă globul nu stătea între cărți. Și cum la bunici în casă nu erau cărți, exista posibilitatea ca lucrurile să se înrăutățească.

Descoperirea celor doi frați, Zeliș și Asutay, în fața casei bunicilor i-a oferit lui Sakiz Sardunya răspunsul la mai multe întrebări.

– De unde veniți?
– Din țara Lepoba.
– Leee și mai cum?
– Țara legendelor, a poveștilor și a basmelor.
– Nu există un astfel de loc, a zis Sakiz Sardunya. Sunt foarte bună la geografie.
…
– Poți să nu mă crezi, a spus Zeliș. Poți să nu crezi în povești, dar poți să negi că există poveștile? Toate poveștile pe care le știi au izvorât de la noi. De acolo s-au răspândit în întreaga lume.
– Cum adică?
– În felul următor, a spus Zeliș și a continuat să explice: mai întâi de toate pornim la drum și strângem idei din mai multe țări. Pe acestea le încărcăm literă cu literă în sacii pe care îi cărăm cu noi. Le numim „materie primă neprelucrată”
Apoi ne întoarcem în țara noastră Alfabestan. Ne retragem în tabără, analizăm ideile fiecare pe rând, le prelucrăm și compunem povești, basme, legende noi-nouțe. (pag. 81)

Apoi Sakis Sardunya află că această țară este în pericol pentru că nu se mai citește. Adulții tot mai rar iar copiii aproape deloc. În acest fel, Alfabestanul moare, secându-i râurile și murindu-i vegetația.

– Problema este următoarea: copiii nu mai citesc cărți ca înainte, nu mai visează, nu se lasă în voia imaginației ca înainte.Tot timpul se joacă la calcutalor.
– Calculator, a corectat-o politicos Sakiz Sardunya.
…
Pe vremuri, copiii treceau printr-o grămadă de aventuri. Se jucau pe străzi și își lăsau imaginația să zburde. Uneori deveneau pirați, alteori cowboy, alteori extratereștri. Acum le este interzis să iasă. Și ce fac în casă? Ori petrec vremea cu jocuri electronice, ori se uită la televizor. (pag. 82)

Și cum cele mai frumoase lucruri și le imaginează copiii, cei trei pornesc într-o aventură. Aici, gândul mi-a fugit la „Vama fantomă” despre care v-am povestit aici. Dacă o veți citi veți vedea și de ce. 🙂

În Pădurea Alternativelor au trebuit să se hotărască încotro să o ia, pe ce drum să apuce. Erau patru alternative: drumul Pământului, al Apei, al Focului și al Aerului.                          

Pe drumul Pământului Sakiz Sardunya a aflat că:

– Nu este important ce gândesc alții despre tine. Oamenii pot râde de cineva fără să aibă un motiv anume. Dar asta este problema lor. Nu a ta. Tu trebuie să fii puternic și calm. Atunci nici o vorbă nu te va supăra. (pag. 108)

Pe drumul Apei:

Uneori, dacă nu știi ce spune cineva, nu se-ntâmplă asta pentru că acel cineva nu vorbește, ci pentru că tu nu-l auzi. (pag. 117)

Pe drumul Focului:

Totul se schimbă în funcție de ochiul care privește. Ceea ce pentru unii pare un uriaș, pentru alții poate părea un pitic. (pag. 122)

Pe drumul Focului:

Sakiz Sardunya a înțeles că în viață nu există drum ușor. Orice cale ar fi ales ei, aveau să întâlnească mereu obstacole și greutăți. Da, fiecare cărare are probele ei. De fapt, asta nu e ceva atât de rău. Cel mai important e ca fiecare om să facă tot ce-i stă în putință ca lucrurile să iasă bine.Omul are multe de învățat și atunci când pierde. Și dacă a învăța este un câștig înseamnă că omul câștigă și atunci când pierde. (pag. 130)

Întoarsă din această călătorie fantastică, Sakis Sardunya se duce să-și ducă globul la librăria domnului Nazun, dar odată ajunsă acolo are plăcuta surpriză de a mai primi un glob, la fel ca cel pe care deja-l avea, acesta fiindu-i oferit de librar, el însuși un împătimit al lecturii.

– Nu uita, iubitorii de cârți sunt peste tot. Nu contează dacă sunt bogați sau săraci, de la sat sau de la oraș, femei sau bărbați, tineri sau bătrâni. Îi recunoști imediat. Sunt un pic retrași. Au o imaginație foarte bogată. Oamenii din jurul lor nu-i pot înțelege de fiecare dată. Din cauza asta sunt un pic cam singuri. Ei spun cele mai frumoase povești. Acești oameni au un punct comun: mulți dintre ei ori au găsit deja globul fermecat, ori urmează să îl găsească. La fel ca tine…(pag. 139)

 

Vă invit, cu mare plăcere, să descoperiți povestea scrisă de Elif Shafak, Fetița căreia nu-i plăcea numele său, apărută la Editura Polirom Junior.

În acest nou proiect editorial al Editurii Polirom, copiii și adolescenții vor găsi cărți de aventură, romane fantasy, cărți ilustrate, semnate de nume mari ale literaturii universale actuale. Elif Shafak, Sophie Kinsella sau Ian McEwan sunt autori deja îndrăgiți de publicul românesc, public care are acum ocazia să-i cunoască și în ipostaza de autori de literatură young adult sau pentru copii. Colecția se adresează unui public tânăr foarte variat, de la elevii de școală primară și până la tinerii de orice vârstă.

Precum Sakiz Sardunya și mie îmi vine să strig: „În cărți e loc pentru toți!”

Lecturi pentru mămici și nu numai – „Visătorul” de Ian McEwan

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai Niciun comentariu

Cu toate că în ultima vreme cărțile pentru copii citite atârnă în balanță sensibil mai greu, iată că am strecurat o carte care este și pentru copii dar și pentru adulți deopotrivă. Luca a tot tras cu ochiul și a întrebat de fiecare dată:

– Mama, îmi citești puțin din cartea ta?

Și da, i-am citit, așa cum fac de fiecare dată, neputându-l refuza.

– Termin cartea mea și o citesc și eu!

20170304_123150

Sunt curioasă cum o vede el, cu ochii și sufletul de copil. Acum pot spune doar cum am văzut-o eu și ce stare de bine mi-a produs. Pentru că, precum personajului principal, un băiețel de 10 ani pe nume Peter Fortune, și eu am trăit de multe ori stările pe care el le povestește. Așadar, știu cum e și cred că multă lume poate spune asta.
Povestea asta ar trebui cunoscută de mai mulți, pentru că te face să privești lucrurile din altă perspectivă. Lumea îl considera pe Peter un copil „dificil” cu toate că manifestările lui nu te duceau cu gândul la asta.

Nu azvârlea sticle de lapte în gardul ce împrejmuia grădina, nu-și turna sos de roșii în cap, prefăcându-se că e sânge, și nici nu se repezea cu sabia la gleznele bunicii, deși îl mai treceau din când în când prin cap astfel de lucruri. Mânca de toate, în afară de legume – cu excepția cartofilor -, pește, ouă și brânză. Nu era nici gălăgios, nici mai murdar și nici mai prost decât alți copii pe care-i cunoștea. (pag. 13)

În ciuda celor enumerate mai sus, Peter era considera „dificil” pentru că era… tăcut. Și dacă e să ne oprim puțin și să ne gândim, câți dintre noi, adulții, nu avem tendința de a cataloga așa un astfel de copil? Ceea ce poate fi o abordare eronată!

Adevărul că adulților le place să-și închipuie că știu ce se petrece în mintea unui băiat de zece ani. Și e imposibil să știi la ce se gândește cineva dacă nu rostește nici o vorbă despre asta. (pag.14)

E minunată soluția pe care o alege băiatul pentru a ieși din diferite situații conflictuale.
Peter are o soră, pe Kate, cu care o bună bucată de timp a împărțit camera. O plăcea pe Kate pentru că era veselă și-l făcea să râdă. Unde mai pui că atunci când vreun coșmar îl trezea în creierii nopții, Kate era acolo, aducându-i o mare ușurare. Dar bineînțeles că existau și situații în care tensiunea dintre ei creștea iar atunci se călcau reciproc pe nervi. După o astfel de ceartă, părinții au ajuns la concluzia că trebuie să-i despartă și așa, cei doi frați au ajuns să aibă camere separate iar după o perioadă de timp, Peter a simțit nevoie să vadă cum mai stau lucrurile în camera pe care o părăsise cu ceva vreme în urmă. Ce s-a întâmplat acolo, alături de păpușile lui Kate, trebuie să descoperiți singuri. 🙂

O altă poveste de excepție este aceea intitulată „Motanul”. E atât de sensibilă și îți oferă așa de multe teme de gândire.
Cine dintre noi nu s-a gândit vreodată cam cum ar fi să faci schimb de trup cu un animal dar mintea să-ți rămână cea omenească? Oare ce animal ai prefera? Unde ai trăi; în apă, în aer ori pe pământ? Sau poate… sub pământ? Incitant subiectul încât nu ai cum să nu fii prins de el.
Mi-a mers la suflet cum a putut băiatul să-i ofere bătrânului motan un moment de glorie. Ultimul! Și mi-a mai plăcut asta:

Cele două spirite au plutit în aer, față în față. Și apoi, dintr-o dată, Peter a știut ce voia și ce trebuia să facă. Zbură către William Motanul și se opri în aer. Trupul lui stătea deschis ca o ușă și arăta atât de îmbietor, atât de primitor… Coborî și păși înăuntru. Cât de bine era să te îmbraci în pisică! Nu era deloc vâscos, așa cum își imagina el că sunt măruntaiele. Era uscat și călduț. Se lăsă pe spate și își introduse brațele în labele din față ale lui William. Capul i se potrivea perfect în interiorul capului de motan. Se uită înspre propriul trup chiar în momentul în care spiritul lui William dispărea în el. (pag. 58)

Nu știu dacă ați fost vreodată asemuit cu vreun animal sau dacă ați fost întrebați pe care l-ați prefera. Dar eu pot mărturisi că mie, acasă, mama îmi spunea „vulpea”. Și zău, aș intra în pielea unei vulpi să văd cum este!

Cu fiecare poveste care urmează, cartea devine și mai frumoasă, te îmbie și pe tine la exerciții de imaginație. Bunăoară, de multe ori mi-am imaginat, atunci când am văzut manifestări nepotrivite făcute de părinți – copiilor lor, cum ar fi ca aceștia din urmă să crească și să se inverseze rolurile. Uau! Oare cum s-ar termina aceste dispute?
În toate povestirile din carte întâlnim caractere pozitive și negative delimitate foarte clar și simplu.
Ca părinte ai ocazii să vezi că lumea secretă a copiilor există și este foarte vie iar tu trebuie să ai abilitatea de a ști de ea pentru a te putea strecura, asta dacă-ți este permis. E bine să nu punem etichete și să avem discernământ dar și răbdarea de a ne înțelege copiii. Poate că unii dintre noi nu au avut parte de același tratament dar asta nu înseamnă că trebuie perpetuat acest comportament.

„Stând în acea seară între cele două grupuri, cu valurile mării rostogolindu-i-se pe picioarele goale, Peter și-a dat seama de un lucru teribil: într-o bună zi va părăsi grupul celor care se joacă și aleargă și se va alătura grupului care stă şi vorbește. Va fi preocupat de muncă, bani și taxe, chei și cafea, stat și vorbit, mai ales nesfârşit stat…”.(pag. 155)

Lectură plăcută!

„Visătorul” de Ian McEwan

Literatură pentru copii – „Momo” o fetiță care le-a înapoiat oamenilor timpul furat

Publicat de Machete pe în Activitati educative pentru copii, Idei pentru mamici, Literatură pentru copii, Literatură pentru mămici și nu numai, Machete dezvoltarea vorbirii Niciun comentariu

Te-ai aștepta ca peste o poveste scrisă în 1973 să se fi așezat cumva timpul, dar odată ce începi să pătrunzi în ea, constați cu surprindere că e mai actuală ca niciodată. Poate da… poate nu! Dar asta parcă abia ar fi fost scrisă!                                     20170108_155648
După ce și Luca a citit „Povestea fără sfârșit” am trecut la următorul titlu pe care-l aveam în bibliotecă, al aceluiași autor: Michael Ende. Despre cum ne-a mers la suflet povestea lui Bastian, puteți citi mai jos.

„Povestea fără sfârșit” – primul proiect din clasa a V-a, la limba română

Între timp am reușit să achiziționez și „Punci cu porunci” pe care abia aștept s-o descoperim.

dscn8112

Dar să revin la cartea ce tocmai am terminat-o și de care ne-am despărțit cu greu. „Momo”, căci despre ea este vorba, e o fetiță micuță și slăbuță, cu un păr buclat de culoare neagră, cu ochi mari – la fel de negri ca și părul, extrem de murdară și neîngrijită. După prima întâlnire cu ea nu prea ți-ai dori să o ai prin preajmă asta pentru că Momo este o cerșetoare, fără o familie și abandonată pe străzi. Pentru că este în situația asta, fetița locuiește într-un amfiteatru părăsit iar acolo, în ruinele teatrului există câteva cămăruțe, pe jumătate dărâmate la ele ajungându-se printr-o spărtură a zidului exterior. Oamenii din vecinătate au reușit să-i amenajeze acolo ceva unde să poată dormi.                                                    dscn8114

Momo are mulți prieteni dar cei mai buni sunt Beppo Măturătorul și Gigi (Girolamo), povestitorul. Zi de zi fetița era vizitată la amfiteatru de multă lume, copiii se jucau și ascultau poveștile lui Gigi iar Momo îi asculta pe toți; pentru că asta era marea ei calitate, știa să asculte ca nimeni altul, cu inima și cu mintea dar și cu urechile bine ciulite. Și pentru că oamenii de fapt nu au nevoie de sfaturi ci de cineva care să-i asculte, ei reușesc să constate la finalul mărturisirilor că au găsit rezolvarea la problema lor.
Poate este important de specificat faptul că la Momo vin doar oamenii săraci și copii,dar printre copiii care se joacă acolo sunt și ai oamenilor bogați de care părinții nu mai au timp să se ocupe. Vin însoțiți de frați dar și de jucăriile lor sofisticate, pe care le primesc în schimbul faptului că sunt, oarecum, abandonați peste zi.

De fapt, lui Momo i-ar fi plăcut să se bucure, dar cei mai mulți dintre noii veniți nu știau să se joace. Ședeau îmbufnați și plictisiți, privindu-i pe Momo și pe prietenii ei cum se joacă. Uneori tulburau intenționat jocul, stricând totul. Nu de puține ori se iscau certuri și conflicte. Desigur că situația nu rămânea astfel, căci prezența lui Momo își făcea efectul chiar și asupra acestor copii, și curând începeau să aibă ei înșiși cele mai bune idei și să participe entuziasmați la joacă.
…
Mai era însă ceva ce Momo nu prea înțelegea. Începuse abia în timpul din urmă. Se întâmpla acum tot mai des ca unii copii să aducă tot felul de jucării cu care nu puteau să se joace cu adevărat – de pildă un tanc teleghidat ce putea fi lăsat să umble singur , dar care astfel nu era bun de nimic. Sao o rachetă spațială care, legată de un băț, vâjâia învârtindu-se în jurul lui, dar în afară de aceasta nu aveai ce face cu ea.
…
Bineînțeles că erau jucării foarte scumpe, cum prietenii lui Momo nu avuseseră niciodată – nici chiar Momo. Înainte de toate, jucăriile erau atât de desăvârșite, până în cele mai mici amănunte, încât nu mai era nevoie să contribui deloc cu propria imaginație. Așadar copiii ședeau de multe ori ceasuri întregi privind fascinați și totuși plictisiți la un asemenea obiect zbârnâind acolo. (…) De aceea se întorceau din nou la vechile lor jocuri, pentru care le ajungeau câteva cutii goale, o față de masă ruptă, un mușuroi de cârtiță sau un pumn de pietricele. Pe lângă ele erau în stare să-și imagineze orice. (pag. 66 – 67)

Eu una revăd în fiecare zi, aproape, imaginea descrisă de Momo. Copii înconjurați de o sumedenie de jucării dar care par și sunt foarte plictisiți.

Prezența Domnilor Cenușii schimbă povestea asta pentru că ei mint oamenii, furându-le timpul oamenilor. Au capacitatea de a se face nevăzuți și de-a înrobi pe cei cu care semnează contracte fără ca aceștia să-și dea seama. Singura care a reușit să le afle secretul a fost Momo.

Domnul cenuşiu rostise ultimele cuvinte aproape horcăind – îşi astupă însă gura cu ambele mâini. Ochii i se holbau şi o privea ţintă pe Momo. După un timp păru că-şi revine după un soi de buimăceală.
– Ce… ce-a fost asta? bolborosi el. M-ai tras de limbă! Sunt bolnav! Tu m-ai îmbolnăvit, tu!
Pe urmă continuă, aproape implorând-o:
– Am vorbit numai prostii, fetiţă dragă. Uită tot! Trebuie să uiţi, la fel cum ne uită toţi ceilalţi! Trebuie! Trebuie! (…)
Momo (…) nu uită nimic. Căci auzise adevăratul glas al unui domn cenuşiu.” (pag. 84-85)

Odată deconspirați, agenții cenușii încearcă să o elimine pe fetiță, dar ea e ajutată de Casiopeea, o broscuță țestoasă specială care putea prevede viitorul cu jumătate de oră înainte dar și care putea comunica cu ajutorul literelor ce-i apăreau pe carapace. Casiopeea îi arată lui Momo drumul către maestru Hora, un bătrânel care controlează timpul și îl oferă oamenilor. El reușește s-o lămurească pe fetiță de acțiunile agenților cenușii dar și de periculozitatea lor. La paragraful acesta gândul ne-a fugit atât la Alice cât și la Harry Potter.

Maestru Hora locuiește în Casa Niciunde acolo unde există niște flori ale clipelor. El le oferă oamenilor care fără de ele nu ar mai avea timp. Momo înțelege acum de ce agenții cenușii fumează tot timpul trabuc și ce anume ar trebui să facă pentru ca acest lucru să înceteze. Maestru Hora are un plan la care Momo dorește și trebuie să participe pentru a scăpa oamenii. După multe peripeții care te țin cu sufletul la gură, curajoasa fetiță reușește să elimine toți agenții cenușii, blocându-le accesul la magazia unde se aflau florile înghețate din care ei își confecționau trabucurile. Fetița deschide magazia unde erau depozitate florile înghețate iar acestea se reîntorc la posesorii lor. Timpul furat este adus înapoi iar viața oamenilor revine la normal.

dscn8119

Cred că povestea place așa de mult pentru că întâmplările sunt valabile și în lumea reală dar și pentru că se tratează relația dintre părinți și copii. Faptul că o fetiță de condiția lui Momo reușește să ducă la bun sfârșit o provocare atât de mare, te pune pe gânduri. Poate că mulți dintre noi, în goana după o existență decentă uităm să alocăm timp celor dragi considerând că darurile pot înlocui lipsa timpului petrecut împreună. Iar atunci când ne dăm seama, dacă o facem, e poate prea târziu pentru a mai schimba ceva. E atât de actuală toată tema abordată! Sunt atât de mulți copii care nu petrec în compania părinților nici câteva minute pe zi. Sunt lăsați la afterschool ori târâți de cine știe cine la tot soiul de activități pentru a li se umple timpul. Apoi, asupra lor se revarsă zeci de cadouri care mai de care mai sofisticate ori de ultimă generație. Dar acestea nu pot compensa timpul petrecut împreună.

„Momo” este o carte pe care ar trebui s-o citească și copii dar și adulți, deopotrivă. Și nu aveți grijă, nu vă veți irosi timpul!