Editura Polirom | Machete didactice

„Fericiți cei fericiți” de Yasmina Reza

Publicat de Machete pe 10 mai 2018 în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai Niciun comentariu

Fericiți cei iubiți și cei iubitori
și cei care se pot lipsi de iubire.
Fericiți cei fericiți.
(Jorge Luis Borges)

De ce am reprodus acest citat? Pentru că este un rezumat excelent a ceea ce a propus autoarea și pentru că a dat titlul cărții.

Fericiți cei fericiți este o carte care constă din monologuri cu o mulțime de personaje. Optzeci în total.

Chiar dacă ei se numesc Robert, Ernest, Lionel, Chantal, Odile, s-a putea numi, foarte bine, așa ca mine ori ca voi, deoarece acest roman al lui Yasmina Reza se ocupă de viața fiecăruia. Cu o mulțime de drame, cuplurile care se epuizează și care abia mai răsuflă, încearcă să îmbătrânească împreună, să-și gestioneze viața – rar plângându-se.

Dar aici se vede talentul scrisului autoarei: un stil caustic, batjocoritor și plin de umor, care transformă cele mai tragice situații în momente comice. E amuzant, bine definit.

Construit în jurul a 18 personaje care păstrează prietenii, familia sau chiar extramaritalul, complotul acestui roman ridică întrebări foarte actuale ale relației cu cealaltă parte față de sine, predispoziția spre fericire, boală, vârstă și chiar moarte.

Astfel, parcurgând întreaga viață a acestor bărbați și femei, cititorul intră în izvoarele complexe ale naturii umane, mișcările pe care le creează uneori pentru a avea impresia că sunt vii.

Tonul este corect, Yasmina Reza nu înșeală cu aceste personaje, lumina aruncată asupra lor este brută.
Analiza relației cu ceilalți, în cuplu sau în societate este nemiloasă.

De asemenea, autoarea analizează dragostea perechilor de la începuturi până la eroziunea lentă, apoi „când celălalt se retrage în sine și vede acolo un semn de abandon”. Ca și analiza lui Rémi Grobe, „Unul dintre efectele tulburărilor sentimentale este că nimic nu alunecă. Totul devine un semn, totul este o chestiune de decriptare.”

Iată unul dintre personajele Yasminei Reza:

Ernest Blot este căsătorit cu Jeannette. După moartea lui vrea să fie incinerat, ca cenușa lui să fie împrăștiată într-un râu. Are o soră, Marguerite. Fiica lui, Odile, avocată, este căsătorită cu Robert Toscano, împreună au doi fii, Simon și Antoine, este amanta lui Rémi Grobe, jurnalist, legați fiind de o atracție sexuală reciprocă și al cărui cel mai bun prieten este Raoul Barneche.
Ernest Blot, atunci când face o recapitulare a vieții sale, ajunge la concluzia că îl deranjează maniile soției sale tot mai greu de suportat:

Nu pot să pornesc o discuție serioasă cu soția mea. A te face înțeles e un lucru imposibil. Nu există așa ceva. Cu atât mai mult în cadrul matrimonial unde totul se transformă într-un tribunal criminal. (pagina 60)

Iar celelalte personaje au relații la fel de complicate.

De această relație finală dintre două ființe, Yasmina Reza se apropie ca o femeie matură, consolându-se ca un copil: „Doi oameni trăiesc alături și imaginația lor în fiecare zi tot mai mult. Femeile sunt construite în interiorul lor, palate fermecătoare.”

Poate din motive de corectitudine, nu oferă doar un punct de vedere feminin și aceasta reprezintă, de asemenea, priceperea și bogăția cărții. În această vastă explorare a sentimentelor umane, autoarea oferă, prin acești bărbați și femei, o privire lucidă și uneori crudă asupra subiectului inepuizabil al dragostei.

Este mai bine să nu fiți prea obosiți când citiți această carte. Caracterele se intersectează, uneori sunt foarte apropiate, oferă puncte de vedere divergente cititorului în aceleași lucruri și este imperativ să citiți întreaga carte, într-o singură mișcare/suflare, astfel încât să puteți face toate legăturile delicate și să le conectați între ele.
În orice caz, în lumea scriitoarei, personajele sunt în mare parte mediocre și patetice. Deci, este foarte posibil ca printre ei să fie și niște fericiți.
De fapt, fericirea există într-adevăr aici? Nu sunt sigură, dar mai sunt momente de fericire…
E important să le dibuim și trăim la intensitate maximă.

„Logodnica” de Doina Ruști

Publicat de Machete pe 8 mai 2018 în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai 2 comentarii

Îmi place Doina Ruști și de îndată ce a părut ultimul ei roman m-am grăbit să-l achiziționez. Mai greu a fost până i-a venit rândul la citit, pentru că viața asta a mea e plină cu de toate.

E ceva diferit de ce știam eu că scrie draga mea scriitoare. Logodnica e povestea dintre o fată de douăzeciși, Alisa, și un bărbat de patruzeciși. Ea din Republica Moldova, adică din est, el din Norvegia, adică din vest.

Un roman în două părți pe care, până m-am dumirit ce și cum este, m-a cam contrariat. Așadar, fiecare dintre cei doi au câte o parte în care povestesc versiunea lor asupra relației pe care au avut-o. Ca în orice relație, protagoniștii trăiesc și relatează diferit cele petrecute.

David a dezvoltat o obsesie pentru Alisa, cel puțin așa am priceput eu din toate gesturile pe care le-a făcut. Ca să întreții o persoană fără a avea o obligație și în orice moment să fii dispus să o scoți din tot felul de încurcături asta se numește obsesie. Și cu toate că bărbatul își dă seama că Alisa profită de el, bogăția și disponibilitatea arătată, nu poate reacționa în alt mod.

Ea este făcută din visele mele, în şapte ani grei. Toate nefericirile-mi sunt adunate în ea. E logodnica plămădită din laptopul meu, din filmele mele, ieşită din viaţa mea, ca o carte cu zece pagini.

De nenumărate ori, cât am parcurs confesiunile lui David, trebuie să recunosc că m-am întrebat cum și de ce procedează așa și cât de norocos trebuie să fii ca să știi că undeva, într-un colț de lume, există cineva pe care să te poți baza. Pentru că situațiile în care David a intervenit salvator nu au fost puține, unele de o gravitate mare.

Asta până ajungi la partea povestită de Alisa, unde, în primă fază, nu mai știi ce să mai crezi. Relatările ei vin să așeze altfel ceea ce deja știai. Parcă e o altfel de scriitură, mai alertă și mai directă, mai ceva cu care te-a obișnuit autoarea. E un soi de sălbăticie în comportamentul Alisei, poate și pentru că a fost crescută de o bunică singură. Sunt foarte interesante relatările ei care vin să demonteze imaginea creată de el.

Descrie atât de inspirat ținutul țărilor din nord, că am simțit frigul răzbind din paginile cărții. E drept, pentru o persoană care nu poate tolera frigul decât cu mari eforturi, am vibrat la unison cu Alisa în această direcție.

Soarele este un ou pe care cineva l-a pus la prăjit şi-a uitat să deschidă aragazul.

E interesant de știut că Logodnica pornește de la o poveste reală, iar David Kinsella este cât se poate de adevărat.

După ce a realizat un scurtmetraj despre povestea de dragoste dintre el şi o basarabeancă din Chişinău, regizorul britanic David Kinsella intenţionează să reia povestea într-un lungmetraj după cartea scriitoarei Doina Ruşti, „Logodnica”. Adevărul.ro prezintă un fragment în premieră din cartea în care regizorul este personaj. Pe 21 septembrie, la librăria Humanitas de la Cişmigiu, are loc lansarea cărţii, în prezenţa scriitoarei şi a lui Kinsella. David s-a născut la Belfast, dar este cetăţean norvegian. Alisa are sânge rusesc, dar se consideră moldoveancă din Chişinău. David n-a vorbit niciodată irlandeza, căci este britanic, protestant din Irlanda de Nord. Alisa vorbeşte româneşte, cu toate că se consideră rusoaică sută la sută. El a avut o copilărie cu bombe şi lupte de stradă. Ea este o orfană din Ungheni. La un moment dat se întâlnesc, iar drumurile lor trec prin Bucureşti. „David Kinsella este un regizor britanic, stabilit în Norvegia. De fapt, prin sânge este irlandez, plin de pasiune, ca toţi fidelii Sfântului Patrick, dar a ales să-şi potolească temperamentul de foc în liniştita şi calma Norvegie, care l-a adoptat”, spune producătorul de film Dan Burlac.
sursa:(adevărul.ro)

O poveste în care, la un moment dat, apare și Ponta, postacii de pe Facebook ceea ce o face de actualitate și numai bună de citit.
Spor!

Școlărel de clasa a V-a * „O vară cu Isidor” de Veronica D. Niculescu

Publicat de Machete pe 15 august 2017 în Activitati educative pentru copii, Literatură pentru copii, Școlărel de clasa a V-a Niciun comentariu

Am așteptat apariția cărții scrisă de Veronica D. Niculescu, „O vară cu Isidor” cu multă nerăbdare, și am avut bucuria ca în vizita pe care am făcut-o la librăria Cărturești Carusel să o găsim și achiziționăm. S-a întâmplat acum o lună, într-un București sufocat de arșită, în care cu greu reușeai să găsești o modalitate de a te răcori.
Cartea a apărut la Editura Polirom, în colecția Junior.
Editura Polirom a lansat la finele anului 2016 colecția „Junior”, un proiect editorial ce se adresează juniorilor de toate vîrstele. Aceștia vor găsi aici cărți de aventuri, romane fantasy, cărți ilustrate, semnate de nume mari ale literaturii universale actuale. Elif Shafak, Sophie Kinsella sau Ian McEwan sînt autori deja îndrăgiți de publicul românesc, public care are acum ocazia să-i cunoască și în ipostaza de autori de literatură young adult sau pentru copii. Colecția se adresează unui public tînăr foarte variat, de la elevii de școală primară și pînă la tinerii de orice vîrstă. (sursa: polirom.ro)
Așadar, într-un cadru de vacanță am citit și eu dar și Luca, povestea Serenei și a condorului Isidor.

Pentru cine nu știe, autoarea a publicat într-o antologie apărută acum câțiva ani o povestire, „C şi O şi N şi Dor”, cea care acum stă la baza acestei cărți. Poate trebuie amintit că aceasta este prima carte pentru copii scrisă de Veronica D. Niculescu. Dacă e să mă întrebați pe mine, povestea nu este numai pentru copii cu toate că faptele, așa cum se petrec, te fac să uiți de seriozitatea vârstei și să le tratezi ca atare.

Aici, o fetiță de 13 ani, pe nume Serena, se hotărăște să salveze un condor aflat în captivitate la Grădina Zoologică. În urma unui reportaj televizat, copila află că acesta este cel mai vechi locatar al grădinii de la Băneasa, și că el stă acolo, în captivitate, de zeci de ani. Dacă doriți să citiți un fragment din carte o puteți face accesând linkul de mai jos.

fragment „O vară cu Isidor” de Veronica D. Niculescu

Aveți ocazia să citiți o poveste de dragoste dintre două ființe, Serena și Isidor. O poveste în care fetița dorește a-i reda condorului dorința de a zbura, cu toate că între timp el a căpătat abilități speciale. Unul de la altul au ce învăța iar relația dintre ei este specială.

În roman veți găsi și câteva ilustrații semnate de Radu Răileanu care vin să îmbrace vizual, într-un mod extrem de plăcut, aventura Serenei cu Isidor.

După ce am aflat această poveste, fiind în București, nu aveam cu rata o vizită la Grădina Zoologică de la Băneasa. Evident, scopul principal a fost acela de a ne întâlni cu condorul de acolo.

Nu mi-a plăcut niciodată ceea ce am văzut la zoo, modul în care sunt obstrucționate animalele și chinul prin care trec pentru ca noi, oamenii, să le privim mai îndeaproape. Căldura de afară sporea disconfortul, făcând totul mult mai greu de digerat.
Bunăoară, am avut senzația că pelicanii erau albiți cu clor, gușa și ciocul având niște culori ce nu păreau firești.

Tigrul, din țarcul lui, scotea niște sunete înfricoșătoare iar leul, avea o figură resemnată.
Poate cele mai privilegiate mi s-au părut vietățile din terariu, asta pentru că erau protejate de caniculă. Nu știu ce temperatură avea apa din acvarii dar vreau să cred că era ok.

Înainte de ajunge la condor am zăbovit în locul special amenajat pentru lectură. Luca a citit poezia de la pagina 29, acolo unde facem cunoștință cu familia condorului. Gândul mi-a fugit la Apolodor și ne-am adus aminte și de năstrușnicele aventuri ale celebrului pinguin. Mi-ar fi plăcut să putem lăsa cartea acolo, așa putând fi citită de mai mulți doritori, dar din păcate aveam doar un singur exemplar.

Abia după ce am citit câteva rânduri am plecat la condor. Ce am văzut acolo ne-a întristat și mai mult și ne-am dorit ca Serena să-l poată salva și pe el ori poate și mai multe animale din incinta grădinii. Ea ori altcineva la fel de viteaz.

Dacă veți citit ce scrie pe panoul de prezentare veți putea înțelege de ce locul lui nu este aici, în această cușcă.
Am plecat cu un gust amar și cu sentimentul de neputința de a nu-l putea ajuta. Mi-aș fi dorit să pot face o magie și toți locatarii grădinii să se teleporteze la casele lor. Dar poate va veni o zi în care animalele nu vor mai fi ținute în captivitate, oamenii vizitându-le în zonele în care trăiesc, în libertate.
Cât timp am citit cartea, în copacul de lângă mine s-a tot foit o porumbiță. Minunate clipe!

Spor la citit!

Literatură pentru mămici și nu numai – „Mâța vinerii” de Doina Ruști

Publicat de Machete pe 8 iunie 2017 în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai 3 comentarii

Am revenit la scriitura doamnei Doina Ruști, asta pentru că ceea ce am citit până acum mi-a plăcut. M-a bucurat apariția unei noi cărți, „Mâța vinerii”, pe care de îndată ce a ajuns în mâinile mele, am citit-o. Nu așa, dintr-o suflare, în două-trei ore, ci mai pe-ndelete și într-un cadru extrem de drag mie: în mijlocul naturii.

Titlul acestui roman este unul mai altfel, cel puțin așa consider eu. Din start te face curios să afle despre ce este vorba și ce anume a determinat alegerea lui. Dacă curiozitatea te împinge mai departe, vei afla că Mâța vinerii este un personaj, dar nu din zilele noastre ci de acu câteva sute de ani din timpul Bucureștiului fanariot. Ești introdus într-o lume magică și iată ce ne măturisește autoarea:

Povestea pornește de la un bucătar care în anul 1798 era considerat cel mai bun bucătar din București și și-l disputau mai multe persoane printre care chiar și Principele Hangerli. Era vorba despre un sclav, un rob, un bucătar care aparținea familiei Greceanu, un bucătar în care toată lumea avea încredere și pe care se băteau așa de mulți încât mi-am pus imediat întrebarea: „Ce putea să gătească acel bucătar ceva atât de extraordinar?” și tot căutând prin diverse rețetare vechi, prin rețetarul lui Brâncoveanu, prin rețetarele medievale, am început să mă gândesc la bucătăria lui, să mă gândesc la acele mâncăruri, să mă gândesc de fapt la mentalitatea acelei lumi pentru că-ntr-o mâncare se află, de fapt, experiența de viață a unor generații și așa am ajuns la acest roman.
O poveste, oricât de fabuloasă ar fi, nu trăiește dacă nu devine literatură, aici începe partea grea a unei povești. Poate să rămână o simplă narațiune

… iar continuarea o puteți asculta dacă urmăriți înregistrarea de mai jos.

În cartea Doinei Ruști nu există personaje exclusiv rele sau exclusiv bune, avem parte de descrieri lungi și amănunțite ale rețetelor, pe care, de multe ori, dacă ai avea ingredientele necesare te-ai apuca de îndată să le gătești.
sursa foto: semnebune.ro

Limbajul folosit de autoare este unul destul de alambicat, eu având nevoie în mai multe rânduri de a căuta în dicționar. La finalul cărții există un glosar dar el a fost insuficient în ceea ce mă privește. Și nu cred că-i de rău că am mai apelat și la alte ajutoare.
În povestea Doinei Ruști avem ocazia să ne întâlnim cu personaje extrem de interesante și misterioase: negustori, vrăjitori, bucătari spiritiști dar și cu diferite situații în care intriga și interesul te duce pe căi nebănuite și la deznodăminte neașteptate; domni maziliți pentru a fi alții proaspăt înscăunați, ambasadori și revoluționari.

În toată această înșiruire apare Pâtca, o fetiță de paisprezece ani, care fuge de la mătușa ei din Brașov, aceasta din urmă fiind acuzată de vrăjitorie. Însă Pâtca și mătușa erau un soi de vrăjitoare, unele care se închinau lui Sator, despre care va trebui să căutați, poate cu mai multi sorți de izbândă decât mine, pentru a vă elucida cine anume este el. Autoarea spune că satorinii sunt un neam care se închină unui zeu nou și care au o religie nouă. După mine, Sator este un fel de spirit rău dar nu Diavolul pentru că el apare în mai toate situațiile: când vrei să te răzbuni, când ești îndrăgostit, când te apucă frica ori furia. Odată ajunsă la București, fetița îl caută pe Cuviosul Zaval, un negustor foarte respectat, pe care îl găsește mort în casa lui, alături de servitori. Pentru Pâtca, găsirea ucigașului lui Zaval devine principala misiune ceea ce o face să intre în tot soiul de încurcături. Pe lângă asta, ea trebuie să descopere unde sunt casele lăsate moștenire de la mama ei dar și Cartea bucatelor rele pe care trebuie neapărat s-o recupereze.

Așadar, o carte de citit și niște rețete de încercat. De la Doina Ruști!

După ce am terminat cartea ceva mi-a tot șoptit că mai trebuie să fac ceva. M-am tot gândit ce anume, încotro să merg, și până la urmă un semn de carte s-a cerut făcut. Așa de tare m-a mistuit dorința asta, de a-l confecționa, că nu am avut liniște până nu l-am terminat. Și ce a ieșit m-a uns la suflet, ca o completare la minunata poveste a Doinei Ruști.

Materialele pe care le-am folosit au fost:
matador (pânză mai deasă nu ca etamina)
fire de bumbac de două culori – negru și ciclamen
ștrasuri
carton
foarfece
pistol de lipit
carton alb

Am căutat pe internet până am găsit un model care să-mi placă și m-am apucat de cusut. Firul l-am pus în două pentru că pânza este foarte deasă.

După ce am meșterit câteva ore bune, pe parcursul a două zile, iată rezultatul final!

Acum sunt fericită. Cu adevărat!

Școlărel de clasa a V-a * „Fetița căreia nu-i plăcea numele său” de Elif Shafak

Publicat de Machete pe 27 mai 2017 în Activitati educative pentru copii, Idei pentru mamici, Literatură pentru copii, Literatură pentru mămici și nu numai, Machete dezvoltarea vorbirii, Școlărel de clasa a V-a 2 comentarii

Încă o poveste, bună spunem noi, am adunat în tolba cu lecturi dar mai ales în sufletul nostru.
De ce? Pentru că

Cum să li se dezvolte imaginația copiilor care nu se joacă pe stradă, care nu citesc cărți acasă? (pag. 83)

Da, întrebarea asta este pusă de Sakiz Sardunya despre care vreau să vă povestesc acum.
În primul rând trebuie să știți că Sarkiz Sardunia înseamnă mușcată curgătoare și este numele unei fetițe căreia îi place foarte mult să citească, să deseneze, să se joace. Jocul cel mai îndrăgit este acela de a ghici forme cunoscute în norii de pe cer.

Nu-și îndrăgea deloc numele pe care-l purta, chiar îl ura, pentru că era mereu ținta bătăii de joc. Când a aflat ce semnificație are, a căutat în enciclopedie și a citit iar ce a aflat de acolo nu i-a plăcut. A privit și o poză, a unei mușcate, și în ciuda faptului că a încântat-o ce a văzut pentru că era o plantă drăgălașă, frumoasă, tot nu i s-a schimbat părerea. Considera că părinții ei au ales cel mai nepotrivit nume de pe pământ.

De fiecare dată când băieții obraznici din clasă o luau la nișto datorită numelui, ea lăsa capul în jos și nu spunea nimic. Inventaseră și câteva versuri cu rimă:

Plouă, șuvoaiele zăgazurile-și sparg,
Sardunya din glastră privește pe fereastră.
Apele se revarsă , bărcile nu mai ies în larg,
Sardunya își bea apa în glastră.(pag. 14)

Fetița noastră locuiește alături de părinții ei, niște oameni care dovedesc față de ea o grijă excesivă. Nu o lasă să se joace pe afară pentru că sunt prea multe mașini iar blocurile sunt înconjurate numai de betoane. Nimic nu mai era așa ca odinioară. Mama e mai autoritară iar fetița nu reușește să fie deschisă cu ea. Multe întrebări pe care ar dori să i le pună nu pot fi rostite de teama de a nu fi înțeleasă greșit.

Nici la școală profesorii nu îi spuneau corect pe nume. Singura care făcea acest lucru era profesoara de științe, doamna Leyla, pe care fetița o iubea foarte mult. Ceilalți profesori îi spuneau Sakiz ori Sardunya. Domnul de matematică, profesorul Sinan, era foarte dur, toată lumea temându-se de el. Poate ar fi bine să observăm ce similitudini sunt între profesorii descriși aici, atitudinea lor și ceea ce se întâmplă la noi, în școlile noastre, acum.

– A, nu ai fost atentă. Eu mă îmbolnăvesc aici ca să vă învăț pe voi. Și e cineva care apreciază? Nu! Copile, de ce nu asculți? De ce mă superi? Mie îmi trebuie toate aceste cunoștințe? Nu! Eu oricum le știu. Vouă vă trebuie, vouă! Dacă acum nu mă ascultați, la examen veți lua zero. Un mare zero!
Își împreună degetul mare și degetul arătător de la fiecare mână și făcu un cerc. Își duse mâinile la ochi. Acum părea că și-a pus alți ochelari peste ochelarii pe care deja îi avea.
– Zero! a repetat el. (pag. 30)

La un moment dat, fetița este nevoită să plece la bunicii ei, părinții având o problemă foarte importantă de rezolvat.

Ea își face bagajul și îl el pune un glob misterios, glob pe care l-a găsit ascuns în rafturile cu cărți ale bibliotecii. Nu apucase să le spună părinților de această descoperire dar ea era sigură că acest glob are ceva special. Granițele țărilor erau marcate cu niște pietricele de diferite culori care pâlpâiau. Se deschidea ca o cutie dacă îl apucai de mijloc, exact din dreptul Ecuatorului. Dar cel mai interesant era că pe acest glob în loc să fie șapte continente, erau opt.

Fetița a descoperit că aceste pietre își pierdeau din energie dacă globul nu stătea între cărți. Și cum la bunici în casă nu erau cărți, exista posibilitatea ca lucrurile să se înrăutățească.

Descoperirea celor doi frați, Zeliș și Asutay, în fața casei bunicilor i-a oferit lui Sakiz Sardunya răspunsul la mai multe întrebări.

– De unde veniți?
– Din țara Lepoba.
– Leee și mai cum?
– Țara legendelor, a poveștilor și a basmelor.
– Nu există un astfel de loc, a zis Sakiz Sardunya. Sunt foarte bună la geografie.
…
– Poți să nu mă crezi, a spus Zeliș. Poți să nu crezi în povești, dar poți să negi că există poveștile? Toate poveștile pe care le știi au izvorât de la noi. De acolo s-au răspândit în întreaga lume.
– Cum adică?
– În felul următor, a spus Zeliș și a continuat să explice: mai întâi de toate pornim la drum și strângem idei din mai multe țări. Pe acestea le încărcăm literă cu literă în sacii pe care îi cărăm cu noi. Le numim „materie primă neprelucrată”
Apoi ne întoarcem în țara noastră Alfabestan. Ne retragem în tabără, analizăm ideile fiecare pe rând, le prelucrăm și compunem povești, basme, legende noi-nouțe. (pag. 81)

Apoi Sakis Sardunya află că această țară este în pericol pentru că nu se mai citește. Adulții tot mai rar iar copiii aproape deloc. În acest fel, Alfabestanul moare, secându-i râurile și murindu-i vegetația.

– Problema este următoarea: copiii nu mai citesc cărți ca înainte, nu mai visează, nu se lasă în voia imaginației ca înainte.Tot timpul se joacă la calcutalor.
– Calculator, a corectat-o politicos Sakiz Sardunya.
…
Pe vremuri, copiii treceau printr-o grămadă de aventuri. Se jucau pe străzi și își lăsau imaginația să zburde. Uneori deveneau pirați, alteori cowboy, alteori extratereștri. Acum le este interzis să iasă. Și ce fac în casă? Ori petrec vremea cu jocuri electronice, ori se uită la televizor. (pag. 82)

Și cum cele mai frumoase lucruri și le imaginează copiii, cei trei pornesc într-o aventură. Aici, gândul mi-a fugit la „Vama fantomă” despre care v-am povestit aici. Dacă o veți citi veți vedea și de ce. 🙂

În Pădurea Alternativelor au trebuit să se hotărască încotro să o ia, pe ce drum să apuce. Erau patru alternative: drumul Pământului, al Apei, al Focului și al Aerului.

Pe drumul Pământului Sakiz Sardunya a aflat că:

– Nu este important ce gândesc alții despre tine. Oamenii pot râde de cineva fără să aibă un motiv anume. Dar asta este problema lor. Nu a ta. Tu trebuie să fii puternic și calm. Atunci nici o vorbă nu te va supăra. (pag. 108)

Pe drumul Apei:

Uneori, dacă nu știi ce spune cineva, nu se-ntâmplă asta pentru că acel cineva nu vorbește, ci pentru că tu nu-l auzi. (pag. 117)

Pe drumul Focului:

Totul se schimbă în funcție de ochiul care privește. Ceea ce pentru unii pare un uriaș, pentru alții poate părea un pitic. (pag. 122)

Pe drumul Focului:

Sakiz Sardunya a înțeles că în viață nu există drum ușor. Orice cale ar fi ales ei, aveau să întâlnească mereu obstacole și greutăți. Da, fiecare cărare are probele ei. De fapt, asta nu e ceva atât de rău. Cel mai important e ca fiecare om să facă tot ce-i stă în putință ca lucrurile să iasă bine.Omul are multe de învățat și atunci când pierde. Și dacă a învăța este un câștig înseamnă că omul câștigă și atunci când pierde. (pag. 130)

Întoarsă din această călătorie fantastică, Sakis Sardunya se duce să-și ducă globul la librăria domnului Nazun, dar odată ajunsă acolo are plăcuta surpriză de a mai primi un glob, la fel ca cel pe care deja-l avea, acesta fiindu-i oferit de librar, el însuși un împătimit al lecturii.

– Nu uita, iubitorii de cârți sunt peste tot. Nu contează dacă sunt bogați sau săraci, de la sat sau de la oraș, femei sau bărbați, tineri sau bătrâni. Îi recunoști imediat. Sunt un pic retrași. Au o imaginație foarte bogată. Oamenii din jurul lor nu-i pot înțelege de fiecare dată. Din cauza asta sunt un pic cam singuri. Ei spun cele mai frumoase povești. Acești oameni au un punct comun: mulți dintre ei ori au găsit deja globul fermecat, ori urmează să îl găsească. La fel ca tine…(pag. 139)

Vă invit, cu mare plăcere, să descoperiți povestea scrisă de Elif Shafak, Fetița căreia nu-i plăcea numele său, apărută la Editura Polirom Junior.

În acest nou proiect editorial al Editurii Polirom, copiii și adolescenții vor găsi cărți de aventură, romane fantasy, cărți ilustrate, semnate de nume mari ale literaturii universale actuale. Elif Shafak, Sophie Kinsella sau Ian McEwan sunt autori deja îndrăgiți de publicul românesc, public care are acum ocazia să-i cunoască și în ipostaza de autori de literatură young adult sau pentru copii. Colecția se adresează unui public tânăr foarte variat, de la elevii de școală primară și până la tinerii de orice vârstă.

Precum Sakiz Sardunya și mie îmi vine să strig: „În cărți e loc pentru toți!”

Lecturi pentru mămici și nu numai – „Visătorul” de Ian McEwan

Publicat de Machete pe 4 martie 2017 în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai Niciun comentariu

Cu toate că în ultima vreme cărțile pentru copii citite atârnă în balanță sensibil mai greu, iată că am strecurat o carte care este și pentru copii dar și pentru adulți deopotrivă. Luca a tot tras cu ochiul și a întrebat de fiecare dată:

– Mama, îmi citești puțin din cartea ta?

Și da, i-am citit, așa cum fac de fiecare dată, neputându-l refuza.

– Termin cartea mea și o citesc și eu!

Sunt curioasă cum o vede el, cu ochii și sufletul de copil. Acum pot spune doar cum am văzut-o eu și ce stare de bine mi-a produs. Pentru că, precum personajului principal, un băiețel de 10 ani pe nume Peter Fortune, și eu am trăit de multe ori stările pe care el le povestește. Așadar, știu cum e și cred că multă lume poate spune asta.
Povestea asta ar trebui cunoscută de mai mulți, pentru că te face să privești lucrurile din altă perspectivă. Lumea îl considera pe Peter un copil „dificil” cu toate că manifestările lui nu te duceau cu gândul la asta.

Nu azvârlea sticle de lapte în gardul ce împrejmuia grădina, nu-și turna sos de roșii în cap, prefăcându-se că e sânge, și nici nu se repezea cu sabia la gleznele bunicii, deși îl mai treceau din când în când prin cap astfel de lucruri. Mânca de toate, în afară de legume – cu excepția cartofilor -, pește, ouă și brânză. Nu era nici gălăgios, nici mai murdar și nici mai prost decât alți copii pe care-i cunoștea. (pag. 13)

În ciuda celor enumerate mai sus, Peter era considera „dificil” pentru că era… tăcut. Și dacă e să ne oprim puțin și să ne gândim, câți dintre noi, adulții, nu avem tendința de a cataloga așa un astfel de copil? Ceea ce poate fi o abordare eronată!

Adevărul că adulților le place să-și închipuie că știu ce se petrece în mintea unui băiat de zece ani. Și e imposibil să știi la ce se gândește cineva dacă nu rostește nici o vorbă despre asta. (pag.14)

E minunată soluția pe care o alege băiatul pentru a ieși din diferite situații conflictuale.
Peter are o soră, pe Kate, cu care o bună bucată de timp a împărțit camera. O plăcea pe Kate pentru că era veselă și-l făcea să râdă. Unde mai pui că atunci când vreun coșmar îl trezea în creierii nopții, Kate era acolo, aducându-i o mare ușurare. Dar bineînțeles că existau și situații în care tensiunea dintre ei creștea iar atunci se călcau reciproc pe nervi. După o astfel de ceartă, părinții au ajuns la concluzia că trebuie să-i despartă și așa, cei doi frați au ajuns să aibă camere separate iar după o perioadă de timp, Peter a simțit nevoie să vadă cum mai stau lucrurile în camera pe care o părăsise cu ceva vreme în urmă. Ce s-a întâmplat acolo, alături de păpușile lui Kate, trebuie să descoperiți singuri. 🙂

O altă poveste de excepție este aceea intitulată „Motanul”. E atât de sensibilă și îți oferă așa de multe teme de gândire.
Cine dintre noi nu s-a gândit vreodată cam cum ar fi să faci schimb de trup cu un animal dar mintea să-ți rămână cea omenească? Oare ce animal ai prefera? Unde ai trăi; în apă, în aer ori pe pământ? Sau poate… sub pământ? Incitant subiectul încât nu ai cum să nu fii prins de el.
Mi-a mers la suflet cum a putut băiatul să-i ofere bătrânului motan un moment de glorie. Ultimul! Și mi-a mai plăcut asta:

Cele două spirite au plutit în aer, față în față. Și apoi, dintr-o dată, Peter a știut ce voia și ce trebuia să facă. Zbură către William Motanul și se opri în aer. Trupul lui stătea deschis ca o ușă și arăta atât de îmbietor, atât de primitor… Coborî și păși înăuntru. Cât de bine era să te îmbraci în pisică! Nu era deloc vâscos, așa cum își imagina el că sunt măruntaiele. Era uscat și călduț. Se lăsă pe spate și își introduse brațele în labele din față ale lui William. Capul i se potrivea perfect în interiorul capului de motan. Se uită înspre propriul trup chiar în momentul în care spiritul lui William dispărea în el. (pag. 58)

Nu știu dacă ați fost vreodată asemuit cu vreun animal sau dacă ați fost întrebați pe care l-ați prefera. Dar eu pot mărturisi că mie, acasă, mama îmi spunea „vulpea”. Și zău, aș intra în pielea unei vulpi să văd cum este!

Cu fiecare poveste care urmează, cartea devine și mai frumoasă, te îmbie și pe tine la exerciții de imaginație. Bunăoară, de multe ori mi-am imaginat, atunci când am văzut manifestări nepotrivite făcute de părinți – copiilor lor, cum ar fi ca aceștia din urmă să crească și să se inverseze rolurile. Uau! Oare cum s-ar termina aceste dispute?
În toate povestirile din carte întâlnim caractere pozitive și negative delimitate foarte clar și simplu.
Ca părinte ai ocazii să vezi că lumea secretă a copiilor există și este foarte vie iar tu trebuie să ai abilitatea de a ști de ea pentru a te putea strecura, asta dacă-ți este permis. E bine să nu punem etichete și să avem discernământ dar și răbdarea de a ne înțelege copiii. Poate că unii dintre noi nu au avut parte de același tratament dar asta nu înseamnă că trebuie perpetuat acest comportament.

„Stând în acea seară între cele două grupuri, cu valurile mării rostogolindu-i-se pe picioarele goale, Peter și-a dat seama de un lucru teribil: într-o bună zi va părăsi grupul celor care se joacă și aleargă și se va alătura grupului care stă şi vorbește. Va fi preocupat de muncă, bani și taxe, chei și cafea, stat și vorbit, mai ales nesfârşit stat…”.(pag. 155)

Lectură plăcută!

„Visătorul” de Ian McEwan

Literatură pentru copii – „Momo” o fetiță care le-a înapoiat oamenilor timpul furat

Publicat de Machete pe 19 ianuarie 2017 în Activitati educative pentru copii, Idei pentru mamici, Literatură pentru copii, Literatură pentru mămici și nu numai, Machete dezvoltarea vorbirii Niciun comentariu

Te-ai aștepta ca peste o poveste scrisă în 1973 să se fi așezat cumva timpul, dar odată ce începi să pătrunzi în ea, constați cu surprindere că e mai actuală ca niciodată. Poate da… poate nu! Dar asta parcă abia ar fi fost scrisă!
După ce și Luca a citit „Povestea fără sfârșit” am trecut la următorul titlu pe care-l aveam în bibliotecă, al aceluiași autor: Michael Ende. Despre cum ne-a mers la suflet povestea lui Bastian, puteți citi mai jos.

„Povestea fără sfârșit” – primul proiect din clasa a V-a, la limba română

Între timp am reușit să achiziționez și „Punci cu porunci” pe care abia aștept s-o descoperim.

Dar să revin la cartea ce tocmai am terminat-o și de care ne-am despărțit cu greu. „Momo”, căci despre ea este vorba, e o fetiță micuță și slăbuță, cu un păr buclat de culoare neagră, cu ochi mari – la fel de negri ca și părul, extrem de murdară și neîngrijită. După prima întâlnire cu ea nu prea ți-ai dori să o ai prin preajmă asta pentru că Momo este o cerșetoare, fără o familie și abandonată pe străzi. Pentru că este în situația asta, fetița locuiește într-un amfiteatru părăsit iar acolo, în ruinele teatrului există câteva cămăruțe, pe jumătate dărâmate la ele ajungându-se printr-o spărtură a zidului exterior. Oamenii din vecinătate au reușit să-i amenajeze acolo ceva unde să poată dormi.

Momo are mulți prieteni dar cei mai buni sunt Beppo Măturătorul și Gigi (Girolamo), povestitorul. Zi de zi fetița era vizitată la amfiteatru de multă lume, copiii se jucau și ascultau poveștile lui Gigi iar Momo îi asculta pe toți; pentru că asta era marea ei calitate, știa să asculte ca nimeni altul, cu inima și cu mintea dar și cu urechile bine ciulite. Și pentru că oamenii de fapt nu au nevoie de sfaturi ci de cineva care să-i asculte, ei reușesc să constate la finalul mărturisirilor că au găsit rezolvarea la problema lor.
Poate este important de specificat faptul că la Momo vin doar oamenii săraci și copii,dar printre copiii care se joacă acolo sunt și ai oamenilor bogați de care părinții nu mai au timp să se ocupe. Vin însoțiți de frați dar și de jucăriile lor sofisticate, pe care le primesc în schimbul faptului că sunt, oarecum, abandonați peste zi.

De fapt, lui Momo i-ar fi plăcut să se bucure, dar cei mai mulți dintre noii veniți nu știau să se joace. Ședeau îmbufnați și plictisiți, privindu-i pe Momo și pe prietenii ei cum se joacă. Uneori tulburau intenționat jocul, stricând totul. Nu de puține ori se iscau certuri și conflicte. Desigur că situația nu rămânea astfel, căci prezența lui Momo își făcea efectul chiar și asupra acestor copii, și curând începeau să aibă ei înșiși cele mai bune idei și să participe entuziasmați la joacă.
…
Mai era însă ceva ce Momo nu prea înțelegea. Începuse abia în timpul din urmă. Se întâmpla acum tot mai des ca unii copii să aducă tot felul de jucării cu care nu puteau să se joace cu adevărat – de pildă un tanc teleghidat ce putea fi lăsat să umble singur , dar care astfel nu era bun de nimic. Sao o rachetă spațială care, legată de un băț, vâjâia învârtindu-se în jurul lui, dar în afară de aceasta nu aveai ce face cu ea.
…
Bineînțeles că erau jucării foarte scumpe, cum prietenii lui Momo nu avuseseră niciodată – nici chiar Momo. Înainte de toate, jucăriile erau atât de desăvârșite, până în cele mai mici amănunte, încât nu mai era nevoie să contribui deloc cu propria imaginație. Așadar copiii ședeau de multe ori ceasuri întregi privind fascinați și totuși plictisiți la un asemenea obiect zbârnâind acolo. (…) De aceea se întorceau din nou la vechile lor jocuri, pentru care le ajungeau câteva cutii goale, o față de masă ruptă, un mușuroi de cârtiță sau un pumn de pietricele. Pe lângă ele erau în stare să-și imagineze orice. (pag. 66 – 67)

Eu una revăd în fiecare zi, aproape, imaginea descrisă de Momo. Copii înconjurați de o sumedenie de jucării dar care par și sunt foarte plictisiți.

Prezența Domnilor Cenușii schimbă povestea asta pentru că ei mint oamenii, furându-le timpul oamenilor. Au capacitatea de a se face nevăzuți și de-a înrobi pe cei cu care semnează contracte fără ca aceștia să-și dea seama. Singura care a reușit să le afle secretul a fost Momo.

Domnul cenuşiu rostise ultimele cuvinte aproape horcăind – îşi astupă însă gura cu ambele mâini. Ochii i se holbau şi o privea ţintă pe Momo. După un timp păru că-şi revine după un soi de buimăceală.
– Ce… ce-a fost asta? bolborosi el. M-ai tras de limbă! Sunt bolnav! Tu m-ai îmbolnăvit, tu!
Pe urmă continuă, aproape implorând-o:
– Am vorbit numai prostii, fetiţă dragă. Uită tot! Trebuie să uiţi, la fel cum ne uită toţi ceilalţi! Trebuie! Trebuie! (…)
Momo (…) nu uită nimic. Căci auzise adevăratul glas al unui domn cenuşiu.” (pag. 84-85)

Odată deconspirați, agenții cenușii încearcă să o elimine pe fetiță, dar ea e ajutată de Casiopeea, o broscuță țestoasă specială care putea prevede viitorul cu jumătate de oră înainte dar și care putea comunica cu ajutorul literelor ce-i apăreau pe carapace. Casiopeea îi arată lui Momo drumul către maestru Hora, un bătrânel care controlează timpul și îl oferă oamenilor. El reușește s-o lămurească pe fetiță de acțiunile agenților cenușii dar și de periculozitatea lor. La paragraful acesta gândul ne-a fugit atât la Alice cât și la Harry Potter.

Maestru Hora locuiește în Casa Niciunde acolo unde există niște flori ale clipelor. El le oferă oamenilor care fără de ele nu ar mai avea timp. Momo înțelege acum de ce agenții cenușii fumează tot timpul trabuc și ce anume ar trebui să facă pentru ca acest lucru să înceteze. Maestru Hora are un plan la care Momo dorește și trebuie să participe pentru a scăpa oamenii. După multe peripeții care te țin cu sufletul la gură, curajoasa fetiță reușește să elimine toți agenții cenușii, blocându-le accesul la magazia unde se aflau florile înghețate din care ei își confecționau trabucurile. Fetița deschide magazia unde erau depozitate florile înghețate iar acestea se reîntorc la posesorii lor. Timpul furat este adus înapoi iar viața oamenilor revine la normal.

Cred că povestea place așa de mult pentru că întâmplările sunt valabile și în lumea reală dar și pentru că se tratează relația dintre părinți și copii. Faptul că o fetiță de condiția lui Momo reușește să ducă la bun sfârșit o provocare atât de mare, te pune pe gânduri. Poate că mulți dintre noi, în goana după o existență decentă uităm să alocăm timp celor dragi considerând că darurile pot înlocui lipsa timpului petrecut împreună. Iar atunci când ne dăm seama, dacă o facem, e poate prea târziu pentru a mai schimba ceva. E atât de actuală toată tema abordată! Sunt atât de mulți copii care nu petrec în compania părinților nici câteva minute pe zi. Sunt lăsați la afterschool ori târâți de cine știe cine la tot soiul de activități pentru a li se umple timpul. Apoi, asupra lor se revarsă zeci de cadouri care mai de care mai sofisticate ori de ultimă generație. Dar acestea nu pot compensa timpul petrecut împreună.

„Momo” este o carte pe care ar trebui s-o citească și copii dar și adulți, deopotrivă. Și nu aveți grijă, nu vă veți irosi timpul!

Activități educative pentru copii – „Povestea fără sfârșit” – primul proiect din clasa a V-a, la limba română

Publicat de Machete pe 18 decembrie 2016 în Activitati educative pentru copii, Idei pentru mamici, Literatură pentru copii, Machete dezvoltarea vorbirii 2 comentarii

De mult tot vreau să scriu despre acest prim proiect, unul pentru care Luca a muncit mult. A fost serios și s-a încadrat în timp, a urmărit după terminarea cărții și filmul (eu alături de el) și am purtat tot soiul de dialoguri înlesnite de Bastian.

Întâlnirea mea cu acest minunat băiețel a fost atunci când Răzvan era de vârsta lui Luca și titlul găsindu-se pe lista lui de lecturi, a luat cartea în concediu. Știu că atunci am fost doar eu cu ei doi la mare, la turci, și pentru că Răzvan a avut o durere cruntă de urechi, de la piscină se pare, a citit cartea foarte repede, de am avut timp și eu, tot în aceeași perioadă, să o citesc.
Mi-e aproape imposibil să nu asociez întâmplările cu cărțile pe care le au alături, asta pentru că nu puține sunt cazurile de gen.

Spuneam că a fost citită repede, cu spor și copilul a fost încântat de acțiunea ei. Și pentru că s-a cerut un proiect, primul din seria care avea să urmeze, am căutat ca el să fie mai deosebit. Am confecționat tot un soi de lapbook în care Luca a scris rezumatul cărții, care dealtfel a și fost singura cerință specificată.

A completat o hartă a ținutului Fantazia, pe care am găsit-o pe internet după multe căutări. Fantasia este cel mai fascinant tărâm de basm din poveștile pentru copii: are luminițe rătăcitoare cât o minge, mâncători de pietre care sunt în stare să-și ronțăie până și propria bicicleta de foame și balauri-noroc imenși, dar ușori și simpatici ca un norișor de vară.

Alături de ea a fost deschis și un mic dicționar unde s-au așezat cuvintele necunoscute din text. Lapbook-ul a fost completat cu „Explozia stelară”.

Pe copertă s-a regăsit simbolul Auryn-ului iar peste imagine am pus un autocolant transparent.

Una peste alta, povestea asta atât de fascinantă a căpătat o formă de care Luca a fost foarte mulțumit.

Am spus despre cum a lucrat Luca pe marginea poveștii dar nu am pomenit nimic despre povestea în sine.
Publicată în 1979, în Germania, cartea lui Michael Ende, „Poveste fără sfârșit” este o carte care pe măsură ce o citești, intri în ea, într-un dialog cu autorul și personajele.
Personajul principal intră în posesia ei atunci când în fuga lui din fața unor copii care-l necăjeau dar și a ploii, pătrunde într-un anticar și în momentul în care anticarul lasă cartea din mână pentru a răspunde la telefon, băiatul o fură și fuge. Ajunge la școală iar acolo se refugiază în pod și începe să o citească. Bastian este un copilaș orfan de mamă, cu un tată mult prea trist ca să-l mai bage în seamă, dolofan și mare amator de povești. Ar fi plecat în lumea largă dacă acest lucru ar fi fost posibil. Așa, din momentul în care se apucă de citit cartea, practic, Bastian se ascunde în ea!

Acolo întâlnește tot felul de personaje ciudate, care locuiesc în Fantazia.
Crăiasa Copilă – alias Puișorul Lunii, Atreiu, Aiuola Doamna sunt doar câteva dintre ele. Și nu vreau să vă răpesc plăcerea de a descoperi singuri povestea fantastică.

După multe amânări, pentru că nu au reușit să se încadreze în timp, doamna dirigintă a alocat o oră analizării acestei cărți. Au fost alcătuite echipe de câte 4 copii și a avut loc un concurs. Evident că nu toți au reușit să citească cartea dar asta nu s-a prea văzut pentru că făcând parte din echipe, era mai redusă posibilitatea ca toți să fie în situația asta. De ce pomenesc acest aspect: unul dintre prietenii băiatului, care nu a citit cartea ci „mie mi-a adus mama un rezumat de trei pagini, nu mai citesc toată cartea, că are 400 de pagini!” a picat într-un grup care a ieșit pe locul doi, grupul în care a fost Luca ieșind pe locul trei. La plecarea de la cursuri, atunci când am venit după copil, colegul „medaliat cu argint” a ținut morțiș, într-un mod extrem de insistent, să-mi spună că a ieșit înaintea lui Luca, la care acesta din urmă a început să plângă. Singura lui remarcă a fost:

– Știm noi cum ai luat tu locul doi!

Nu asta este problema, a locului ocupat dacă așa pare, ci tupeul cu care sunt încurajați și învățați încă de la vârsta asta fragedă, în a fura și păcăli. Pentru el nu conta că nu a contribuit fiind în necunoștință de cauză ci faptul că a ieșit înaintea prietenului lui. Nu am comentat pentru că nu-mi stă în fire dar m-a deranjat foarte tare, și nu atât atitudinea copilului ci a familiei. Ce mai poți cere dacă așa se pune problema? Și e foarte trist!

Literatură pentru mămici și nu numai – „Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității”. Câte puțin din fiecare

Publicat de Machete pe 27 iunie 2016 în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai 2 comentarii

Mărturisesc:
La fiecare întâlnire cu Aurora Liiceanu caut răspunsuri. Întrebările nu sunt puține!
Intru într-un dialog și acest exercițiu îmi face bine. E drept, eu mai mult ascult. Știu că voi găsi ceea ce caut. Mă dumiresc.
Materialele video apărute de-a lungul timpului mi-au fost de un real folos. M-au apropiat și de Aurora Liiceanu, nu doar de scriitura ei. Glasul calm, răbdarea, sfătoșenia, gesturile așezate și liniștea emanată sunt ingredientele care mi se potrivesc-mănușă astăzi.
Pentru a-mi înțelege „starea”, vă invit să ascultați, de exemplu:

Librar pentru o zi Aurora Liiceanu 1/2

Librar pentru o zi Aurora Liiceanu 2/2

Mai puteți viziona și dialogul pe care l-a avut cu Cătălin Ștefănescu în emisiunea Garantat 100%, dar și multe altele.
Eu am achiziționat seria de autor apărută la Editura Polirom și am hotărât să nu citesc cărțile una după alta ci cu pauze – în care strecuram alte titluri. Asta mă ajuta să filtrez ceea ce aflam și mi se părea că mesajul se decantează.
Pe lângă materialele video, vreau să vă recomand: „Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității”. Această carte a Aurorei Liiceanu prezintă viața a două femei – total diferite – deși se aseamănă prin ceva: ambele au fost căsătorite cu scriitori celebri.

Interesul față de viețile celor celebri rămâne mereu la cote maxime pentru mulți dintre noi. Sau poate doar curiozitatea? Cartea aceasta este incitantă și obligă la căutare! Lectorul vrea mult mai multe informații despre cele două protagoniste:

Hadley Richardson – prima soție a celebrului Ernest Hemingway, o femeie iubitoare și o soție devotată. Întâlnirea ei cu Hemingway a avut loc înainte ca acesta să devină celebru, el având atunci 21 de ani.

sursa foto: en.wikipedia.org

Cea de-a două este Zelda Fitzgerald – excentrica soție a lui F. Scott Fitzerald. Spre deosebire de Hadley care după cinci ani se va despărți de Ernest, acesta mai căsătorindu-se de încă trei ori și având nenumărate aventuri, Zelda va rămâne singura soție a lui Scott și muza lui permanentă.

sursa foto:ephemeralnewyork.wordpress.com

Cititoarele cărții se pot regăsi în descrierile acestor două personaje feminine surprinse iscusit de Aurora Liiceanu. Și aici nu mă refer neapărat la excesele lor, ci la trăirile prezente – poate – în orice cuplu.

Când s-a întors din Karagaci, din lupta teribilă dintre turci și greci, când mizeria războiului era pentru el imposibil de uitat, insuportabilă, Hadley l-a îngrijit ca un înger păzitor. Nu spun psihologii că femeile dezvoltă neconștient un comportament maternal, mămos față de soți, ca aceștia să-și amintească de mamele lor și să le fie lor, soțiilor, fideli și recunoscători, o relație în care sexul dispare, dar apare ceva mult mai adânc, mai ancestral, apar mama și copilul ei, iubit necondiționat și fără rezerve? (pag. 46)

Când s-a întors acasă de la băut, Hadley, furioasă, l-a pălmuit și i-a spus că îl urăște; el i-a reproșat că dăduse lucrurile la iveală. De ce fusese atât de proastă încât să vrea să afle adevărul? Ce adevăr? Oare nu vorbitul, cuvintele spuse creează relații de care nu scapi? Ernest îi mărturisește, în timp ce ea îl lovește furibund, că ar fi dorit să se lase în voia vieții, cu ce-i aducea aceasta, să nu facă nimic, să nu spună nimic, ca și cum altcineva i-ar fi dictat viața. Nu voia să hotărască nimic. De ce Hadley îl încolțise cu atâta patimă și-l punea să ia o hotărâre? Nu-și dădea seama ce greu îi este? Și discuțiile cu Hadley s-au desfășurat aiurea, bând amândoi – nenorociți, dar apropiați oare prin nenorocire și băutură? (pag. 80)

Zelda clocotea de energie și poftă de viață, voia să-și trăiască tinerețea din plin, nestăvilită de prejudecăți și convenții rigide, îi plăcea să fie admirată și curtată, căuta mult să fie în centrul atenției și-și savura succesul la bărbați. (pag. 138)

Peste noapte au devenit celebri și pentru faptul că banii i-au smintit.
Făceau beții de necrezut. După nuntă au dansat pe mese și au fost dați afară din două hoteluri. Zelda a sărit într-o fântână, în plin New York, în Washington Square. Se urcau pe capota taxiurilor când mergeau sau veneau de la petreceri. O țineau dintr-o petrecere în alta și umblau beți, erau plini de energie și nepotoliți, devenind un cuplu celebru și teribil. (pag. 151)

Dacă sunteți fascinați de tema feminității aveți posibilitatea unei lecturi plăcute, lejere, agreabile. Spor la citit!