„Cum să oprești timpul” de Matt Haig

Știam că poveștile lui Matt Haig sunt minunate, pentru că am citit cele trei volume scrise pentru copii, despre care puteți afla mai jos.

Dacă e sezonul lor, să le citim! „Un băiat numit Crăciun! de Matt Haig

„Fetița care a salvat Crăciunul” de Matt Haig

„Father Christmas and Me” by Matt Haig

Dar iată că vara asta mi-am pus în rucsac un titlu care nu este special pentru copii, cu toate că am citit, cu voce tare, pentru Luca, aproape toată cartea. Asta pentru că nu are nimic care să nu o recomande și acestei vârste.

Cum să oprești timpul este o carte în care dacă s-ar fi putut, aș fi intrat fără nici o reținere, pentru a putea călători, în timp, alături de eroul principal, Tom Hazard. Tom, un bărbat care la prima vedere pare a avea puțin peste 40 de ani, însă în realitate vârsta lui adunând câteva secole.

E o poveste în care trecutul alternează cu prezentul, locul acțiunii fiind cum nu se poate mai bine ales: Londra și împrejurimile ei, câteva regiuni din America iar pe final, Australia, acolo unde Tom își reîntâlnește fiica, pe Marion, după secole de căutări.

E o poveste de dragoste, începută după ce Tom rămâne orfan, mama fiindu-i omorâtă, acuzată că ar fi vrăjitoare. Profund marcat de această dramă, pleacă cu lăuta la spinare și o întâlnește pe Rose, cea care-i va deveni soție și mamă a fiicei lui; Marion.

De-a lungul secolelor Tom are diferite îndeletniciri, măiestria lui de a cânta la instrumente muzicale salvându-l în multe situații. Însă acum, la întâlnirea cu el, cititorul află că este profesor de istorie, la o școală gimnazială, acolo unde predă unor puști de 12 ani, care nu sunt atrași în nici un fel de această materie. Dar amintirile personale, patosul și modul în care o transmite face ca acest lucru să schimbe mentalitatea și atitudinea unora dintre ei. Ce mi-ar fi plăcut ca și la clasa fiului meu să fie un așa profesor. 🙂

Habar nu am dacă Anton a înțeles ceva din tot ce i-am spus. Trăiesc de numai 449 de ani, nu e o perioadă suficient de lungă ca să înțeleg expresiile faciale minime ale adolescentului obișnuit. (pagina 198)

De-a lungul pendulării între secolele în care a trăit, eroul principal se întâlnește cu nume marcante ale culturii universale: Shakespeare – cum altfel, Josephine Baker, Scott și Zelda Fitzgerald fiind doar câteva dintre ele.

Shakespeare a fost un actor ciudat. Ponderat – nu mă refer la glas – în maniere și în gesturi. Total opusul lui Burbage sau Kemp. Shakespeare avea ceva non-shakesperian, mai ales când era treaz. O liniște atât pe scenă, cât și în afara ei, de parcă ar fi absorbit lumea, în loc să o proiecteze. (pagina 183)

– Scrieți o piesă nouă? am întrebat cu voce tare. Vă deranjez?
A încuviințat.
– Da și nu.
– Ah, am rostit. (Nu mai exista nimeni la Will Shakespeare care să amuțească în asemenea hal). Bun. Și bine.
– Se va numi Julius Caesar.
– E vorba de viața lui Julius Caesar?
– Nu.
– Hmmm…
A tras adânc din pipă.
– Urăsc să scriu, a adăugat, printre spiralele de fum. Ăsta-i adevărul gol-goluț.
– Dar sunteți foarte bun.
– Așa, și? Talentul meu nu valorează nici cât o halbă de bere. Nu cântărește nimic. Zero. Să fii bun la scris presupune să fii bun la smuls părul din cap. Și ce folos, dacă talentul îți aduce durere? E un dar care miroase până la ceruri și pute a rahat de vulpe. Mai bine boarfă la Pălăria Cardinalului decât scriitor. Pana mea e blestemul meu. (pagina 185)

Mi-a întins mână.
– Scott Fitzgerald. Iar ea e Zelda.
Marele avantaj când ajungi în al patrulea secol de viață este că rareori te mai uimește ceva, dar chiar și așa mi s-a părut ceva extraordinar să dai întâmplător peste autorul uneicărți pe care o ai pe noptieră.
– Tocmai am terminat cartea ta, Marele Gatsby. Și am citit și Dincoace de paradis când a apărut.

– Ei bine, mie mi s-a părut excepțională. La carte mă refer.
Zelda a încuviințat
Arăta ca un copil, mi-am dat seama. Amândoi arătau așa. Ca niște copii îmbrăcați în haine de oameni mari. Aveau un aer de inocență fragilă. (pagina 202)

Marea problemă a lui Tom este că nu poate sta mult timp într-un loc, pentru că cei din jurul lui îmbătrânesc iar el rămâne la fel, ceea ce îi crează mari probleme. Atunci când Rose își dă seama de acuzațiile și nenorocirile care s-ar putea abate asupra familiei lor, își dă acceptul la Tom să plece de lângă ele, cu atât mai mult cu cât și fiica lor, unica lor fiică, suferă de aceeași boală ca tatăl ei.
În demersul lui de a-și găsi fiica, acceptă să facă parte dintr-o societate, cea care îi proteja pe cei care sufereau de aceeași boală. Numai că societatea are reguli foarte stricte și îi permite să stea într-un loc doar 8 ani. Din această cauză Tom va avea de-a lungul timpului mai multe indentități, ultimele evenimente aducându-l înapoi în Londra, de data asta în prezent.

Aici, se îndrăgostește de o colegă, profesoară de istorie, care-l recunoaște dintr-o fotografie veche, făcută La Ciro.

Muzica a devenit ancora mea. Pe lângă Ciro, uneori am lucrat și într-un club de jazz, numit Les Annees Folles. Cântam la pian deja de trei decenii și interpretarea mea era naturală. Pianul poate duce multe. Tristețe, fericire, bucurie prostească, regret, suferință. Câteodată, toate la un loc. (pagina 231)

De-a lungul lecturii, Luca m-a întrebat, nu o dată, dacă mi-ar fi plăcut să fiu ca Tom, adică să îmbătrânesc atât de greu, iar răspunsul meu a fost de fiecare dată afirmativ. În ciuda tuturor neajunsurilor, consider că puse într-o balanță, câștigul e mai mare decât pierderile. Însă mi-ar fi plăcut să prind secolele din urmă, nu cele care vor urma. Iar Omai, prietenul lui Tom, a concretizat asta:

Lucrurile nu se îmbunătățesc. Privește lumea, Tom. Totul e cu curul în sus. Musculițele efemere nu trăiesc suficient să învețe. Se nasc, cresc și fac aceleași greșeli într-una. E un cerc vicios imens care se învârte bezmetic și distruge tot mai mult de fiecare dată. Uită-te la America. Uită-te la Europa. Uită-te la internet. Civilizația nu rezistă niciodată prea mult înainte ca Imperiul Roman să se prăbușească din nou. Superstițiile s-au întors. Vânătoarea de vrăjitoare s-a întors. Minciunile s-au întors. Ne cufundăm în Evul Mediu din nou, Tom. Nu că l-am fi lăsat în urmă cu adevărat. Trebuie să rămânem un secret. (pagina 346).

„Cu ultima suflare” de Paul Kalanithi

Am citit o recenzie a acestei cărți care m-a impresionat profund și așa, la prima comandă pe care am făcut-o către librăriile virtuale, am adăugat-o și pe ea pe listă. Nu aveam de unde să știu că voi parcurge un așa final de an dureros așa cum nu aveam să știu în ce fel mă va impresiona/marca lectura în sine, după ce o voi parcurge.
Am rostit de mai multe ori părerea că fiecare trece un text prin filtrul personal și-l percepe în funcție de trăirile și felul lui de a fi. Pentru unii o carte poate fi extrem de plăcută iar pentru alții nu, așa cum există și reversul adică tu poți citi o carte extrem de tristă iar alții o abandonează neputând-o lectura până la final.
Știam că povestea lui Paul Kalanithi este una extrem de tristă dar ceva mi-a spus că trebuie să o citesc toată, de la cap la coadă. Și asta am și făcut, preț de două ore, în penultima noapte a anului 2017. Nu mai știu de când nu am mai avut așa un privilegiu, de a pune mâna pe o carte și a nu o lăsa până ce ultima filă a fost citită. Dar e vacanță și programul lui Luca mi-a permis acest fapt.

Cu ultima suflare se citește cu sufletul la gură, ca și cum ar fi ultima carte pe care o vei citi. Nu știu cum se percepe atunci când nu ești în temă cu ceea ce înseamnă moartea unui om drag dar eu sunt într-un moment în care am privit moartea în față, am văzut-o cum a acționat și am privit suferind, neputând interveni în nici un fel. Am stat în prezența ei câteva zile bune și, cumva, nu știu de ce, nu m-a mai înspăimântat atât de mult. Poate suna bizar dar asta am trăit și trăiesc pentru că plecarea tatălui meu m-a trecut printr-o experiență pe care mi-o imaginam diferit. Pentru că trebuie să recunosc că m-am gândit de câteva ori cum voi gestiona această trecere și diferă mult gândul de situația în sine.

Ei bine, atunci când e vorba de un om aflat în plină maturitate, în floarea vârstei, pentru că Paul Kalanithi avea 36 de ani atunci când a plecat din această lume, lucrurile capătă o altă valență. Un bărbat care are puterea ca din momentul în care află că este bolnav de cancer pulmonar să aștearnă pe hârtie ceea ce simte și cum percepe el toată această desfășurare a evenimentelor.

Recunosc că am intrat în poveste cu totul iar timpul în care am citit-o s-a dilatat, trăind și eu, alături de Paul și familia lui, drama prin care au trecut. O tristețe incomensurabilă te cuprinde dar nu ești lipsit de o undă de încredere și de optimism pentru că modul în care gestionează familia întregul proces este admirabil.

Acest bărbat reușește în scurta lui trecere prin acest univers să realizeze multe, practic învățând mereu. Începe prin a alege literatura  reușind să devină licențiat și masterand în arte și literatura engleză. Ceva a determinat schimbarea macazului pentru că a vrut să-și facă un doctorat pe literatura engleză dar a decis să urmeze cursurile Facultății de Medicină de la Yale unde a absolvit cumm laude. Toate datele îl recomandau ca pe un viitor om de știință numai că destinul a ales să fie altul.

În momentul în care a aflat că este bolnav, relația cu soția lui, medic și ea, era într-un impas, dar au reușit să se mobilizeze, ea să priceapă și să aleagă să-l sprijine total, nu să-l părăsească. Relația lor de familie, aici incluzând și bunicii ori frații, este una specială, peste care merită să te apleci și să reflectezi.

Poate că viețile și identitățile pacienților noștri se aflau în mâinile noastre, însă moartea învinge întotdeauna. Chiar dacă tu ești perfect, lumea nu e. Secretul constă în conștientizarea faptului că nu ai încotro, jocurile sunt făcute, vei pierde, mâinile și judecata ta vor da greș la un moment dat și totuși te vei lupta să învingi. De dragul pacienților tăi. Nu poți atinge perfecțiunea niciodată, dar te poți încrede într-o asimptotă, pe care alergi și te străduiești din răsputeri, fără oprire. (pagina 104)

 

Pierdut în ținutul pustiu și fără personalitate a propriei morți și negăsind nici un fel de stimulent în lumea studiilor științifice, a căilor moleculare intracelulare și în curbele nesfârșite ale statisticilor de supraviețuire, am început să citesc din nou literatură.

Oricine scrisese vreodată ceva despre moarte. Căutam un vocabular cu ajutorul căruia să înțeleg moartea, să găsesc o modalitate de a mă defini și de a privi spre viitor din nou. (pagina 129)

Știu, poate părea că nu e tocmai indicat să faci o asemenea recomandare tristă acum, la final de an, dar viața e și despre asta și nimeni nu scapă. Mai devreme sau mai târziu toți le experimentăm.
De aceea urarea mea pentru anul ce vine este:

Mulți ani sănătoși!

„Fetița care a salvat Crăciunul” de Matt Haig

Primul gând care-mi vine în minte este că pentru noi Amelia nu a putut salva Crăciunul, dar l-a făcut să fie mai suportabil. Continuarea cărții „Un băiat numit Crăciun!” de Matt Haig despre care v-am povestit anul trecut aici a venit anul acesta și se numește Fetița care a salvat Crăciunul . Am comandat cartea de îndată ce a apărut pentru ca ea să se regăsească în pachetul adus de Moș Nicolae dar și pentru a o putea citi până la finalul lunii. Ceea ce s-a și întâmplat.
La noi în casă credința în Moș Crăciun este la cote de 1000% dacă se poate spune așa, pentru că toată lumea crede cu adevărat în existența lui. Ori poveștile acestea vin să confirme, de parcă mai era nevoie, asta.

Prima carte, cea în care Nicolas a devenit Moș Crăciun a rămas cumva neterminată și am avut speranța că va exista o continuare. Trebuia ca cineva să participe la toată acțiunea de distribuire a cadourilor de Crăciun iar cum Nicolas nu a făcut asta, a trebuit să apară Amalia, personajul principal al celei de a doua cărți.

O copilă sărmană, orfană de ambii părinți, nevoită să-și ducă traiul într-un azil de săraci condus de un om lipsit de inimă – Domnul Creeper. Amelia e o fetiță care este coșar, o meserie ce nu se mai practică în zilele noastre și care crede foarte tare în magia de Crăciun dar și în faptul că singurul care o poate ajuta este Moșul.

Cititorul intră într-o atmosferă plină de tonuri întunecate, multă ceață pentru că acțiunea se petrece în Londra, multă sărăcie și mațe ghiorăind dar pe lângă astea el are parte și de o întâlnire interesantă cu Charles Dickens și cu Regina Victoria în niște secvențe extrem de amuzante.

Nu trebuie uitată nici Spiridușa Adevărului, cea care ne-a atras atenția și în prima poveste și care și-a menținut atitudinea răutăcioasă pentru că, nu-i așa, de cele mai multe ori nu vrei să auzi adevărul el fiind foarte dureros.

Atunci când este vizitată de Noosh, ziarista care lucra la Zăpada Zilei, Spiridușa Adevărului are un comportament enervant și deranjant.

-Ți-aș oferi niște chec cu scorțișoară, dar îl vreau eu pe tot, îi spuse Spiridușa Adevărului.
– E în regulă, zise Noosh, ridicând vocea ca să-și acopere chiorăielile stomacului în timp ce-și scoase carnețelul. Ai ceva împotrivă dacă o să notez ceva pentru articol.
– Nu. Dar să nu mă citezi. Îmi place „aerul meu de mister”. Lucrez la el de ani în șir.
Spiridușa Adevărului se uita cu atenție la Noosh.
– Voi, elfii, arătați ciudat, îi zise ea. Cu degetele voastre groase, fețele late și picioarele ca buturugile de copaci. Vreau să spun, nu arătați la fel de ciudat ca Moș Crăciun, cu urechile alea bizare, rotunde ale lui, dar nici departe nu sunteți. (pagina 131)

Am citit alături de Luca într-un cadru de poveste: luminițele împodobesc și luminează întreaga cameră și pentru a nu răpi acest farmec, atunci când citim, apelăm la o lanternă. E un sentiment extraordinar pe care sunt bucuroasă că-l trăim.

Cum se termină povestea, dacă Amelia reușește să evadeze de la azilul domnului Creeper dar și cum procedează Moșul, trebuie să citiți cartea pentru a afla.

„Oare știi cum funcționează magia? Acea magie care îi face pe reni să zboare pe cer? Cea care-l ajută pe Moș Crăciun să călătorească prin toată lumea într-o singură noapte? Cea care poate opri timpul în loc și îți poate îndeplini visurile?
Cu speranță.
Așa funcționează.
Fără speranță, n-ar exista magie.
Nu Moș Crăciun, Blitzen sau vreunul dintre ceilalți reni fac magia posibilă în noaptea de Ajun.
Ci orice copil care vrea și își dorește ca ea să se petreacă. Dacă nimeni nu și-ar mai dori-o, n-ar mai fi nicio magie. Și pentru că noi știm că Moș Crăciun vine în fiecare an, acum știm că magia – cel puțin, un anumit fel de magie – este real.
Însă nu așa au stat lucrurile dintotdeauna.” (pagina 7)

Și pentru că am avut noroc și inspirație, de Crăciun, Luca a găsit în pachet și continuarea acestor două povești, Father Christmas and Me, cea care nu a fost tradusă în limba română dar pentru care nu e nici o problemă a fi citită în limba engleză. Ori abia așteptăm să vedem ce urmează.

Spor la citit povești frumoase!

Advent 2017 * Ziua cu numărul 24

Ultima zi a sosit. Pe înserat, la fel ca în fiecare an, sosește Moș Crăciun.

Dar până să ne bată la ușă, să ascultăm cum sună întrebarea cartolinei de astăzi.

 

Nu-mi iese din cap răspunsul dat de un coleg de-al copilului, care la întrebarea:

– Ce dorință ți-ai pune dacă ai ști că aceasta se poate îndeplini?
– Dacă aș ști că se îndeplinește, mi-aș dori ca nici un copil să nu primească daruri de la Moș Crăciun!

Cum sună asta? Cum vi se pare că este suflețelul din interiorul acelui băiețel?

Poate dacă ar ajunge să citească Crăciunul în cele mai frumoase povestiri, percepția s-ar schimba.

Un dar de care să te bucuri în tihnă, în așteptarea sărbătorii cu dulciuri și fulgi de zăpadă. S-au adunat aici comori de altădată pentru copii, părinți și bunici. Din ținuturi de vis sau din orașe adevărate, din păduri îndepărtate sau din case primitoare vin întâmplări și personaje ce povestesc Crăciunul cu un farmec cuceritor. Așa că oprește timpul în loc, dragă cititorule, și citește cartea unei sărbători pentru a cărei magie depun mărturie, printre alții, Charles Dickens, Mark Twain, Oscar Wilde sau Arthur Conan Doyle!

 

Spiridușii Crăciunului de Charles Dickens

Uriașul cel egoist de Oscar Wilde

Crăciunul în Pognac de Harriet Beecher Stowe

Scrisoare de la Moș Crăciun de Mark Twain

Granatul albastru de Sir Arthur Conan Doyle

Darul magilor de O. Henry

Viscol și soare de Crăciun de Elizabeth Gaskell

Dar de Crăciun de la indianul Pete de Herbert W. Collingwood

Primul pom de Crăciun de Henry van Dyke

Șapte drumeți sărmani de Charles Dickens

Sărbători de vis, cu sănătate și tihnă! Crăciun fericit!

 

Școlărel de clasa a V-a * Ce are în comun Enescu, „Cum e să fii fată” și o ie? Cum ce? Cristina Andone!

Am avut plăcuta surpriză să primesc un colet de la Cristina Andone. Dar adevărata mirare a venit atunci când l-am desfăcut.
Trebuie să mărturisesc că îmi doream să fie cartea cu Enescu și hora razelor de soare, varianta finală, pentru că în iarnă, Cristina a dorit să ne fericească în preajma sărbătorilor, trimițându-ne un exemplar înainte de a vedea lumina tiparului într-un tiraj corespunzător.

Am povestit despre bucuria aceasta în articolul:

Da, am recidivat! Când lumea învârte la cozonaci eu goblenesc un scatiu

Acum, cartea cu Enescu a venit în hăinuțe prețioase, însoțită și de CD-ul aferent. Cine cunoaște Poveștile din Pădurea muzicală, știe că fiecare carte este însoțită de un CD. Volumul aceasta a trebuit să treacă prin multe peripeții până să ajungă la micii cititori. Dar poate așa, ea va fi și mai apreciată pentru frumosul pe care-l răspândește, dar mai ales pentru îndemnul pe care-l face celor pe care-i întâlnește, de a asculta muzică de calitate, muzică adevărată.
Pe lângă cartea mult așteptată, în colet am mai găsit o ie. O ie frumoasă, care atunci când a văzut-o, Luca m-a întrebat dacă nu o poate purta el. Am învârtit-o pe toate părțile, am probat-o și pipăit-o. Am privit cu atenție modelul de pe ea și i-am urat bun venit în căsuța noastră, invitând-o să șadă în colțul nostru muzical.                               

Și asta nu a fost tot! Cu tușul încă neuscat pe pagini, cartea Cum e să fii fată  a poposit în brațele mele.

Am citit câteva din cele nouă autoare, pe cele care-mi sunau cunoscut, rămânând a mă împrieteni cu celelalte în zilele ce urmează. Abia aștept!

Așadar, chiar dacă nu mă numesc Maria, am primit un cadou… pfuai… cum să-i spun?
Tămăduitor? Daaa, așa cred că i se potrivește mânușă acest termen, acum.
Îți mulțumesc, vraci al sufletului meu!

Activități educative copii – Dacă e sezonul lor, să le citim! „Un băiat numit Crăciun! de Matt Haig

Din capul locului trebuie să spun că datorită lui Ani, de la Talente de Năzdrăvani, „Un băiat numit Crăciun”, cartea despre care doresc să vă vorbesc a ajuns în tolba lui Moș Crăciun având destinația noastră. La ea am văzut-o prima dată, pentru ca mai apoi să vină un potop de notificări despre. Am spus că a ajuns în tolba moșului? Păi nu era nevoie că deja se afla acolo. 🙂

20161229_204804
Cartea a adunat deja recenzii destule și pentru o mai bună analiză le puteți accesa, dar eu doresc a vă spune cum s-a văzut și simțit lectura acestui text prin ochii fiului meu cel mic cel care este convins 1000% (am mai spus?!) de existența Moșului, dar și a mea. Unde mai pui, că în corespondența din ultimul an, numele lui Blitzen a apărut specificat la un moment dat.

-Vezi, mama! Ți-am spus eu! Există și Moșul și Rudolf dar mai ales Blitzen. <3

img635-copy

Nu e nevoie să mergem mai departe de titlul pentru a afla că este vorba despre povestea Moșului, dar trebuie să citim pentru a vedea cum anume și-a imaginat-o autorul, unul tânăr – dacă spun eu și mai adult- vorba lui Luca. 🙂
Nikolas este un copil de unsprezece ani care emană atât de multă bunătate încât pe parcursul a 150 de pagini, l-am ținut strâns la piept, dorind a-i mai ostoi durerile; în primul rând a-l încălzi, pentru că eu neputând gestiona frigul am impresia că nimeni nu poate iar mai apoi a-l feri de toate relele. Mi-am pus întrebarea, pe parcursul lecturii, de nenumărate ori, de ce trebui să treci prin așa cazne pentru a demonstra bunătatea și toate celelalte calități bune pe care le ai și vrei a le dărui? Dar cred că așa se construiește o poveste bună, ăsta răspuns l-am agreat cel mai mult. 🙂

20161227_140937

img668

– Vezi, mama? și tatăl lui Nicolas îi spune povești în fiecare seară! Povești cu elfii din Nordul Îndepărtat.

La viața lui, Nikolas primise doar două cadouri: O sanie de lemn și o păpușă cioplită dintr-un nap. Dar el era foarte fericit acolo unde trăia, alături de tatăl lui, mama fiindu-i omorâtă de un urs.

Totul în viața lui s-a schimbat atunci când, într-o  seară, la poarta casei lor a bătut Anders, un vânător. El i-a propus tatălui să plece într-o expediție în urma căreia s-ar fi ales cu foarte mulți bani. Tatăl a plecat și l-a lăsat pe băiat cu mătușa lui, o întruchipare a răului și disprețului.

Copilul a îndurat până totul până în ziua în care aceasta i-a făcut mâncare din jucăria lui, napul cioplit de mamă, și se hotărăște să plece în căutarea tatălui.

Întâlnirea cu Blitzen, renul rănit chiar de Andres și salvat mai apoi de Nikolas, se dovedește a fi extrem de importantă asta pentru că cei doi devin o echipă în adevăratul sens al cuvântului.

Nu vreau să-l uit pe Miika, șoricelul ce se adăpostește în buzunarul băiatului, visând la brânza mult dorită. Sunt momente în firul poveștii în care Miika are un rol minunat, de prieten și camarad iar asta parcă mai taie din asprime.
E atât de mult frig în cartea astea și în ciuda acestui fapt răzbate speranța și bunătatea, parcă nu e totul pierdut.
Nikolas și Blitzen ajung, aproape morți, în satul elfilor, iar aici, pentru că cei care i-au găsit și-au dat seama de bunătatea lor, le-au făcut o vrajă, un drimwick.

Un drimwick este un descântec al speranței. Nu faci decât să închizi ochii și să îți dorești ceva, iar dacă îți dorești exact așa cum se cuvine, atunci ți se poate întâmpla. Este una dintre cele mai vechi vrăji, apare în prima Carte a speranței și minunii. Asta-i o carte a elfilor despre magie. Mi-am așezat palma pe tine și pe prietenul tău ren și mi-am dorit să fiți calzi, puternici și mereu în siguranță.
– Mereu în siguranță? a întrebat Nikolas derutat, în timp ce Blitzen îi lingea o ureche. Dar asta e imposibil!
Micuța Noosh a oftat în timp ce Moș Topo i-a acoperit urechile.
– Elfii nu rostesc absolut niciodată cuvântul acesta, a zis el scuturând din cap. O imposibilitate este o posibilitate pe care nu ai înțeles-o… (pag. 97)

– Ca să vezi ceva, cu adevărat, trebuie să crezi în acel ceva. Dar să crezi cu adevărat. Asta e prima regulă a elfilor. Nu poți să vezi ceva în ce nu crezi. Acum străduiește-te foarte tare și vezi dacă ți se arată în fața ochilor ceea ce ai crezut. (pag. 99)

Copilul a nimerit în satul elfilor într-un moment nu prea fericit: tocmai fusese răpit un copilaș elf de către un grup de bărbați.
Aici aș dori să insist puțin pe două personaje cu care Nikolas are de a face:
Moș Vodol, șeful ales al elfilor, un bătrân posomorât care instaurase noi legi de când era la conducere. El în bagă în turn, care acum devenise închisoare odinioară fiind Turn de Întâmpinare.

Spiridușa Adevărului, o creatură care te-ai aștepta să arate foarte drăguț dar și să fie și când colo, ea are o atitudine răutăcioasă, uneori cu accente sadice asta dacă e să respectăm firul poveștii. Ea adora să se folosească de frunzele de hewlip, cele care aveau puterea de a face să explodeze capul celui care o mânca. Ar fi vrut ca lui Nikolas să-i explodeze capul dar trolul, colegul lor de celulă, a fost acela căzut în capcană.

Și a deschis gura (trolul) pregătindu-se să muște, când Nikolas i-a îndesat frunza de hewlip în gură. Spiridușa Adevărului bătea din palme entuziasmată.

Nikolas a auzit cum trolului îi chiorăie mațele. Era mai mult decât un chiorăit. Era mai mult decât un mârâit.

Sunetul puternic cu un mârâit creștea într-una înăuntrul trolului, iar acum îi ieșea din cap. Obrajii i se vălureau. Fruntea începea să huruie. Buzele să i se umfle. Ochii i s-au bulbucat. Capul deja mare,acum era mai lat decât umerii și trolul se chinuia să și-l țină sus, iar în acest timp Spiridușa Adevărului bătea încântată din palme.
– O să fie mișto de tot. Presimt eu!

Iar în acel moment capul lui Sebastian (trolul) a devenit așa de mare, încât a explodat, cu un bubuit puternic și umed. Sânge violet de trol și creier cenușiu de trol s-au împrăștiat peste tot. Pe pereți, pe Spiridușa Adevărului și pe Nicolas. (pag. 155)

Dar poate că adevărul e așa de crud că are așa înfățișare și dacă stai și te gândești mai bine, n-ar fi departe de … adevăr.

Nikolas mai trece prin tot soiul de aventuri și nu este de omis faptul că, la un moment dat, își pierde și tatăl.
Și, în aceste condiții, se hotărăște să rămână în satul elfilor, în căsuța lui din pădure nemaiavând ce căuta.
Devine Moș Crăciun cel adevărat în momentul în care a fost convins că poate dărui, în ajun de Crăciun, cadouri tuturor.img_20161229_145926

 

Credea atât de total, încât deja devenise reală. Nu avea rost să încerce să se gândească la o cale, fiindcă era imposibil. Iar singurul fel în care poți face ceva imposibil să devină adevărat nu este prin logică sau prin gânditul rațional. Nu. Ci prin a crede că este realizabil. Credința era metoda. Poți opri timpul în loc, poți dilata hornuri, poți chiar să călătorești prin întreaga lume într-o singură noapte, cu magia potrivită și credința în suflet.
Și asta avea să se întâmple de Crăciun. (pag. 264)

Știa că el – bărbatul pe nume Crăciun, care de fapt se simțea mereu tânăr cum fusese cândva, un băiat pe nume Crăciun în vârstă de șaizeci și doi de ani – nu avea cum să mai îmbătrânească nici măcar cu o singură zi.

Nu vreau să închei înainte de a-i mulțumi Veronicăi D. Niculescu pentru traducerea de vis.

un-baiat-numit-craciun

Activități educative copii – „Bufnița care se temea de întuneric”

Lecturile din vara asta ne-au dus către un subiect pe care l-am tot abordat de-a lungul timpului: frica.
Bufnița care se temea de întuneric vine să completeze informațiile și să elimine disconfortul provocat de una din frici, aceea de întuneric. Ea se așază într-un șir de frici care acum câțiva ani era destul de lung dar răbdarea și dialogurile, acțiunile pe care le-am intreprins în acest sens au reușit să-l mai scurteze. Nu să-l închidă pentru că nu cred că putem scăpa vreodată complet de frici, chiar dacă suntem ajunși la maturitate.
Iată că autoarea acestei povești, Jill Tomplinson, a ales ca protagonist puiul uneia dintre cele mai înțelepte păsări, așa cum este ea considerată; bufnița. Ori aceasta dă încredere micului (sau marelui :)) cititor că sfaturile vor da și rezultate.                                jill-tomlinson---bufnita-care-se-temea-de-intuneric---c1

Putem vedea, datorită ilustrațiilor semnate de Paul Howard dar și citi, de-a lungul celor 103 pagini cum Buf, puiul de bufniță de hambar, încearcă să înțeleagă noțiunea de întuneric și să-și înfrângă teama provocată de acesta.

Întunericul e nemaipomenit
Întunericul e blând
Întunericul e distractiv
Întunericul e necesar
Întunericul e fascinant
Întunericul e minunat
Întunericul e frumos
Acestea sunt capitolele în care întunericul este întors pe toate părțile. 🙂
Ce faci când ești o pasăre de noapte și teama de întuneric te face să-ți dorești să devii una de zi? Te comporți ca una de zi spre neliniștea părinților. Ei au înțelepciunea de a-l ajuta fără să-l certe sau să pară lipsiți de compasiune.
Micuțul stă în cuibul lui și așteaptă să mănânce proviziile aduse de părinții săi, dar cu timpul observă că acești sunt tot mai obosiți. Tatăl începe să-și piardă răbdarea iar mama vrea să doarmă în loc să călătorească. Pentru că mama are nevoie de liniște și pace pentru a se odihni, Buf părăsește cuibul și așa ajunge să interacționeze cu o sumedenie de personaje. Autoarea a avut grijă ca micuțul pui să nu întâlnească personaje negative ci doar pe cele de la care are ceva de învățat. În definitiv e o carte pentru copii, nu? 🙂
Adult fiind, ai tendința de a-l ocroti pe micul înaripat atunci când curiozitatea lui naște întrebări specifice vârstei.

Am spus că nu eşti o fetiţă adevărată. Fetiţele adevărate nu au coadă. Veveriţele au coadă, iepurii au coadă, şoriceii…
– Asta este o coadă de cal, zise fata. E cea mai lungă din clasă, adăugă ea mândră.
– Dar de ce ai vrea să arăţi ca un cal? întrebă Buf. (pag. 52)

20160822_092938

Luca a citit cu drag cartea și a fost alături de micuțul fricos.20160719_185532

Ba a trecut-o și în caietul cu lecturi. 🙂

Bufnița care se temea de întuneric

Va găsi Buf răspuns la întrebarea; „Cum e întunericul?” Nu vă rămâne decât să aflați. Spor la citit!

P.S. Mi-am adus aminte de o întâmplare, atunci când, în drumurile lui prin țară, tatăl copilului a găsit un pui de bufniță căzut dintr-un cuib. Ajunsese în stradă și era pericolul de a fi călcat de o mașină. A oprit, l-a dus într-un loc ferit, i-a dat apă și a plecat cu speranța că totul va fi bine.                                            20151019_16273620151019_165437

O fi fost tot un Buf, nu credeți?