Zi aniversară

Nici nu știu când au trecut. Sunt deja cinci.
Acum realizez că aniversez odată cu Harry Potter, pentru că azi e și ziua lui.
Pentru ultimul an, îi mulțumesc lui Mircea Ivan, un profesionist și un om de nădejde, la care nu trebuie să bați mult la ușă pentru ajutor și nici să insiști, pentru că este foarte prompt.
A fost frumos până aici, sper să fie și mai departe dacă nu mai bine, măcar la fel.

Cinci. Sună bine. 🙂

Antipa – Același muzeu, mereu diferit

Fiecare vară în care ajungem la București înseamnă și o vizită la muzeul Antipa. Urmăresc, de la an la an cum se schimbă preferințele copilului, iar acesta este un semn al acumulării de cunoștințe de la o vizită la alta.

Am un regret că nu suntem atunci când au loc tot soiul de activități tematice, peste an, activități la care am participa cu interes dacă nu ar exista acest impediment al distanței.
Acum sunt două expoziții temporare pe care, din fericire, le-am văzut în anii precedenți. În una este vorba despre fluturi tropicali, iar în cealaltă despre frumuseți de neatins.

Am intrat și am luat sălile le rând și am zăbovit, fiecare, acolo unde a dorit cel mai mult. Am remarcat prezența unui acvariu nou, foarte frumos, chiar de la începutul vizitei. Foarte colorat și plin de vietăți spectaculoase.

Apoi, rând pe rând s-au derulat prin fața noastră vietăți de pe toate continentele.

Din 19 mai și până pe 14 octombrie 2018, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” anunță deschiderea expoziției temporare „Kiseleff nr. 1. De 110 ani, orașul crește în jurul lui!”.

Expoziția propusă de Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” ne va purta printr-o călătorie imaginară în timp, în care vom descoperi, cu ajutorul fotografiilor, al documentelor, dar și al obiectelor, diferitele momente prin care a trecut clădirea muzeului în cei 110 ani de existență. Atracția principală a expoziției va fi reprezentată de una dintre himerele originale care ornau cornișa muzeului, dar mai ales de o reconstituire a grupului alegoric „Știința Zoologiei”.

Clădirea inaugurată pe 24 mai 1908 în prezența Regelui Carol I, a Principelui Ferdinand și a Principesei Maria, dar și a unei numeroase asistențe alcătuită din personalități marcante ale culturii românești, reprezenta primul edificiu din Regatul României realizat pentru a fi muzeu.

Muzeul de Istorie Naturală și Antichități a fost întemeiat în 1834 și a fost adăpostit inițial în clădirea Colegiului Sfântul Sava. În anul 1893, Grigore Antipa a fost numit la conducerea Secției de Zoologie a Muzeului de Istorie Naturală și Antichități, pe când aceasta se afla în aripa dreaptă a Palatului Universității din București. Peste numai un an, colecțiile de zoologie au fost mutate într-o casă particulară închiriată de statul român pe stada Polonă nr. 19. Noul director a depus un efort susținut și, doar în câțiva ani, a reușit prin expediții, achiziții și donații să realizeze un muzeu cu 10 săli, care era vizitat cu „adevărată aviditate” de către public. În anul 1903, Grigore Antipa prezenta Regelui Carol I și primului ministru Dimitrie Sturdza un memoriu în care solicita construirea unui local special pentru a instala colecțiile adunate și pentru a organiza în el un „Muzeu de Istorie Naturală cu toate secțiile care-i aparțin și demn de Capitala Țării”.

Eforturile lui Grigore Antipa sunt încununate de succes, iar guvernul alocă suma de 350.000 lei pentru făurirea muzeului. Proiectul construcției a fost încredințat inginerului Mihail Roco, iar fațadele noii clădiri au fost desenate de către cunoscutul arhitect Grigore Cerkez. În timpul lucrărilor, Spiru Haret îi sugerează lui Grigore Antipa ca frontonul clădirii să fie decorat cu un grup statuar care să reprezinte știința. Lucrarea avea să fie încredințată sculptorului Dimitrie Paciurea și, doi ani mai târziu, grupul alegoric numit „Știința Zoologiei” împodobea frontonul clădirii, în timp ce, deasupra sa, un vultur majestuos scruta orizonturile ajutat de două himere care flancau lateralele edificiului. Cutremurul din noiembrie 1940 a dislocat frumoasa alegorie a lui Paciurea, astfel încât a fost nevoie să se decidă demontarea sculpturii care amenința să cadă și să pună astfel în pericol viața vizitatorilor. Astăzi, doar fotografiile vechi ale clădirii ne mai amintesc de remarcabila operă de artă.

„Acest institut va fi o mare valoare pentru cultura poporului și pentru învățământul superior… În acest muzeu, pe lângă cultura științei se face și cultura națională” sunt cuvintele rostite de Regele Carol I la inaugurarea noii clădiri din Șoseaua Kiseleff nr. 1, clădire devenită simbol al zoologiei și muzeografiei de istorie naturală, simbol al orașului care de 110 ani crește în jurul său. (sursa: antipa.ro)

Nu doresc să închei înainte de a vă invita să aruncați o privire pe afișul de mai jos. Poate vă interesează ceva și să nu ratați.
Vară cu soare și activități reconfortante!

„Cum i-am spart nasul lui Stalin” de Eugene Yelchin

Vreau să vă povestesc despre o carte compactă (evenimentele se desfășoară în doar două zile) spusă din perspectiva unui băiat de zece ani, carte care se ocupă de unele probleme dureroase și foarte înfricoșătoare, aspecte foarte reale: abandonarea, trădarea și moartea.
Cartea lui Yelchin ne arată brutalitatea reală a vieții din timpul comunismului în timpul Războiului Rece, când campionii capitalismului (SUA) și ai comunismului (URSS) erau ocupați imaginar, ducându-l la supremație. Cu alte cuvinte, este o carte despre un război de la care a trecut mult timp, într-o țară în care probabil nu ați fost, dar fiind din România, l-ați trăit într-o oarecare măsură. Au fost mulți dintre semenii noștri care au simțit pe pielea lor ce a însemnat comunismul și toate utopiile lui, iar asta le-a marcat viața, a lor și a familiilor lor – asta dacă au reușit să rămână printre noi.

Sașa Zaichik dorește să devină unul dintre tinerii pionieri sovietici ai lui Stalin. El este deosebit de încântat că tatăl său, care lucrează în Securitatea de Stat, a fost de acord, la invitația directorului școlii,  să prezideze ceremonia. Dar în noaptea dinaintea ceremoniei, tatăl lui Sasha este arestat. Înainte de asta, copilul apucă să-i citească scrisoarea pe care o scrisese Iubitului Conducător.

Arestarea tatălui este primul indiciu care îi dă de bănuit lui Sașa că regimul lui Stalin nu este la fel de minunat cum credea el că este. La școală, în ziua următoare, Sasha este îngrozit când îi sparge accidental nasul unei statui reprezentându-l pe tovarășul Stalin. Cititorii ar putea crede că el exagerează atunci când spune că autoritățile vor vedea acest lucru ca un act de terorism, dar el nu este: Securitatea de Stat este chemată. El și colegii lui de clasă sunt încurajați să-l divulge pe vinovat, pentru că doar un dușman al statului ar putea face acest lucru. Deși nu s-a aflat niciodată cine a fost autorul stricăciunii, Sașa este informat că singura modalitate în care poate demonstra cu adevărat că este un pionier sovietic este de a-și denunța tatăl în mod public.

Cum i-am spart nasul lui Stalin va atrage cititorii care sunt suficient de sofisticați pentru a vedea în spatele cuvintelor unui narator nesigur. Deși Sașa are doar 10 ani, cei mai mulți cititori de 10 ani nu vor avea suficiente informații de fond despre această perioadă a istoriei pentru a vedea profunzimea naivității băiatului sau pentru a înțelege cât de greșit este optimismul său. Pentru un elev din școala gimnazială, această carte va aduce la viață o perioadă a istoriei de mult trecute. Nu există un personaj secundar iar asta face ca povestea să fie mai mult o parabolă decât un roman. Vocea lui Sașa este proaspătă și plină de viață și spune o poveste complicată într-un mod ușor de înțeles. Rostirii lui i se adaugă ilustrațiile alb-negru, în creion, semnate de autor care vin să completeze într-un mod extrem de inspirat povestea.

E un moment prielnic de a vorbi cu micul cititor despre cum ar fi fost să trăiască în Uniunea Sovietică în timpul dictaturii lui Stalin. Dar pentru noi, cei care am trăit în comunism o bună parte a vieții, nu așa cum era pe vremea lui Stalin, dar nici foarte departe, putem povesti din experiențele proprii. Pe urmă vine întrebarea firească: crezi că era posibil ca cineva să se simtă în siguranță?

Credința lui Sașa în Partidul Comunist și bunătatea lui Stalin sunt puternice. Iar aici e lesne de întrebat: când ai bănui că a fost înșelată credința copilului? Când crezi că Sașa însuși a înțeles?

Doi dintre colegii lui Sașa par să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat atunci când Securitatea de Stat arestează pe cineva. De ce crezi că au înțeles asta, pe când Sașa nu a făcut-o?

Sașa simte că ar fi bine să mărturisească că a rupt nasul lui Stalin, dar nu poate face acest lucru. Crezi că ar fi trebuit?

O poveste care va stârni multe amintiri părinților, și va înlesni multe discuții în care copilăria bunicilor va fi savurată la maxim.

Luca a dorit să o treacă în caietul de lectură, de aici înțelegând că i-a plăcut mult. Așteptăm și părerea voastră.

Balcik iulie 2018 – vacanța la mare – a șaptea zi și ultima

Gata!
S-a terminat și acest sejur la malul mării.
Al Mării Negre, dar pe malul bulgăresc.
Nu regret nici o secundă alegerea făcută pentru că de data asta am găsit altceva.

Un loc plin de istorie, pătruns de delicatețe, tradiții și viață regală, care iată că a dăinuit în ciuda tuturor vicisitudinilor. Toate astea le vezi dacă vrei și cauți puțin.

Locul în care am stat nu a primit calificative la superlativ, dar simți când oamenii doresc să facă mai mult și se zbat în această direcție. Mai e mult de lucru la cazare, mâncare, la spațiile de pe lângă hotel. Oamenii, mare majoritate din ei, au intrat într-un soi de delăsare, de dorință de a face puțin și a fi remunerați mult. Libertatea asta a fost înțeleasă greșit și mă gândesc că asta este valabil la oamenii care au trăit așa de mulți ani într-un regim totalitar. Nu mai avem o disciplină a muncii. Vrem, mare parte din noi, să ne facem că muncim, iar asta se vede peste tot.
Degeaba ai resurse și un postament de la care să continui, dacă tu distrugi și ce a mai rămas.
Mă uitam și aici; atât de multe flori înecate în bălării, o sumedenie de copaci sufocați de plante parazite, saci de gunoi aruncați în păduri, la nimereală, în loc să fie depozitați acolo unde le este locul. Despre asta este vorba, lucruri mărunte, nu cine știe ce chestii simandicoase.

M-a deranjat mult și atitudinea conaționalilor mei, mulți dintre ei extrem de zgomotoși, cu mințile năclăite de la băuturile all inclusiv, cu un vocabular sărac și agresiv. Parte din ei erau însoțiți de copii, niște imitatori perfecți. Ori ce să mai comentezi?

După ce-am trecut vama, am zăbovit ceva timp la Vama Veche. Spre deosebire de litoralul bulgăresc, unde era așa de puțină lume, aici era o puzderie de oameni și mașini, într-o simbioză aproape perfectă. Nu am rezistat prea mult, dar am făcut o plimbare mai lungă pe malul mării, că ne era dor.

După amiază am ajuns la București. Un loc de poveste pentru noi și sunt convinsă și pentru alții.
Vă invit să nu ocoliți Balcicul pentru că are ceva aparte, și nu o spun doar eu!

„Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac

Nu știu să fac analize literare despre cărțile pe care le citesc și care sunt atât de variate. Dar simt nevoia să vă îndemn să le citiți, asta dacă sunteți pe aceeași undă se simțire cu mine, pentru că nu trebuie ratate. În noianul de cărți care au apărut pe piața noastră, e foarte greu să alegi care să fie prima din teanc la citit. Auzi în stânga și-n dreapta, de la voci autorizate ori nu, despre romane super, de neratat. Eu una, ca un cititor pasionat, aleg de multe ori după criterii pe care nu le pot descrie și nici înțelege. Sunt cărți care pur și simplu se pun în coș, singure, și care se cer să vină la noi în casă. Pe unele le-am auzit cum strigă foarte tare, răstit, și le-am achiziționat și citit repede. Pe altele, le-am cumpărat mai greu și le-am citit atunci când le-a sosit timpul. E drept că ponderea lecturilor destinată tinerilor e mai mare, pentru că ora de lectură de seară alături de fiul meu cel mic, nu a dispărut. Nu uit să-i mulțumesc, de câte ori pot, de oportunitatea de a deschide așa porți fermecate.

Revenind la cartea despre care vreau să vă vorbesc acum, am știut că va fi citită la malul mării. Nu pot omite faptul că am întâlnit-o pe Tatiana la revista Literatura de azi, acolo unde a semnat preț de luni bune o rubrică intitulată Creta din buzunar.

Mi-au plăcut foarte mult cele scrise de ea și de îndată ce am auzit de această carte, am știut că o voi cumpăra. Și am și știut unde o voi citi. Pentru mine, marea exercită un farmec aparte, neegalat de nimeni și nimic, iar pe malul ei aleg să citesc numai titluri care știu că se vor plia perfect.
De unde știu?
Nu pot răspunde. Am citit așa de multe titluri care s-au așezat în memoria mea alături de multă sare încât știu că vor sta nealterate pentru totdeauna.

Începutul este șocant:

În acea dimineață, în care o uram mai mult decât oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată.

Descrierea mamei este deasemenea șocantă.

Din subsuori mamei îi creșteau doi sâni ca niște mingi de rugby țintind în direcții diferite, iar din cap – un păr de păpușă, pe care ea îl purta împletit în forma unei cozi de sirenă… Sirena-n călduri îi spuneau toți și se pișau de râs când venea să mă ia acasă. Tata o numea vacă proastă… Și doar eu eram obligat să îi zic mama.

Aleksy este un adolescent care află, în anul în care mama sa a împlinit 39 de ani, că este bolnavă de cancer și mai are foarte puțin de trăit. Este o vară pe care el o va petrece alături de ea, renunțând la o excursie la Amsterdam, și în care va avea prilejul să-și descopere mama așa cum nu o știa. O altă poveste pe care o află cititorul este aceea a familiei tânărului care trăiește în altă cultură, ei fiind de sorginte poloneză, dar trăind în Anglia.

Nu trebuie omisă povestea lui Aleksy ajuns la maturitate, un pictor nebun și genial.
Familia lor are un istoric încărcat unde regăsim de toate; violență, droguri, alcool, divorț și moarte. În toată nebunia asta singura care-și păstrează luciditatea este o bunică oarbă.

Mai multe nu voi spune ci voi atașa câteva citate din carte, cele pe care nu m-am putut abține să nu le subliniez. Spor!

Mika era cleiul, păianjenul nostru drag, care ne prinsese pe toți în pânza sa fermecată ca pe niște gâze și ne ținea acolo grămadă. Mika a fost singurul motiv pentru care ne-am simțit niște ani familie și nu ne-am ros beregatele dintr-o dată, ca niște câini turbați ce eram. (pagina 25)

Mi se pare fascinant să mori cu ochii plini. Mă întreb: care a fos ultimul lucru văzut de bunica? (pagina 43)

Un trup mâncat de cancer și un creier bolnav. În acea vară ne-am autodistrus mai mult decât în toți anii, totuși niciodată nu am fost mai plini de viață. Mama arăta ca o plantă de cameră care fusese scoasă la balcon. Eu arătam ca un creier lobotomizat. Eram, în cele din urmă, o familie. (pagina 48)

Piața de vechituri arăta de parcă Dumnezeu s-a împiedicat și și-a răsturnat geanta. Oameni peste lucruri, lucruri peste oameni – vestigii de vieți trecute împletite în rânduri multicolore, ca părul din pozele vechi ale bunicii. (pagina 64)

De ce să cumperi patru pahare, dacă bei doar din unul? De ce să-ți cioplești opt scaune, dacă mănânci mereu singur la masă? Pentru ce să aduci un lucru în casa ta, să-i promiți o viață, o poveste, iar apoi să îl lași neatins și netrebuit ani, zile, decenii? Să-l muți dintr-o cameră în alta, dintr-un gând în altul, să-l învechești și să-l ieftinești fără a te fi bucurat de el, iar la sfârșit să îl împingi în coșul unei muribunde care este o mincinoasă și mai mare decât tine, pentru că știe că moare, dar, iată, face achiziții. (pagina 65)

Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac
Editura Cartier

Balcik iulie 2018 – vacanța la mare – a șasea zi – Cronica unei eclipse de lună perfecte

Curat lucru!
Ziua a șasea a fost aceea a eclipsei de lună pe care am putut-o urmări de aici, în condiții perfecte, dar până la ea a trebuit să parcurgem întreaga zi.
Una care a fost cu cei mai puțini stropi de ploaie și aceea pe la ora 18:30, când ziua de plajă se cam încheiase.

Am început ziua tot la fel de matinali, și cu speranța că soarele va străluci așa, ca-n final de iulie. Nu a fost prea departe de ceea ce știam noi.

Un lucru care nu-mi place aici este organizarea. De dimineață, după ce oamenii încep să mișune, se trezesc și angajații să facă curat. Să măture și să pună substanțe dezinfectante în piscină, să golească coșurile de gunoi și scrumierele, să șteargă șezlongurile de apă și tot așa. Unde mai pui că am zărit pe unul dintre ei care arunca gunoiul după gard, în păduricea pe unde ajungi la plajă. Unii dintre noi suntem incorigibili!
E foarte frumos aici, extrem de multă verdeață, copaci – unul și unul, numai că trebuie personal pentru a întreține toate astea. Iarba e netunsă, copacii netoaletați, florile pline de buruiană, iar toamna deja își arată primele semne prin frunzele uscate de pe jos care nu-s puține. Îți vine să te suflici și să treci la treabă, dar nu pentru asta ai venit tu aici.

După ce am luat micul dejun, ne-am hotărât să rămânem la piscina hotelului. Am putut așa, printre nori și razele de soare care s-au jucat mereu de-a v-ați-ascunselea, să citim ce aveam în plan și să mai tragem cu ochiul la ce ne înconjoară. Nu multă lume, cum spuneam, mulți conaționali de-ai noștri, dar multe apucături și obiceiuri care nu vor însănătoși nația asta degrabă. Vorbe urâte, comportamente indecente, atitudini pe care nu le-ai vrea scoase în evidență printre străini.

Am observat și la masă: persoane care umpleau farfuriile aiurea, cu tot ce se găsea la bufetul suedez, mâncare risipită și foarte mulți oameni supraponderali. Parcă prea mulți!

Vara în care mama avea ochii verzi s-a așezat frumos la suflet, pentru că am reușit să o termin. Am scris despre ea și vă voi împărtăși și vouă părerea mea de cititor.

Luca s-a împrietenit cu un băiat din București și a petrecut cu el întreaga zi. Au stat mult în piscină, dar și la vorbă.

Marinela, de la Chișinău, a sosit la ora stabilită și a urmat o repriză de zbenguit în apă, pe care ea a denumit-o într-un fel, dar eu n-am reținut cum.

Pe înserat am făcut o luuungă plimbare pe malul mării, în sunetele fanfarei care cânta la Castelul Reginei Maria, dar și a forfotei care s-a întețit fiind pe final de săptămână. Sunt și foarte multe pisici, unde te uiți dai de ele, unele mai jucăușe altele mai războinice. Am văzut și câini, dar pisicile sunt net în avantajul lor.

Am ajuns la timp la hotel pentru a putea vedea eclipsa de lună. Din punctul ăsta de vedere suntem niște norocoși, pentru că aici fiind așa de senin, am putut urmări acest fenomen astrologic așa de fascinant. S-a putut urmări perfect, cu o claritate demnă de invidiat, atât luna care dispărea în umbra pământului, dar și planeta Marte, cea pe care nu o prea observi pe cer. Mă rog, noi, care suntem niște amatori.

Nu am avut instrumentele necesare pentru a fotografia însă am instalat pe telefon un telescop care ne-a ajutat să urmărim puțin mai de aproape.

Eclipsa de Lună din 27 iulie 2018 este a doua eclipsă de Lună din anul 2018. Este a doua eclipsă totală, dintr-o serie de trei, care se produc la un interval de circa șase luni. Este și o eclipsă totală centrală, Luna trecând prin centrul umbrei Pământului. Este prima eclipsă centrală de Lună, după cea din 15 iunie 2011.

Întrucât se produce când Luna este aproape de apogeu, această eclipsă va fi cea mai lungă eclipsă totală de Lună din secolul al XXI-lea, cu o fază de totalitate de aproape 103 minute. (sursa: wikipedia)

Am stat înveliți cu niște prosoape, pentru că era destul de rece și vântul începuse să bată, până luna a fost acoperită de tot. Apoi ne-am retras. O zi de care ne vom aduce aminte cu drag.

Mâine, sejurul nostru aici se termină. Dar a fost frumos!

„Wolf Hollow” de Lauren Wolk

La doisprezece ani am învățat să mint.

Așa începe un roman pentru copii și adulți deopotrivă, un roman pe care n-ar trebui să-l excludeți din lecturile acestei veri. Spun acestei veri, pentru că la noi acum a ajuns, apărută fiind la Editura Arthur în anul 2017.

Lucrurile nu sunt deloc simple în Wolf Hollow, și aceasta aflăm din primul roman al lui Lauren Wolk. Ea a creat o lume fascinantă în munții din Pennsylvania în 1943, unde eroina Annabelle are parte de evenimente care-i vor schimba viața.

În acest roman, Annabelle învață să vadă lumea, mai ales după ce a câștigat un aparat foto și developarea filmelor pe toată durata vieții. Aparatul foto este împrumutat lui Toby, un veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, care, va transforma pentru totdeauna viziunea lui Annabelle și a cărui fotografii joacă un rol esențial în drama ce se va desfășura.

Annabelle este chinuită de o nouă colegă, Betty Glengarry, o „fată cu inimă întunecată, care a venit pe dealurile noastre și a schimbat totul”, o fată incorigibilă care o amenință pe ea și pe frații ei, un copil care are niște manifestări agresive ce vor avea un deznodământ tragic.

Nu mai voiam amenințări și vânătăi și sărmane prepelițe moarte.
Nu mai voiam să am de-a face cu oameni care strâng păsările de gât, cu zâmbetul pe buze.
Voiam ca Betty să se întoarcă de unde venise.
Voiam să dau timpul înapoi. Voiam să desfac ce se făcuse. Voiam să șterg orice amintire. Să fiu cine fusesem înainte de venirea ei: o persoană care nu dorea răul altora. Căruia nu-i trecuse măcar prin cap una ca asta. (pagina 59)

Din cauza lui Betty, Roth, prietena și colega de clasă a Annabellei va pierde un ochi, dar Betty îl învinovățește pe Toby, provocând o cascadă tragică de evenimente în care numai Annabelle este lăsată să expună adevărul. Așa cum Annabelle își dă seama curând: „Adevărul era atât de strâns legat de secrete, încât nu puteam spune cu ușurință nimic fără să spun prea mult”.

Wolf Hollow este fascinant, cu ritm rapid, are o intrigă excelentă, bine reglată. Nu este o poveste cu un sfârșit fericit; în schimb, le oferă tinerilor cititori și deopotrivă celor mai mari un subiect de o mare complexitate morală reală.
E impresionant să vezi unitatea familiei Annabellei, care sunt relațiile dintre membrii ei, și cum anume hotărăsc să rezolve situația. În acel cămin e multă căldură, siguranță, chiar dacă sub acoperișul casei se adăpostesc mai multe generații.

Fata are prilejul de a sta de vorbă cu Toby, cel socotit de toți, mai puțin de mama ei, un ciudat, și de a afla lucruri care o vor face să privească acțiunile lui din altă perspectivă.

Spunea o poveste. Despre lucrul rău pe care-l făcuse.
Despre sunetul glonțului care străpunge un craniu.
Despre gustul țărânei frământate cu sânge. Despre mirosul ei. Despre cum e să stai ghemuit într-o tranșee noroioasă, care se zguduie la fiecare obuz, și să te întrebi dacă nu cumva fuioarele de gaz toxic se furișează pe terenul de deasupra, ca niște șerpi, tot mai aproape și mai aproape. (pagina 155)

Vă invităm să citiți o poveste în care o fetiță învață să spună adevărul după ce trece prin niște experiențe de neuitat.

Wolf Hollow era, însă, și locul unde, în pragul celui de-al doisprezecelea an de viață, învățasem să spun adevărul. Adevărul despre lucrurile de care este imposibil să fugi. De care nu e bine să fugi. Oricât de ispititor ar fi. (pagina 252)

Balcik iulie 2018 – vacanța la mare – a cincea zi

În ziua asta a fost vorba despre hidrobiciclete, un petec de nisip, firimituri de soare și ploaie, foarte multă ploaie.

Prima oră nu a arătat așa de drăguț, cum îți dorești atunci când ești în vacanță pe litoral.
Nori, mulți nori.
Frig. Prea frig pentru un 26 iulie.
Nu am stat la piscină ci am plecat la mare pentru că am spus noi că nu ne prinde ploaia și am progozat corect. Mai la vale de hotelul nostru este un petec de pământ unde sunt puse câteva șezlonguri, cu umbrelele aferente. Ca să stai pe ele trebuie să plătești 21 leva, câte 7 pentru fiecare piesă. Paradoxul a fost că în ciuda norilor, umbrela trebuie s-o plătești dacă vrei să nu stai direct pe nisip.
Am vrut ca măcar o zi să stăm la plajă, ca-n trecut, iar Luca s-a bucurat foarte mult de varianta asta.

Caramel și Berend s-au așezat cuminți pe șezlong și au așteptat să vadă ce anume vrem să facem. Ne-am luat cu noi lecturi proaspete; eu/mama – Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac, iar Luca – Grădina de la miezul nopții de Philippa Pearce.

Acolo, pe plajă, exista o hidrobicicletă, și o puteai închiria pentru o plimbare cu 20 leva, atât fiind costul unei ore. Nu am stat pe gânduri și ne-am îmbarcat toți patru.

A fost o alegere bună pentru că marea era liniștită, senzațiile oferite de aceste plutiri fiind reconfortante.

Luca s-a tot foit când în spate, când în față, dorind a experimenta tot ce era posibil în situația dată.

Am plecat puțin după prânz, iar după masă, am venit la piscină, asta pentru că soarele tot nu era ieșit din nori. Întâlnirea cu un spiriduș a pricinuit un mic joc de rol. Interesant și încercați dacă aveți prilejul.

Lume extrem de puțină, dar în ciuda acestui fapt, Marinela, animatoarea de la Chișinău, a fost nelipsită de la program. S-au adunat vreo doi amatori de exerciții în bazinul cu apă.

Ne-am retras în cameră, să fi fost în jur de patru, iar după ce ne-am spălat a venit potopul. A plouat torențial de fugeau oamenii ca potârnichile. Și a tot plouat câteva ceasuri bune, cu tunete și fulgere și cu lumina tăiată, pentru că am stat și fără lumină zeci de minute bune. Și la masă tot pe întuneric am mâncat, ce s-a putut în condițiile date. Nici semnal la telefon nu am avut, ca să nu pomenesc de internet ori alte farafastâcuri.

Ne gândim că dacă și mâine e la fel, să plecăm, pentru că nu are rost să stai într-o cameră de hotel, nu ai ce face. Citești cât citești, dar la un moment dat te saturi și de asta.

Rămâne să vedem ce ne rezervă a șasea zi de vacanță la mare. Noi suntem optimiști! Și dacă plouă e vremea melcilor. nul acesta au fost niște privilegiați, deja se știe. 🙂

Balcik iulie 2018 – vacanța la mare – a patra zi

Ziua a patra a început dimineață, dimineață de tot, atunci când am răsfoit poveștile Reginei Maria. Nu puteam trece pe lângă ele fără a le achiziționa, atunci când am mers în vizită la Castel.
E o carte în format mare, cuprinde patru povești și este ilustrată măiastru de Detelina Dimova. Poveștile sunt: Lulalu, Copila soarelui, Poveste de Crăciun și Povestea trandafirului.

După ce-am mâncat micul dejun am plecat la mare, nu la piscină. E un regret legat de asta pentru că nu putem merge pe malul mării, cu picioarele prin apă, deoarece plaja nu permite acest lucru. Am ajuns pe un petec de nisip, acolo unde se îndrămădeau prea mulți în așteptarea soarelui, scump la vedere. Noi, am avut parte de povești, că tot am început așa ziua, pentru că lângă noi sunt doi naratori iscusiți: Caramel și Berend.

Pe lângă ei am mai avut un companion, un cățel, care nu știu dacă era cățel ori cățelușă, însă pot afirma că era extrem de prietenos, dar mai ales flămând. A stat cu noi atâta timp cât am zăbovit acolo.

Astăzi, până pe final de zi, am avut parte de tot soiul de întâlniri marine. Dimineață, un șarpe de mare, firav și curios, a stârnit multe comentarii, dar mai ales frici. Era așa de curios că își tot scotea capul deasupra apei, evident și să respire. Mai târziu, unul dintre frații lui a fost înhățat de un pescăruș, într-un manevră demnă de un pilot iscusit.

Am citit mult și cu spor, eu terminând o carte super faină, Minciuni pe canapea de Irvin Yalom, despre care voi scrie de îndată ce ajung acasă. La lectura de seară am terminat Wolf Hollow de Lauren Wolk, un roman ce merită parcurs de copii și adulți deopotrivă. Luca a fost curios de poveștile Reginei.

Pe lângă șerpișori, că pe parcursul zilei s-au dovedit a fi mai mulți, am avut ocazia să admirăm multe meduze. Sunt așa de delicate, diafane, elegante, mișcărilor lor părând a fi studiate.

Plimbarea de seară fost tot una de prins în povești. Nu a pluat și nici vântul nu a bătut, poate de aceea și marea era așa deliniștită și plină de vietăți. Ne-am agățat câteva culori și forme de suflet, cine știe cînd vom avea nevoie de ele.

Am plecat la hotel cu o imagine tatuată pe retină, însoțită de o întrebare: se pare că acolo e capăt de drum, dar nu-i așa, că drumul e mai lung, dar nu se vede?