„Harun și Marea de Povești”/„Haroun and the Sea of Stories” Salman Rusdie

Zilele trecute, în timp ce căutam lecturi mai interesante pentru noi, amândoi, privirea mi-a fost atrasă de cartea lui Salman Rushdie, Harun și Marea de Povești. O aveam de mai multă vreme și pentru că pe lângă cea în limba română o avem și pe cea în engleză, Haroun and the Sea of Stories, i-am măsturisit lui Luca gândul meu: de a o citi fiecare, în același timp, dar eu în română și el în engleză. Știam că-i plac astfel de provocări și nu a trebuit să spun de două ori că am și trecut la treabă. Am avut momente minunate când am citit, fiecare pe limba lui, bucățile de text care ne-au impresionat.

În spatele multora dintre cele mai interesante și mai vesele povești adresate copiilor se găsesc, ascunse, umbrele evenimentelor reale și adesea nefericite din viața autorilor lor. Multe dintre animalele lui Beatrix Potter scapă de mediile domestice claustrofobe cum ar fi cele ale propriilor părinți victorieni care respectă reputația. Peter Pan nu ajunge niciodată la maturitate. Și E. B. White care, copil fiind, a fost descris și asemănat cu un șoarece, el devenind  eroul „Stuart Little” un șoarece născut într-o familie umană.

Cartea remarcabilă scrisă de Salman Rushdie copiilor, se încadrează acestui tipar.

„Harun si Marea de Povești”, la suprafață, este o poveste plină de viață, minunat concepută. Urmează povestea folclorică clasică în care eroul călătorește pe tărâmuri stranii pentru a ridica o vrajă în țara sa natală sau pentru a-l vindeca pe tatăl său de o boală fatală. În cursul acestei povesti, el este ajutat de tovarăși care au puteri supranaturale și se confruntă și învinge un magician rău.

Tânărul erou al lui Rushdie, Haroun, este fiul renumitului povestitor Rashid (o anagramă aproape de „Rushdie”), Khalifa (Calif), cunoscut sub numele de „Noianul de cuvinte”. Rashid este capabil, ca și Orfeu, să capteze atenția păsărilor și animalelor. Dar „norocul are un mod de a pleca fără cel mai mic avertisment”. Într-o zi, soția lui Rashid îl părăsește pentru un vecin, un funcționăraș pricăjit, sfrijit, smiorcăit, tâmpit, calic, zgârcit care urăște poveștile; își pierde darul și nu poate decât să spună „arcă, arcă, arcă”.

Poate nu întâmplător această afecțiune care l-a cuprins pe Rașid, este paralelă cu necazul țării, care se numește Alifbay („alfabetul” din Hindustani, cele mai multe denumiri din cartea derivă din această limbă și există un glosar binevenit la finalul cărții). Harun trăiește într-un

oraș trist … cel mai trist dintre toate, așa de devastator de trist, că își uitase propriul nume. Era așezat pe țărmul unei mări îndurerate, plină de peștiposaci, atât de amărâți la gust, încât cei care îi mâncau începeau să râgâie de melancolie chiar dacă cerul era senin. (pagina 9)

În această poveste, durerea face ca cineva să-și uite numele și să-și piardă capacitatea de a vorbi; și nu e de mirare, având în vedere viața recentă a autorului său: sub câte nume false și uitate, în câte orașe triste se întreabă cineva, domnul Rushdie a trebuit să se ascundă în ultimii ani de la publicarea romanului său „Versetele Satanice”?

Cel care este răspunzător de durerea lui Rashid este tiranul sinistru al țării întunecate a lui Chup, Khattam-Shud, al cărui nume înseamnă „complet terminat”, „peste și terminat”. El este „Inamicul tuturor Poveștilor, chiar și a Limbii înseși”. Adepții fanatici ai lui Khattam-Shud au jurat o tăcere și lucrează tot timpul pentru a otrăvi Marea de Povești. Țara lor nu este doar întunecată și fără zgomot, ci înghețată de frig: „un loc de umbre, de cărți care poartă cătușe și limbi rupte”.

– Dar de ce urâți atât de mult poveștile? întreabă Harun când se confruntă în cele din urmă cu tiranul. Poveștile sunt distractive.

„Lumea, însă, nu este pentru distracție … Lumea este pentru a fi controlată”, răspunde Khattam-Shud.

Khattam-Șud nu șuiera ca lingăii săi și nici nu croncănea și nu bolborosea ca Mudra, Războinicul Nălucă, ci vorbea clar, cu o voce monotonă, lipsită de orice inflexiuni, o voce pe care nimeni nu și-ar fi reamintit-o vreodată dacă nu ar fi aparținut unui asemenea Personaj puternic și înspăimântător. (pagina 182)

Deși există întuneric și tăcere în centrul orașului Chup, cea mai mare parte a poveștii este plină de energie comică și de viață. În timpul călătoriilor sale, Harun, ca și Dorothy în Oz, dobândește trei tovarăși fantastici: Duhul Apei; Domnul Dakkă, șoferul nebun al poștalionului, care se transformă într-o pasăre mecanică cu abilități telepatice; și Mali, „bătrânul și nodurosul Grădinar Plutitor”, din alge marine. De asemenea, Harun vizitează comunități ciudate și izolate, cum ar fi cele din cărțile Oz: în Moody Land, de exemplu, clima este afectată de starea de spirit a locuitorilor, nu viceversa.

Dacă este sigur că „Harun și Marea de Povești” îi bucură pe copii, ea conține, de asemenea, distracții pentru adulți. În călătoria sa, de exemplu, Haroun întâlnește doi pești Multiflenci

Așa deci”, se gândi Harud plin de uimire, „există cu adevărat Pești Multiflenci în Mare, după cum a spus Înfunuratul Durru; iar eu într-adevăr am făcut un drum lung, după cum a spus tatăl meu, și am aflat că un astfel de Pește poate să fie, în același timp, Pește Înger”. (pagina 96)

Războinicul Nălucă, Mudra, cel care vorbea prin Limbajul Gesturilor, Abhinaya, cel mai vechi dintre toate și pe care, din întâmplare, tatăl lui Harun îl știa.

Mudra și Umbra lui începură să aprobe furios din cap. Umbra își puse și ea sabia în teacă și începu să folosească Limbajul Gesturilor cu aceeași rapiditate ca și Mudra, așa că Rașid se văzu obligat să-i oprească.
– Stați așa. Numai câte unul, vă rog. Și încet; n-am mai făcut asta de foarte mult timp și mergeți prea repede pentru mine. (pagina 152)

Grădinarul Plutitor spune cititorului care este unul dintre efectele rele ale otrăvirii Mării Poveștilor: „Anumite romane populare au devenit doar liste lungi de mers la cumpărături.

Dacă există o concluzie încurajatoare care trebuie trasă este aceea că un povestitor ca Rashid este mai periculos pentru un tiran decât o armată. „Ceea ce începe cu povești se termină cu spionaj”, spune Khattam-Shud. „Povestirile fac probleme.” Deci ei o fac; acesta este motivul pentru care avem nevoie de ele.

Ne-am bucurat sufletele cu amintiri de pus la rană, pentru timpurile când va fi nevoie, și am luat cartea în natură. Am mai spus, și tot repet, nu aveți idee cum se citește în natură, acolo unde păsările, foșnetele frunzelor, joaca vântului și clipocitul râului alcătuiesc un fundal sonor aparte.
Pentru că de lângă noi Caramel nu putea lipsi, a auzit și el multe fragmente, fiind extrem de curios. Parcă nu-i era chiar străină o lume așa de otrăvită, mai ales după ce a luptat cu lemnoșii din greu.

– Dar dar dar ce rost are să dai cuiva Libertatea Cuvântului, declamă Darr Pupăza, dacă nu se poate folosi de ea? Și nu e Puterea Cuvântului cea mai mare dintre toate Puterile? E clar că trebuie exercitată la maxim. (pagina 130)

„Metodă nouă de scriere și cetire” sau „deosebirea dintre pedagogie şi dresură”

Abecedarul lui Ion Creangă a fost timp de douăzeci de ani considerat a fi cel mai bun manual din țară.

Pe data de 8 iulie 1868 apărea, la Iaşi, primul manual al lui Ion Creangă, intitulat „Abecedar – Metodă nouă de scriere și cetire pentru usul clasei I primaria”. Manualul a fost conceput cu ajutorul institutorilor C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu, a avut 23 de ediții succesive, până în 1893.

„Creangă se uni cu cinci institutori (…) spre a comunica un abecedar ca lumea. Până atunci, copiii învăţaseră să citească cum da Dumnezeu şi după cum era şi dascălul, cărţi fiind puţine şi proaste…”, remarca G. Călinescu, în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

Deoarece trebuia tipărită pentru a ajunge pe băncile copiilor, lucrarea a fost propusă societății Junimea. Chiar dacă nu avea un corp de literă potrivit, necesar învățării scrisului de mână, autorii s-au adresat „Societății pentru învățătura poporului român” de la Iași, care a analizat manualul și a recomandat tipărirea lui.

„Încă din primii ani de învăţământ, Creangă începu să strângă material în vederea unui manual pe care găsi cu cale să-l facă în unire cu alţii, ca să-l poată răspândi mai bine, şi după trei ani de institutorat se aşeză la treabă. Strânse abecedare ardeleneşti şi străine, şi, ca să le poată citi, începu chiar să ia lecţii de limba franceză de la colegul I. A. Darzeu. Dar se plictisi curând şi se încredinţă probabil că pentru o treabă aşa de simplă ca învăţarea scrierii şi cititului ajunge o minte dreaptă şi o bună stăpânire a limbii naţionale”, adaugă criticul literar G. Călinescu.

Ministerul Instrucțiunei Publice și al Cultelor, din 11 septembrie 1868, a fost cel care a aprobat apariția Abecedarului; apoi, în 1876, manualul a devenit valid prin decretul domnesc al domnitorului Carol.

Riguros structurat, manualul se constituie din: partea I, care cuprinde literele mici de scris şi de tipar; partea a doua conţine sunete, silabe, cuvinte şi propoziţii. În partea a treia sunt incluse texte uşoare, morale, alături de poezii, proverbe şi rugăciuni. La sfârşit, manualul conţinea un tabel în care sunt notate în paralel buchiile şi literele latine, pentru a veni în ajutorul elevilor care treceau de la învăţatul în grafie chirilică la cel în grafie latină.
În ediția a V-a, Creangă a inclus în manual și povestea „Ursul păcălit de vulpe”.

Abecedarul lui Creangă s-a bucurat de un veritabil succes și a fost difuzat în întregul Regat, servind inclusiv ca suport de curs pentru instruirea adulților, în armată. La ediția a cincea, din 1871, cartea a ajuns la tirajul de 36.000 de exemplare, un adevărat record pentru acele vremuri. În anul morții lui Creangă, fusese publicat deja în peste 500.000 de exemplare. Cartea i-a adus lui Creangă un câștig substanţial, care i-a permis să-și cumpere casă și să trăiască „fără a se umili tagmei preoțești”. Totodată, încurajat de succesul ei, Creangă a redactat în continuare și alte lucrări didactice, tot în colaborare: „Învățătorul Copiilor”, „Carte de cetire în clasele primare de ambele secse”, „Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică” și „Geografia Județului Iași”.

„Deosebirea între metoda propusă de această broşură şi învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcoalele noastre, este deosebirea dintre învăţământul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorărei de lucruri, neînţelese de copii şi este deosebirea dintre pedagogie şi dresură… Oricât de modestă în aparenţă ar fi cartea, ea însemnează începutul unei reforme adânci în instrucţia elementară: ea a rupt-o cu dogmatismul, isvorul metodei propuse este însăşi natura inteligenţei, procesul ei de desvoltare”, asta spunea Eminescu, care de multă vreme era revizor școlar.

Abecedarul lui Creangă, fără îndoială, reprezintă una dintre lucrările care stau la baza dezvoltării limbii și literaturii române. Multe decenii manualul a fost utilizat pe scară largă și poate n-ar fi rău să ne mai aplecăm și acum asupra lui. Ceea ce se petrece în sistemul nostru de educație ne îndeamnă la așa ceva.

(sursa foto: ziuaconstanta.ro)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

„Pavilionul femeilor” de Pearl S. Buck

„Pavilionul femeilor” de Pearl S. Buck (1946) este o bijuterie de roman care povestește despre trezirea spirituală și intelectuală a doamnei Wu, o soție răsfățată a unei case bogate din China. La aniversarea vârstei de patruzeci de ani, doamna Wu își anunță soțul că a sosit momentul să se retragă din viața de cuplu, ocupându-se doar de administrarea moșiei pe care o aveau. În locul ei dorea să aducă o fată tânără, pe post de concubină, care să aibă grijă de trupul domnului Wu.
Se ocupă personal de acest lucru și reușește să aducă în casă o orfană, pe care o numește Xiuming/Toamnă Luminoasă. În ciuda faptului că acest plan este întâmpinat cu consternare, mistificare sau revoltă de către diferiții membri ai familiei, totuși el este continuat.

N-a putut să doarmă mult timp după ce s-a dus la culcare. Aproape de miezul nopții s-a ridicat din pat, a intrat în cealaltă odaie, a aprins lumânarea și a privit-o pe fată cum dormea. Nu se mișca deloc. Stătea culcată pe partea dreaptă, cu o mână sub obraz. Respira ușor, cu gura închisă, cu chipul trandafiriu. Adormită, părea mai drăguță, a observat doamna Wu. A remarcat, de asemenea, că fata nu sforăia și nici nu se agita. Trăsese cuverturile cu grijă, acoperindu-se până la brâu. Dormea în rufăria de corp din bumbac, dar își desfăcuse gulerul, lăsându-și la vedere gâtul rotunjor și o parte dintr-un sân. Doamna Wu îl putea vedea foarte clar. Era tânăr, rotund și ferm. (pagina 87)

După ce îndeplinește acest aranjament, se retrage în propriile camere pentru a citi cărți și a trăi o viață a minții, un lux cu care nu avusese de a face înainte, atâta timp cât fii ei au fost mici. Pentru că preocupările ei în favoarea cunoașterii au sporit, casa alunecă într-un haos, moment în care ea cere ajutorul unui preot străin care vine să-l învețe pe cel de-al treilea fiu, limba engleză. Odată intrat în casă, preotul are o influiență foarte mare asupra doamnei Wu.
Scriitoarea împletește analiza înțelesului căsătoriei și a naturii iubirii, a creșterii valorilor spirituale, a vieții de familie din China. Vorbește cu o neasemuită fericire, de percepție și de înțelepciune.Față de romanele precedente, acesta este mai pământesc și mai senzual, iar aici autoarea introduce o notă de misticism prin prezența acestui preot eretic străin.

Este o carte care te va face să te gândești la semnificația căsătoriei, a maternității și a familiei, la valoarea auto-disciplinei.

„Pavilionul femeilor” se înscrie în tradiția fericită a romanelor despre chinezi a doamnei Buck și poate fi recomandată pentru acțiunile și motivele umane, pentru umorul liniștit, pentru descrierile detaliate și fidele ale traiului din interiorul unei familii numeroase, dar înstărite din China. Chiar dacă scrie despre bogați ori săraci, umili ori îndrăzneți, cărțile ei sunt pline de autenticitate, iar cititorul ajunge să cunoască în amânunt acest popor, cu toate tradițiile lui. Secretul acestei integrități în scrisul ei este, fără îndoială, iubirea și respectul față de poporul chinez.

„Pavilionul femeilor” este despre femeile chineze și relațiile lor cu bărbații, dar mai ales despre Doamna Wu și soțiile fiilor ei și despre concubinele soțului ei.

Cei patru fii ai ei îi sunt dedicați, soțul – un model, cei 60 de membri ai casei respectându-i și admirându-i. Dar în această mare liniștită de fericire, Doamna Wu aruncă o mică pietricică care provoacă o mare schimbare

Vă invit să vă aplecați asupra unei povești minunate despre o femeie educată, care începe să pună la îndoială orînduielile din trecut. Întâlnirea cu un preot străin, fratele André, de care ajunge să se ataşeze pe nesimţite, îi transformă radical spiritul şi felul în care vede lumea.

„Pe măsură ce am îmbătrânit, am învățat mult lucruri. Dacă izvoarele lăuntrice sunt tulburi, atunci viața nu e bună. Și am mai învățat că orice suflet are dreptul să fie fericit. (pagina 343).

O omidă updatată

Am revenit la omida asta sfătoasă și la fața ei care te îndeamnă la studiu. O face cu atâta plăcere că măcar din curiozitate, și tot o să deschizi o carte să vezi ce-i prin ea.

A poposit într-o sală în care, din septembrie, vor răsuna glasurile copiilor din Clasa Pregătitoare.

Pentru asta, doamna învățătoare – căreia îi mulțumesc frumos pentru colaborare – a dorit ca omida să fie înconjurată de cifre, cele 10 cifre, de 5 consoane și 5 vocale. Pe măsură ce situația o va cere, rondelele postament vor fi ocupate de alte litere, ori ortograme.

Ce ziceți, deschidem o carte? Ori dacă nu, facem niște socoteli?

Alexandru Lăpușneanu se întâlnește cu un școlar din secolul XXI

Spuneam la începutul vacanței, din care iată că a trecut deja aproape o lună, că lecturile din lista obligatorie, cele care în bună măsură reprezintă opere scrise de autori români, le vom parcurge împreună. Nu am stabilit dacă toate, așa cum nu am selectat din ele. Le-am scos din rafturile bibliotecilor ori le-am achiziționat dacă a fost necesar. Mă bucur că am cumpărat o carte de la Editura Steaua Nordului, Lecturile scolarului pentru clasa a VII-a. Antologie de lecturi obligatorii si suplimentare, pentru că în ea se regăsesc multe din titlurile căutate, scutind părintele de cheltuieli mari și rezolvând o problemă așa de importantă. Cel puțin așa ar trebui să fie ea pentru toți școlarii.

Am ales să le punem la lectura de seară, cea cu voce tare, pentru că aveam impresia că vor fi parcurse mai greu, fără tragere de inimă. Dar ne-am înșelat. Cu toate că stabilisem să fie la lectura de seară, cartea s-a cerut luată și pe tăpșan și pot spune, cu mâna pe inimă, că am fost foarte inspirați când am hotărât asta. Alături de Caramel, indiferent de cât de „aspră” e intriga, totul se vede diferit.

Vremea nu prea ține cu noi și ne lasă cu bucățica să stăm în aer liber, pentru că așa de mult a plouat în ultime vreme pe aici, de ne-a făcut să privim în calendar la data la care ne aflăm. Și în calendar e vară. 🙂

Să revin la lectura de astăzi, numele ei fiind Alexandru Lăpușneanu, nuvela scrisă de Costache Negruzzi, o nuvelă în care acțiune este zugrăvită în niște termeni extrem de duri. Recitită în altă etapă a vieții, te face să reconsideri unele aspecte și să vezi totul în altă lumină.

Am citit, pe tăpșan, în tandem, a analizat arhaismele, a comentat arta narativă și stilul nuvelei.

În cartea în care sunt lecturile școlarului, la finalul fiecărui text se află câteva întrebări la „Verificați-vă cunoștințele”, foarte bine venite și ajutătoare de a împrospăta noțiunile parcurse în timpul anului școlar. Școlarilor li se cere să identifice cuvinte care conțin diftongi și cuvinte care să conțină hiaturi; să identifice verbe la participiu și sinonime pentru ele; deasemenea, să identifice adverbe de loc și să le precizeze funcția sintactică. Nici conjuncțiile nu sunt uitate așa cum se cere să se identifice cuvinte la cazul Vocativ cărora să li se găsească câte un antonim.

Luca nu a scris toate aceste cerințe ci le-a rezolvat oral, însă am considerat un plus chiar în așa abordare.

Ajunși acasă, a făcut fișa de lectură cerută de doamna profesoară de limba română. Acolo au trebuit specificate mai multe cerințe, ceea ce s-a și întâmplat. Deasemenea, s-a dorit un rezumat pe capitole.

Alexandru Lăpușneanu a fost un domn al Moldovei care a domnit între septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561 și octombrie 1564 – 9 martie 1568. Figura sa a fost popularizată de scriitorul Costache Negruzzi, care l-a imortalizat în nuvela Alexandru Lăpușneanu, atribuindu-i celebrele fraze „De mă voiu scula, pre mulți am să popesc și eu…” și „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”.

Din îndelungata noastră istorie medievală nici un personaj nu a stârnit controverse atât de mari ca Alexandru Lăpușneanu. În general, din cauza operei lui Costache Negruzzi și a cronicii lui Grigore Ureche domnul moldovean a rămas posterității drept un tiran și un însetat de sânge. Această apreciere este făcută cu precădere pentru cea de-a doua domnie (1564-1568) când, din cauza sa s-au stins mai multe mari familii de boieri. În rândurile de față mi-am propus să expun cauzele care l-au determinat pe domn să ucidă atât de mulți boieri, precum și evoluția relației dintre Alexandru Lăpușneanu și boieri.

De remarcat este faptul că încă de la început, Petre Stolnicul (așa cum îl chema de fapt pe viitorul domn) s-a confruntat cu opoziția moldovenilor. În fruntea acestora se afla Elena Rareș, care îl susținea la domnie pe un anume Joldea. Această femeie puternică dorea să o căsătorească pe Ruxandra, fiica sa, cu acest pretendent. Această nuntă a fost însă stricată de Petre Stolnicul, care a luat-o de soție pe Ruxandra și a ajuns domn al Moldovei.[1] Cu această ocazie și-a schimbat și numele în Alexandru, deoarece dorea să amintească moldovenilor de Alexandru cel Bun și Lăpușneanu, de la locul unde s-a născut (ținutul Lăpușna). Interesant este că, după ce a ajuns pe tron, Lăpușneanu nu i-a pedepsit pe susținătorii lui Joldea, încercând să colaboreze cu aceștia.
Restul acestui articol îl puteți citi aici.

Am de gând să tragem o fugă și la Slatina, acolo unde este îngropat domnitorul, asta pentru a îmbina literatură cu istoria.

Mănăstirea Slatina se află la o distanță de circa 28 km nord-vest de orașul Fălticeni, într-o zonă împădurită de la poalele Munților Stânișoarei, pe valea pârâului Suha Mică. Numele Mănăstirii Slatina provine de la un izvor cu apă sărată (slatină) aflat în apropiere, care a secat în timp.

Istoria zidirii mănăstirii se pierde în negura timpului. Legendele spun că aici trăia un sihastru cu numele de Pahomie care l-ar fi sfătuit pe domnitorul Lăpușneanu să zidească o mănăstire pe locul unde creștea un paltin. Până atunci, sihastrul se nevoia într-o bisericuță de lemn.

Ctitorul Mănăstirii Slatina este Alexandru Lăpușneanu, domnitorul Moldovei (1552-1561, 1564-1568). Cronicarul Eftimie, care a devenit ulterior episcop al Rădăuților (1558-1561), a scris o Cronică în limba slavonă, a cărei figură principală este Alexandru Lăpușneanu. El a scris că zidirea mănăstirii a fost începută în anul 1553 și a fost finalizată în a doua domnie a lui Lăpușneanu, în anul 1564. Domnitorul ar fi fost condus în acest loc de către sihastrul Pahomie. El l-a numit ca întâiul egumen pe Iacob zis și Molodeț, adică cel vrednic. (sursa: wikipedia)

Nu doresc a intra în amănuntul nuvelei pentru a vă lăsa pe voi să o savurați așa cum se cuvine. Poate veți lua în considerare varianta ca unele lecturi, poate cele la care școlarii întâmpină greutăți nefiind atrași de ele, să le parcurgeți împreună. Aveți idee ce important este? Și nu spuneți că nu aveți timp, pentru că dacă doriți cu adevărat, timp se găsește. Zău așa!

Povestea cu început dat – „Iepurașul grădinar”

Sunt nenumărate momentele în care copiii, fie că sunt mici, până la trei ani, ori deja mai mărișori, adică merg la grădiniță, cer să le spunem povești, dar nu din cărți. Și așa se nasc un fel de povești inventate, care fie cuprind întâmplări trăite de copil în ziua respectivă, fie personaje îndrăgite care cer să intre în alt soi de aventuri.
Pe lângă asta, se pot „confecționa” aceste povești cu ajutorul copilului/copiilor, atunci având ceea ce se numește o poveste cu început dat. În acest caz mama începe povestea, iar cel mic o continuă așa cum dorește, firul narațiunii putând alege căi nebănuite.

Povestirea cu început dat prefigurează în parte desfăşurarea în concordanţa cu premisele din partea povestită de educatoare. De obicei copilul nu-şi face un plan riguros care sa dea o linie de desfăşurare a intrigii povestirii, ci pentru unul-doua episoade. În povestirea cu început dat, copilul este scutit de momentele tensionate de la început când trebuie să aleagă un subiect, un personaj şi totodată are suficient timp pentru imaginaţie. Copilul are resurse creatoare.. Nu trebuie să se exagereze în aprecierea lor, ajungându-se la ideea ca imaginaţia evoluează o dată cu vârsta. Produsele creatoare ale copilului care cer în mare măsură contribuţia imaginaţiei sunt superioare, dar nu în comparaţie cu produsele de aceeasi natura ale adulţilor, ci cu rezultatele copilului în activităţi care presupun gândirea cauzală şi sunt mult mai puţin în sfera de interese a copilului decât întâmplările specifice poveştilor.
(sursa: Metodele de predare-învăţare în învăţământul preşcolar şi metodica activităţilor de educare a limbajului Prof.Sava Marinela)

Iată că astăzi m-am gândit să încep o poveste pe care s-o continuați fiecare după cum doriți. Spor și creativitate!

„Iepurașul grădinar”

Geo rămăsese cel mai mare iepuraș din familia lui. Era, cum s-ar spune, capul familiei, asta după ce mama și tatăl lui dispăruseră în condiții pe care nu dorea să și le amintească prea bine.
Avea multe amintiri frumoase legate de copilăria lui, atunci când în vizuina de la marginea pădurii, alături de frații lui, ducea o viață lipsită de griji, dar plină de iubire și căldură. Familiile iepurești sunt numeroase, toată lumea știe, iar acesta era un motiv de bucuire pentru cei mici, deoarece nu aveau timp să se plictisească niciodată.
Nu lipseau poznele, pentru că fără ele copilăria nu e frumoasă, însă de fiecare dată când se întrecea măsura, mama ori tatăl avea grijă să intervină. Ori asta ar trebui să se întâmple în toate familiile în care sunt copii, mulți copii, pentru a se evita conflictele majore și a se asigura un trai frumos și liniștit.

De când avea această mare responsabilitate, a familiei sale, Geo era mult mai grijuliu cu grădina pe care o primise moștenire de la tatăl lui. Nu de puține ori stătuse alături de el pentru a vedea cum anume trebuie să vegheze la buna creștere a plantelor, care asemenea oamenilor, dacă sunt neglijate, nu cresc așa cum ar trebui, ba chiar mor.
Știa exact când anume trebui udate, ce le face rău, și când e cel mai bine de a le sădi ori recolta.
În grădina lui existau mai multe straturi …

P.S. Am scris cam mult, dar m-a furat. Scuze!

Când se mai aud doar ecourile

La prima oră m-a impresionat o postare a unei mămici.

Timp de o saptamana, multi din prietenii mei s-au laudat cu notele mari de la Bac obtinute de unii membri din familia lor. Ii felicit pe toti. Este cu adevarat o mare realizare ca unul dintre ai tai sa se poata lauda cu un rezultat deosebit.
Eu ma voi lauda cu un 6,53. Veti spune ca este o nota mica. Ei bine, aflati ca pentru fiul meu este o nota imensa. Iar pentru mine este o fericire enorma ca a fost in masura sa il obtina ! De ce ? Pentru ca fiul meu a fost autist si este in totalitate recuperat. Iar aceasta medie nu a fost obtinuta oriunde ci la profilul mate-info, adica la profilul la care se face cea mai grea matematica.
Realizarea lui nu se datoreaza in nici un caz sistemului. Pot spune ca este o minune de la Dumnezeu. La ea au contribuit profesorii lui care au inteles din primul an problema cu care se confrunta. Pe atunci autismul i se transformase intr-o forma de ADHD.

Restul puteți citit aici.

Știu cum este să fii în caruselul ăsta al senzațiilor de după un examen, fie că este de admitere la o clasă de gimnaziu mai specială, că e pentru intrarea la liceu, ori finalul reprezentat de bacalaureat. Am trecut prin toate din postura de părinte și înțeleg, de pe treapta pe care sunt, ce anume înseamnă asta.
De ce am spus „de pe treapta pe care sunt”?
Pentru că mă refer la copii mei (la cel mare în special care deja a trecut prin toate etapele) și la cum a priceput el sistemul educațional din care a făcut parte. În România până a terminat liceul și în Marea Britanie, acolo unde a urmat cursurile academice.
Spun asta pentru că Dumnezeu mi-a dat în grijă doi copii sănătoși, da!, sănătoși pentru că uitându-mă în jurul meu e un mare noroc să crești copii sănătoși.
Doamna care m-a impresionat prin destăinuirile ei a trebuit să facă față unei mari provocări: aceea de a educa în România un copil diagnosticat cu autism. Nu ar fi reprezentat o așa mare problemă dacă ar fi trăit într-o țară normală, dar la noi, acest lucru este aproape imposibil de rezolvat.
Nu vreau să mai înșir cauzele pentru care și unui copil sănătos îi este greu să răzbată prin școala de stat românească pentru că ele se știu și le-am enumerat de atâtea ori că… pur și simplu mi-a ajuns, nici nu-mi pot închipui la ce cazne au fost supuși părinții acestui copil, care BRAVO LUI!, a luat bacalaureatul.
Nota nu mai contează ci toate datele care au dus la acest rezultat măreț.
Mă bucur că a avut tăria de a se destăinui.
Însă nu înțeleg un lucru: de ce trebuie ca rezultate examenelor să fie afișate cu lux de amânunte când se poate opta pentru a da un răspuns simplu și clar: admis ori respins.
Mă uitam la modul în care se dau rezultatele la universitățile de afară și acolo nu se afișează nici pe garduri, nici pe internet ci se trimit pe mail-ul personal.
Dacă vrei, spui mai departe, dacă nu, nu!

În rest, e vară și suntem învăluiți de o atmosferă letargică, poate și determinată de vremea asta pe care nimeni nu o înțelege și explică. Până la plecare la mare, continuăm să păstrăm, în termeni mai lejeri, programul obișnuit.
Se citește la ora la care se dorește, se scrie – cu măsură – tot așa, la ce este cheful mai mare, se fac planuri pentru plecările de acasă.

Am revenit la limba germană, acolo unde în ciuda eforturilor, rezultatele încă nu se arată. E percepută greșit și asta se datorează și celei de la catedră care nu a reușit să ridice o barieră. Startul a fost greșit, atunci când în clasa a III-a s-a pornit, la școală, cu studiul a două limbi străine. La opționalul existent a fost un părinte care a făcut mare vâlvă, profesor fiind și el, și în loc de trei ore de engleză (2 din programă + opționalul) s-a ales germana. Din pricina unor împrejurări nefavorabile, doamna profesoară s-a îmbolnăvit apoi a suferit un accident, a lipsit mult de la școală iar locul a fost ținut de învățătoare care a lucrat cu copiii ce a știut ea, nu limba engleză și nici germana. La clasa a VI-a, s-a schimbat profesorul dar nici acesta nu a reușit prea multe. E drept că aici, în zona asta, limba germană nu are un istoric prea bun, predându-se ani de zile limba franceză, la care s-a renunțat în ultima perioadă fără a ști de ce.

Dacă la engleză a existat o afinitate și un ajutor sporit acasă, la germană nu a fost la fel. Anul trecut am optat pentru o susținere mai mare a acestei limbi străine și am apelat la o profesoară care să învețe cu copilul. E o doamnă care lucrează cu el cu multă seriozitate, limba de legătură fiind engleza și nu româna. Întâlnirile au loc pe Skype, o dată pe săptămână, însă nu e suficient doar asta. Așa că am încercat și eu, care nu am studiat nici o oră de germană, să ajut cât pot. Am printat materialele pe care le-am primit, am achiziționat dicționarele cele mai bune și am fost un susținător constant.
Și uite că acum, în plină vară, se citește și se traduce în germană. Cu ajutor, mai poticnit, dar cu o dorință de a mai înainta puțin. A pus semn unde nu am reușit să rezolvăm urmând a o întreba pe doamna atunci când se vor întâlni.
Cred că va fi de ajutor chiar și numai lectura și traducerea, pentru că va avea ocazia să mai îmbogățească vocabularul. Pentru mine e foarte greu, dar nu las să se vadă acest lucru, pentru că știu ce mult contează susținătorul.

În rest e bine, de-am fi sănătoși.
Vă ocupați de limbile străine în vacanță? Lucrează cei mici, citesc, ori le lasă în așteptare?