„Tomi. O poveste” de Adrian Oprescu

Uite cum tot apar poveștile frumoase în viața noastră, atunci când ții seamă de recomandările celor care contează.
Ori de data asta, Antoaneta Smaranda a fost cea care ne-a luminat în direcția în care l-am găsit pe Tomi și am aflat povestea lui.

O carte pe care de cum a poposit în brațele noastre am și citit-o, dintr-o suflare. Și te îndeamnă la asta și prezentarea ei, una foarte frumoasă. Apărută la Editura Humanitas în anul 2016, Tomi. O poveste este tipărită pe o foaie de o calitate superioară, extrem de plăcută la privit și pipăit. Nu are multe pagini, optzecișicinci, și un font mare, numai bun pentru cititorii mai tineri. Are douăzeci de capitole și fiecare nu se-ntinde pe mai mult de patru pagini. Această a doua ediție, pe care o avem noi, nu are nici o ilustrație, dar în prima, găsiți ilustrațiile Catherinei Berindei.

E o poveste despre prietenia dintre un băiat și cățelul adus acasă de tatăl lui. Dacă un cățeluș, pui fiind, este mititel și drăgălaș, Tomi sare din tiparul ăsta pentru că era disproporționat: avea labele groase și mari în raport cu trupul. Însă avea o drăgălășenie aparte de care băiatul s-a îndrăgostit.

În timp, câinele ajunge să-l știe de stăpân, asta și pentru că cei doi petrec mult timp împreună, cutreierând pădurile și având parte de tot soiul de aventuri, una mai năstrușnică decât alta. Aleargă în urma bicicletei, merg la pădure și acolo coc porumbul de lapte și mănâncă strugurii abia copți. Cățelul arată o inteligență de care mulți semeni bipezi duc lipsă, așa cum denotă și un spirit aventuros, dispărând zile întregi de acasă timp în care nu știe nimeni cu ce se ocupa și pe unde hălăduiește.

Ura pisicile și iepurii, iar pe primele de cum le prindea, le omora. Ar fi făcut același lucru și cu iepurii, dar nu reușea, oricât efort depunea, să-i prindă, aceștia fiind mai agili decât mieunătoarele. Sunt minunate descrierile picnicurilor la care ei participă iar de aici cititorul poate simți aproape real apropierea dintre om și câine.

Nu știu de ce, dar cred că mulți care citesc povestea și au condițiile necesare se pricopsesc cu un animal de companie. Am dori și noi ca acest vis să devină realitate, dar deocamdată nu este posibil. Poate va fi în viitorul apropiat.

O poveste despre copilăria în aer liber, libertate, prietenia dintre un băiat și un câine, dar și despre esența lucrurilor firești, neprelucrate și dragostea de natură. În zilele noastre întâmplări tot mai rare și mai greu de întreținut.
Cât despre final, îl veți afla singuri că așa-i frumos!

„Pervazul lui Dumnezeu” de Ana Barton

Pe Ana Barton am întâlnit-o la revistă, la revista online Literatura de azi, acolo unde semnează o rubrică, Picătura de luni, în fiecare săptămână. Se alătură altor nume pe care am avut onoarea să le întâlnesc acolo așa având prilejul a le achiziționa și citi cărțile.
Sunt un cititor modest, unul care nu emite judecăți de valoare ci doar afirmă de ce îi place o anumită carte. Niciodată nu am dorit a spune dacă nu mi-a plăcut ceva, poate și pentru că-mi tot vin în minte cuvintele tatălui meu, cel care-mi spunea, mereu, „din fiecare carte ai ceva de învățat”, dar și pentru că nu mi se pare corect să o fac.
Criticile să le aducă cei care sunt în  măsură să o facă, eu alegând doar dacă vorbesc în gura mare despre o carte, ori ba. Iar atunci când nu voi mai avea despre cine striga, mă voi apuca să-mi scriu propria poveste. 🙂
Spuneam că sunt un cititor modest care-și cumpără cărțile cu o plăcere infinită și pe care dacă după ce le citește le mai și așază la suflet, se consideră un ultra norocos. Citesc prea puțin față de cât mi-aș dori, dar mă bucură faptul că nu trece zi fără acest exercițiu, asta fără a mai pune la socoteală cartea citită cu voce tare alături de fiul meu cel mic.
Ana Barton mi-a picurat în suflet cuvinte îmbinate într-un mod aparte, pe care credeam că numai eu le gândesc fără a avea puterea de a le îmbrăca în mai mulți decibeli. Din alăturarea de cuvinte care par banale, Ana Barton reușește să creeze adevărate dantelării, unice și cu arome aparte.
Am citit Pervazul lui Dumnezeu de mai multe ori într-una, adică revenind, iar și iar, la propoziții ori bucăți de propoziții care mi-au sunat cristalin și pe care am tot simțit nevoie să le aud.

De când am început cartea, am fost pregătită pentru că știam din articolele semnate la revistă că va fi necesar.

De la Moscova, de exemplu, au venit cu Buratino în mărime aproape naturală. Era un băiețel cu nasul mare și ascuțit. Mirosea a prieten bun. (pagina. 19) (unde mai pui că am avut și eu, atunci când eram copil, un Buratino adus tot de la Moscova, de părinții mei)

Copiii mici se poartă de parcă timpul se termină brusc, de parcă ar curge ca într-o prăpastie și n-ar mai avea cum să-l întoarcă, iar adulții își dilată viețile de ca și cum ar trăi înafara timpului. (pagina.40)

Dacă tot ești copil pe dinafară, atunci e obligatoriu să ai pereții imaculați de dinăuntru. O fereastră, o masă, o lampă și-un pat sunt suficiente pentru sufletul oricărui copil, indiferent de vârsta lui. (pagina 41)

De o săptămână se terminase pasta, iar bătrânul, când a pus ultimul vârf de cuțit pe felia de pâine uscată și-a presărat zahărul, a știut că a mâncat tot ce fusese de mâncat pe lumea asta. Când a terminat, și-a făcut cruce și-a zis: „Săru mână pentru viață!” (pagina 59)

Zisese chiar că e absolut încântat să cunoască o asemenea persoană. Distrusă, Augusta se-ntorsese-n țară, făcând bilanțul în avion: măcar învățase engleza. De-acum, putea fi nebună-n două limbi. (pagina 86)

S-a dus râzând la oglindă, s-a dezbrăcat și și-a mângâiat, apucând carnea între degete, tot albul cu tot negrul și apoi invers. Pielea ei era la fel pe tot corpul, numai că partea albă mirosea a caprifoi, iar aia neagră a vin roșu. Părul îl avea portocaliu și cârlionțat bezmetic. S-a strâmbat în oglindă, încrețindu-și nasul, scoțând limba, făcând mișcări de dans tribal. Își mirosea când o mână, când alta, dădea capul pe spate mult și se uita pe geam, peste cap, în timp se ce legăna. Afară era jumătate zi, jumătate noapte. Înăuntru era înăuntru. (pagina 88)

– De ce te uiți tu așa insistent la mine, micuțo?
– Pentru că ai fața plină de culori.
– Ăsta e machiaj, drăguța mea.
– Dar de ce ți-ai pus pe față toate culorile alea?
– Eee, ca să fiu frumoasă.
– Și de ce nu ești? (pagina 93)

Și tot pot continua dar aș răpi farmecul acestei scriituri și nu e drept.

Și pentru a înțelege că Ana Barton este foarte specială, trebuie să-i ascultați și vocea, dar și să o vedeți într-un interviu la Radio Clasic.
Bucurați-vă!

„Enciclopedia Zmeilor” – Opera epică / Basmul modern

De multă vreme mă tot învârt în jurul cărții acesteia, Enciclopedia Zmeilor de Mircea Cărtărescu. Nu știu care au fost motivele pentru care tot rămânea în lista de dorințe, însă nu se regăsea în coș niciodată. A trebuit o brâncă de la doamna dirigintă a copilului, profesoara de română, care m-a făcut să acționez într-o clipă. Pentru că Luca a lipsit în ultima săptămână de școală, am aflat foarte târziu că au de citit cartea și numai faptul că cei de la elefant sunt foarte prompți, a început lectura de a doua zi, atunci când a și ajuns la noi.
Am avut suficient timp să o citim, pentru că pe lângă el, m-am strecurat și eu, neputându-mă abține.

Iată că există și o enciclopedie a zmeilor și ea nu este deloc mai prejos decât o enciclopedie a dinozaurilor sau una a viețuitoarelor mării și oceanelor, de exemplu. Asta pentru că autorul, Mircea Cărtărescu, este un expert în zmei, i-a studiat cu atenție, a fost părtaș la descoperiri, ba a și vorbit cu câteva exemplare vii.
Prima parte a cărții este alcătuită pe același tipar cu al unei enciclopedii: anatomie, rase, geografie, istorie, ocupații, limbă etc. A doua parte sunt câteva povești înlănțuite despre anumite specii și întâmplări ale dinozaurilor.
Un volum impecabil construit și scris, cu ilustrații foarte frumoase, cu mult simț al umorului și informații foarte amuzante, potrivit mai degrabă adulților decât copiilor.
Oricum, se vede măiestria unui autor mare. (Jovi Ene)

De ce a cerut doamna de română ca elevii să citească această carte? Pentru că a avut o lecție deschisă în care a făcut o recapitulare a operei epice iar suportul a fost asigurat de un text din această enciclopedie. Numele textului suport: Povestea lui Zumm, Muma Zmeilor.

Domnul Cărtărescu ne prezintă, cu deosebit talent, tot soiul de informații despre zmei, transformându-se într-un enciclopedist plin de umor. Domnul Tudor Banuș are niște ilustrații pe care eu una nu știu cum să le descriu, sunt de vis și trebuie să le vedeți.

În prima parte suntem puși în temă, în cele mai mici amănunte, despre fascinanții zmei, aici amintind caracteristici fizice, ocupații și unelte, habitat, arme, artă și literatură etc.
La o strigare, cei care răspund sunt:

Zmeul zmeilor
Zmeul sur de văgăună

Zmeul cu colți
Câinele de zmeu
Muma zmeilor
Zmeul mioritic
Animicștiutorul

Zmeul zmeelor
Zmăul
Încălțații
Zmeul asiatic (sau zombalul)

În partea a doua citim povești, cumva una în prelungirea celeilalte.
Poveștile sunt:

Povestea lui Lobo și a lui Fofo, feciorii Zmeului Zmeelor
Povestea micuței poete Vasiliska
Povestea lui Astor, puiul Zmeului de Văgăună
Povestea doctorului Chung
Zurba lui Zurbalan, Zmăul din Quatr’a
Povestea Animicștiutorului
Povestea lui Ding-Ding, Programatoarea
Povestea lui Zumm, Muma Zmeilor
Povestea maestrului Cornichonn, Câinele de zmeu

Iată ce a declarat autorul, la o lansare de carte.

De aceea, “…o parte din cartea asta, din fericire sau din nefericire, este pentru oameni foarte cultivați, foarte rafinați. Sunt tot felul de trimiteri culturale, literare pe care, un copil hiperinteligent nu are cum să le cunoască…”

Mircea Cărtărescu

Ce au apucat școlarii să vorbească la școală.

Cine au fost zmeii?

În basmele românești, zmeul este reprezentantul răului.
În unele povești apare și balaurul.
Are o formă pe jumătate umană – jumătate animal cu gheare, colți și o statură împresionantă.
Personajul principal va învinge întotdeauna zmeul, lupta semnificând victoria binelui asupra răului.

Cred că doamna profesoară va continua și mâine analiza acestui text din Enciclopedia Zmeilor, gândindu-mă la tema ce o au de făcut elevii, acasă. E drept că într-o oră nu ai timp să faci prea multe drept pentru care am mai zăbăvit noi, acasă, pentru a înțelege mai multe.

Așadar, opera epică este opera literară în care mesajul este transmis în mod indirect, prin intermediul personajelor, naratorului și a acțiunii.

Trăsăturile operei epice sunt:
– moduri de expunere: narațiunea (relatează evenimentele), descrierea (prezintă cadrul spațial sau personajele), dialogul (dinamizează acțiunea, contribuie la caracterizarea personajelor
– prezența naratorului: subiectiv, obiectiv, martor
– acțiunea poate fi rezumată pe momentele subiectului: expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul
– personaje: principale/secundare/episodice, pozitive/negative, protagonist/antagonist, rotunde/plate
– specii: schița, povestirea, nuvela, romanul, fabula, balada.

Povestea lui Zumm, Muma Zmeilor este una modernă pentru că are un autor cunoscut, umor consistent, cuvinte moderne.

„Ca să cucerești o femeie trebuie să ai tactică, strategie, simț politic și diplomatic. Trebuie să calculezi din timp unghiurile de incidență, împrăștierea balistică și rezistența materialelor. Orice neglijență în camuflaj, nodul basmalei strâns neglijent, gheboșarea neconvingătoare, șonticăitul prea stilizat, poate fi fatală. Și mai ales ține minte: o adevărată mumă a zmeilor nu gândește, lovește! O pândești, o vrăjești, o apuci, o duci. Atât. Fără farafastâcuri demodate.” (pagina 153)

Pe noi, poveștile lui Cărtărescu ne-au cucerit. Voi? Care-i părerea voastră?

Literatură pentru mămici și nu numai – „Inocenții” de Ioana Pârvulescu

Copiii știau să-și inventeze jocuri nemaipomenite din computerul pe care fiecare dintre noi îl are în creier. Asta avea un mare avantaj: nu se plictiseau, atâta timp cât aveau creierul în funcțiune. Televizioarele începuseră să fie un lucru obișnuit, dar alb-negru, și numai unii și le puteau permite. Noțiunea de internet nu exista, așadar nici cea de Google sau e-mail, iar computerele uriașe, aparate fantastice, erau rezervate numai specialiștilor. (pag. 10)

Așa începe Ioana Pârvulescu bijuteria ei de roman sau poveste, depinde cum o priviți, Inocenții, apărută la Editura Humanitas. Și dacă e să vorbesc din perspectiva de părinte trăitor ale acelorași vremuri, nu era rău deloc. Din punctul ăsta de vedere mi-aș fi dorit ca și copiii mei să fi avut tot așa soi de copilărie.
Am citit cartea așa, mai pe tihnă, aproape numai în mijlocul naturii, acolo unde acțiunea ei se împletea perfect cu aromele și sunetele. În bloc, unde locuiesc acum, povestea și-ar fi pierdut din farmec, ceva constrângând-o. Am lăsat-o să se desfășoare oferindu-i cel mai adecvat cadru.

Miros de iasomie și soc proaspăt, legănatul în hamac, toate m-au ajutat să intru în carte cu și mai multă plăcere. Poate și faptul că la un moment dat am avut impresia că se povestește despre copilăria mea, asta pentru că am parcurs aceleași evenimente locuind în aceeași țară și traversând aceeași perioadă de timp (la un moment dat).

Mi-a plăcut grozav cum a fost descrisă casa, cea care pe alocuri capată valențe umane și care suferea și se bucura alături de locatarii ei. Adulții, care fuseseră și ei copii în aceeași casă, doreau acum s-o schimbe, s-o îndrepte, s-o peticească pentru că trebuia întreținută, an de an stricându-se câte ceva: o ușă, niște țevi ori acoperișul. Copiii de acum, cei care locuiau în casă, nu o vedeau așa ci proaspătă și atrăgătoare, fără cusur, bună de explorat. Îmi aduc aminte că și eu am avut aceste sentimente față de casa bunicilor mei, care de fiecare dacă când pășeam acolo își dezvăluia alte și alte mistere. Era ca o carte de aventuri unde mereu era ceva de descoperit.

Revenind la Inocenții, povestea este spusă de Ana, mezina familiei. Ea locuiește alături de alte familii în această casă: Ana și Matei, fratele ei, alături de părinți – Dina și Doru, cei doi verișori alături de părinții lor, bunicii materni ai Anei dar și Tanti și Nenea Ionel (stră-mătuşa, fostă profesoară de geografie şi stră-unchiul, fost învăţător, ai copiilor).

Cei patru copii vor avea parte de multe aventuri și chiar dacă diferența de vârstă dintre ei este destul de mare, reușesc să rămână uniți indiferent dacă e vorba de întâmplări cu final fericit ori trist. Pentru că ei vor trece prin experimente de viață și moarte care mai târziu îi va ajuta.

Iată ce povestește autoarea într-un interviu apărut pe adevărul.ro.

Înainte de ‘90 când se zvonea că Ceauşescu va demola centrul vechi al Braşovului, aşa cum făcuse cu foarte multe dintre oraşele ţării, atunci m-a apucat spaima legată de casa copilăriei mele. Am scris un roman care se numea „Oglinda veneţiană“, dar pe care nu am putut să-l public. După 1990 mi-am recitit romanul şi îmi plăcea din ce în ce mai puţin, pentru că simţeam că îl stricasem cu moda intertextuală. Acum nu mai e vorba de o spaimă din afară, ci de reconstituire. De nevoia de a regăsi o perioadă, o vârstă, la care omul nu mai are acces după aşa-zisa cădere, după ce îşi descoperă trupul. Iar această inocenţă se leagă şi de pierderea unor personaje prin moarte. Aşadar am scris această carte pentru a regăsi casa copilăriei care e personajul principal în această carte. Aici stă şi originalitatea, în măsura în care se poate vorbi de aşa ceva. Am încercat să creez în casă o intimitate în care să se simtă bine şi cititorul. Am încercat să creez un spaţiu intim, tăcut, în care să te bucuri că te afli.

Cartea are un caracter autobiografic, dar este în afară de asta un roman, este ficţiune. Mi-am dat seama că singurele lucruri cu adevărat reale sunt casa, strada Maiakovski pe care am copilărit şi nişte obiecte din casă. Sigur că există nişte modele ale personajelor, dar acolo intervine imaginaţia. Aici intervine creaţia. Nu pot să spun că în romanul „Viaţa începe vineri“ există mai multă ficţiune. Nici eu însămi nu aş putea să spun câtă realitate e.

În această casă se petrec o mulțime de lucruri și în afară de locuitorii ei mai apar multe personaje, unul mai interesant ca altul. Avem ocazia să „participăm” la tot soiul de jocuri, să mergem în drumeții pe munte, să stăm în jurul plitei așteptând să se coacă castanele sau să vedem care este norocosul care găsește cocoșeii de aur ascunși în zidurile casei.
Totul este frumos și trebuie să descoperiți singuri acest lucru pentru că-i păcat să vă știrbească cineva plăcerea asta. Pe mine m-a fascinat și pentru că ajung destul de des la Brașov, cu siguranță voi căuta casa în care, pentru o perioadă, am locuit și eu. 🙂
Acestea sunt gândurile unui cititor obișnuit.                                   

Dacă doriți o părere avizată, puteți urmări o recenzie adevărată făcută de Dan C. Mihăilescu.

Activități educative copii – „Sumki” de Amos Oz sau despre întâlnirea a doi băieți de 11 ani din lumi diferite

Interesante întâlnirile dintre oamenii de aceleași vârste dar din alte lumi. E și mai frumos dacă ei trăiesc și în ani diferiți iar cum scriitura le permite să călătorească în timp, întâlnirea devine posibilă.
Și dacă mai au și 11 ani …
Întâlnirea dintre Sumki și Luca a venit la momentul oportun. De fapt personajul principal a căpătat acest nume în urma unui răspuns dat la ora de geografie.

Noi l-am luat pe Sumki cu noi, pe tăpșan, acolo unde am trăit clipe minunate de-a lungul verii. Așa, el a avut posibilitatea să se „întâlnească” și cu celelalte personaje din poveștile citite de noi.

20160819_115818 20160819_115745

Despre The Queen’s Nose o să vă povestim în zilele ce urmează.20160819_115315

Odată am ridicat mâna în timpul orei de geografie, iar în clipa când am fost poftit să vorbesc, am rostit de un ton apăsat:
– Lacul Hula mai este cunoscut și sub numele de lacul Sumki.
Desigur, toată clasa a izbucnit imediat într-un hohot de râs zgomotos și de necontrolat. Ceea ce spusesem era cât se poate de adevărat, luasem informația din Enciclopedie. Cu toate acestea, profesorul nostru, domnul Shitrit, încurcat pentru o clipă, m-a întrebat furios:
– Pe ce bază ai ajuns tu la concluzia aceasta?
Dar întreaga clasă izbucnise deja, cât o ținea gura:
– Sumki, Sumki, pe ce bază Sumki. Iar domnul Shitrit se umflase la față, devenind roșu ca racul și urlând, cum îi era obiceiul?
– Să nu mai aud nici un sunet!
Apoi:
– Nici musca să n-o aud!
După cinci minute, spiritele s-au liniștit, dar eu am rămas cunoscut sub numele de Sumki până aproape de sfârșitul clasei a opta. Am povestit aici toate acestea fără a avea un motiv anume, ci mai degrabă pentru a scoate în evidență un detaliu – bilețelul pe care mi l-a trimis Esti la sfârșitul orei de goegrafie respective și pe care scrisese următoarele:
Nebunule, de ce trebuie să spui mereu lucruri care îți aduc numai necazuri? Încetează! (pag.15)

Băiețelul nostru este îndrăgostit de Esti, colega lui, și cu toate astea își manifestă iubirea chinuind-o, răsucindu-i mâinile la spate sau alte rele. Dar și Esti nutrește față de el sentimente mai deosebite.

De vreo două sau trei ori am chinuit-o pe Esti atât de tare în pauza de la ora zece, încât i-au dat lacrimile. Din această cauză am fost pedepsit de către Hemda, profesoara noastră, dar am îndurat totul bărbătește, strângând din dinți. Și astfel a înflorit dragostea, pur și simplu, fără ca acest lucru să fie marcat de un eveniment special, până în prima zi după Shavuot. Esti plângea din cauza mea în pauza de la ora zece, iar eu plângeam din cauza ei noaptea. (pag.17)

Își imaginează că va pleca curând într-o călătorie îndepărtată pentru a ajunge în locuri necălcate de nici un om, la izvoarele fluviului Zambezi din Obangi-Shari.
Sumki primește o bicicletă „pentru fete” – fără cadru, de la unchiul Tzemah. Ăsta este un motiv de batjocură venit din partea copiilor invidioși iar bicicleta va declanșa o înșiruire de evenimente în viața băiatului de 11 ani. O va pierde în urma unor schimburi succesive pentru ca la final să constate că nu mai are nimic palpabil. Însă peripețiile prin care a trecut au reprezentat mult mai mult.
Odată ajuns acasă fără bicicletă, tatăl său, un om mereu sever, îl bate iar copilul fuge ajungând într-un final chiar în casa lui Esti. Cel care îl duce este chiar tatăl fetei, inginerul Inbar.

Sumki se trezește în prag de noapte în camera iubitei lui, acolo unde este invitat să doarmă. Vă imaginați așa ceva? După ce o zi întreagă a avut parte de cele mai nebunești aventuri, finalul ei să se petreacă tocmai acolo, în camera unei fete, iubita lui?

Cine a văzut vreodată camera unei fete, la o oră târzie din noapte, chiar înainte de culcare, luminată doar de lampa de citit așezată lângă patul ei?
Totuși, și camera unei fete are pereți și ferestre, podea și tavan, mobilier și ușă. Cu siguranță. Cu toate acestea, te simți ca și cum te-ai afla într-o țară complet străină, ciudată, locuită de oameni care nu au absolut nimic în comun cu noi. Nu au, de exemplu, saci pentru mingi agățați de pervaz. Nici tenișii plini de noroi aruncați sub pat. Nici mormane de sfori, sârme, potcoave, cărți acoperite de praf, măști de la Purimul trecut, încuietori vechi sau elastice de cauciuc din toate colțurile Indiei. Nici bobine, nici siguranțe. Nici titirezi, nici diafilme. Nici broșuri vechi, aparținând mișcărilor clandestine, îndesate între dulap și perete și nici fotografii deochiate printre paginile manualului de geografie. Nu există și nici nu vor exista vreodată în camera unei fete cranii de pisică, cutii de bere goale, nici șurubelnițe, nici cuie sau clești sau limbi de la ceasuri stricate, lame de cuțit ori desene cu nave de luptă pe pereți.
Dimpotrivă. (pag.93)

O frumoasă descriere a dragostei în forma ei cea mai pură, neatinsă de gânduri necuviincioase. O poveste pe care ar trebui s-o citiți. Sumki de Amos Oz.

Literatură pentru mămici și nu numai – „Adulter” un cuvânt care dă fiori oricărui membru al unui cuplu. Și totuși, hai să-l vedem în viziunea lui Paulo Coelho

Paulo Coelho – unul dintre cei mai de succes romancieri ai momentului. Cărțile sale au fost traduse în 80 de limbi și editate în peste 170 de tari atingând, până în prezent, vânzări de peste 165 de milioane de exemplare în întreaga lume, iar în România, de peste un milion de exemplare. Înainte să devină un adevarăt fenomen literar, a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viața și cariera. Deși profund atașat de Brazilia natală, romanele lui dezvolta drame universale, ceea ce explica primirea entuziastă de care se bucura pe toate meridianele. (hotnews.ro)

Și totuși, atunci când spui că citești Coelho cei din jur au o mină ușor disprețuitoare și nu înțeleg de ce. Până la urmă, nu e important că citești, că nu renunți la acestă minunată îndeletnicire, pentru unii dintre noi un adevărat viciu? Dar de interpretări nu ducem lipsă.
Am făcut cunoștință cu acest autor acu mulți ani în urmă, atunci când a apărut pe piața românească „Alchimistul”. Mi-a plăcut și am continua să cumpăr tot ce a apărut scris de el. De o bucată de timp nu am mai zăbovit pe scrierile lui, asta până când am primit cartea „Adulter”, în dar de Crăciun, de la o persoană specială pentru mine. A stat în raft destul de mult timp pentru ca acum să-i vină rândul.
Am terminat-o și pot spune că nu este printre preferatele mele, fiind mai încântată de „Veronika se hotărăște să moară”, „Diavolul și domnișoara Prym”, „Unsprezece minute” sau „La râul Piedra am șezut și-am plâns”.                                      20160814_122901

O poveste despre criza unei femei de 31 de ani care are tot ceea ce-și dorește, sau așa spun și cred cei din jur; o casă minunată, doi copii la fel, un soț îngăduitor care-i satisface toate poftele. Sau nu!, așa rezultă din acțiunea cărții. Jurnalistă la un ziar important din Geneva, Linda pleacă la un moment dat să-i ia un interviu unui politician influient, Jacob, un fost coleg de clasă de care fusese îndrăgostită lulea în timpul școlii. Își închipuie că dezamăgirea de atunci se va împlini acum, când ei sunt ajunși la maturitate. S-ar putea crede că povestea abundă în scene erotice dar nu este așa. Descoperim câteva scene în care cei doi amanți dau frâu fantasmelor lor fără a putea să-și asume în fața partenerilor oficiali faptele.
Linda este măcinată de întrebări și încearcă să găsească răspunsuri în cele mai variate locuri, făcându-ne părtași la discuții cu psihologi, prietene, un șaman asta fără a mai pomeni desele discuții pe care le are cu ea însăși.

Cine spune că „dragostea e suficientă” minte. Nu e și n-a fost niciodată. Marea problemă este că oamenii cred în cărți și în filme – un cuplu care se plimbă pe plajă ținându-se de mână, privește apusul de soare, face amor cu pasiune zilnic în hoteluri frumoase cu vederea spre Alpi. Eu și șotul meu am făcut asta deja, dar vraja durează doar un an sau doi, cel mult.
Pe urmă vine căsnicia. Alegerea mobilei, planificarea copiilor care vor veni, săruturile, visurile, ciocnitul cupelor de șampanie în salonul gol care curând va arăta exact îl imaginăm – cu fiecare lucru la locul său. După doi ani s-a născut primul copil, în casă nu mai e loc pentru nimic și, dacă vom mai adăuga ceva, riscăm ostentația și dăm impresia că ne petrecem viața cumpărând și curățând antichități (care mai târziu vor fi vândute pe nimica toată de moștenitori care vor sfârși la târgul de la Plainspalais).
După trei ani de căsnicie, fiecare știe deja exact ce gândește celălalt. În timpul petrecerilor sau cinelor suntem obligați să ascultăm aceleași povești pe care le-am mai auzit de multe ori, întotdeauna prefăcându-ne surprinși și fiind câteodată, siliți să le confirmăm. Sexul trece de la pasiune la obligație și de aceea devine tot mai rar. Curând se întâmplă o dată pe săptămână – dacă! Femeile se întâlnesc între ele și vorbesc despre înfocarea de nestăvilit a soților lor, dar nu-i decât o minciună sfruntată. Toate știu asta, dar nici una nu vrea să fie mai prejos.
Atunci vine momentul aventurilor extraconjugale. Femeile comentează – da, comentează! – despre amanții lor și înfocarea lor de nestăvilit. (pagina 185)

Dar dacă descoperi că soțul dumitale te înșală, ce ai face?
Jacob pălește. Se controlează ca să nu-și golească paharul imediat după întrebarea mea.
– Cred că întâlnește zilnic femei nesigure pe ele, plictisite în căsnicie și menite unei vieți mediocre și repetitive. Îmi închipui că trebuie să ai la serviciu astfel de colege, care trec de la rolul de reporter începător direct la cel de pensionar. (pagina 197)

Poate e interesant să citiți și Interviul publicat exclusiv de „Adevărul”, prin Editura Humanitas Fiction, ce a fost realizat de Editura Sextante din Brazilia.

Nu pot omite faptul că atât cât am citit cartea, lângă mine, pe tăpșanul lecturilor mele, o cârtiță a ieșit la suprafață. Fascinantă imagine am avut și nu am putut să nu asociez acțiunea cărții cu acest fapt. Parcă dorea, această harnică creatură subpământeană, să scoată la suprafață toată mizeria (din carte). În ciuda faptului că pământul scos de ea era din cel mai curat și afânat.

20160819_153744

Puteți și viziona acest proces, fascinat dealtfel. El este însoțit de comentariile noastre, cei care eram acolo atunci când se întâmpla fapta. 🙂

Dacă veți avea răbdare să le urmăriți veți constata ce movilă mare de pământ a putut scoate mica vietate.20160819_152826

Asta a fost experiența mea în compania adulterului scris de Paulo Coelho. Altceva, un registru diferit. Spor la citit!

Literatură pentru copii – „Cartea lui Moș Oposum despre pisicile Poznașe”. De T. S. Eliot

Iată că am ajuns la cartea lui T. S. Eliot – Cartea lui Moș Oposum despre pisicile poznașe pe care o pusesem la loc de cinste în lista de lecturi pentru vara asta. Nu facem parte dintre aceea care-și împart casa cu vreo mâță, câine sau mai știu eu ce reptilă, dar nici nu putem spune că ne sunt indiferente. Poate faptul că eu, mama, fac parte dintr-o familie în care nu s-a perindat nici un necuvântător să fie de vină. Nu știu, dar asta este situația, acum.                                      cartea-lui-mos-oposum-despre-pisicile-poznase_1_fullsize

Însă avem rude dar și prieteni dragi care au asemenea animale și știm, din șederile noastre pe la ei, ce sentimente pot stârni blănoasele. Bunăoară, în ultima vizită la prietenii noștri de la Brașov am constatat că efectivul pisicesc s-a mărit prin apariția a două exemplare superbe. Pur și simplu sunt irezistibile și scot din tine sentimente de care nu te credeai în stare a le poseda.                          20160701_161603

Cât am stat acolo pisicile ne-au tors și dezmierdat cum numai o ele pot face. Sunt momente în care drăgălășenia lor este atât de impresionantă că-ți vine pur si simplu să le sufoci cu dragostea. Le poți privi, urmări, studia ore în șir fără a trăi cu senzația că timpul tău s-a scurs în zadar. E ca o terapie și, cu siguranță, că ăsta este motivul pentru care s-au scris așa de multe povești și poezii avându-le protagoniste.

20160704_175245 20160704_182801 20160704_182836 20160704_182858 20160704_183212 20160704_183219

Pe Moș Oposum l-a început de acasă și am avut ocazia ca lectura să se fac și în aer liber. Cu atâta verdeață în jur dar și zgomote, totul părea natural și firesc.

20160630_120008 20160630_120130

Exemplarul pe care-l avem noi este cel de la Humanitas, apărut într-o ediție de lux. Are supracopertă, copertă groasă, trainică, foi cerate și ilustrații de vis semnate de Axel Scheffler. Traducerea aparține lui Tudor Cristian Roșca și Viorel Ștefănescu.

IMG_5709 img_3081ed img_3083ed img_3084ed img_3088ed IMG_5711

Celebrul musical Cats a cărui muzică este compusă de Andrew Lloyd Webber are la bază aceste poezii.

Koty_musical 0202_cats

Dacă iubiți felinele ar fi bine să nu ratați întâlnirea cu Spargotac și Zbârlisâcâici, Moș Deuteronomie, Domnul Mefistofelis, MacCarrie – cotoiul misterios dar și Tanti Pisi-Pozna, Răgetdetigru ori alții.

Eu una sunt convinsă că Luca nu va uita niciodată finalul cărții, asta pentru că el s-a petrecut la București, într-un cadru de vis.

20160711_163217

P.S. Abia aștept să ajungem acasă acolo unde ne așteaptă Mic tratat de pisicologie a lui Șerban Foarță. Trebuie să fie foaaarte interesant. Vă ținem la curent. 🙂

Tratat de pisicologie

Idei pentru mămici – „Prin perdea” de Aurora Liiceanu – o carte pe sufletul meu

Înainte de a citi „Prin perdea” de Aurora Liiceanu, am citit „Mama și sensul vieții” de Irvin D Yalom, un celebru psihoterapeut american. În poveștile lui am putut descoperi mai multe răspunsuri la întrebările pe care mi le-am pus de-a lungul anilor, așa cum am putut savura o lectură interesantă și captivantă. Atât de mult mi-a plăcut că am ales să o ofer și prietenei mele prețioase, la ceas aniversar.

Mama-si-sensul-vietii-Yalom-Humanitas

S-a nimerit ca după cartea despre care am pomenit mai sus să citesc pe cea a doamnei Liiceanu, acestea fiind ultimele venite în biblioteca noastră. Eu zic că există multe asemănări în modul în care se înfățișează cititorului. Aduc liniște și fascinează rândurile scrise de ei. Pentru mine, doamna Liiceanu este persoana care emană mult calm, discreție și tihnă.

20160412_192607

Am citit cu multă atenție și în pe-ndelete rândurile așezate de autoare. Nu am analizat ci doar am luat aminte la zbuciumul său și nu o dată m-am întrebat ce-aș fi făcut dacă aș fi fost în locul ei. Am admirat puterea și abilitatea cu care a știut să -și gestioneze viața și cum a reușit să-și crească fiul atât de armonios, mamă singură fiind.

Am găsit în carte un frumos puzzle alcătuit din fragmente despre diferitele perioade din viața sa.

La început de carieră

relația mea cu psihologia era atât de nesatisfăcătoare, de insuportabilă, încât priveam cu regret și amărăciune alegerea făcută. Vedeam numai semiîntuneric și obscuritate adâncă. Invidiam pe oricine care făcea ceva concret, o muncă fizică sau nefizică, dar care se termina bine. (pag. 20)

despre maternitate

Relația mamă-copil este, în psihologie, o specializare, e drept neunitară, cu viziuni, curente diferite. Dar, indiferent de aceste variațiuni, relația are un prestigiu biologic și cultural, iar literatura academică asupra acestui subiect este foarte bogată. (pag. 33)

despre prietenii de-o viață

Atunci n-am bănuit nici măcar o clipă că acest copil o va aduce în viața mea pe cea mai apropiată persoană, cea mai generoasă ființă pe care am cunoscut-o, care a stat, de la distanță, mereu lângă mine, timp de aproape treizeci și patru de ani. Ea, grecoaica Eleni. (pag. 34)

Despre părinți

De la tatăl meu am învățat că există momente în care relația între copil și părinte este foarte explicită o relație de putere. O relație de tipul „care pe care”. O relație în care una dintre părți pierde, dar pierderea este și de partea cealaltă. (pag. 81)

Despre cărți

„Părinți și copii” de Ivan Turgheniev, „Citind Lolita în Teheran” de Azar Nafisi, poezii și romane dar și Cehov

Despre respect și afecțiune pentru profesori

Gheorghe Zapan avusese, în Germania, profesori eminenți și mediul german își lăsase amprenta pe el nu numai ca om, ci și ca psiholog și cercetător. Ca om era atât de candid de onest și de lipsit de poftă de putere, de onoruri, încât ne copleșea. Cea mai mică notă pe care o dădea era șapte. Era un experimentalist riguros, cu o minte organizată, o seriozitate și disciplină a muncii  de cercetare, un devotament romantic pentru psihologie pe care nu le-am mai întâlnit. (pag. 111)

De la profesorul Zapan mi-a rămas prudența de a nu generaliza, inhibiția de a da etichete, dificultatea de a pune împreună, de a articula generalul și particularul, teama că cineva mă întreabă „pe câți oameni s-a lucrat, la câți subiecți li s-a administrat testul?”. Și acestea încerca să ni le transmită cu un exemplu exact pe dos, relatându-ne, de pildă, cum a descoperit Ebbinghaus memoria imediată și cum a făcut distincția între memoria imediată și memoria de lungă durată. (pag. 114)

Despre întâmplările petrecute în timpul când făcea parte din echipa de cercetători a profesorului Mihai Popa

Satul românesc, exotismul maramureșean au încântat și atâția alți cercetători străini, aduși de profesorul Mihai pop, care au scris multe despre satele maramureșene, obiceiurile țăranilor, cultura lor locală. (pag. 122)

Așadar, în prim planul acestei povești stă fiul autoarei, traseul ei profesional dar și „micuțismele”psihologiei. Și nu numai atât.

O carte liniștitoare, calmă, sfătoasă și tihnită. Și din căldura cuibului meu îi mulțumesc doamnei Aurora Liiceanu pentru minunate dialoguri pe care le-am avut, înlesnite de rândurile oferite.
Lectură plăcută!

Idei pentru mămici – „Creștetul ghețarului” de Constanța Buzea

Să tot fie câțiva ani de când am citit această carte dar acum, la ceas de comemorare a autoarei (31 martie 1941 – 31 august 2012),  mi-au revenit în minte întâmplări descrise în cartea „Creștetul ghețarului”, apărută la Editura Humanitas în anul 2009.

DSCN7437

Un jurnal plin de duioșie și emoție pură. Un jurnal al unei mame și poete, cu o viață destul de intensă.

Începe în anul 1969, atunci când autoarea se afla la Sinaia, în Ajun de An Nou. Însărcinată cu cel de-al doilea copil, Constanța Buzea zugrăvește un tablou nefericit, acolo unde

este inițiată de el: cum să surâd când dau mâna cu femeile și cum – cu însoțitorii lor. Se străduiește să mă dreseze ca pentru un număr de circ. Îl urmăresc cu interes. Înțeleg că are nevoie să facă prin mine o impresie bună. Vrând să-mi îmblânzească timiditatea, mi-o accentuează. (pag.8)

Pentru cine nu este pus în temă, el este Adrian Păunescu, poetul Adrian Păunescu cu care scriitoarea a fost căsătorită timp de 16 ani și cu care a avut doi copii: pe Ioana și pe Andrei.

DSCN7438

Ca un cititor anonim trebuie să recunosc că, din păcate, am citit cărțile pentru copii scrise de ea, dar și „Agonice”. Iată ce spunea Eugen Simion:

Constanta Buzea ajunge, în fond, la o poezie de sugestii mai largi în ordinea existentei, nu pe calea speculațiunii, ca alți colegi de generație, ci printr-o voință exemplară de interiorizare, de abandonare, cu un cuvânt, în lumea lacomă și acaparatoare a emoției. Iubirea, sentimentul dezolant al absenței, așteptarea încordată, deznădejdea, moartea, miracolul nașterii etc, sunt temele — mari și mici, de zi și de noapte — ale acestei poezii discrete, pe punctul totdeauna de a exploda. Din ele Constanța Buzea face niște rampe de lansare spre alte universuri mai neguroase.

Revenind la „Creștetul ghețarului” vom citi un portret făcut soțului ei, pe care-l descrie în termeni nu prea elogioși: nepăsător, gălăgios și dur, un om care practică adulterul pe față, căruia îi place să-și tortureze soția emoțional.

Constanța, tu nu mă înțelegi. Sunt vinovat, recunosc, dar mie îmi place să fiu răzgâiat. Sunt ticolos, dar și tu mă provoci, recunoaște… (pag. 63)

Își aranjează să rămână singur în București. Ne expediază în vacanțe lungi ca să-și facă de cap. Când începe să dea semne de părinte grijuliu și soț tandru, eu încep să-mi fac bagajele. Ne trimite în peisaj, cât mai departe, nu mai contează cât îl costă. El, care face crize apocaliptice când trebuie să plătească, acum nu se mai uită la bani. La întoarcere însă, îmi scoate pe nas sacrificiile și nerecunoștința. (pag.74)

La începuturi îmi păruse un gladiator. Luptând cu sărăcia lucie, cu foamea lui masivă care se vede și astăzi. Adolescent în expansiune fizică, dând piept cu fantomele istorie, cu tatăl deținut politic. Ardoarea de a se afirma ca poet, ca lider și „cel mai tânăr poet al acestei republici”. Neglijent în intimitate, cu ticuri de proastă creștere, în lume manierat, controlându-se, după caz. Bâlbâîi în discurs, te prinde, te captează cu idei, cu metafore îndrăznețe, cu lozinci deraiate de la tipic. Amorul nostru – abrupt, nesărat, sumar, ca un viol, ca o nesăbuință. (pag.75)

Un episod extrem de ciudat este acela în care, în vara anului 1969 aceasta află că soțul ei mai are două fete, gemene, făcute de o „nebună îndrăgostită”.  În timp ce nu-și revenise încâ din șoc, ea se duce să le vadă, într-un imobil în zona Amzei.

Îmi deschide o blondă nisipie care mă pilotează în tăcere către un pătuț dublu cu grilaj, în care copilele își zbăteau bucuroase mânuțele și genunchii, între păpuși și sumedenie de jucării într-un aranjament ostentativ. Este mai scundă decât mine, transpiră cuprinsă de un tremur abia perceptibil. Nu spune mare lucru, instruită probabil de el la telefon. Nu se așteptase să mă vadă atât de calmă. Casa mirosea a lapte și a vanilie, ca și la noi. Fetele – copii identice ale Ioanei mele. Eu nășteam în iunie, ea în septembrie. Adrian reușise performanța de a trăi liniștit, pendulând fără istov între două femei însărcinate, una mai naivă ca alta, nevasta și amanta, alăptându-i pruncii dolofani.

DSCN7439

Cum spuneam, jurnalul se întinde pe trei ani, din 1969 și până în 1971. În acest interval, Constanța Buzea își dă licența la Facultatea de Filologie, Universitatea din București. Tot în această perioadă face o călătorie în America, acolo unde-l întâlnește pe Mircea Eliade căruia Adrian Păunescu reușește să-i ia un interviu devenit celebru. De-a lungul mai multor zile, la începutul anului 1971, soții Păunescu petrec alături de Mircea Eliade și soția lui Christinel clipe minunate. Constanța Buzea reușește să citească „La țigănci”, „Maitreyi” și „Nuntă în cer”.

Am făcut-o nu numai cu plăcere, ci și cu un fel de umilință și speranță. Prezența autorului este tulburătoare. Dacă l-aș fi citit la București, n-aș fi simțit această ciudată panică, responsabilitate, alertă, nici nu știu cum să-i spun. Atât de prezent și de copleșitor, atât de familiar și la îndemâna noastră, atât de al nostru pentru eternitate, când în fond rămâne în aceeași măsură intangibil, inaccesibil, imens, universal… (pag.158)

DSCN7440

Acest jurnal ne dă posibilitatea de a vedea o altă față a poetului Adrian Păunescu, a afla  despre lumea literară a acelor ani dar mai ales, de a citi și câteva versuri ale autoarei, fără a mai pomeni despre aventura americană și cunoașterea lui Mircea Eliade.
Lectură plăcută!