Am început seria atelierelor alături de copii. O bucurie!

Într-o zi de toamnă bună de așezat în album, m-am reîntâlnit cu o grupă de Voinicei care acum au ajuns în ultima etapă din ciclul preșcolar: grupa mare.
Copii care au crescut, s-au schimbat și cu care poți aborda mult mai multe subiecte.
M-am tot gândit cu ce anume să marchez această întâlnire și m-am aplecat asupra unei cărți pe care orice copil ar trebui s-o audă, vadă, ori chiar mângâie dacă acest lucru este posibil.
Un mieluț la cină de Steve Smallman, apătură la Editura Cartemma s-a dovedit a merge direct la sufletele copiilor, pentru că dacă lectura se face cu intonație, efectul este garantat.

Știți cât au imitat sughițul, dar și modul în care se minuna lupul? Nu aveți idee!

– Doamne Dumnezeule! spuse bătrânul lup. Nu pot mânca un miel care sughiță! M-ar putea apuca și pe mine!

La felul în care a fost percepută povestea a contribuit și prezența machetei care pare că a ieșit din carte, dimensiunea ei fiind un element important în economia activității.

După ce povestea a fost citită, primul lucru pe care l-am întrebat a fost:
– Știe cineva ce înseamnă cină?
Așa am ajuns să spunem cum se numesc mesele principale ale zilei, când se iau și cu cine. Ca de fiecare dată, copiii vin cu exemple personale, vorbind de mamă și tată, frați, surori ori bunici.
Apoi am vorbit pe marginea ei, iar curiozitățile nu au fost puține, la fel ca și întrebările.
Un moment frumos a fost acela în care am exemplificat cum face mama atunci când puiul sughite, alegând o fetiță mai slăbuță pe care am pus-o pe umăr, pentru a o putea bate ușor cu palma.

Așa că bătrânul lup l-a pus pe mieluț pe umăr și l-a bătut pe spate cu laba lui mare și păroasă.

Nu au lipsit întrebările prin care aflăm ce a plăcut mai mult, mai puțin, ce ai schimba dacă ai fi tu unul dintre personaje. Copiii au fost cooperanți, curioși, empatici, o plăcere!

A urmat apoi un joc: Cine face supa mai gustoasă?
Pentru asta am avut nevoie de o oală și o grămadă de morcovi. Cerința era ca să se „arunce” morcovii în oală, câștigând echipa care adună cei mai mulți.
Un moment gustat și dorit a fi repetat.

A fost frumos și am trecut la etapa următoare.
Am meșterit un joc pe care l-am văzut în mediul virtual și pe care l-am considerat a fi de mare efect și cu priză la cei mici, și mari pot eu completa. Am avut nevoie de coli colorate de carton, zece culori am ales eu, câte două foi de fiecare. Din una am confecționat rulourile, tăind foaia în două așa putând confecționa două bucăți, iar cealaltă foaie am tăiat-o tot în două pentru a le așeza pe covor.

Evident că am exemplificat, ceea ce a adus o partidă de joc alături de doamna educatoare. Regret că nu ne-a filmat nimeni pentru că ne-am bucurat ca doi copii, iar cei mici ne-au făcut o galerie strașnică.

Și a venit rândul copiilor. O ne-bu-ni-e!
A fost timp suficient pentru a putea participa toți cei prezenți, 24 la număr.

Am mai avut pregătite câteva activități însă jocul acesta a fost adorat de copii. Nu s-a putut renunța la el decât când s-a terminat timpul activității. Dar voi reveni săptămâna viitoare pentru a continua.

I-am lăsat să-și tragă sufletul înainte de masă și am plecat. Afară, o atmosferă de vis!

Și uite așa, acum pot spune că am început cu dreptul. Așa de multă bucurie, atâta dorință de povești, atâta veselie nu are cum să nu-ți umple sufletul. Hai că nu-i totul pierdut!

„Povestea kendamei pierdute” de Adina Rosetti

Uite că începutul școlii a coincis cu reîntâlnirea cu Adina Rosetti, o scriitoare din România pe care noi o îndrăgim mult. Luca a fost încântat de Domișoara Poimâne și povestea ei, pe care, dacă sunteți curioși, o puteți citi mai jos.

Domnişoara Poimâine s-a întâlnit cu Domnişorul Luca

Povestea kendamei pierdute a apărut în casa noastră atunci când am profitat de o reducere la editura Arthur, o editură de la care noi am achiziționat multe cărți, scăpându-le doar pe cele pe care le aveam deja, cumpărate cu ani în urmă, atunci când au apărut la alte edituri. Îndrăgim mult titlurile apărute la Arthur, pentru că ele sunt de calitate și prezentate foarte frumos: coperte cartonate, ilustrații minunate, traduceri îngrijite, și cuvintele de laudă nu se opresc aici.

Coletul a sosit a doua zi și prima carte la care s-a oprit, după ce a citit ce scrie pe ultima copertă a tuturor, a fost cea scrisă de Adina Rosetti.

A fost citită cu mare plăcere pentru că l-am tot auzit chicotind și mi-a spus, la final, că trebuie s-o citesc și eu. Pe măsură ce înainta în poveste mai venea să-mi spună că a găsit referiri la Five Nights of Freddy, vloggeri, you tube și Noaptea Târziu, vizualizări de ordinul zecilor de mii și hoverboarduri. Sună interesant, nu?

Unui cititor cu state mai vechi i se va părea ciudat însă nu trebuie să dispere pentru că tot aici, în povestea asta cu termeni care nu prea sunt stăpâniți de părinți și bunici, vor regăsi elemente din vechile povești, cele cu care sunt mai familiarizați: pieptănul de os, părul lung, papucul miresei, duhuri, pe toate reușind scriitoarea a le îmbina într-un mod extrem de inspirat.

L-am rugat pe Luca să scrie câteva rânduri despre poveste și nu m-a refuzat, însă după ce a scris un paragraf în limba română m-a întrebat dacă nu mă supăr dacă-l scrie în engleză. Nu m-am supărat, cum era și firesc, iar ce a scris puteți citi mai jos.

“The Story of the lost kendama” by Adina Rosetti is a book that surfaces modern life focusing it’s attention on day to day topics with every game and the necessary to play them, the main character being a boy named Ionuț that always plays with his favorite toy a kendama. His best friend is a girl named Diana which when she grows up wants to become a professional dancer. One day when the math homework is too overwhelming for them, they decide to go for a walk while playing with their kendamas, when a boy named Leo steals Ionut’s kendama and runs away to the ”Valley of ghosts” where they are forbidden to go to. They consult their friends and decide to build up courage and go inside. There they get surrounded by ghosts that want their soul, when suddenly they get saved by a fairy of joy. They tell her the story and ask for help.
She tells them that they need to make the place wonderful again,by gathering their friends and spreading life and joy into the place,they also find out that Leo is a wizard that stole the ghosts souls.
I leave the rest of the story to you my dear followers. In my opinion this is a very entertaining book that deserved it’s time spent reading it. The author made sure to mix in funny parts along the plot and made a perfect balance between reality and fan fiction. I personally recommend this book to kids and teenagers between the ages 10-14. It will embark them on a miraculous journey to get back what’s theirs!

Nu vreau să omit a spune că „Povestea kendamei pierdute” este prima carte a proiectului „Noii povestitori”, lansat în martie 2017 de către asociația Cu Alte Cuvinte. Proiectul este destinat creatorilor de literatură pentru copii care își propun să dea glas personajelor de etnie romă.

Pentru prima ediție, asociația a organizat împreună cu Adina Rosetti și Irina Dobrescu doisprezece ateliere de creație la care a participat un grup de copii de la Clubul de Educație Alternativă din Ferentari. Poveștile lor au fost o sursă de inspirație și documentare pentru o carte de ficțiune ilustrată, „Povestea kendamei pierdute”. (sursa: itsybitsy.ro)

„Pe cuvânt de șoricel” de James Patterson și Chris Grabenstein

Ultima carte citită în vacanța de vară ce tocmai s-a încheiat a fost una care ne-a mers la suflet, pentru că povestea e în așa fel concepută. Pare a fi o lectură pentru copii mici, dar mesajul transmis nu poate fi prea bine înțeles de ei. Pentru că aici avem parte de un super șoricel care posedă cunoștințe așa de vaste, mai ceva ca un școlărel de clasa a VII-a.

Născut și crescut într-un laborator, șoricelul Isaia are blană azurie, vorbește foarte bine, poate citi, dar și scrie. Când el și cei 96 frați ai săi scapă din laborator, Isaia este singurul care reușește să rămână neprins. Ajunge în „casa” unei familii de șoricei extrem de numeroase care se află în pivnița familiei Brophy, cel pe care șoricelul îl recunoaște mai târziu ca fiind îngrijitorul de la laboratorul de cercetare. Datorită abilităților pe care le posedă, Isaia devine un membru valoros al familiei, reușind să-l înfrunte pe Lucifer,

pisica familiei și salvând un șoarece prins într-o capcană, nici mai mult nici mai puțin decât cu ajutorul unei pârghii.

Isaia își recunoaște propriile abilități, curajul și valoare de sine, el încurajând pe alții, ca Mikayla, o șoricică cu propriul său talent nerecunoscut de către semenii ei.

Prietenia lui Isaia cu o fată pe nume Hailey (care suferă de albinism) vine să întregească  tema romanului, aceea de a celebra individualitatea și credința în sine.

Desenele detaliate ale lui Sutphin se îmbină perfect cu această poveste dulce și vin să o completeze.

Părinții trebuie să știe că „Pe cuvânt de șoricel”, este o poveste fantastică distractivă, presărată din plin cu mesaje pozitive. Povestea oferă o mulțime de momente pentru a-și înveseli cititorii. Există mai mult decât un pic de știință și istorie de-a lungul ei, și are un mesaj puternic despre cum trebuie să ne concentram asupra abilităților pe care le avem și cum să nu ținem cont despre cei care ne fac să ne îndoim de ele.

Adulții din poveste sunt implicați în cercetarea pe animale, iar acesta constituie un prilej minunat de a aduce în discuție acest subiect. Și este ce se vorbi pe marginea lui.

Am găsit și un quiz pe care Luca l-a completat dintr-o suflare. Dacă doriți, îl găsiți aici.

Vă invităm să citiți o poveste despre un șoarece minuscul cu o inimă mare. Sperăm să vă placă. 🙂

„Greierele și furnica” de Jean de la Fontaine

Şi-a pierdut vara cântând,
Greierele, şi flămând,
A văzut, aşa, deodată,
Pornind viscolul să bată.
Nu se pomenea fărâmă
De gânganie sau râmă;
Şi nemaigăsind nimica,
Dete fuga-mpleticit
La vecina lui, furnica.
Muşuroiul sta clădit,
Plin cu tot ce-ai fi râvnit.
Magazia cu făină
Era sub o rădăcină;
Şi, la rând, în multe caturi,
Erau saci cu mei pe paturi.
Adunaţi într-o firidă,
Sâmburi roşii de stafidă.
În dulap şi-ntr-un sertar,
Mălai galben şi zahar.
Ouăle cu coaja mică
Erau ouă de furnică,
Căci cumetrele îşi fac
Prăjituri şi cozonac.

Într-un beci închis cu scoabe,
Boloboace: struguri boabe,
Va să zică, un belşug
Rânduit cu meşteşug.
– Mă rog, maică, dumitale,
Sunt în picioarele goale,
Am rupt opinci şi obiele
De calc de-a dreptul pe piele,
Straie ce mai am pe mine,
De gol ce-s, mi-e şi ruşine,
Am rămas de capul meu,
M-a uitat şi Dumnezeu…
Luat de vânt, târât de apă,
Plăpând ca foaia de ceapă,
Încă de la arătură
N-am mai pus nimic în gură.
Să mă ierţi, de nemâncare
S-a prins burta de spinare.
Uite ce ţi-aş fi cerut,
Niscai boabe de-mprumut…
Până pe la Mărţişor…
Vreau să rabd, dar nu să mor,
Şi mă jur, i-a spus, că-ţi voi
Da cu dobândă înapoi.
Poţi să-ntrebi dacă nu sunt
Om cinstit şi de cuvânt.
Ce păcat că gospodina
E zgârcită, bat-o vina!
În loc să ia din cămări
Şi să dea, pune-ntrebări.
Că aşa o fi bogatul,
Darnic mai vârtos cu sfatul.
– Cum de ceri cu împrumut?
Astă-vară ce-ai făcut?
Zise potrivindu-şi baba
Negri-i ochelari cu laba.
– Ce să fac? De mi-e iertat,
Astă vară am cântat.

Am cântat cri-cri, gri-gri,
Nopţi cu nopţi şi zi de zi.
– Ai cântat! îmi pare bine!
Acum joacă dacă-ţi vine!
Şi calica de mătuşă
Trânti ivărul la uşă.

„Eu sunt Malala”/ „Malala pentru dreptul fetelor la educație”

Eu sunt Malala, este o carte scrisă cu ajutorul unei jurnaliste, Christina Lamb, și începe în momentul în care Malala se întoarce acasă de la școală, în ziua în care a fost împușcată în cap.


„Cine este Malala?” întreabă tânărul pistolar care a oprit autobuzul școlar. Nici una din fete nu a răspuns. Dar toți cei din vale știau cine era Malala.

Jurnalista care ajută la scrierea cărții reprezintă o dificultate constantă – nu ești sigur niciodată care voce se aude; a ei ori a copilei? Vocea Malalei are puritatea, dar și rigiditatea. Fie că este o adolescentă competitivă care urmărește cine a trecut examenul (și cât de mult) sau a scris despre blogul pentru BBC care a catapultat-o pe scena internațională – „Învățăm să luptăm. Învățăm cât de puternici suntem atunci când vorbim „- sau vorbind despre politicienii pakistanezi („inutil”), Malala este pasionată și determinată. Credința și datoria ei față de educația fetelor sunt fără îndoială, modul în care își adoră tatăl – modelul ei și tovarășul în toate – ne mișcă și durerea ei la violența care se desfășoară în numele islamului palpabil.

Nu este o știință exactă, dar ghicești atunci când vocea coautorului preia autorul, și în descrierea, de exemplu, a scalei cutremurului devastator din Pakistan din 2005, cititorului i se spune că daunele „au afectat 30.000 de kilometri pătrați, o suprafață mare cât statul american Connecticut”, iar aici vocea rigidă, binecunoscută a unui corespondent străin rezonează.

„Eu sunt Malala” este o poveste care atinge miezul problemelor Pakistanului. Vorbind despre Swat, ea scrie că la aproximativ 20 de ani de la împărțire, Wali din Valea a renunțat la puterea sa și a transformat Pakistanul într-o împărăție. „Așa că m-am născut o fiică mândră a Pakistanului”, scrie ea, „deși ca și toți Swatis m-am gândit mai întâi ca Swati și Pashtun, în fața pakistanezilor”.

Ce înseamnă să fii din Pakistan – o țară cu 300 de limbi, culturi diverse, religii și identități – când puterea reală este limitată la o provincie este o dezbatere care a răsunat întotdeauna în această țară. Armata și birocrația și într-adevăr puterea funcțională sunt centralizate în Punjab, în ​​timp ce celelalte trei provincii – Sindh, Balochistan și Khyber Pukhtun Khwa – sunt acționari inegali în ideea Pakistanului.

Până când puterea este împărțită în mod egal între cele patru provincii amenințarea secesiunii, peste țară va pluti un nor. Malala scrie despre tatăl ei iubit, Ziauddin, purtând o banderolă neagră pentru cea de-a 50-a aniversare a Pakistanului „pentru că nu a existat nimic de sărbătorit de când Swat s-a alăturat Pakistanului”, precizând cu precădere un dezechilibru etnic în profunzime atât de adânc încât numai un inamic extraordinar comun putea distrage atenția de la acesta. Puterea înfloritoare a talibanilor în Pakistanul de astăzi nu ar trebui să fie o mare surpriză pentru cei care înțeleg, așa cum face Malala, necesitatea de a remedia aceste răni etnice.

„Eu sunt Malala” este la fel de mult și povesta tatălui acestei fete, și este un tribut adus căutării sale de a fi educat și de a construi o școală drept model. Malala scrie că tatăl ei a stat târziu în noapte, și a făcut popcorn pe care să-l vândă, astfel încât el să câștige venituri suplimentare pentru proiectul său. Ea îl citează în toate domeniile – de la interzicerea Versetelor Satanice la problemele de mediu cu care se confruntă Valea Swat – și îl tachinează pentru discursurile sale lungi.

Cu toate acestea, chiar dacă Malala spune că nu îl urăște pe bărbatul care a împușcat-o, aici, în Pakistan, furia față de acest tânăr militar ambițios este la fel de puternică ca niciodată. În mijlocul problemei, există o preocupare reală că mesajul curajos și articulat al acestei fete extraordinare. Ea este tânără și forțele din jurul ei sunt puternice.

Dacă mai întâi am intrat în posesia cărții apărută la Editura Youngart, cea care este destinată cititorilor mai mari, fie ei copii ori adulți, iată că acum, prin bunăvoința editurii cartemma, am putut îmbrățișa și ediția destinată celor mici.

Și am avut motive de bucurie! O carte scoasă în condiții excelente, cu coperte cartonate și foi cerate, cu ilustrații semnate de Aurelia Frony, textul fiind scris de Raphaele Frier. Traducerea este semnată de Ioana Voica.


(sursa foto: facebook)

Cartea a sosit în momentul în care eram alături de băieți, iar ei au fost primii care au îndeplinit ritualul proaspetelor cărți intrate în casă: pipăit, analizat, mirosit.

Un subiect pe care vă invit să-l cunoașteți/aprofunda, fie de unii singuri, fie în compania copiilor. Variante există, trebuie doar să începeți demersul.

Spor la citit!

„Lămâi, cărți și prieteni” de Jo Cotterill

Calypso este o fată de zece ani liniștită, pasionată de cărți, de lectură și de scris și, de când mama ei a murit cu câțiva ani în urmă, a trăit singură împreună cu tatăl ei care este ocupat să-și scrie propria sa carte despre istoria lămâei. Casa nu este curată, nu sunt destule alimente în frigider, iar Calypso este prea ocupată să aibă grijă de ea însăși și de tatăl ei pentru a mai avea prieteni de vârsta ei. Dar când o nouă fată, Mae, ajunge să-i fie colegă de clasă, Calypso descoperă un spirit înrudit iar atunci când vizitează casa lui Mae, ea întâlnește o familie destul de opusă propriei ei familii. Totuși, abia când descoperă că tatăl ei are un secret față de ea, capacitatea lui Calypso de a face față tuturor provocărilor începe să scadă, și începe să se întrebe cât de afectată este familia ei.

Este o carte minunată care tratează pierderea unui părinte, procesul dureros prin care trec protagoniștii și  depresia. Știu că sună destul de greu și groaznic, dar chiar și în mijlocul momentelor cele mai disperate, există încă un mic sentiment de speranță. Cartea este scrisă în așa fel încât, în loc să te simți tras în jos și  mizerabil pentru sărmana Calypso, se pare că va exista o cale prin care ea și tatăl ei să ajungă la liman. Aceasta nu este o lectură ușoară, deși are multe momente mai facile. Este doar o poveste foarte bine scrisă, mișcătoare și sensibilă și, în ciuda naturii serioase a conținutului, am simțit că este perfect potrivită pentru cititorii pre-adolescenți. Mi-a plăcut într-adevăr modul în care s-au rezolvat problemele și cât de repede s-a simțit totul.
M-am simțit atât de disperată de situația lui Calypso și inițial nu am avut decât dispreț față de tatăl ei îngrozitor, dar atunci când povestea progresează, înțelegi de unde vine și descoperi și povestea lui care este la fel de tragică și reală ca a lui Calypso.

Pentru că Mae și Calypso sunt niște devoratoare de cărți, există numeroase referințe literare de-a lungul întregii povești, printre care mai multe despre „Anne of Green Gables”. O vom căuta și noi pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba. Există povestiri clasice menționate și mulți copii pasionați de lectură le vor recunoaște. Poți fi foarte gelos pe bibliotecă personală a lui Calypso, dacă nu ai așa ceva acasă, atât de frumos este descrisă. Când fata a descoperit secretul tatălui ei, am fost la fel de mirați/șocați ca și ea. E mai bine să aflați singuri despre ce este vorba.

Prietenia dintre cele două fete este importantă și am simțit că este o descriere foarte reală a unei prietenii instantanee și intense. Familia lui Mae este caldă, minunat de normală, iar după ce ați descoperit singurătatea lui Calypso, puteți intui imediat ce bucurie simte atunci când petrece timp alături de Mae, acasă la aceasta. Mi-a plăcut foarte mult mama Mae, dar într-adevăr Calypso mi-a stârnit curiozitatea și încălzit inima. Ea este o fată drăgălașă, mereu atentă la ceea ce face. Au existat o mulțime de momente când Calypso își exprima un gând sau o credință pe care am găsit-o înduioșătoare și mi-a plăcut că acestea erau redate într-un mod ușor de înțeles, potrivite pentru copii și totuși pline de semnificație pentru adulți, așa putând și aceștia citi cartea cu plăcere.

Probleme nu se termină odată cu încheierea poveștii, ele arătând în mod clar că fata și tatăl ei mai au de rezolvat multe, însă asta oferă cărții o notă de onestitate.
Un subiect delicat este acela al „grupului copiilor îngrijitori”, de care nu am cunoștință a exista și în România. E un grup pe care cu greu îl înțelegi, pentru că acolo copiii sunt învățați cum să preia responsabilitatea funcționării unei familii atunci când adulții sunt bolnavi/nefuncționali.
Cu siguranță există și pe meleagurile noastre cazuri de acest gen, asta numai dacă ne gândim la câți părinți au plecat în străinătate și au lăsat copiii în urmă, dar ele nu sunt monitorizate de nimeni, ori sunt, dar în foarte mică măsură.
Este o carte pe care am citit-o împreună, fără grabă, care are nevoie de timp pentru a se așeza și a o înțelege. Lectura nu a fost lipsită de numeroase întrebări care au cerut lămuriri peste lămuriri, dar și multe discuții de felul „cum ar fi fost dacă…”.
O poveste frumoasă,  „Lămâi, cărți și prieteni” de Jo Cotterill, pe care v-o recomandăm.

„Grădina de la miezul nopții” de Philippa Pearce

Aceasta este o carte extrem de bună despre revenirea în timp, care vine să continue povestea lui Matt Haig și pe care aș recomanda-o copiilor mari și mici care au nevoie de o schimbare.

Grădina de la miezul nopții explorează timpul și modul în care poate fi întors înapoi. Este o carte foarte interesantă, care are o prezență mistică ascunsă și în care puteți găsi o mulțime de indicii ce se adaugă surprizei de la sfârșit; dar când vine vorba de asta, îți dai seama că ai cunoscut totul.

Totul începe când fratele lui Tom, Peter, se îmbolnăvește de rujeolă tocmai la începutul vacanței de vară. Tom este trimis la mătușa și unchiul său, împotriva voinței lui; nu i se permite să iasă din casă fiind în perioada în care nu se știe dacă a luat și el boala, așa putând deveni contagios. Deci trebuie să-și petreacă toată ziua în interiorul casei, neavând nimic interesant de făcut. Mătușa lui i-a dat câteva cărți pentru a fi citite, dar ele sunt cu povești pentru fetițe.
În holul casei în care locuiesc rudele lui, există un ceas, cu pendulă, ceas care bate într-un fel bizar. Este proprietatea doamnei Bartholomew, proprietara casei, o bătrână ursuză, neprietenoasă care nu iubește copiii.
Când ceasul din hol bate la miezul nopții de treisprezece ori, Tom este curios să afle cum e posibil acest lucru și intră într-o aventură fantastică.

Cum spuneam, ceasul în cauză este un ceas bătrân, atât de bătrân încât este fixat în perete, și nimeni nu îl poate mișca, cuiele fiind deja ruginite. Se aude o voce misterioasă care-l îndeamnă să facă explorări, așa ieșind din apartament și intrând într-o grădină misterioasă, magică.
Spun magică, pentru că grădina apare numai când ceasul bate de treisprezece ori. În timpul zilelor obișnuite, zi, seara și noaptea, grădina nu este acolo.

Din fericire, Tom poate încă intra în grădină ori de câte ori ceasul bate de treisprezece ori, ceea ce continuă cu plăcere în fiecare noapte. Și deși majoritatea oamenilor din grădina aceea nu îl pot vedea, o fetiță pe nume Hatty, poate. Din fericire, este dispusă să-i fie prietenă. Sigur, are tendința să spună câteva minciuni majore – inclusiv afirmația că nu este chiar o adevărată prințesă – dar este distractivă și dorește să construiască o casă de copac cu el. Tocmai ce-și plănuise să facă alături de fratele lui în vara ce urma, dacă acesta nu se îmbolnăvea.

Nu peste mult timp, Tom îi spune mătușii și unchiului că vrea să rămână cu ei mai mult. Au fost surprinși – pentru că știau cum a reacționat atunci când a venit, iar pe parcursul șederii au avut câteva discuții în contradictoriu care l-au iritat mult pe unchi. Ziua, Tom îi scria scrisori fratelui său povestindu-i tot ceea ce se petrecea noaptea în grădină. Peter, care știe totul despre grădina magică secretă din scrisorile lui Tom, înțelege motivul dorinței lui de a mai sta acolo, chiar dacă este (în mod evident) gelos.

Tom nu devine dependent de aceste vizite de la miezul nopții – totuși, în ciuda mai multor încercări binevenite făcute de mătușa sa de a-l distra, călătoriile în grădină sunt singurul loc luminos din viața lui Tom și Hatty care este singurul prieten al lui Tom. În plus, aceste excursii la grădină se simt foarte magice: aproape nimeni nu îl poate vedea pe Tom, iar în grădină, poate să treacă prin lucruri. Unele lucruri.

Și totuși, Tom este conștient de faptul că atunci când nu este în grădină, este în viață și totul e în regulă. Și că hainele pe care le vede în grădină sunt destul de vechi – să zicem, ceva care s-ar fi purtat în secolul al XIX-lea, cu mult înainte ca această casă să fie transformată în apartamente. Hatty, între timp, știe că Tom poate trece prin ușă și că aproape nimeni – cu excepția ei, a grădinarului și a animalelor – nu îl poate vedea pe Tom.

Băiatul începe să se întrebe dacă nu este vorba de fantome.

Autoarea dă indicii minuscule la ceea ce se întâmplă cu adevărat – de la sugestii în conversația din ambele perioade de timp până la – dacă sunteți foarte atenți – un anumit nume. Este, de asemenea, destul de clar că Peter este una din cheile dezlegării misterului.

Relația dintre Tom și unchiul lui este una aparte:băiatul este supărător și nepoliticos și atunci când Alan, unchiul, țipă la el, nu-l poți învinovăți. În schimb, Hatty este o încântare totală: dornică, fermecătoare, imaginativă, jucăușă și simpatică. Și, probabil, sub influența ei, Tom își schimbă comportamentul, devenind mai bun.
Înn semn de încredere, nu face altceva de a-i scrie în mod frecvent fratelui trist și singur; scrisorile – cu atenție marcate TOP SECRET, astfel încât niciunul dintre adulți nu vor afla despre grădină – sunt despre singurul lucru pe care sărmanul Peter trebuie să îl aștepte, iar el este în curând și mai interesat de grădină decât Tom. Și abordarea lui Tom de a afla ce se întâmplă exact în grădină este admirabilă, metodică și inteligentă. El o face parțial greșit, dar asta e parțial pentru că nu are acces la toate informațiile.

Și multele defecte ale lui Tom, alături de problemele foarte reale ale lui Hatty, adaugă un realism necesar pentru o carte destul de ireală.
Așadar, veți putea citi o carte despre singurătate, schimbare și acceptare și nicidecum una despre rușine, mânie ori simpatie.

„Cum i-am spart nasul lui Stalin” de Eugene Yelchin

Vreau să vă povestesc despre o carte compactă (evenimentele se desfășoară în doar două zile) spusă din perspectiva unui băiat de zece ani, carte care se ocupă de unele probleme dureroase și foarte înfricoșătoare, aspecte foarte reale: abandonarea, trădarea și moartea.
Cartea lui Yelchin ne arată brutalitatea reală a vieții din timpul comunismului în timpul Războiului Rece, când campionii capitalismului (SUA) și ai comunismului (URSS) erau ocupați imaginar, ducându-l la supremație. Cu alte cuvinte, este o carte despre un război de la care a trecut mult timp, într-o țară în care probabil nu ați fost, dar fiind din România, l-ați trăit într-o oarecare măsură. Au fost mulți dintre semenii noștri care au simțit pe pielea lor ce a însemnat comunismul și toate utopiile lui, iar asta le-a marcat viața, a lor și a familiilor lor – asta dacă au reușit să rămână printre noi.

Sașa Zaichik dorește să devină unul dintre tinerii pionieri sovietici ai lui Stalin. El este deosebit de încântat că tatăl său, care lucrează în Securitatea de Stat, a fost de acord, la invitația directorului școlii,  să prezideze ceremonia. Dar în noaptea dinaintea ceremoniei, tatăl lui Sasha este arestat. Înainte de asta, copilul apucă să-i citească scrisoarea pe care o scrisese Iubitului Conducător.

Arestarea tatălui este primul indiciu care îi dă de bănuit lui Sașa că regimul lui Stalin nu este la fel de minunat cum credea el că este. La școală, în ziua următoare, Sasha este îngrozit când îi sparge accidental nasul unei statui reprezentându-l pe tovarășul Stalin. Cititorii ar putea crede că el exagerează atunci când spune că autoritățile vor vedea acest lucru ca un act de terorism, dar el nu este: Securitatea de Stat este chemată. El și colegii lui de clasă sunt încurajați să-l divulge pe vinovat, pentru că doar un dușman al statului ar putea face acest lucru. Deși nu s-a aflat niciodată cine a fost autorul stricăciunii, Sașa este informat că singura modalitate în care poate demonstra cu adevărat că este un pionier sovietic este de a-și denunța tatăl în mod public.

Cum i-am spart nasul lui Stalin va atrage cititorii care sunt suficient de sofisticați pentru a vedea în spatele cuvintelor unui narator nesigur. Deși Sașa are doar 10 ani, cei mai mulți cititori de 10 ani nu vor avea suficiente informații de fond despre această perioadă a istoriei pentru a vedea profunzimea naivității băiatului sau pentru a înțelege cât de greșit este optimismul său. Pentru un elev din școala gimnazială, această carte va aduce la viață o perioadă a istoriei de mult trecute. Nu există un personaj secundar iar asta face ca povestea să fie mai mult o parabolă decât un roman. Vocea lui Sașa este proaspătă și plină de viață și spune o poveste complicată într-un mod ușor de înțeles. Rostirii lui i se adaugă ilustrațiile alb-negru, în creion, semnate de autor care vin să completeze într-un mod extrem de inspirat povestea.

E un moment prielnic de a vorbi cu micul cititor despre cum ar fi fost să trăiască în Uniunea Sovietică în timpul dictaturii lui Stalin. Dar pentru noi, cei care am trăit în comunism o bună parte a vieții, nu așa cum era pe vremea lui Stalin, dar nici foarte departe, putem povesti din experiențele proprii. Pe urmă vine întrebarea firească: crezi că era posibil ca cineva să se simtă în siguranță?

Credința lui Sașa în Partidul Comunist și bunătatea lui Stalin sunt puternice. Iar aici e lesne de întrebat: când ai bănui că a fost înșelată credința copilului? Când crezi că Sașa însuși a înțeles?

Doi dintre colegii lui Sașa par să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat atunci când Securitatea de Stat arestează pe cineva. De ce crezi că au înțeles asta, pe când Sașa nu a făcut-o?

Sașa simte că ar fi bine să mărturisească că a rupt nasul lui Stalin, dar nu poate face acest lucru. Crezi că ar fi trebuit?

O poveste care va stârni multe amintiri părinților, și va înlesni multe discuții în care copilăria bunicilor va fi savurată la maxim.

Luca a dorit să o treacă în caietul de lectură, de aici înțelegând că i-a plăcut mult. Așteptăm și părerea voastră.