Literatură pentru copii

„Lămâi, cărți și prieteni” de Jo Cotterill

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru copii, Literatură pentru mămici și nu numai, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Calypso este o fată de zece ani liniștită, pasionată de cărți, de lectură și de scris și, de când mama ei a murit cu câțiva ani în urmă, a trăit singură împreună cu tatăl ei care este ocupat să-și scrie propria sa carte despre istoria lămâei. Casa nu este curată, nu sunt destule alimente în frigider, iar Calypso este prea ocupată să aibă grijă de ea însăși și de tatăl ei pentru a mai avea prieteni de vârsta ei. Dar când o nouă fată, Mae, ajunge să-i fie colegă de clasă, Calypso descoperă un spirit înrudit iar atunci când vizitează casa lui Mae, ea întâlnește o familie destul de opusă propriei ei familii. Totuși, abia când descoperă că tatăl ei are un secret față de ea, capacitatea lui Calypso de a face față tuturor provocărilor începe să scadă, și începe să se întrebe cât de afectată este familia ei.

Este o carte minunată care tratează pierderea unui părinte, procesul dureros prin care trec protagoniștii și  depresia. Știu că sună destul de greu și groaznic, dar chiar și în mijlocul momentelor cele mai disperate, există încă un mic sentiment de speranță. Cartea este scrisă în așa fel încât, în loc să te simți tras în jos și  mizerabil pentru sărmana Calypso, se pare că va exista o cale prin care ea și tatăl ei să ajungă la liman. Aceasta nu este o lectură ușoară, deși are multe momente mai facile. Este doar o poveste foarte bine scrisă, mișcătoare și sensibilă și, în ciuda naturii serioase a conținutului, am simțit că este perfect potrivită pentru cititorii pre-adolescenți. Mi-a plăcut într-adevăr modul în care s-au rezolvat problemele și cât de repede s-a simțit totul.
M-am simțit atât de disperată de situația lui Calypso și inițial nu am avut decât dispreț față de tatăl ei îngrozitor, dar atunci când povestea progresează, înțelegi de unde vine și descoperi și povestea lui care este la fel de tragică și reală ca a lui Calypso.

Pentru că Mae și Calypso sunt niște devoratoare de cărți, există numeroase referințe literare de-a lungul întregii povești, printre care mai multe despre „Anne of Green Gables”. O vom căuta și noi pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba. Există povestiri clasice menționate și mulți copii pasionați de lectură le vor recunoaște. Poți fi foarte gelos pe bibliotecă personală a lui Calypso, dacă nu ai așa ceva acasă, atât de frumos este descrisă. Când fata a descoperit secretul tatălui ei, am fost la fel de mirați/șocați ca și ea. E mai bine să aflați singuri despre ce este vorba.

Prietenia dintre cele două fete este importantă și am simțit că este o descriere foarte reală a unei prietenii instantanee și intense. Familia lui Mae este caldă, minunat de normală, iar după ce ați descoperit singurătatea lui Calypso, puteți intui imediat ce bucurie simte atunci când petrece timp alături de Mae, acasă la aceasta. Mi-a plăcut foarte mult mama Mae, dar într-adevăr Calypso mi-a stârnit curiozitatea și încălzit inima. Ea este o fată drăgălașă, mereu atentă la ceea ce face. Au existat o mulțime de momente când Calypso își exprima un gând sau o credință pe care am găsit-o înduioșătoare și mi-a plăcut că acestea erau redate într-un mod ușor de înțeles, potrivite pentru copii și totuși pline de semnificație pentru adulți, așa putând și aceștia citi cartea cu plăcere.

Probleme nu se termină odată cu încheierea poveștii, ele arătând în mod clar că fata și tatăl ei mai au de rezolvat multe, însă asta oferă cărții o notă de onestitate.
Un subiect delicat este acela al „grupului copiilor îngrijitori”, de care nu am cunoștință a exista și în România. E un grup pe care cu greu îl înțelegi, pentru că acolo copiii sunt învățați cum să preia responsabilitatea funcționării unei familii atunci când adulții sunt bolnavi/nefuncționali.
Cu siguranță există și pe meleagurile noastre cazuri de acest gen, asta numai dacă ne gândim la câți părinți au plecat în străinătate și au lăsat copiii în urmă, dar ele nu sunt monitorizate de nimeni, ori sunt, dar în foarte mică măsură.
Este o carte pe care am citit-o împreună, fără grabă, care are nevoie de timp pentru a se așeza și a o înțelege. Lectura nu a fost lipsită de numeroase întrebări care au cerut lămuriri peste lămuriri, dar și multe discuții de felul „cum ar fi fost dacă…”.
O poveste frumoasă,  „Lămâi, cărți și prieteni” de Jo Cotterill, pe care v-o recomandăm.

„Grădina de la miezul nopții” de Philippa Pearce

Publicat de Machete pe în Literatură pentru copii, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Aceasta este o carte extrem de bună despre revenirea în timp, care vine să continue povestea lui Matt Haig și pe care aș recomanda-o copiilor mari și mici care au nevoie de o schimbare.

Grădina de la miezul nopții explorează timpul și modul în care poate fi întors înapoi. Este o carte foarte interesantă, care are o prezență mistică ascunsă și în care puteți găsi o mulțime de indicii ce se adaugă surprizei de la sfârșit; dar când vine vorba de asta, îți dai seama că ai cunoscut totul.

Totul începe când fratele lui Tom, Peter, se îmbolnăvește de rujeolă tocmai la începutul vacanței de vară. Tom este trimis la mătușa și unchiul său, împotriva voinței lui; nu i se permite să iasă din casă fiind în perioada în care nu se știe dacă a luat și el boala, așa putând deveni contagios. Deci trebuie să-și petreacă toată ziua în interiorul casei, neavând nimic interesant de făcut. Mătușa lui i-a dat câteva cărți pentru a fi citite, dar ele sunt cu povești pentru fetițe.
În holul casei în care locuiesc rudele lui, există un ceas, cu pendulă, ceas care bate într-un fel bizar. Este proprietatea doamnei Bartholomew, proprietara casei, o bătrână ursuză, neprietenoasă care nu iubește copiii.
Când ceasul din hol bate la miezul nopții de treisprezece ori, Tom este curios să afle cum e posibil acest lucru și intră într-o aventură fantastică.

Cum spuneam, ceasul în cauză este un ceas bătrân, atât de bătrân încât este fixat în perete, și nimeni nu îl poate mișca, cuiele fiind deja ruginite. Se aude o voce misterioasă care-l îndeamnă să facă explorări, așa ieșind din apartament și intrând într-o grădină misterioasă, magică.
Spun magică, pentru că grădina apare numai când ceasul bate de treisprezece ori. În timpul zilelor obișnuite, zi, seara și noaptea, grădina nu este acolo.

Din fericire, Tom poate încă intra în grădină ori de câte ori ceasul bate de treisprezece ori, ceea ce continuă cu plăcere în fiecare noapte. Și deși majoritatea oamenilor din grădina aceea nu îl pot vedea, o fetiță pe nume Hatty, poate. Din fericire, este dispusă să-i fie prietenă. Sigur, are tendința să spună câteva minciuni majore – inclusiv afirmația că nu este chiar o adevărată prințesă – dar este distractivă și dorește să construiască o casă de copac cu el. Tocmai ce-și plănuise să facă alături de fratele lui în vara ce urma, dacă acesta nu se îmbolnăvea.

Nu peste mult timp, Tom îi spune mătușii și unchiului că vrea să rămână cu ei mai mult. Au fost surprinși – pentru că știau cum a reacționat atunci când a venit, iar pe parcursul șederii au avut câteva discuții în contradictoriu care l-au iritat mult pe unchi. Ziua, Tom îi scria scrisori fratelui său povestindu-i tot ceea ce se petrecea noaptea în grădină. Peter, care știe totul despre grădina magică secretă din scrisorile lui Tom, înțelege motivul dorinței lui de a mai sta acolo, chiar dacă este (în mod evident) gelos.

Tom nu devine dependent de aceste vizite de la miezul nopții – totuși, în ciuda mai multor încercări binevenite făcute de mătușa sa de a-l distra, călătoriile în grădină sunt singurul loc luminos din viața lui Tom și Hatty care este singurul prieten al lui Tom. În plus, aceste excursii la grădină se simt foarte magice: aproape nimeni nu îl poate vedea pe Tom, iar în grădină, poate să treacă prin lucruri. Unele lucruri.

Și totuși, Tom este conștient de faptul că atunci când nu este în grădină, este în viață și totul e în regulă. Și că hainele pe care le vede în grădină sunt destul de vechi – să zicem, ceva care s-ar fi purtat în secolul al XIX-lea, cu mult înainte ca această casă să fie transformată în apartamente. Hatty, între timp, știe că Tom poate trece prin ușă și că aproape nimeni – cu excepția ei, a grădinarului și a animalelor – nu îl poate vedea pe Tom.

Băiatul începe să se întrebe dacă nu este vorba de fantome.

Autoarea dă indicii minuscule la ceea ce se întâmplă cu adevărat – de la sugestii în conversația din ambele perioade de timp până la – dacă sunteți foarte atenți – un anumit nume. Este, de asemenea, destul de clar că Peter este una din cheile dezlegării misterului.

Relația dintre Tom și unchiul lui este una aparte:băiatul este supărător și nepoliticos și atunci când Alan, unchiul, țipă la el, nu-l poți învinovăți. În schimb, Hatty este o încântare totală: dornică, fermecătoare, imaginativă, jucăușă și simpatică. Și, probabil, sub influența ei, Tom își schimbă comportamentul, devenind mai bun.
Înn semn de încredere, nu face altceva de a-i scrie în mod frecvent fratelui trist și singur; scrisorile – cu atenție marcate TOP SECRET, astfel încât niciunul dintre adulți nu vor afla despre grădină – sunt despre singurul lucru pe care sărmanul Peter trebuie să îl aștepte, iar el este în curând și mai interesat de grădină decât Tom. Și abordarea lui Tom de a afla ce se întâmplă exact în grădină este admirabilă, metodică și inteligentă. El o face parțial greșit, dar asta e parțial pentru că nu are acces la toate informațiile.

Și multele defecte ale lui Tom, alături de problemele foarte reale ale lui Hatty, adaugă un realism necesar pentru o carte destul de ireală.
Așadar, veți putea citi o carte despre singurătate, schimbare și acceptare și nicidecum una despre rușine, mânie ori simpatie.

„Cum i-am spart nasul lui Stalin” de Eugene Yelchin

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru copii, Literatură pentru mămici și nu numai, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Vreau să vă povestesc despre o carte compactă (evenimentele se desfășoară în doar două zile) spusă din perspectiva unui băiat de zece ani, carte care se ocupă de unele probleme dureroase și foarte înfricoșătoare, aspecte foarte reale: abandonarea, trădarea și moartea.
Cartea lui Yelchin ne arată brutalitatea reală a vieții din timpul comunismului în timpul Războiului Rece, când campionii capitalismului (SUA) și ai comunismului (URSS) erau ocupați imaginar, ducându-l la supremație. Cu alte cuvinte, este o carte despre un război de la care a trecut mult timp, într-o țară în care probabil nu ați fost, dar fiind din România, l-ați trăit într-o oarecare măsură. Au fost mulți dintre semenii noștri care au simțit pe pielea lor ce a însemnat comunismul și toate utopiile lui, iar asta le-a marcat viața, a lor și a familiilor lor – asta dacă au reușit să rămână printre noi.

Sașa Zaichik dorește să devină unul dintre tinerii pionieri sovietici ai lui Stalin. El este deosebit de încântat că tatăl său, care lucrează în Securitatea de Stat, a fost de acord, la invitația directorului școlii,  să prezideze ceremonia. Dar în noaptea dinaintea ceremoniei, tatăl lui Sasha este arestat. Înainte de asta, copilul apucă să-i citească scrisoarea pe care o scrisese Iubitului Conducător.

Arestarea tatălui este primul indiciu care îi dă de bănuit lui Sașa că regimul lui Stalin nu este la fel de minunat cum credea el că este. La școală, în ziua următoare, Sasha este îngrozit când îi sparge accidental nasul unei statui reprezentându-l pe tovarășul Stalin. Cititorii ar putea crede că el exagerează atunci când spune că autoritățile vor vedea acest lucru ca un act de terorism, dar el nu este: Securitatea de Stat este chemată. El și colegii lui de clasă sunt încurajați să-l divulge pe vinovat, pentru că doar un dușman al statului ar putea face acest lucru. Deși nu s-a aflat niciodată cine a fost autorul stricăciunii, Sașa este informat că singura modalitate în care poate demonstra cu adevărat că este un pionier sovietic este de a-și denunța tatăl în mod public.

Cum i-am spart nasul lui Stalin va atrage cititorii care sunt suficient de sofisticați pentru a vedea în spatele cuvintelor unui narator nesigur. Deși Sașa are doar 10 ani, cei mai mulți cititori de 10 ani nu vor avea suficiente informații de fond despre această perioadă a istoriei pentru a vedea profunzimea naivității băiatului sau pentru a înțelege cât de greșit este optimismul său. Pentru un elev din școala gimnazială, această carte va aduce la viață o perioadă a istoriei de mult trecute. Nu există un personaj secundar iar asta face ca povestea să fie mai mult o parabolă decât un roman. Vocea lui Sașa este proaspătă și plină de viață și spune o poveste complicată într-un mod ușor de înțeles. Rostirii lui i se adaugă ilustrațiile alb-negru, în creion, semnate de autor care vin să completeze într-un mod extrem de inspirat povestea.

E un moment prielnic de a vorbi cu micul cititor despre cum ar fi fost să trăiască în Uniunea Sovietică în timpul dictaturii lui Stalin. Dar pentru noi, cei care am trăit în comunism o bună parte a vieții, nu așa cum era pe vremea lui Stalin, dar nici foarte departe, putem povesti din experiențele proprii. Pe urmă vine întrebarea firească: crezi că era posibil ca cineva să se simtă în siguranță?

Credința lui Sașa în Partidul Comunist și bunătatea lui Stalin sunt puternice. Iar aici e lesne de întrebat: când ai bănui că a fost înșelată credința copilului? Când crezi că Sașa însuși a înțeles?

Doi dintre colegii lui Sașa par să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat atunci când Securitatea de Stat arestează pe cineva. De ce crezi că au înțeles asta, pe când Sașa nu a făcut-o?

Sașa simte că ar fi bine să mărturisească că a rupt nasul lui Stalin, dar nu poate face acest lucru. Crezi că ar fi trebuit?

O poveste care va stârni multe amintiri părinților, și va înlesni multe discuții în care copilăria bunicilor va fi savurată la maxim.

Luca a dorit să o treacă în caietul de lectură, de aici înțelegând că i-a plăcut mult. Așteptăm și părerea voastră.

„Wolf Hollow” de Lauren Wolk

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru copii, Literatură pentru mămici și nu numai, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

La doisprezece ani am învățat să mint.

Așa începe un roman pentru copii și adulți deopotrivă, un roman pe care n-ar trebui să-l excludeți din lecturile acestei veri. Spun acestei veri, pentru că la noi acum a ajuns, apărută fiind la Editura Arthur în anul 2017.

Lucrurile nu sunt deloc simple în Wolf Hollow, și aceasta aflăm din primul roman al lui Lauren Wolk. Ea a creat o lume fascinantă în munții din Pennsylvania în 1943, unde eroina Annabelle are parte de evenimente care-i vor schimba viața.

În acest roman, Annabelle învață să vadă lumea, mai ales după ce a câștigat un aparat foto și developarea filmelor pe toată durata vieții. Aparatul foto este împrumutat lui Toby, un veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, care, va transforma pentru totdeauna viziunea lui Annabelle și a cărui fotografii joacă un rol esențial în drama ce se va desfășura.

Annabelle este chinuită de o nouă colegă, Betty Glengarry, o „fată cu inimă întunecată, care a venit pe dealurile noastre și a schimbat totul”, o fată incorigibilă care o amenință pe ea și pe frații ei, un copil care are niște manifestări agresive ce vor avea un deznodământ tragic.

Nu mai voiam amenințări și vânătăi și sărmane prepelițe moarte.
Nu mai voiam să am de-a face cu oameni care strâng păsările de gât, cu zâmbetul pe buze.
Voiam ca Betty să se întoarcă de unde venise.
Voiam să dau timpul înapoi. Voiam să desfac ce se făcuse. Voiam să șterg orice amintire. Să fiu cine fusesem înainte de venirea ei: o persoană care nu dorea răul altora. Căruia nu-i trecuse măcar prin cap una ca asta. (pagina 59)

Din cauza lui Betty, Roth, prietena și colega de clasă a Annabellei va pierde un ochi, dar Betty îl învinovățește pe Toby, provocând o cascadă tragică de evenimente în care numai Annabelle este lăsată să expună adevărul. Așa cum Annabelle își dă seama curând: „Adevărul era atât de strâns legat de secrete, încât nu puteam spune cu ușurință nimic fără să spun prea mult”.

Wolf Hollow este fascinant, cu ritm rapid, are o intrigă excelentă, bine reglată. Nu este o poveste cu un sfârșit fericit; în schimb, le oferă tinerilor cititori și deopotrivă celor mai mari un subiect de o mare complexitate morală reală.
E impresionant să vezi unitatea familiei Annabellei, care sunt relațiile dintre membrii ei, și cum anume hotărăsc să rezolve situația. În acel cămin e multă căldură, siguranță, chiar dacă sub acoperișul casei se adăpostesc mai multe generații.

Fata are prilejul de a sta de vorbă cu Toby, cel socotit de toți, mai puțin de mama ei, un ciudat, și de a afla lucruri care o vor face să privească acțiunile lui din altă perspectivă.

Spunea o poveste. Despre lucrul rău pe care-l făcuse.
Despre sunetul glonțului care străpunge un craniu.
Despre gustul țărânei frământate cu sânge. Despre mirosul ei. Despre cum e să stai ghemuit într-o tranșee noroioasă, care se zguduie la fiecare obuz, și să te întrebi dacă nu cumva fuioarele de gaz toxic se furișează pe terenul de deasupra, ca niște șerpi, tot mai aproape și mai aproape. (pagina 155)

Vă invităm să citiți o poveste în care o fetiță învață să spună adevărul după ce trece prin niște experiențe de neuitat.

Wolf Hollow era, însă, și locul unde, în pragul celui de-al doisprezecelea an de viață, învățasem să spun adevărul. Adevărul despre lucrurile de care este imposibil să fugi. De care nu e bine să fugi. Oricât de ispititor ar fi. (pagina 252)

„Din copilărie” de Mark Twain – lecturi de vacanță

Publicat de Machete pe în Literatură pentru copii, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Lista de lecturi de vacanță pentru clasa a VII-a cuprinde preponderent autori români, dar printre ei s-au strecurat și doi străini. Unul dintre ei este Mark Twain cu a lui Din copilărie.

Mark Twain (pseudonimul literar al lui Samuel Langhorne Clemens, n. 30 noiembrie 1835, Florida, Missouri, SUA – d. 21 aprilie 1910, a fost un scriitor, satirist și umorist american, autorul popularelor romane „Aventurile lui Tom Sawyer”, „Prinț și cerșetor”, „Aventurile lui Huckleberry Finn” și „Un yankeu la curtea regelui Arthur”.

În ciuda problemelor sale financiare, Twain a fost renumit pentru umorul și buna sa dispoziție, datorită cărora s-a bucurat de o popularitate imensă în întreaga lume. La apogeu, el a fost probabil cel mai popular american din acea vreme. În 1907, publicul s-a înghesuit la Expoziția Jamestown doar ca să-l zărească pe Mark Twain. S-a bucurat de prietenia mai multor celebrități, între care autorul și criticul literar William Dean Howells, politicianul și autorul Booker T. Washington, inginerul și inventatorul Nikola Tesla, scriitoarea Helen Keller și magnatul Henry Huttleston Rogers. Autorul american William Faulkner a scris despre Twain că a fost „părintele literaturii americane”.(sursa: wikipedia)

Citind „Aventurile lui Tom Sawer”, „Aventurile lui Huckleberry Finn”, „Prinț și cerșetor”, am crezut că vom avea parte de o lectură consistentă, dar nu a fost așa.

Despre cărțile enumerate mai sus puteți afla mai multe amănunte accesând link-urile de mai jos.

„Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain

Proiect în doi la limba și literatura română. „Aventurile lui Tom Sawyer”

„Prinț și cerșetor” – „The prince and the pauper”. Despre un lapbook bilingv și multe alte cele

În „Din copilărie” avem mai multe povestiri:

Rugăciune pentru turtă dulce
Hipnotizatorul
Cum am câștigat trei dolari
Știrea despre moartea mea
Bancnota de un milion de lire.

După ce au fost citite (se citesc repede pentru că-s foarte frumoase, pline de înțelepciune, dar și umor), Luca a făcut o fișă de lectură, respectând cerințele.

Spor la citit!

„Viceversa… Da, viceversa…” – „Două loturi” de Ion Luca Caragiale

Publicat de Machete pe în Literatură pentru copii, Literatură pentru mămici și nu numai, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

De fiecare dată când citești din Caragiale, te gândești cum de a putut scrie/descrie exact ce se petrece acum în țara asta. Ori poate a reușit să identifice tiparul acestei nații în așa măsură încât indiferent de perioada la care se referă ai sentimentul că e de actualitate.

E o lectură, foarte frumoasă, care se regăsește pe lista cu lecturi obligatorii și pentru care avem o afinitate mai aparte datorită interpretării de excepție pe care a făcut-o Grigore Vasiliu Birlic, cel născut în urbea noastră.

Au trecut atât de mulți ani, patruzeci și opt, de când s-a dus incredibilul Birlic (24 ianuarie 1905 – 14 februarie, 1970), astfel că generaţiile de azi, din nefericire, nu-l mai cunosc decât vag, mai mult din auzite… Independent de talentul său uriaş, filmele în care a jucat (unele, rearcabile!) sunt considerate vintage şi abia dacă se mai reiau, pe puţinele canale de televiziune dedicate valorilor din trecut – că de existenţa cinematecii oricum a uitat aproape toată lumea. Şi e mare păcat, fiindcă geniul lui Birlic a rămas intact, neafectat de trecerea timpului şi evoluţia mijloacelor de expresie dramatice, la fel de proaspăt şi convingător chiar şi azi.

Nu e prima dată când apelăm la înregistrările de pe youtube, acolo unde se pot viziona filmele, piesele de teatru și scenetele în care Birlic este protagonist principal.

”Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe-o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic. (…) Lawrence Olivier spunea că actorul sculptează în zăpadă… Așa s-a întâmplat şi cu Birlic:şi-a sculptat în zăpadă marile roluri. El a fost în primul rând actor de teatru.” Așa îl descrie pe Birlic, marele actor Radu Beligan.
Grigore Vasiliu nu s-a visat în copilărie star de cinema, ci clovn la circ. S-a născut pe 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, în familia unui negustor. În demersul său copilăresc de a intra în lumea circului drept clovn a fost oprit de tatăl său. Părinţii l-au îndemnat să înveţe pentru a face o carieră. A urmat cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, făcând parte din prima promoţie a liceului. A fost comedianul clasei, stârnind des amuzamentul colegilor prin poznele făcute.

De bună seamă, cel mai aplicat emploi al lui Birlic a fost cel caragialean, lansat pe ecran de către maestrul Jean Georgescu, în 1952, cu câteva mici bijuterii ca „Vizita”, „Lanţul slăbiciunilor” şi „Arendaşul român”. Un an mai târziu, însă, a putut fi admirat într-o desfăşurare deplină, cu transpunerea filmată a antologicului spectacol „O scrisoare pierdută”, în regia lui Sică Alexandrescu. Grigore Vasiliu-Birlic şi Ion Finteşteanu construiau impecabil celebrul cuplu Farfuridi-Brânzovenescu – remarcându-se nota de originalitate adusă de marele actor: dacă, îndeobşte, Brânzovenscu se făcuse cunoscut ca un arhetip al tălâmbului spălat-pe-creier, Birlic a optat pentru portretul „tâmpitului cu personalitate”, un nătărău dinamic, sclipitor, care umplea scena şi ecranul, inclusiv cu gestul său leit-motiv de a ridica la spate un picior, „graţios”-grotesc.
Anul 1955 i-a prilejuit o creaţie antologică în context contemporan – satira incredibil de curajoasă a aceluiaşi Jean Georgescu „Directorul nostru”, după un scenariu de Eduard Mezincescu (semnat, din prudenţă, sub pseudonimul „Gh. Dorin”). Aici, zvârluga Birlic îi dădea replica masivului Alexandru Giugaru, cei doi monştri sacri completându-se reciproc într-o deplină armonie a contrastelor – mai cu seamă în antologicul episod al chemării în audienţă, cu acel inefabil balet comic al lui Birlic încercând să se aşeze în fotoliu.
Se apropia momentul de graţie – în doi timpi, căci s-a constituit din două personaje celebre, din nou ieşite de sub pana lui Nenea Iancu: Lefter Popescu şi Mache Razachescu, alias Crăcănel.

„Două lozuri” (1957, Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş) este, practic, o splendidă aplicare la formatul de lung metraj a povestirii „Două loturi”, dusă de la cap la coadă pe umerii firavi (dar cât de viguroşi interior!) ai actorului principal. Nu exagerăm cu nimic afirmând că, prin contribuţia sa interpretativă, Birlic a dus mult mult mai departe personajul lui Caragiale, respectând întru totul spiritul autorului. Este cel mai complex rol al lui, evoluând intempestiv de la umilinţă la paranoia, de la bună-cuviinţă la isterie, de la scâncet la urlet, de la angelic la diabolic – vezi aria glorioasă de la Gambrinus, sau pupicul aplicat mefistofelic ultimei farfurii înainte de-a o sparge şi pe aia, sau sfidarea aruncată „Turbatului” – precum şi, categoric, arcul vertiginos din încheiere, de la prăbuşirea tuturor speranţelor la explozia demenţei, finalizat prin fiorul sfârşit al acelui „Viceversa… Da, viceversa…” – una dintre cele mai percutante replici finale din proza şi filmul românesc.

Birlic a interpretat, de-alungul carierei sale 13 personaje din opera marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Despre Caragiale, Birlic spunea:„Ca unul dintre actorii care am interpretat cele mai multe personaje – 13 – din opera marelui nostru dramaturg, îl evoc cu afectuoasă recunoştinţă şi pentru succesele actoriceşti pe care mi le-a prilejuit. Au constituit pentru mine, în cei peste 35 de ani de teatru, o adevărata şcoală a măiestriei actoriceşti, personaje ale maeştrilor dramaturgiei noastre. Şapte roluri în cele patru comedii.” Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit Birlic au fost jucate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în regia lui Sică Alexandrescu. (sursa: historia)

Evident că s-a citit textul așa cum, am avut prilejul de a urmări împreună ecranizarea, „Două lozuri”.

După ce toate aceste etape au fost parcurse, Luca a scris cerințele care sunt aceleași pentru toate lecturile din listă. Așa a apărut rezumatul. S-a făcut portretul personajului principal iar  pe lângă asta au mai fost rezolvate niște exerciții de gramatică:

indicați în text cinci locuțiuni și construiți enunțuri cu ele
indicați șapte neologisme și găsiți antonime
identificați cinci verbe la gerunziu și treceți-le la supin
indicați cinci complemente de mod și creați enunțuri în care să îndeplinească alte funcții sintactice
ilustrați folosirea semnului exclamării cu exemple din text.

Spor la citit și… urmăriți filmul. Veți fi mult mai câștigați, negreșit.

„Harun și Marea de Povești”/„Haroun and the Sea of Stories” Salman Rusdie

Publicat de Machete pe în Activitati educative pentru copii, Idei pentru mamici, literatură în limba engleză pentru copii, Literatură pentru copii, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Zilele trecute, în timp ce căutam lecturi mai interesante pentru noi, amândoi, privirea mi-a fost atrasă de cartea lui Salman Rushdie, Harun și Marea de Povești. O aveam de mai multă vreme și pentru că pe lângă cea în limba română o avem și pe cea în engleză, Haroun and the Sea of Stories, i-am măsturisit lui Luca gândul meu: de a o citi fiecare, în același timp, dar eu în română și el în engleză. Știam că-i plac astfel de provocări și nu a trebuit să spun de două ori că am și trecut la treabă. Am avut momente minunate când am citit, fiecare pe limba lui, bucățile de text care ne-au impresionat.

În spatele multora dintre cele mai interesante și mai vesele povești adresate copiilor se găsesc, ascunse, umbrele evenimentelor reale și adesea nefericite din viața autorilor lor. Multe dintre animalele lui Beatrix Potter scapă de mediile domestice claustrofobe cum ar fi cele ale propriilor părinți victorieni care respectă reputația. Peter Pan nu ajunge niciodată la maturitate. Și E. B. White care, copil fiind, a fost descris și asemănat cu un șoarece, el devenind  eroul „Stuart Little” un șoarece născut într-o familie umană.

Cartea remarcabilă scrisă de Salman Rushdie copiilor, se încadrează acestui tipar.

„Harun si Marea de Povești”, la suprafață, este o poveste plină de viață, minunat concepută. Urmează povestea folclorică clasică în care eroul călătorește pe tărâmuri stranii pentru a ridica o vrajă în țara sa natală sau pentru a-l vindeca pe tatăl său de o boală fatală. În cursul acestei povesti, el este ajutat de tovarăși care au puteri supranaturale și se confruntă și învinge un magician rău.

Tânărul erou al lui Rushdie, Haroun, este fiul renumitului povestitor Rashid (o anagramă aproape de „Rushdie”), Khalifa (Calif), cunoscut sub numele de „Noianul de cuvinte”. Rashid este capabil, ca și Orfeu, să capteze atenția păsărilor și animalelor. Dar „norocul are un mod de a pleca fără cel mai mic avertisment”. Într-o zi, soția lui Rashid îl părăsește pentru un vecin, un funcționăraș pricăjit, sfrijit, smiorcăit, tâmpit, calic, zgârcit care urăște poveștile; își pierde darul și nu poate decât să spună „arcă, arcă, arcă”.

Poate nu întâmplător această afecțiune care l-a cuprins pe Rașid, este paralelă cu necazul țării, care se numește Alifbay („alfabetul” din Hindustani, cele mai multe denumiri din cartea derivă din această limbă și există un glosar binevenit la finalul cărții). Harun trăiește într-un

oraș trist … cel mai trist dintre toate, așa de devastator de trist, că își uitase propriul nume. Era așezat pe țărmul unei mări îndurerate, plină de peștiposaci, atât de amărâți la gust, încât cei care îi mâncau începeau să râgâie de melancolie chiar dacă cerul era senin. (pagina 9)

În această poveste, durerea face ca cineva să-și uite numele și să-și piardă capacitatea de a vorbi; și nu e de mirare, având în vedere viața recentă a autorului său: sub câte nume false și uitate, în câte orașe triste se întreabă cineva, domnul Rushdie a trebuit să se ascundă în ultimii ani de la publicarea romanului său „Versetele Satanice”?

Cel care este răspunzător de durerea lui Rashid este tiranul sinistru al țării întunecate a lui Chup, Khattam-Shud, al cărui nume înseamnă „complet terminat”, „peste și terminat”. El este „Inamicul tuturor Poveștilor, chiar și a Limbii înseși”. Adepții fanatici ai lui Khattam-Shud au jurat o tăcere și lucrează tot timpul pentru a otrăvi Marea de Povești. Țara lor nu este doar întunecată și fără zgomot, ci înghețată de frig: „un loc de umbre, de cărți care poartă cătușe și limbi rupte”.

– Dar de ce urâți atât de mult poveștile? întreabă Harun când se confruntă în cele din urmă cu tiranul. Poveștile sunt distractive.

„Lumea, însă, nu este pentru distracție … Lumea este pentru a fi controlată”, răspunde Khattam-Shud.

Khattam-Șud nu șuiera ca lingăii săi și nici nu croncănea și nu bolborosea ca Mudra, Războinicul Nălucă, ci vorbea clar, cu o voce monotonă, lipsită de orice inflexiuni, o voce pe care nimeni nu și-ar fi reamintit-o vreodată dacă nu ar fi aparținut unui asemenea Personaj puternic și înspăimântător. (pagina 182)

Deși există întuneric și tăcere în centrul orașului Chup, cea mai mare parte a poveștii este plină de energie comică și de viață. În timpul călătoriilor sale, Harun, ca și Dorothy în Oz, dobândește trei tovarăși fantastici: Duhul Apei; Domnul Dakkă, șoferul nebun al poștalionului, care se transformă într-o pasăre mecanică cu abilități telepatice; și Mali, „bătrânul și nodurosul Grădinar Plutitor”, din alge marine. De asemenea, Harun vizitează comunități ciudate și izolate, cum ar fi cele din cărțile Oz: în Moody Land, de exemplu, clima este afectată de starea de spirit a locuitorilor, nu viceversa.

Dacă este sigur că „Harun și Marea de Povești” îi bucură pe copii, ea conține, de asemenea, distracții pentru adulți. În călătoria sa, de exemplu, Haroun întâlnește doi pești Multiflenci

Așa deci”, se gândi Harud plin de uimire, „există cu adevărat Pești Multiflenci în Mare, după cum a spus Înfunuratul Durru; iar eu într-adevăr am făcut un drum lung, după cum a spus tatăl meu, și am aflat că un astfel de Pește poate să fie, în același timp, Pește Înger”. (pagina 96)

Războinicul Nălucă, Mudra, cel care vorbea prin Limbajul Gesturilor, Abhinaya, cel mai vechi dintre toate și pe care, din întâmplare, tatăl lui Harun îl știa.

Mudra și Umbra lui începură să aprobe furios din cap. Umbra își puse și ea sabia în teacă și începu să folosească Limbajul Gesturilor cu aceeași rapiditate ca și Mudra, așa că Rașid se văzu obligat să-i oprească.
– Stați așa. Numai câte unul, vă rog. Și încet; n-am mai făcut asta de foarte mult timp și mergeți prea repede pentru mine. (pagina 152)

Grădinarul Plutitor spune cititorului care este unul dintre efectele rele ale otrăvirii Mării Poveștilor: „Anumite romane populare au devenit doar liste lungi de mers la cumpărături.

Dacă există o concluzie încurajatoare care trebuie trasă este aceea că un povestitor ca Rashid este mai periculos pentru un tiran decât o armată. „Ceea ce începe cu povești se termină cu spionaj”, spune Khattam-Shud. „Povestirile fac probleme.” Deci ei o fac; acesta este motivul pentru care avem nevoie de ele.

Ne-am bucurat sufletele cu amintiri de pus la rană, pentru timpurile când va fi nevoie, și am luat cartea în natură. Am mai spus, și tot repet, nu aveți idee cum se citește în natură, acolo unde păsările, foșnetele frunzelor, joaca vântului și clipocitul râului alcătuiesc un fundal sonor aparte.
Pentru că de lângă noi Caramel nu putea lipsi, a auzit și el multe fragmente, fiind extrem de curios. Parcă nu-i era chiar străină o lume așa de otrăvită, mai ales după ce a luptat cu lemnoșii din greu.

– Dar dar dar ce rost are să dai cuiva Libertatea Cuvântului, declamă Darr Pupăza, dacă nu se poate folosi de ea? Și nu e Puterea Cuvântului cea mai mare dintre toate Puterile? E clar că trebuie exercitată la maxim. (pagina 130)

Alexandru Lăpușneanu se întâlnește cu un școlar din secolul XXI

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru copii, Literatură pentru mămici și nu numai, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Spuneam la începutul vacanței, din care iată că a trecut deja aproape o lună, că lecturile din lista obligatorie, cele care în bună măsură reprezintă opere scrise de autori români, le vom parcurge împreună. Nu am stabilit dacă toate, așa cum nu am selectat din ele. Le-am scos din rafturile bibliotecilor ori le-am achiziționat dacă a fost necesar. Mă bucur că am cumpărat o carte de la Editura Steaua Nordului, Lecturile scolarului pentru clasa a VII-a. Antologie de lecturi obligatorii si suplimentare, pentru că în ea se regăsesc multe din titlurile căutate, scutind părintele de cheltuieli mari și rezolvând o problemă așa de importantă. Cel puțin așa ar trebui să fie ea pentru toți școlarii.

Am ales să le punem la lectura de seară, cea cu voce tare, pentru că aveam impresia că vor fi parcurse mai greu, fără tragere de inimă. Dar ne-am înșelat. Cu toate că stabilisem să fie la lectura de seară, cartea s-a cerut luată și pe tăpșan și pot spune, cu mâna pe inimă, că am fost foarte inspirați când am hotărât asta. Alături de Caramel, indiferent de cât de „aspră” e intriga, totul se vede diferit.

Vremea nu prea ține cu noi și ne lasă cu bucățica să stăm în aer liber, pentru că așa de mult a plouat în ultime vreme pe aici, de ne-a făcut să privim în calendar la data la care ne aflăm. Și în calendar e vară. 🙂

Să revin la lectura de astăzi, numele ei fiind Alexandru Lăpușneanu, nuvela scrisă de Costache Negruzzi, o nuvelă în care acțiune este zugrăvită în niște termeni extrem de duri. Recitită în altă etapă a vieții, te face să reconsideri unele aspecte și să vezi totul în altă lumină.

Am citit, pe tăpșan, în tandem, a analizat arhaismele, a comentat arta narativă și stilul nuvelei.

În cartea în care sunt lecturile școlarului, la finalul fiecărui text se află câteva întrebări la „Verificați-vă cunoștințele”, foarte bine venite și ajutătoare de a împrospăta noțiunile parcurse în timpul anului școlar. Școlarilor li se cere să identifice cuvinte care conțin diftongi și cuvinte care să conțină hiaturi; să identifice verbe la participiu și sinonime pentru ele; deasemenea, să identifice adverbe de loc și să le precizeze funcția sintactică. Nici conjuncțiile nu sunt uitate așa cum se cere să se identifice cuvinte la cazul Vocativ cărora să li se găsească câte un antonim.

Luca nu a scris toate aceste cerințe ci le-a rezolvat oral, însă am considerat un plus chiar în așa abordare.

Ajunși acasă, a făcut fișa de lectură cerută de doamna profesoară de limba română. Acolo au trebuit specificate mai multe cerințe, ceea ce s-a și întâmplat. Deasemenea, s-a dorit un rezumat pe capitole.

Alexandru Lăpușneanu a fost un domn al Moldovei care a domnit între septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561 și octombrie 1564 – 9 martie 1568. Figura sa a fost popularizată de scriitorul Costache Negruzzi, care l-a imortalizat în nuvela Alexandru Lăpușneanu, atribuindu-i celebrele fraze „De mă voiu scula, pre mulți am să popesc și eu…” și „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”.

Din îndelungata noastră istorie medievală nici un personaj nu a stârnit controverse atât de mari ca Alexandru Lăpușneanu. În general, din cauza operei lui Costache Negruzzi și a cronicii lui Grigore Ureche domnul moldovean a rămas posterității drept un tiran și un însetat de sânge. Această apreciere este făcută cu precădere pentru cea de-a doua domnie (1564-1568) când, din cauza sa s-au stins mai multe mari familii de boieri. În rândurile de față mi-am propus să expun cauzele care l-au determinat pe domn să ucidă atât de mulți boieri, precum și evoluția relației dintre Alexandru Lăpușneanu și boieri.

De remarcat este faptul că încă de la început, Petre Stolnicul (așa cum îl chema de fapt pe viitorul domn) s-a confruntat cu opoziția moldovenilor. În fruntea acestora se afla Elena Rareș, care îl susținea la domnie pe un anume Joldea. Această femeie puternică dorea să o căsătorească pe Ruxandra, fiica sa, cu acest pretendent. Această nuntă a fost însă stricată de Petre Stolnicul, care a luat-o de soție pe Ruxandra și a ajuns domn al Moldovei.[1] Cu această ocazie și-a schimbat și numele în Alexandru, deoarece dorea să amintească moldovenilor de Alexandru cel Bun și Lăpușneanu, de la locul unde s-a născut (ținutul Lăpușna). Interesant este că, după ce a ajuns pe tron, Lăpușneanu nu i-a pedepsit pe susținătorii lui Joldea, încercând să colaboreze cu aceștia.
Restul acestui articol îl puteți citi aici.

Am de gând să tragem o fugă și la Slatina, acolo unde este îngropat domnitorul, asta pentru a îmbina literatură cu istoria.

Mănăstirea Slatina se află la o distanță de circa 28 km nord-vest de orașul Fălticeni, într-o zonă împădurită de la poalele Munților Stânișoarei, pe valea pârâului Suha Mică. Numele Mănăstirii Slatina provine de la un izvor cu apă sărată (slatină) aflat în apropiere, care a secat în timp.

Istoria zidirii mănăstirii se pierde în negura timpului. Legendele spun că aici trăia un sihastru cu numele de Pahomie care l-ar fi sfătuit pe domnitorul Lăpușneanu să zidească o mănăstire pe locul unde creștea un paltin. Până atunci, sihastrul se nevoia într-o bisericuță de lemn.

Ctitorul Mănăstirii Slatina este Alexandru Lăpușneanu, domnitorul Moldovei (1552-1561, 1564-1568). Cronicarul Eftimie, care a devenit ulterior episcop al Rădăuților (1558-1561), a scris o Cronică în limba slavonă, a cărei figură principală este Alexandru Lăpușneanu. El a scris că zidirea mănăstirii a fost începută în anul 1553 și a fost finalizată în a doua domnie a lui Lăpușneanu, în anul 1564. Domnitorul ar fi fost condus în acest loc de către sihastrul Pahomie. El l-a numit ca întâiul egumen pe Iacob zis și Molodeț, adică cel vrednic. (sursa: wikipedia)

Nu doresc a intra în amănuntul nuvelei pentru a vă lăsa pe voi să o savurați așa cum se cuvine. Poate veți lua în considerare varianta ca unele lecturi, poate cele la care școlarii întâmpină greutăți nefiind atrași de ele, să le parcurgeți împreună. Aveți idee ce important este? Și nu spuneți că nu aveți timp, pentru că dacă doriți cu adevărat, timp se găsește. Zău așa!

Când mergi la film și sala-i doar a ta

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru copii, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Da! Uite că am trăit și experiența asta.

– Mama, nu vrei să avem un timp doar al nostru?

așa suna pe la prânz o întrebare pusă de Luca. Dacă ne-ar fi auzit cineva cu siguranță ar fi interpretat, imediat, că nu acord copilului timp și că-i dornic de el. Ori, cine ne cunoaște știe că noi stăm, practic, tot timpul împreună. Mai cu seamă că acum e vacanță și nu trebuie să plece la școală.

Dar a sunat nostim și am hotărât să mergem la film. La cinema city de la Iulius Mall rula Jim Năsturel, varianta din 2018, și am considerat a fi interesant de privit ecranizarea după ce am citit cartea.

Și mă/ne bucurăm că am citit cartea mai întâi pentru că nu se compară ce e în carte și cum e scenariul. Am scris despre ea luna trecută.

„Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă” de Michael Ende

Am ajuns acolo cu câteva minute înainte și am intrat în sală. Nu mai era nimeni și așa a rămas până la final. Doar noi doi. O sală întreagă doar pentru noi doi. Nici dacă o închiriam nu era așa.

Și uite că am reușit, fără a interveni, de a avea într-un spațiu public un timp numai al nostru.

Am tremurat de frig acolo din pricina aerului condiționat. Prevăzătoare, am luat o jachetă cu mine, pe care de la mijlocul filmului am împărțit-o cu Luca. Avea niște mâini reci la gheața.

Despre film, ce să spun?! A fost frumos, dar nu la nivelul cărții. Numele toate au fost traduse, s-au sărit multe pasaje care în economia poveștii sunt importante, nici efectele speciale nu au fost așa de reușite, dar așa-i cu filmele.

Mi-a plăcut de Tur-Tur / Uriașul Părelnic, de Lukas, dar nu mi-a mers la suflet Jim. Putea fi ales mai … altfel. E o chestie de gust. 🙂 Ah, și regele Alfons al XII-lea Fără un Sfert fără un Sfert era de-a dreptul tălâmb.

Una peste alta am reușit să facem ce ne-am propus și asta-i cel mai important. Având în vedere că această carte este pe multe liste de lectură, poate ar fi bine să vedeți și filmul, așa experimentând pe propria piele ce înseamnă să citești cartea și apoi să vezi filmul. Spor la citit și vizionare plăcută!