Săptămâna de dinaintea sărbătorilor pascale avea să vină cu o mare, mare surpriză. După ce primisem un mesaj în care eram anunțată că urma să primesc două cărți pentru copii mai mărișori, cărți apărute la Editura cartemma, acestea au sosit, dar nu două ci mai multe.
Ne-am bucurat foarte mult, poate și prin prisma faptului că înafară de Cristina Andone, cea care ne-a mângâiat cu Enescu, nu am mai primit niciodată, nimic, de la nimeni.
Luca a fost extrem de bucuros și pe loc a desfăcut coletul, mirându-se de minunățiile de acolo. Am fost întâmpinați de patru cărți poștale, ilustrate divin, cărți ce purtau următorul mesaj:
Mama. Nume unic, nume multiplu. Sunt tot atâtea mame, câți copii. Mama. Cuvântul pentru a spune dragoste, tandrețe, legătură, nevoie, așteptare, uneori dor sau absență.
Sub ele, se cereau citite patru titluri, dar astăzi doresc să mă opresc la unul dintre ele. Se numește Inima mamei mele, este scrisă de Anne Renaud, ilustrată de Richard Rudnicki și tradusă de Laura Frunză.
E o poveste despre holocaust, și despre ororile aduse de el. În ciuda faptului că am auzit voci care spun că acest holocaust ar fi o închipuire, vă invit să vizitați unul din lagărele de concentrare ale naziștilor. După ce veți ajunge la cuptoare, mirosul de carne arsă care mai persistă și acum după atâtea zeci de ani, vă va trezi la realitate.
Dar să revin la povestea de astăzi care a ridicat multe întrebări din partea copilului. Curiozitatea a fost cea care ne-a trimis să urmărim tot soiul de documentare legate de subiect, asta și pentru că am căutat filmul documentar „Inima de la Auschwitz”, pe care din nefericire nu l-am găsit. Totodată, cu acest prilej, i-am arătam lui Luca zecile de fotografii pe care le-am făcut acolo, când am fost în vizită.
Un subiect foarte delicat pentru că știi ce tragedii s-au petrecut și cât au putut să sufere semenii noștri, fără nici un motiv.
O felicitare micuță, realizată în ciuda sorţilor şi limitelor din Auschwitz. Sorale, în vârstă de zece ani descoperă o cărticică în formă de inimă printre lucrurile mamei sale.
Paginile sale sunt în formă de flori cu patru petale, pe care sunt scrise cuvinte în limbi pe care Sorale nu le înțelege. Cine a scris aceste cuvinte? De unde a apărut inima? De ce mama ei nu i-a zis niciodată nimic despre această cărticică?
Inima Faniei dezvăluie povestea adevărată a realizării inimii, în ciuda sorţilor şi limitelor din Auschwitz și povestea femeilor cu o rezistență, curaj și loialitate nemaiîntâlnite care și-au riscat viața pentru mama lui Sorale, prietena lor.
Pentru că am alunecat în poveste mai mult decât m-aș fi așteptat, am mai meșterit și noi o inimă așa ca-n carte ba mai mult, am făcut mai multe variațiuni în care inima a fost în centrul atenției.
Am confecționat o inimă în stilul origami.
Am și cusut mai multe inimioare cu care încă nu ne-am hotărât ce vom face. Se vor aduna ele într-un proiect pentru suflet atunci când va veni momentul.
Însă lucrușorul care se potrivește cel mai bine la subiectul poveștii cred că este reprezentat pe pasărea cu inimioară, pasărea simbolizând în mintea noastră, libertatea. În inimioara de lemn deja prezentă, am mai confecționat una din etamină, pe care am cusut o altă.
Mulțumim frumos cartemma!
Mulțumim editurii Cartemma că s-a gândit la noi și ne-a trimis iepurașul mai repede.
Nu ezitați să aduceți poveștile de viață adevărate în fața copiilor voștri chiar dacă ele sunt așa de crude. Să nu creadă că numerele tatuate pe încheietura mâinii acelor oameni reprezintă o modă, așa cum e în zilele noastre, ci o suferință fără seamăn a unor persoane care și-a pierdut identitatea.
Nu cred că exagerez cu nimic și pot afirma că trăiesc într-un oraș dominat de ciori. Spun asta pentru că toate pâlcurile de copaci existenți în urbea noastră, și nu sunt puține din fericire, sunt sufocate de ciori.
De la an la an sunt tot mai multe și în ciuda faptului că au fost numeroase discuții pe seama aceastui subiect, ciorile au triumfat de fiecare dată probabil datorită puterii lor de adaptare, dar și inteligenței.
După ce de mai bine de o săptămână ne luptăm cu o viroză, astăzi am reușit să ieșim din bârlog pentru că afară a fost o zi splendidă. Un soare de care ne era dor încălzea troienele așternute în cursul săptămânii, iar streșinile își plângeau amarul, una mai convingător ca alta. Câțiva țurțuri rezistau eroic atacurilor concertate ale razelor de soare, rezistând încă pe baricade datorită vigorii căpătate în zilele în care gradele au fost cu minus.
Pentru a sta cât mai mult pe aceste meleaguri, iarna a prins în cămașă de forță copăceii care au avut curajul de a o înfrunta, imaginea lor fiind extrem de impresionantă. Lupta lor pentru viață se pare că este la fel de acerbă ca a oricărei alte vietăți, așa că, profitau și ei de razele astea binefăcătoare pentru a se mai elibera nițel din strânsoare.
Spuneam că trăim într-un oraș al ciorilor. Zgomotul pe care-l fac acum, în plin proces de refacere/construcție a cuiburilor este greu de suportat. De cum se luminează, ele trec la treabă și nu poți să nu le admiri, chiar dacă nu-ți sunt la suflet, munca, tenacitatea și determinare de a-și perpetua specia.
Pentru că ne întâlnim cu ele mereu, am căutat să mai aflăm câte ceva despre rasa lor, dar și ciudățeniile care le caracterizează.
Temute, disprețuite, urâte, ironizate, sărbătorite, adorate, batjocorite, urmărite, vânate, exterminate, dar în cele din urma… învingătoare! Dacă nu ați ghicit încă protagonistele de astăzi, ei bine, este vorba despre banalele și uimitoarele păsări din familia corvidelor. Adică despre ciori. Credeați că le cunoașteți? La fel au crezut și generații de cercetători în cele mai diverse domenii, cercetători care, pe măsura ce s-au apropiat de viața și obiceiurile păsărilor cu haine cernite, au descoperit nenumărate lucruri interesante despre cea care poate fi numită, fără exagerare “Maestra supraviețuirii în lumea păsărilor”. Cât de interesantă este această păsăre, puteți concluziona singuri, după parcurgerea materialului de mai jos.
Pentru început, merită sublinat faptul că cioara și corbul nu fac parte din aceeași specie, iar corbul nu este perechea mascul a ciorii, după cum se mai crede în mod eronat. Această confuzie des întalnită este asemenea celei făcute de unii oameni care încă cred că cerbul este perechea căprioarei.
1. La ora actuală, familia Corvidelor, din care fac parte ciorile, numără peste 120 de specii răspândite în întreaga lume cu excepția Antarcticii.
2. În prezent, în România trăiesc 8 specii de corvide, anume: Gaița (Garrulus glandarius glandarius), Alunarul (Nucifraga caryocatactes), Coțofana (Pica pica), Cioara de semănătură (Corvus frugilegus), Cioara neagră (Corvus corone corone), Cioara griva (Corvus corone cornix), Stăncuța (Corvus monedula) și Corbul (Corvus corax) – de la stânga la dreapta și de sus în jos:
3. Dintre toate aceste specii, cele mai des întâlnite sunt coțofenele și ciorile grive, iar cele mai rare sunt alunarii și corbii.
4. Conform studiilor și estimărilor de teren realizate de ornitologii români, cea mai mare densitate de ciori din Romania se întâlnește în Câmpia Bărăganului și în împrejurimile capitalei București.
5. Ciorile ocupă toate arealele și nișele ecologice, de la ghețurile polare, păduri de toate tipurile, câmpii, zone agricole, delte, munți, deșerturi, până la zone locuite de om, unde ajung chiar să prospere.
6. Ciorile sunt omnivore. Mănâncă orice, fără mofturi, inclusiv hoituri și gunoaie.
7. În Familia Corvidelor, genul Corvus, reprezentat de „ciorile adevărate”, adică ciorile, stăncuțele, coțofenele și corbii, ocupă o treime din totalitatea speciilor.
8. Primele ciori au aparut în Miocen, în urmă cu circa 17 milioane ani, în zona Australiei și Oceaniei.
9. Oricât ar părea de bizar, cele mai apropiate rude ale ciorilor sunt frumoasele păsări ale paradisului.
10. Cea mai mică corvidă din lume este gaița pitică din Mexic (Aphelocoma nana). Are o greutate de maxim 40 grame și o lungime de circa 20 cm. Titlul de cea mai mare corvidă din lume se împarte între corbul comun (Corvus corax) și Corbul cu cioc gros (Corvus crassirostris) din Etiopia. Ambele specii ating greutatea de 1.500 grame și o lungime de circa 65 cm.
11. Ciorile sunt sedentare de felul lor. Dacă însă mâncarea se împuținează, sau condițiile meteo se înrăutățesc, migrează în masă.
12. Ciorile sunt păsări foarte sociabile, deseori clocind în colonii care pot atinge mii de exemplare. În Scotia a fost indentificata o colonie de ciori unde trăiau peste 65.000 de exemplare.
13. Spre deosebire de marea majoritatea a păsărilor, ciorile nu se tem de om, ci au învățat să trăiască în apropierea oamenilor, profitând deseori de pe urma lor.
14. Ciorile depun de obicei între 4-7 oua. Dacă au mâncare din belșug, pot avea o ponta chiar de 10 ouă.
Mai multe detalii extrem de interesante puteți citi în continuare aici.
Pentru a vedea că nu exagerez cu nimic, am înregistrat câteva minute, în două zone diferite ale orașului, forfota de care spuneam.
Pe lângă zgomot, aceste păsări fac și o mizerie de nedescris, aici referindu-mă la crengile pe care le tot cară dintr-o parte în alta, dar mai ales excrementele care sunt nocive și pentru sol și pentru vopseaua mașinilor.
Acum ceva ani am avut ocazia să ne întâlnim cu un pui de cioară, de care nu am uitat nici acum. A fost o experiență interesantă atât pentru mine cât și pentru copil.
Puii încă nu au apărut, pentru că a fost foarte frig și încă nu le e timpul. Dar vor fi din belșug, având în vedere numărul de cuiburi ce aproape nu pot fi numărate.
Am lăsat în urmă Muzeul Ion Irimescu învăluit de croncănituri, noi aducându-ne aminte de puiul de cioară întâlnit acolo, dar și de activitatea așa de faină legată de fabula Cioara și ulciorul.
Ciorile din România s-au înmulțit foarte mult în ultimii ani, devenind un factor de dezechilibru ecologic. Cauza constă în împușcarea și combaterea iratională a uliilor porumbari, șoimilor călători și dunăreni, acvilelor și bufnițelor mari, singurii dușmani naturali capabili să rărească eficient numărul ciorilor. În lipsa acestor păsări de pradă redutabile, ciorile se înmulțesc fără probleme, ajungând să provoace pagube considerabile.
De ceva vreme, în fiecare zi se sărbătorește câte ceva. Că e vorba de somn, de sărut ori mai știu eu ce îmbrățișări, ziua respectivă este dedicată acelui lucru, oamenii trimițându-și tot soiul de urări legate de subiectul aniversat.
Iată că am aflat, cu bucurie, că astăzi se sărbătorește Ziua internațională a spunerii de povești. Adică, am priceput că este vorba despre cititul cu voce tare.
Chiar așa, câți dintre voi mai citiți cu voce tare? Or, câți dintre voi îi citiți copilului cu voce tare?
Două întrebări la care răspunsurile nu cred că se aud prea bine, aici referindu-mă la procentul scăzut de răspunsuri pozitive.
În vremurile noastre, o conotație caraghioasă poate fi atribuită imaginii unui adult care citește unui copil, aceștia stând împreună într-o liniște întreruptă doar de o singură voce. Dar dacă veți gândi că poveștile citite cu voce tare pot aduna laolaltă oameni de vârste diferite, atât din punct de vedere emoțional, cât și fizic, veți avea o altă perspectivă a problemei.
Cititul cu voce tare reprezintă pentru mine una dintre cele mai mari bucurii ale vieții noastre de familie. În graba în care suntem afundați pentru a ne rezolva treburile cotidiene, ar trebui ca cineva să ne reamintească de importanța acestui lucru.
O modalitate aproape magică de a ajunge la apropiere între oameni, glume împărtășite și o înțelegere culturală reciprocă îl reprezintă timpul petrecut alături de copii, cu o carte bună, acest fapt devenind una dintre marile practici civilizatoare ale vieții domestice.
„Lăsăm garda jos atunci când o persoană pe care o iubim ne citește o poveste”, spune Kate DiCamillo, cunoscută autoare de literatură pentru copii, medaliată Newberry și specialistă în acest subiect. „Coexistăm într-un colțișor de căldură și lumină.”
Incontestabila plăcere de a asculta o poveste care îți este citită cu voce tare nu se limitează la cei mici. Chiar și adolescenții (și bărbații) vor asculta dacă respectiva carte este scrisă bine. Prin urmare, e păcat că în multe familii părinții le citesc copiilor numai până când aceștia ajung la vârsta la care pot citi singuri. În minunatele și încețoșatele zile de altădată – acum douăzeci ani, să spunem – cititul cu voce tare putea cu ușurință să reprezinte un obicei permanent. El era un fel de poartă de trecere grandioasă, frumoasă în sine, dar și o cale de intrare către lumea mai largă a literaturii. Era de înțeles că un copil care a învățat să iubească poveștile care îi erau citite va fi un copil care va avansa de bunăvoie la abordarea unei literaturi mai sofisticate.
Dar cum este astăzi, în epoca în care ecranele au devenit omniprezente? Nu trebuie ca adultul să facă eforturi mai susținute pentru a citi cu voce tare cât mai des și pentru cât mai mult timp, pentru timpul cât vor fi copiii dispuși să asculte? Fără acest efort, ei vor fi mai puțin dispuși de a trece prin această poartă.
Există posibilitatea ca un cititor pasionat, în momentul în care va da de laptop, să renunțe la pasiunea lui. Am ajuns în punctul în care periculoasa tehnologie ajunge la copii de la vârste foarte fragede, iar cartea nu mai este la fel de atractivă ca înșiruirea de imagini pe care el le vede pe acele ecrane. Pentru mulți copii care au de ales între o carte și computer, prima va fi în pierdere, computerul având întâietate. Copiilor li se oferă acum partea vizuală a poveștii, nemaifiind nevoie să închidă ochii pentru a-și imagina cum arătau personaje, cu ce erau îmbrăcate, peisajele, dar mai ales mirosurile.
Dar dacă alegerea este între a naviga prin lumea virtuală a internetului și a primi atenția unui adult devotat, perseverent și consecvent, lectura cu voce tare va ieși triumfătoare.
Britanny Baldwin, autoare de discursuri din Washington, își aduce aminte de vremurile în care tatăl ei le citea, pentru lungi intervale de timp, ”The Hobbit” și ”The Yearling”, ei și celor trei frați ai ei în casa lor din Houston. „Era ceva anume legat de ascultat care ne ajuta să fim nu numai atenți, dar și absorbiți de poveste până când se transforma în vis”, spune ea despre vremurile de dinaintea Internetului. „Ascultarea poveștilor derulându-se ușor”, adaugă ea, „îmi oferea o perspectivă asupra lucrurilor mai presus de ceea ce se vede.”
Lipsa cititului cu voce tare va fi simțită de copil, dar și de adult, deopotrivă, pentru că se pierd conexiunile dintre ei.
Și, hai să fim sinceri: câți dintre adulți mai revin la poveștile copilăriei? Aveți idee cum se văd ele acum, când mintea, sufletul și atitudinea sunt mature, coapte? Nu veți afla răspunsul decât după ce veți face acest exercițiu. E nevoie de un copil, fie el propriu, nepot, vecin, pentru a trăi sentimente unice. Și credeți-mă, știu ce vorbesc, de vreme ce trăiesc aceste stări de peste douăzeci de ani.
Așadar, culcușiți-vă într-un fotoliu, ori colț de pat alături de un copilaș, alegeți o carte bună și pregățiti-vă să pășiți într-o lume magică. E la îndemâna oricui și nu este costisitor.
Greierul în desfătare,
Trecând vara cu cântare,
Deodată se trezeşte
Că afară viscoleşte,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Şi se roagă să-i ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân’ la primăvară.
Furnica l-a ascultat,
Dar aşa l-a întrebat:
– Vara, când eu adunam,
Tu ce făceai?
– Eu cântam
În petrecere cu toţi.
– Ai cântat? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poţi,
Iar la vară fă ca mine.
De multe ori mă gândesc ce mult pierd adulții renunțând la povești, aici referindu-mă la cele scrise pentru copii. Sunt momente în care acestea sunt ca un pansament pentru suflet, pentru că lumea în care intri, preț de câteva minute ori ore, în funcție de complexitatea cărții, are puteri tămăduitore.
Nu vă îndemn să citiți așa ca mine, tot ce apare în materie de cărți pentru copii, mai mărișori ce-i drept, cărți pe care le achiziționez pentru Luca și pe care le citesc și eu, cu puține excepții, dar să nu le evitați total.
Lectura noastră de seară încă mai există, adică avem cartea mea, cartea lui și cartea noastră și renunțăm la ea doar în cazuri excepționale.
Am cărat cărțile pe care le citeam peste tot, cu noi, pentru a nu lăsa acțiunea în așteptare, dar mai ales, pentru a nu elimina această stare de bine.
Cartea pe care o citim împreună este citită de mine, cu voce tare, și sunt momente în care Luica dorește să facă el acest exercițiu. Ca să nu mai pomenesc de faptul că am avut drept „carte a noastră” una scrisă în limba engleză, și pe care a citit-o doar el. Pentru amândoi.
Tot pomenesc despre această stare generată de lectura cu voce tare, și nu știu cum să argumentez mai bine pentru a vă face să încercați. În ceea ce ne privește este un ritual ce dăinuie de ani de zile fără a interveni plictisul. Nici nu are cum la câte istorii le-a fost dat să audă urechilor noastre și în câte lumi am călătorit.
Să mai pomenesc de personaje? Nu-i nevoie!
Astăzi vreau să vă povestesc despre Abel, mai precis Abelard,un șoricel care trece printr-o aventură numai bună de aflat, cea scrisă de William Steig, Insula lui Abel.
Povestea se defășoară în orașul fictiv Mossville, care este locuit de animale antropomorfe civilizate, cum ar fi șoareci, iepuri, broaște și așa mai departe. Începutul poveștii ni-l prezintă pe Abel, un șoarece, care pleacă la un picnic alături de soția lui, Amanda, picnic întrerupt de o furtună puternică ce îi forțează să se adăpostească într-o peșteră din apropiere. Cei doi sunt separați atunci când Abel înfruntă furtuna pentru a prinde eșarfa Amandei, fiind smuls din adăpost de o rafală de vânt. Furtuna îl duce pe Abel într-un râu iar acesta îl mătură în aval până când rămâne blocat pe o insulă.
Abel încearcă să scape de pe insulă de mai multe ori, dar nu reușește și în cele din urmă își dă seama că trebuie să supraviețuiască și să se descurce singur. El găsește un trunchi de copac pe care și-l transformă în adăpost, devenind casă în timpul iernii. Pentru a-și ușura singurătatea, își creează familia din lut – așa descoperind aptitudini artistice – și le vorbește. Bietul Abel trebuie să treacă prin cele mai grele momente, inclusiv să lupte cu o bufniță și să supraviețuiască printr-o iarnă aspră.
E interesant de urmărit cum un șoarece care nu a făcut nimic, niciodată, trăind dintr-o rentă lăsată de mama lui, în condiții extrem de bune, reușește să supraviețuiască în cele mai negre situații. Ajunge la concluzia că are foarte multe cunoștințe despre plante și animale, cele care îl ajută să nu moară de foame, acest lucru datorându-se multitudinii de cărți citite în fotoliul din casa lui atât de primitoare.
Mai târziu în roman, o altă victimă rătăcită din râu, o broască numită Gower, vine și se împrietenește cu Abel. La un moment dat pleacă, promițând că va trimite ajutor atunci când va ajunge acasă. Cu toate acestea, săptămânile trec și nimeni nu vine. poate și pentru că Gower a uitat (din cauza lipsei de memorie) de existența prietenului lui izolat.
Ce se întâmplă cu Abel și prin ce peripeții trece e bine să aflați singuri, așa povestea având alt farmec și valoare.
Noi am luat cartea în vacanța de la Londra, asta pentru că s-a nimerit. Acolo, cărțile achiziționate s-au dovedit a stârni curiozitatea, așa că am avut parte de lectură inversă, adică copilul a citit mamei din ele. Nu eram străină de acțiune pentru că le citisem pe cele dinainte.
Dar în avion, la întoarcere, terminând ce era de citit, am revenit la Abel, așa aflând finalul poveștii la mii de metri înălțime.
Am aflat că există și un film de animație, de 30 de minute. În 1989, filmul a câștigat un premiu Emmy pentru cel mai remarcabil film animat sub o oră .
Temele majore pe care le întâlnește cititorul în această poveste sunt:
supraviețuirea – găsirea hranei, a unui adăpost, dar și evitarea prădătorilor. schimbarea – Abel este forțat să facă lucruri pe care nu le mai făcuse niciodată, așa suferind o transformare majoră. dragostea – șoricelul se gândește necontenit la nevasta lui, în speranța că o va revedea și are grijă de eșarfa ei mai mult decât orice altceva.
Așadar, o poveste despre perseverență, putere interioară și dragoste.
Astăzi, pe înserat, am avut parte de o bucurie căreia numai cititorii împătimiți îi știu gustul: ne-am conversat cu un autor îndrăgit.
Numele lui este K. J. Mecklenfeld, iar dacă încă nu v-ați întâlnit cu el, nu mai trebuie să întârziați nici o secundă.
Am povestit despre lumea lui pufoasă în care ne-a primit și pe noi și pe care, la rândul nostru, dorim s-o descopere cât mai mulți iubitori de lectură.
Detalii veți descoperi, mai multe, dacă veți arunca o privire pe cele două articole în care vobesc despre această bucurie.
Am primit câteva rânduri bune, cum spuneam, iar Luca a fost de-a dreptul fascinat. Îi sclipea fața de bucurie și mă tot întreba dacă lui i-a scris. Evident că lui, pentru că el este cititorul principal. E atât de importantă acestă interacțiune, cea dintre cititor și autor. Practic, pune cartea în altă lumină, devine o altfel de relație care iese dintre paginile ei.
L-a luat pe Berend lângă el, să vadă, pentru a se bucura împreună.
Ah, dar nu știu dacă v-am povestit de Berend. Este ultima pufoșenie intrată în sufletul nostru, la propriu. Cei care ne sunt prieteni știu de pățania lui Coconaș și cât am suferit, dar care vorba domnului K. J. Mecklenfeld: Sper că al vostru Coconaș a ajuns pe Planeta de Pluș și acum se lăfăie la soare în grădina conacului său de pluș.
Îl așteaptă o mare provocare, pentru că va pleca alături de noi într-o mult așteptată călătorie. Iar un pont în acest sens ne-a fost dat chiar de K. J. Mecklenfeld pentru că ne-a îndrumat spre o destinație pe care vom căuta s-o vizităm: Pollock’s Toy Museum.
Și ce-om mai povesti după, să te ții!
Așadar, domnilor scriitori și doamnelor scriitoare: nu ezitați să intrați în dialog, oricât de scurt ar fi, fie el și virtual, cu un cititor. Înseamnă atât de mult pentru cel care vă citește, cum nici nu aveți idee. Ori, cu cât cititorul e mai mic, cu atât mai mare e impactul.
Mulțumesc frumos, domnului K.J. pentru bucuria aceasta din fapt de seară. Ne-a uns sufletele!
Pentru cei care ne vizitează și ne cunosc, știu că avem o slăbiciune pentru Kate DiCamillo. S-a întâmplat după ce Luca a văzut și citit Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane. Nu voi uita niciodată reacția lui, una care este și acum plină de surâs atunci când vine vorba despre acest subiect.
Odată lecturând una dintre scrierile ei, am căutat și achiziționat cam tot ceea ce a apărut pe piața românească. Și așa am citit despre Despereaux, Flora și Ulise și ne-am bucurat, recomandându-le și altora. Următoarea pe listă este „Because of Winn Dixie” și cred că peste puțin timp vom putea să vă povestim și despre ea.
Dacă ar fi să spun un cuvânt despre ea, doar unul, aș spune „gri” dar nu în sensul de tern, cenușiu, plictisitor.
Am spus „gri” pentru că e o poveste serioasă, în care sunt amestecate fapte reale cu fapte magice, împreună formând un tot care te îndeamnă să-l afli.
O carte care ne aduce o poveste frumoasă, plină de emoții legate de teme adevărate, în care legăturile de familie se dovedesc a fi foarte puternice.
O poveste fermecătoare care se cere a fi citită cu voce tare și care nu cred că este adresată doar copiilor.
Un băiețel, Peter Augustus Duchene, încearcă să-și găsească sora cu ajutorul altor personaje: un bătrân soldat infirm, un magician, un elefant, un cerșetor și câinele lui orb, un polițist și o contesă.
Toți, reușesc să țeasă o poveste despre adevăr, dragoste și speranță.
Totul începe când bâiețelul risipește banii dați de tutorele lui, Vilna Lutz, un bătrân militar infirm, pentru a cumpăra cei mai mici pești și o bucată de pâine, pe o ghicitoare care spune că-i poate da răspunsul la cea mai chinuitoare întrebare: trăiește sau nu, sora lui Adele?
Urmează o serie de întâplări pe care nu doresc a le dezvălui, pentru a nu fura farmecul, dar trebuie să mărturisesc că povestea are tot ce-mi place într-o carte pentru copii, potrivită și adulților: mister, minune, speranță, uimire, imaginație și scriere frumoasă.
O întrebare care s-a tot ivit a fost aceea, de ce autoarea a optat pentru introducerea în poveste a unui elefant iar răspunsurile au fost diferite, pe măsură ce am înaintat în acțiune, alături de personajele nou apărute.
Am căutat și versiunea în limba engleză pentru a se putea citit fragmente și așa.
Mi-ar plăcea o activitate alături de mai mulți copii pentru că sunt convinsă că ar fi incitant și foarte interesant de aflat părerea lor.
Până atunci, vă las să vă delectați cu un interviu dat de autoare dar și de ilustratorul cărții, Yoko Tanaka, asta pentru a vă convinge că merită să o achiziționați pentru a o citi. Pentru că, nu-i așa?, nimic nu se compară cu mirosul de tipăritură nouă și cu sentimentul pe care-l ai atunci când ții o carte în mâini. Spor la citit!
A Q&A with Kate DiCamillo author of The Magician’s Elephant
What is your definition of magic? What has happened in your life that is magical or unexpected?
I guess my definition of magic is something very close to the definition the magician gives toward the end of the story: „Magic is always impossible. It begins with the impossible and ends with the impossible and is impossible in between. That is why it is magic.” I would add, though, that while magic is impossible from beginning to end, it is also possible. Somehow (who knows how?) the impossible gets turned into the possible. That’s magic.
Which leads very nicely into the next part of this question: What has happened in my life that is magical or unexpected? Telling stories seems like magic to me; it seems both impossible and possible in that same way. And what has happened to me and my stories — people reading them, liking them, and me getting to make my living telling them — well, talk about unexpected. Talk about magical.
The Magician’s Elephant features an animal character. This is a common theme in your novels. Why an elephant this time?
I didn’t think, Oh boy, I’m going to put an elephant in a story. I guess it happened this way: The story began for me with the magician and the fact that he wanted to perform real magic, true magic. That magician appeared before me in the lobby of a hotel in New York City. I had, in my satchel, a notebook that I was going to give as a gift to someone. The notebook had an elephant on the cover. And when I went into my bag to get my notebook to write a description of the magician I had just caught sight of, I happened to see that other notebook, the one with a picture of an elephant on the front of it.
Was there a specific place that inspired the setting for the city of Baltese?
No, but after I finished writing The Magician’s Elephant, I saw a movie that took place in Bruges, and I couldn’t concentrate at all on what was happening in the movie because I was so struck by how much Bruges looked like the city of Baltese, the city I had imagined.
The fortuneteller tells Peter that „truth is forever changing.” Why is this an important line in the story, and why did you want to share it with children in general?
I think this comes back to the whole idea of the impossible suddenly becoming the possible. We have to remain open to those moments when everything can change. I actually think that children are much better at doing this than adults are because they are much less likely to see things in a black-and-white way. All of us, children and adults, need to remind ourselves that the impossible can become possible. That’s one of the great gifts of stories.
What was your predominant feeling while writing this book? Was it faith, or fear? Do you know how your endings will turn out when you start?
Oh, I’m always afraid when I’m writing. And I never know how things will turn out. This time around it was particularly terrifying because there were so many different balls up in the air, and I had no idea how I would catch them all. But even though I was terrified, I was also, in a strange and wonderful way, healed by the telling of this story. I got out of my own way and let the story tell me how it would all come together. At the same time, I felt something come together, kind of knit itself, inside of me.
How do you feel about the illustrations? Have you ever met Yoko Tanaka?
I think the illustrations are an astonishment, a wonder, a marvel. They literally take my breath away. They are haunting and otherworldly and just exactly right. I have never met Yoko, no. And yet she painted the world I imagined.
Isn’t that strange and wonderful?
Impossible, but true.
A Q&A Yoko Tanaka, illustrator of The Magician’s Elephant
What was your first reaction when you were asked to illustrate a novel by Kate DiCamillo? Were you familiar with her work?
When I was first contacted about The Magician’s Elephant, my schedule was very tight, with two upcoming gallery shows, and I almost didn’t take the job. I wasn’t familiar with Kate’s work at that time. But my agent, Steven Malk, suggested very strongly that I read the story. When I read the manuscript for the first time, I was simply amazed, and I immediately asked one of the galleries to postpone my show. I’m so fortunate to have been able to work on this project.
How did you decide on the palette and style for the illustrations?
It was a very lucky thing that I saw the scenes of the story so vividly in my mind when I read it. I also felt that the story had an atmosphere and tone that were similar to what I create in my regular work. So the palette and style just naturally emerged. And Candlewick’s creative director, Chris Paul, gave me wonderful direction.
Were there many ideas or drafts that you went through before deciding on the right one for each illustration? What was your creative process for making each piece of art?
As I mentioned earlier, I had a strong impression of each scene as I read it, so it wasn’t difficult to capture these scenes in sketches. The dificult part for me was deciding how much detail I should show in the images. It’s a story that takes place some hundred years ago somewhere in Europe, but that’s not the point of the story at all. I did lots of research about the architecture and clothing of the period, but I used it minimally.
Which is your favorite of your illustrations for The Magician’s Elephant?
My favorite illustration is in chapter 13, when Peter eats stew at Leo’s house. I especially like this chapter because it describes so well how Peter’s frozen mind is melted by his conversation with Leo and Gloria — and by Gloria’s stew. I hope my illustration captures their emotions.
Did you do anything differently for this book, stylistically or artistically, that you had never done before?
Doing precise character sketches was something new for me. But it helped so much when I worked on each scene later on. It was also suggested that I create a „height scale” for all the characters, and this helped even more to make them come alive clearly in my mind. (sursa: bookbrowse.com)
Timm Thaler sau râsul vândut de James Krüss, o carte despre care voi lăsa inima să vorbească. E adevărat că a făcut parte din lectura de seară, cea pe care o fac cu voce tare alături de Luca. În ultima perioadă nu citesc doar eu, ci și el, într-o îngemănare pe care nu am cum s-o descriu în cuvinte.
Cea mai proastă zi din viața micului Timm Thaler este ziua în care moare tatăl său. Se trezește singur cu mama sa, vitregă și isterică și cu fratele lui vitreg, Erwin. Copleșit fiind de durerea lui, caută singurul loc unde se simte aproape de tatăl său: la hipodrom, la cursele de cai. La îndemnul unui străin care pretinde că l-a cunoscut pe tatăl său, Timm pariază – și câștigă! Timm nu-și poate da seama cât de fericit îl face profitul.
Și așa, el începe să creadă că viața cu mama vitregă și cu Erwin ar fi mult mai suportabilă dacă ar avea foarte mulți bani. E foarte convenabil că străinul care se identifică ca fiind domnul Lovaid îi propune o afacere adecvată: dorește să-i dea lui Timm posibilitatea de a câștiga orice pariu, indiferent cât de bizar ar fi el, în schimbul râsului său.
Fără a înțelege pe deplin importanța acestui troc, Timm bate palma și cu adevărat, începe să câștige fiecare pariu. Dar asta nu-i aduce împlinirea. El realizează că nu poți fi fericit fără râs. Deci începe vânătoarea pentru a-și recăpăta râsul, o vânătoare care îl conduce în întreaga lume, chiar dacă soluția este deja sub nasul lui.
Timm a privit tulburat casa mare și albă. Înainte, când era tânărul zâmbitor de pe aleea îngustă, i s-ar fi părut ca un vis frumos, căci semăna cu palatul unui prinț din basme. Însă cine-și vinde râsul nu mai poate fi fericit. (pagina 72)
Înclin să cred că Timm Thaler a fost instrumentul care m-a ajutat să devin o persoană și mai bună decât sunt. Am putut astfel să-i exemplific lui Luca, într-un mod atât de plăcut, faptul că în lume există lucruri neprețuite și care nu pot fi înlocuite cu aur, iar norocul nu este condiționat de aur, bani ori alte lucruri. Mă bucur că asta se întâmplă acum, în momentul copilăriei sale.
Într-o lume în care valorile tind să dispară și totul să se învârtă în jurul banului, lăsând la o parte importante percepte morale e tot mai complicat să te descurci.
Cititorul, mare ori mic, are parte de o călătorie în jurul lumii, în orașe de pe toate continentele, așa cum are parte de multă opulență. Micul Timm stă în hoteluri luxoase, mănâncă tot ce este mai bun și nu duce lipsă de absolut nimic.
– Vedeți, domnule Thaler, oamenii se împart în două categorii, în stăpâni și servitori. Timpurile noastre vor să șteargă aceste granițe, dar așa ceva este periculos. Trebuie să existe oameni care gândesc și comandă și alții care nu gândesc, ci doar îndeplinesc ordinele. Timm a sorbit calm din ceai și apoi a răspuns: – Când eram încă foarte mic, baroane, tatăl meu mi-a spus odată: „Să nu crezi în stăpâni și servitori, Timm. Să crezi doar în oameni proști și oameni deștepți și să detești prostia care înrăiește”. Am notat asta într-un caiet de școală, de aceea n-am uitat-o. (pagina 182).
Lecturarea acestei povești te trimite să afli mai multe amănunte despre diavol, pentru că Lovaid asta înseamnă, diavol citit invers. Orice nume ar purta diavolul, Satan, Lucifer, Lycidas, el are un mister ce se dorește a fi descifrat. E un subiect care te îngrijorează și cu care nu ai dori să ai de-a face vreodată, sub nici o formă.
De aceea m-am bucurat că am parcurs povestea împreună, pentru ca mai târziu, atunci când cartea va fi recitită, să aducă cu ea și amintirea noastră, a mamei care citește alături de fiul ei cel mic, povești atât de serioase.
Dacă nu ai avut niciodată timp să citești povestea lui Timm, fă-o imediat. Dacă aș putea, te-aș obliga și te-aș forța (știi la ce mă refer). Nimeni nu trebuie să treacă prin viață fără să-l întâlnească pe Timm. Dacă te vei întreba ce înseamnă râsul pentru oameni, Timm îți va răspunde:
Râsul este libertate interioară (pagina 150)
P.S. Am aflat, după terminarea cărții, de existența unei ecranizări. O vom viziona și noi, negreșit!
În decembrie, Luca a primit de la fratele lui continuarea seriei aventurilor orfanilor Baudelaires, aici referindu-mă la volumul trei „The wide widow” și patru, „The miserable mill”, cele care nu au apucat să fie traduse în românește. Dar iată că, la final de decembrie, cei de la Editura Arthur au tradus volumul trei, așa doritorii putându-l achiziționa de la noi din țară.
Dragă Cititorule
Dacă nu ai citit niciodată nimic despre orfanii Baudelaire, înainte să mai citești fie și o singură propoziție trebuie să știi următoarele: Violet, Klaus și Sunny sunt niște copii buni la inima și iuți la minte, însă viețile lor, îmi pare rău să zic asta, sunt pline de ghinioane și nenorociri. Toate poveștile despre acești trei copii sunt nefericite și sumbre, iar cea pe care-o ții acum în mână s-ar putea să fie cea mai tristă dintre toate.
Dacă nu ai curajul să citești o poveste în care e vorba, printre altele, despre un uragan, un dispozitiv de semnalizare, niște lipitori flămânde, supa rece de castraveți, un ticalos sinistru și-o păpușă pe nume Penny Perfecta, atunci cartea de față probabil te va umple de deznădejde.
Eu voi continua cronica acestor tragice întâmplări, căci asta mi-e menirea. Tu însă trebuie să decizi singur dacă poți îndura o poveste nefericită.
Cu deosebit respect,
Lemony Snicket
(sursa: Editura Arthur)
Luca, profitând de vacanță, le-a citit pe nerăsuflate, la final părându-i rău că nu are și celelalte cărți din serie. Pentru că, dacă nu știați, mai sunt multe cărți în care orfanii au de înfruntat aventuri primejdioase. Numele lor sunt:
The Austere Academy
The Ersatz Elevator
The Vile Village
The Hostile Hospital
The Carnivorous Carnival
The Slippery Slope
The Grim Grotto
The Penultimate Peril
The End
Iată și prezentarea cărții „The Miserable Mill” făcută de cei de la amazon, dar și câteva date despre autor și ilustrator:
Dear reader,
There is nothing to be found in Lemony Snicket’s A Series of Unfortunate Events but misery and despair. You still have time to choose another international best-selling series to read. But if you insist on discovering the unpleasant adventures of the Baudelaire orphans, then proceed with caution…
Violet, Klaus, and Sunny Baudelaire are intelligent children. They are charming, and resourceful, and have pleasant facial features. Unfortunately, they are exceptionally unlucky.
In The Miserable Mill the siblings encounter a giant pincher machine, a bad casserole, a man with a cloud of smoke where his head should be, a hypnotist, a terrible accident and coupons.
In the tradition of great storytellers, from Dickens to Dahl, comes an exquisitely dark comedy that is both literary and irreverent, hilarious and deftly crafted.
Despite their wretched contents, A Series of Unfortunate Events has sold 60 million copies worldwide and been made into a Hollywood film starring Jim Carrey. And in the future things are poised to get much worse, thanks to the forthcoming Netflix series directed by Barry Sonnenfeld. You have been warned.
And what about All The Wrong Questions? In this four-book series a 13-year-old Lemony chronicles his dangerous and puzzling apprenticeship in a mysterious organisation that nobody knows anything about:
‘Who Could That Be at This Hour?’
‘When Did you Last See Her?’
‘Shouldn’t You Be in School?’
‘Why is This Night Different from All Other Nights?’
Lemony Snicket was born before you were and is likely to die before you as well. He was born in a small town where the inhabitants were suspicious and prone to riot. He grew up near the sea and currently lives beneath it. Until recently, he was living somewhere else.
Brett Helquist was born in Ganado, Arizona, grew up in Orem, Utah, and now lives in New York City. He earned a bachelor’s degree in fine arts from Brigham Young University and has been illustrating ever since. His art has appeared in many publications, including Cricket magazine and The New York Times.
Despre prima carte și cum am văzut-o noi, puteți citit accesând link-ul de mai jos.
