Dințoșii și Dentiștii – o întâlnire de zile mari

Din titlu nu ai cum să nu te prinzi despre ce este vorba, dar cum s-au defășurat evenimentele trebuie să vă spun eu, care am avut bucuria de a mai petrece două ore alături de doamna Ana și Spiridușii ei. E o atmosferă acolo că atunci când s-a terminat, am întrebat la unison:

– Cum? A trecut așa de repede timpul?

Da, pentru că atunci când e interesant, nu ai cum să te plictisești și nu mai contabilizezi fiecare minut care se scurge.

De ce am ales acest subiect? Pentru că era în programa școlară la igiena personală, dar și pentru că între cărțile primite de la Editura Cartemma s-a regăsit și una care s-a potrivit mănușă: „Lunița, adevărata poveste a Zânei  Măseluță”. Este scrisă de Robin Cruise, ilustrată de Valeria Docampo și tradusă de Laura Frunză și scoasă în niște condiții grafice pe care multe cărți și-ar dori-o.

De data asta am ales să parcurg textul alături de copii, care, pe rând, au citit din poveste.

Cu mulţi, mulţi ani în urmă, Zâna Măseluţă nici măcar nu exista.
Să nu existe Zâna Măseluţă? o să întrebaţi voi. Pare imposibil şi totuşi e adevărat. Pe vremuri, copiii care îşi pierdeau câte un dinţişor nu-l puneau sub pernă şi nici nu se trezeau a doua zi cu un dar mic lăsat acolo de Zâna Măseluţă special pentru ei. Dar lucrurile s-au schimbat atunci când o zână inimoasă s-a împrietenit cu un băieţel. Aceasta este povestea lor adevărată…

V-o prezint pe Luniţa.
E o zână mică dar cu un vis mare. Îşi doreşte să fie curajoasă, deşteaptă şi bună la suflet – dar şi să aducă strălucirea stelelor în Valea Luminoasă, casa ei şi a celorlalte zâne.
Mica Luniţa are multe talente – brodează, colecţionează obiecte strălucitoare şi îşi face prieteni cu uşurinţă. Dar Luniţa nu e convinsă deloc că aceste lucruri o vor ajuta să descopere ce anume o face pe ea specială. Până într-o zi, când întâlneşte un băieţel din lumea oamenilor, care se teme să-şi piardă primul dinte de lapte. Prietenia lor şi un pic din magia zânelor o vor ajuta pe Luniţa să-şi descopere un talent unic şi să schimbe lumea pentru totdeauna.

Povestea a mers la sufletul copiilor, motiv pentru care am zăbovit pe text, mesaj, dar și asemănările dintre personajul principal, Luca, și ei. Și așa am făcut trecerea la chestii mai tehnice și am vorbit despre dințișori și măseluțe, mai serios, despre dinți și măsele. Ajutată de macheta din dotare, am despicat dintele-n patru, dacă pot să spun așa. 🙂

Pentru a nu exista dubii, am pregătit fiecărui școlărel câte o fișă unde să scrie anatomia dintelui. Ceea ce au și făcut.

.

Buuun! După ce am văzut ce secrete sunt ascunse într-un dințișor, am mers mai departe cu informațiile, căutând să aflăm ce-i face bine și ce-l vătămează. Am adus în fața copiilor pasta și periuța de dinți, ața dentară pe care am împărțit-o tuturor, pentru a vedea cum este și ce miros plăcut are. Nu erau complet străini pentru că doamna mai vorbise despre asta și sunt convinsă că și acasă a fost același lucru. Am repetat, pentru că nu strică nimănui.

Pentru a vizualiza ceea ce este bun și ce este rău, am confecționat două planșe de dimensiunea A4, pe care le-am laminat, așa putând fi atașate cu velcro, elementele specifice fiecăreia. Pe dintele vesel s-au pus elementele care-l fac așa, iar pe cel trist elementele care-l supără. Am fost jetoane pentru toți copiii, fiecare contribuind personal la completarea fișelor, ori asta se dorește cel mai mult; implicare individuală.

Dar înainte de asta, am vorbit cu școlarii despre dentiția de lapte și cea definitivă, în acest scop arătându-le niște jetoane cu dintiția definitivă. Au aflat că dinți de lapte sunt douăzeci iar definitivi, treizeci și doi.

Fiecare din informațiile aflate au fost scrise de cei mici pe niște fișe sub formă de dinte, care au fost în număr de șapte.

Un alt moment minunat și inedit a fost acela când le-am cerut copiilor să facă un exercițiu de imaginație. Întrebarea suna așa:

– Ce-ar fi dacă dimineață te-ai trezi că ți-au crescut niște dinți de… ?

iar pentru a înțelege la ce mă refer, am făcut eu o planșă în acest sens. În ea, m-am redat ca având dinți de castor și am explicat alegerea făcută.

Am pregătit fiecărui copil în parte toate tiparele necesare la care am atașat și bucățile de bezea necesare confecționării dinților. Pentru că timpul nu ne-a permis, am dat aceste plicuri copiilor acasă, cu rugămintea de a le aduce a doua zi la școală pentru a arăta cum anume s-au imaginat. Ideea am găsit-o pe pinterest.

Pentru final am lăsat un joc pe care știam că cei mici îl vor îndrăgi și-l vor dori a juca mult. Jocul se numește „Repară dintele stricat”. Pentru a face posibilă această joacă, am confecționat o machetă în care am desenat un dinte cu … gură.

În gura dintelui (cum sună asta!) am ilustrat patru dintre dinți atacați de carii. Acolo, pe acești dinți, am făcut și o gaură destul de mare pentru ca prin ea să poată trece o mingiuță. Dacă era nimerită gaura, jucătorul primea zece puncte. În momentul în care aduna numărul necesar de puncte, dintele era reparat de stomatolog

.

Pentru că timpul nu ne lasă de fiecare dată să facem ce vrem, conditionându-ne, am rugat copiii să se împartă în două echipe și să-și aleagă un nume. Asta au ales. 🙂

Și a început nebunia!

Finalul a fost previzibil: una dintre echipe trebuia să câștige iar ea s-a numit Dentiștii. Vă închipuiți ce bucurie pe unii și ce tristețe pe alții?

Am încheiat activitatea oferindu-le copiilor câte un fruct, o căpșună de data asta, pentru că nu puteam după ce am vorbit de zahăr și ce rău face el dinților să-i servesc cu bomboane.

Am aflat de la doamna Ana că atunci când au venit părinții după copii și au văzut dintele, au dorit și ei să vadă dacă-l pot repara. Se pare că nu au reușit. 😉

Cum tot ce este frumos se termină repede și acum s-a întâmplat la fel. Dar mai vin ele ocazii pe care nu le vom rata. De acum putem merge la stomatolog fără nici o frică!

„Inima mamei mele” de Anne Renaud

Săptămâna de dinaintea sărbătorilor pascale avea să vină cu o mare, mare surpriză. După ce primisem un mesaj în care eram anunțată  că urma să primesc două cărți pentru copii mai mărișori, cărți apărute la Editura cartemma, acestea au sosit, dar nu două ci mai multe.

Ne-am bucurat foarte mult, poate și prin prisma faptului că înafară de Cristina Andone, cea care ne-a mângâiat cu Enescu, nu am mai primit niciodată, nimic, de la nimeni.

Luca a fost extrem de bucuros și pe loc a desfăcut coletul, mirându-se de minunățiile de acolo. Am fost întâmpinați de patru cărți poștale, ilustrate divin, cărți ce purtau următorul mesaj:

Mama. Nume unic, nume multiplu. Sunt tot atâtea mame, câți copii.
Mama. Cuvântul pentru a spune dragoste, tandrețe, legătură, nevoie, așteptare, uneori dor sau absență.

Sub ele, se cereau citite patru titluri, dar astăzi doresc să mă opresc la unul dintre ele. Se numește Inima mamei mele, este scrisă de Anne Renaud, ilustrată de Richard Rudnicki și tradusă de Laura Frunză.

E o poveste despre holocaust, și despre ororile aduse de el. În ciuda faptului că am auzit voci care spun că acest holocaust ar fi o închipuire, vă invit să vizitați unul din lagărele de concentrare ale naziștilor. După ce veți ajunge la cuptoare, mirosul de carne arsă care mai persistă și acum după atâtea zeci de ani, vă va trezi la realitate.

Despre acest subiect am scris mai pe larg în „Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne, și atunci fiind la fel de marcată de poveste.

Dar să revin la povestea de astăzi care a ridicat multe întrebări din partea copilului. Curiozitatea a fost cea care ne-a trimis să urmărim tot soiul de documentare legate de subiect, asta și pentru că am căutat filmul documentar „Inima de la Auschwitz”, pe care din nefericire nu l-am găsit. Totodată, cu acest prilej, i-am arătam lui Luca zecile de fotografii pe care le-am făcut acolo, când am fost în vizită.

Un subiect foarte delicat pentru că știi ce tragedii s-au petrecut și cât au putut să sufere semenii noștri, fără nici un motiv.

O felicitare micuță, realizată în ciuda sorţilor şi limitelor din Auschwitz. Sorale, în vârstă de zece ani descoperă o cărticică în formă de inimă printre lucrurile mamei sale.

Paginile sale sunt în formă de flori cu patru petale, pe care sunt scrise cuvinte în limbi pe care Sorale nu le înțelege. Cine a scris aceste cuvinte? De unde a apărut inima? De ce mama ei nu i-a zis niciodată nimic despre această cărticică?

Inima Faniei dezvăluie povestea adevărată a realizării inimii, în ciuda sorţilor şi limitelor din Auschwitz și povestea femeilor cu o rezistență, curaj și loialitate nemaiîntâlnite care și-au riscat viața pentru mama lui Sorale, prietena lor.

Pentru că am alunecat în poveste mai mult decât m-aș fi așteptat, am mai meșterit și noi o inimă așa ca-n carte ba mai mult, am făcut mai multe variațiuni în care inima a fost în centrul atenției.

Am confecționat o inimă în stilul origami.

Am și cusut mai multe inimioare cu care încă nu ne-am hotărât ce vom face. Se vor aduna ele într-un proiect pentru suflet atunci când va veni momentul.

Însă lucrușorul care se potrivește cel mai bine la subiectul poveștii cred că este reprezentat pe pasărea cu inimioară, pasărea simbolizând în mintea noastră, libertatea. În inimioara de lemn deja prezentă, am mai confecționat una din etamină, pe care am cusut o altă.

Mulțumim frumos cartemma!
Mulțumim editurii Cartemma că s-a gândit la noi și ne-a trimis iepurașul mai repede.
Nu ezitați să aduceți poveștile de viață adevărate în fața copiilor voștri chiar dacă ele sunt așa de crude. Să nu creadă că numerele tatuate pe încheietura mâinii acelor oameni reprezintă o modă, așa cum e în zilele noastre, ci o suferință fără seamăn a unor persoane care și-a pierdut identitatea.