Mâine ne luăm rămas-bun de la vara asta.
O vară care, pentru mine, a însemnat mult. A fost o vară plină, cu zile în care am alergat între ateliere, idei, copii, cărți și tot felul de lucruri care, la sfârșitul unei zile, te lasă obosit, dar cu sentimentul că ai făcut ceva care contează. La Rainbow Land am încercat, cu toată energia mea, să construiesc ateliere cât mai interesante, să aduc subiecte care să-i provoace pe copii, să-i fac să întrebe, să descopere, să se bucure. Îmi place să cred că am reușit. Dar despre asta voi scrie, poate, altădată.
Astăzi vreau să închid vara cu ceea ce mi-a făcut mie bine: cărțile.
August a fost, din punctul acesta de vedere, o lună neașteptat de bună. Cred că de mult nu am mai avut o asemenea varietate de lecturi. Am citit, am ascultat, am alternat paginile cu alergările pe stadion și am lăsat poveștile să mă însoțească în momente foarte diferite ale zilelor mele. Au fost cărți ciudate, tulburătoare, tandre, imperfecte, unele fascinante, altele pur și simplu potrivite pentru o zi de vară. Și au fost două recitiri care mi-au demonstrat, încă o dată, că uneori nu noi recitim o carte, ci omul care am devenit recitește cartea în locul celui care am fost.
Iepurele blestemat – Bora Chang
Am început luna cu o carte care m-a surprins teribil: Iepurele blestemat, de Bora Chang.
Sunt mai multe povestiri aici, una mai bizară decât alta, un amestec de straniu, grotesc, absurd și neliniștitor, în care lucrurile pe care le considerăm imposibile capătă, dintr-odată, o formă aproape firească. Este genul acela de carte care te face să te oprești din citit și să te întrebi: „Oare chiar am citit ce cred că am citit?”
Poate cea mai șocantă pentru mine a fost povestirea în care, spre final, apare un personaj alcătuit din excrementele personajului principal. Nu cred că mi-aș fi putut imagina vreodată că cineva poate construi o poveste pornind de la o asemenea idee. Și totuși, surprinzător, nu pot spune că mi-a displăcut.
De fapt, tocmai aici cred că stă farmecul cărții: te scoate din zona de confort și te obligă să accepți că literatura poate merge în locuri în care imaginația ta n-ar fi avut curajul să meargă singură.
Menajera – Sara Denzil
Menajera, de Sara Denzil, a venit apoi ca un thriller subțirel, ușor de parcurs, exact genul de carte potrivită pentru o după-amiază de vară în care vrei să fii prins de o poveste fără să depui prea mult efort.
O tânără încearcă să deslușească împrejurările dispariției mamei sale, iar misterul este construit în jurul unor lucruri care, pe măsură ce ies la iveală, ar trebui să dea greutate poveștii. Numai că, dacă stai puțin să desfaci mecanismul, apar destule lucruri care nu prea stau în picioare.
Nu este o carte pe care să o recomand pentru finețea construcției detectivistice, dar este o lectură de vară agreabilă: se citește repede, are ritm și îți oferă acea curiozitate simplă, aproape vinovată, de a afla „ce s-a întâmplat, totuși?”.
Uneori și asta e suficient.
Un bărbat intră în grădina paradisului – Eshkol Nevo
Cu Un bărbat intră în grădina paradisului, de Eshkol Nevo, lucrurile s-au schimbat.
Cartea aceasta am îndrăgit-o mult. Poate și pentru că acțiunea se petrece în Israel, o țară pe care o ador și care, pentru mine, are întotdeauna o încărcătură aparte. Dar nu doar locul m-a apropiat de ea, ci mai ales felul în care Nevo construiește relațiile dintre oameni.
Avem povești și destine care se intersectează, relații de cuplu, vulnerabilități, dorințe și lucruri nerostite, iar bucățile acestea aparent separate ajung să se lege într-un final care nu vine neapărat să liniștească, ci mai degrabă să te pună pe gânduri.
Mi-a plăcut mult dinamica dintre personaje și felul în care autorul privește oamenii cu toate contradicțiile lor. Nu am mai citit nimic de Eshkol Nevo până acum, dar cu siguranță am să mai caut. Uneori, după o carte bună, nu vrei doar să afli ce mai are de spus autorul, ci simți că vrei să te întorci în lumea lui.
Soția doctorului – Daniel Hurst
Soția doctorului, de Daniel Hurst, este, la rândul ei, o poveste polițistă, dar una în care găurile din intrigă sunt aproape la fel de numeroase ca întorsăturile de situație.
Avem o soție înșelată, un doctor, o amantă, răzbunări și o încrengătură care ajunge, la un moment dat, să implice chiar și moartea celor doi bărbați. Soția își construiește răzbunarea într-un mod atât de complicat și de ciudat, încât uneori te întrebi dacă autoarea nu a împins puțin prea mult lucrurile pentru a obține efectul dorit.
Din punct de vedere detectivistic, nu m-a convins. Sunt prea multe lucruri care nu se leagă suficient de bine și prea multe coincidențe care trebuie acceptate doar pentru ca povestea să meargă înainte.
Dar, iarăși, a fost o lectură de vară. Și uneori cărțile de vară nu trebuie să ne schimbe viața. E suficient să ne țină companie câteva ore.
O sută de flori – Genki Kawamura
Apoi a venit una dintre cărțile care mi-au mers direct la suflet: O sută de flori, de Genki Kawamura.
Este o poveste despre mamă și fiu, despre absență, abandon, memorie și, mai ales, despre acele relații de familie pe care nu le putem explica întotdeauna, dar care continuă să existe, indiferent cât de mult ne rănesc.
Tatăl nu este prezent, iar mama dispare, la rândul ei, pentru un an, lăsându-și copilul în grija bunicii. Băiatul este încă foarte tânăr, undeva la vârsta adolescenței, când mama se întoarce și nu explică în întregime ce s-a întâmplat în acel timp. Viața merge înainte, cu toate lucrurile nespuse care rămân între ei.
Și apoi timpul își face treaba.
Copilul crește, mama îmbătrânește și, la un moment dat, rolurile se schimbă. Cel care a avut nevoie de îngrijire ajunge să fie cel care îngrijește.
Mi s-a părut o carte foarte delicată în felul în care vorbește despre îmbătrânire, despre fragilitatea memoriei și despre iubirea dintre părinți și copii, o iubire care nu este întotdeauna simplă, frumoasă sau perfectă. Uneori este amestecată cu furie, cu neînțelegere, cu reproșuri și cu iertări venite foarte târziu.
Mi-a plăcut enorm.
Vă prescriem o pisică – Syon Ishida
Am citit cu multă bucurie și Vă prescriem o pisică, de Syon Ishida.
Este una dintre acele cărți care au ceva greu de definit: amestecă elemente psihologice și aproape parapsihologice și ne poartă într-un loc care pare că există și, în același timp, nu există cu adevărat. Un loc în care oamenii ajung cu problemele, tristețile și rănile lor și primesc, într-un fel cu totul neobișnuit, o „prescripție”: o pisică.
Iar pisicile își fac treaba în felul lor.
Nu vindecă prin discursuri și nici prin gesturi spectaculoase. Pur și simplu sunt acolo. Se așază lângă oameni, îi înconjoară cu blândețea lor, îi obligă să încetinească și să fie atenți la o ființă care nu le cere explicații.
Poate tocmai de aceea mi-a plăcut atât de mult.
Și poate și pentru că eu însămi sunt înconjurată de multe pisici. Nu sunt ale mele, dar mă joc mult cu ele și îmi plac grozav. Așa că mi-a fost imposibil să nu mă las cucerită de această idee aproape magică: că, uneori, ceea ce ne trebuie nu este o soluție complicată, ci o pisică ce se așază lângă noi.
Bătrânul și marea – Ernest Hemingway
August mi-a adus și o recitire: Bătrânul și marea.
Am citit cartea lui Hemingway cu mulți ani în urmă, iar acum m-am întors la Santiago cu ochii altui om.
Poate că atunci am văzut mai ales aventura, lupta lui cu peștele uriaș și încăpățânarea de a nu renunța. Acum am văzut mai mult bătrânețea. Singurătatea. Demnitatea. Relația atât de frumoasă dintre Santiago și băiatul care îl așteaptă și îl admiră.
M-a impresionat din nou reziliența lui Santiago, felul în care continuă să lupte chiar și atunci când șansele nu mai sunt de partea lui. Nu pentru că victoria ar fi garantată, ci pentru că renunțarea nu pare să fie o opțiune.
Poate că aceasta este una dintre marile frumuseți ale cărții: nu ne spune că omul câștigă întotdeauna. Ne spune că uneori adevărata victorie este să continui.
Și poate că, odată cu vârsta, înțelegem altfel lucrurile acestea.
Doamna Bovary – Gustave Flaubert
Ultima recitire a lunii a fost Doamna Bovary.
Și aici am avut sentimentul foarte clar că nu aceeași carte am citit-o, ci că eu nu mai sunt aceeași persoană care a citit-o prima dată.
Am citit-o când eram tânără și acum am privit-o cu totul diferit, inclusiv după lectura Papagalului lui Flaubert, de Julian Barnes. De această dată, Emma Bovary m-a enervat peste măsură.
M-a iritat mojicia ei, egoismul, lăcomia, superficialitatea și, poate cel mai tare, felul în care relația ei cu micuța Berthe ajunge mereu undeva în spatele propriilor ei dorințe. Mi-a fost greu să înțeleg cum poate un copil să fie atât de puțin important pentru cineva care ar trebui să-l iubească mai presus de orice.
Nici pe doctorul Bovary nu l-am mai privit cu aceiași ochi. Am înțeles mai bine orbirea lui, dar tocmai această orbire m-a și nedumerit. Cum poți să nu vezi ceea ce pare atât de evident pentru toți ceilalți?
Iar adulterul, oamenii care profită de pe urma slăbiciunilor și lăcomiei Emmei, întreaga mecanică a unei societăți în care dorințele și aparențele ajung să coste atât de mult — toate acestea mi s-au părut acum mult mai apăsătoare decât la prima lectură.
Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri ale recitirii: aceeași carte rămâne pe raft, dar cititorul se schimbă.
Și, uite-așa, se termină august. A fost o lună bună. Chiar foarte bună.
Am avut cărți ciudate și cărți tandre, thrillere care m-au făcut să întorc paginile repede, povești care m-au emoționat și cărți care m-au făcut să privesc altfel lucruri pe care credeam că le cunosc. Am citit pe canapea, am citit în momente furate printre alte lucruri și am ascultat povești în timp ce alergam pe stadion.
A fost, de fapt, un melanj foarte potrivit pentru sfârșitul verii.
Și poate că despre asta sunt, până la urmă, lecturile bune: nu despre câte cărți ai terminat într-o lună, ci despre cât timp de calitate ai reușit să-ți faci pentru tine.
August pleacă mâine. Vara își strânge încet lucrurile și se pregătește să ne lase.
Eu rămân cu amintirile, cu atelierele, cu zilele alergate, cu pisicile care s-au strecurat printre pagini, cu Santiago, Emma Bovary, cu poveștile lui Nevo și cu toate celelalte personaje care mi-au ținut companie.
Și, bineînțeles, cu lista de cărți care mă așteaptă deja.
Pentru că, indiferent ce anotimp vine, o carte bună știe întotdeauna să păstreze puțină vară în noi.
