Leul Românesc – câteva repere

Unitatea monetară a României este leul. Un leu este subdivizat în 100 de bani. În acest moment, sunt disponibile bancnote cu valorile de 1, 5, 10, 50, 100, 200 și 500 lei și monede cu valorile de 1, 5, 10 și 50 de bani. Am început așa, deoarece nu de multă vreme am auzit la radio niște răspunsuri atât de greșite legate de moneda noastră, încât mă întreb cum se descurcă respectivii respondenți la cumpărături. 🙂

Dar care este istoria leului românesc?

Leul devine oficial monedă a românilor pe 16 septembrie 1835 când domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a țării leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale. Tranzacțiile, taxele, impozitele se calculau în lei, dar se plăteau în monedă străină.

La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda naţională leul, o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite bani. Un leu echivala cu un franc francez. Monedele de 5, 10 şi 20 de lei erau din aur, iar cele de 1 şi 2 lei, precum şi cele de 50 de bani erau din argint. Până la înfiinţarea Monetăriei statului (în 1870), primele monede au fost bătute la Birmingham

Așa cum spuneam, din 1870 monedele au fost emise de către Monetăria Statului Român. Tot atunci au fost emise și monede din argint cu nominalele de 50 de bani, 1 leu și 2 lei. Banca Națională a României este înființată 10 ani mai târziu – pe 1 aprilie 1880, iar după acest moment Banca Națională a României are dreptul de a emite în exclusivitate bancnotele și monedele leilor românești.

La sfârșitul secolului al 19-lea, leul românesc nu era unica moneda care circula pe teritoriul României. Pe lângă leu, mai erau folosiți francii francezi, lira de aur turcească, imperialii ruși și suveranii englezi.

După Primul Război Mondial, leul românesc a intrat într-o perioadă de declin și ajunge una dintre cele mai slabe monede de pe continentul european. În perioada interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, leul și-a continuat deprecierea, pentru ca în 1944, odată cu intrarea Armatei Roșii pe teritoriul României, să fie lansați pe piață „leii de ocupație rusească”. Acest lucru a dus la un declin masiv și rapid al monedei naționale.

România a fost obligată să facă niște plăți uriașe pentru despăgubiri de război, ceea ce a condus la deprecierea la rate astronomice al leului în 1946-1947. Atunci au fost emise monede de 100.000 lei și bancnota de 5.000.000 lei. În acea perioadă, leul a înregistrat cel mai mare nominal din istoria României. În perioada de inflație accelerată toți românii erau „milionari”. Odată cu stabilizarea monetară din 15 august 1947, cetățenii puteau schimba 20.000 lei vechi pentru 1 leu nou, însă doar cu o sumă limitată de 5.000.000 lei. Datorită limitei extraordinar de mici în cazul schimbului leilor vechi pentru cei noi, pe străzi erau aruncate sute de saci cu bani. Negustorii și țăranii au fost ruinați, iar cetățenii dețineau zeci, sute sau chiar miliarde de lei – toți inutili.

(sursa foto: cyd.ro)
În 1966, BNR a emis o serie nouă de monede și bancnote care au fost utilizate până la Revoluția din decembrie 1989. Regimul comunist a renunțat la standardul la aur. După această decizie, leul și-a pierdut paritatea cu monedele străine și rata de schimb a fost stabilită de conducere prin măsuri legislative. În acea perioadă nu se putea găsi nicio alta valută, iar vânzarea banilor străini era o faptă penală care putea fi pedepsită cu până la 10 ani de închisoare. Comerțul extern era considerat parte al altui circuit economic decât cel intern și i se acorda o importanță sporită.

În perioada de după Revoluția din 1989, din cauza inflației galopante, BNR a emis aproape un an monede și bancnote noi. Pe bancnotele noi erau afișate portretele unor personalități culturale, precum Mihai Eminescu, Constantin Brâncuși și Alexandru Ioan Cuza. După 1990 moneda românească a cunoscut o inflație galopantă ce a fost treptat redusă abia după 1998.

Redresarea economică și întreruperea inflației fac posibilă, în 2005, denominarea leului cu patru zerouri, adică 10.000 de lei au devenit 1 leu nou. Leii vechi au circulat până în la sfârșitul anului 2006. Codul ISO 4127 a fost schimbat pentru leul nou de RON, față de cel vechi de ROL.

Leul românesc ar putea să mai înceteze să existe în următorii ani. El urmează să fie abandonat în viitorul apropiat, în favoarea monedei unice europene. Ținta inițială a României de a adera la Zona Euro a fost anul 2015. Premierul de la acea vreme a declarat că ar dori ca România să adopte moneda euro la 100 de ani de la România Mare, adică în 2020.

Unii specialiști se uită sceptic la aderarea la euro și consideră că leul românesc nu a fost doar un instrument politic, dar și un simbol al identității naționale și al dorinței de libertate politică și economică. Alții, din contră, consideră că România va avea de câștigat cu adoptarea monedei unice. Ce va urma rămâne să vedem.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Unicul sistem acceptabil – acela de a nu avea sisteme

„Luaţi un ziar. / Luaţi nişte foarfeci. / Alegeţi din acest ziar un articol de lungimea pe care intenţionaţi s-o daţi poemului dumneavoastră. / Decupaţi articolul. / Decupaţi apoi cu grijă fiecare dintre cuvintele care alcătuiesc acel articol şi puneţi-le într-un sac […] Scoate-ţi apoi fiecare tăietură una după alta“.

(sursa foto: whenwherewh.at)

Tristan Tzara

Lansat în 1916, la Zurich, de către un grup de artiști și scriitori, printre care și Tristan Tzara, dadaismul este un curent artistic de avangardă. Numele curentului se trage de la cuvântul “dada”, găsit întâmplator într-un dicționar.

Ca și alte mișcări de avangarda, dadaismul s-a manifestat în arta și literatură ca un act de revoltă împotriva valorilor burgheze pe care promotorii încercau să le persifleze și să le discrediteze prin deriziuni, în numele unei noi estetici care afirma independența absolută a individului. Dadaiștii au încercat să dizolve însăși forma operei, abandonând-o hazardului, militând cu vehemență pentru dezintegrarea și compromiterea limbajului tradițional al artei, folosind colajul, cum făceau și cubiștii. Arta dadaistă, abstractă în fond, se deosebea de abstracționism și de cubism prin caracterul aleatoriu al compunerii tabloului.

De la Zurich, acest curent s-a extins rapid în Franța și mai cu seama în Germania. În America, la New York, fără să poarte numele respectiv, fenomenul „dada” se manifestă încă din 1915, grație pictorilor francezi Marchel Duchamp și Francis Picabia, care experimentau în spirit de frondă arta dadaistă. Mult mai bine conturat decât în arta plastica, în care se confunda cu alte curente, dadaismul s-a manifestat in literatură, prin compunerea unor texte din cuvinte disparate.

În anul 1920, la expoziția „La Section d’Or” în Franţa, la secțiunea „Arta română” participă și Constantin Brâncuși, la invitația lui Camil Ressu. Acolo, celebrul artist aflat în plină efervescență creatoare semnează pe 26 mai, împreună cu André Gide, Paul Valéry, F. Léger, manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaisme.

Prin Manifestul Dada 1918, Tzara îşi pune în aplicare programul de distrugere şi simultan, pe cel de creaţie, inaugurând noi practici artistice: „Gândirea se face în gură“. Textele sunt total diferite de celelalte manifeste, fiind declamate în public, formulate de autorul-actor în faţa mulţimii, vorbind în numele lui, fără intermediar (ziarul, cartea), manifestând o reacţie împotriva tradiţiei, ce făcea din poet un necunoscut. Obiectivul lor este de a comunica cu publicul, dada însemnând libertate şi afirmare a vieţii.

Iată un fragment din acest manifest:

„Dacă toţi au dreptate şi dacă toate pilulele sunt pilule Pink, să încercăm să n-avem dreptate. În general, se crede că e posibil a explica în mod raţional cu gândirea ceea ce se scrie. Toate acestea sunt relative. Gândirea e un lucru frumos pentru filosofie, dar e relativă. Psihanaliza e o boală vătămătoare, adoarme tendinţele antireale ale omului şi face din burghezie un sistem. Nu există un Adevăr definitiv. Dialectica este o maşină amuzantă care ne-a purtat într-un mod foarte banal la opiniile pe care noi le-am fi avut oricum. Crede cineva, prin intermediul rafinamentului minuţios al logicii, că a demonstrat adevărul opiniilor sale? Logica constrânsă a simţurilor e o boală organică. La acest element filosofilor le place să adauge puterea de observaţie. Dar, pe drept, această calitate magnifică a spiritului este dovada impotenţei sale. Se observă, se priveşte dintr-unul sau câteva puncte de vedere şi se alege un punct determinat între milioane altele, care există de asemenea. Experienţa este şi ea un rezultat al întâmplării şi al facultăţilor intelectuale.
Ştiinţa îmi repugnă din momentul în care devine sistem speculativ şi-şi pierde caracterul de utilitate, care, deşi inutil, este totuşi individual. Urăsc obiectivitatea crasă şi armonia, această ştiinţă care află orice lucru în ordine: continuaţi, băieţi, umanitate… Ştiinţa ne spune că noi suntem servitorii naturii: Totul este în ordine, faceţi şi dragoste şi rupeţi-vă gâtul; continuaţi, băieţi, oameni, burghezi drăguţi, gazetari virgini… Eu sunt împotriva sistemelor: unicul sistem încă acceptabil este acela de a nu avea sisteme. A ne contempla, a ne perfecţiona în micimea noastră, până ce ne umplem vasul eului nostru, curaj de a lupta pentru şi împotriva gândirii, mister al pâinii, despotmolire neaşteptată a unei elici infernale în mijlocul ieftinilor crini.”

Voga acestei mișcări n-a durat decât șase-șapte ani, până când s-a afirmat suprarealismul.
(sursa foto: lelivrescolaire.fr)
Articol apărut în revista online Literatura de azi.

O carte de prostii

De regrete ca să se apere,
Un ins bea zeamă de capere.
Dar i-au spus: „Amestec-o
Ca o cană de Bordeaux
Ca-ntr-adevăr să te apere!”

(limerick de Edward Lear din A Book of Nonsense)

Edward Lear s-a născut la 12 mai 1812, iar cariera ca artist a început-o la vârsta de 15 ani. Tatăl său, un broker de origine daneză, a fost trimis în închisoare când copilul avea treisprezece ani, forțându-l să-și câștige existența. Lear a dobândit rapid recunoașterea muncii sale și în 1832 a fost angajat de Societatea Zoologică din Londra pentru a realiza ilustrații de păsări. În același an, Earl of Derby l-a invitat pe Lear să locuiască la proprietatea lui, unde a rămas până în 1836.

Prima sa carte de poezii, „O carte de prostii” (A Book of Nonsense, 1846), a fost compusă pentru nepoții contelui. În jurul anului 1836, Lear a decis să se dedice exclusiv picturii peisajului (deși a continuat să compună versuri ușoare), motiv pentru care, între 1837 și 1847, Lear a călătorit mult în întreaga Europă și Asia.

După întoarcerea sa în Anglia, jurnalele lui de călătorie au fost publicate în mai multe volume, cum ar fi Călătoriile ilustrate ale unui zugrav peisagist. Popular și respectat în timpul său, cărțile de călătorie ale lui Lear au fost în mare parte ignorate în secolul al XX-lea. Mai degrabă, Lear este amintit pentru poemele sale pline de umor, cum ar fi „Owl și Pussycat”, și în calitate de creator al limerick-ului modern, formă pe care a popularizat-o. La fel ca și colegul său mai tânăr, Lewis Carroll, a scris multe poezii profund fantastice despre creaturi imaginare, cum ar fi “The Dong with the Luminous Nose”. Cărțile sale de versuri pline de umor includ, de asemenea, “Songs Nonsense” (1871) și “Laughable Lyrics” (1877).

Limerick-ul (în afară de un oraş important al Irlandei) este o poezie comică cu formă fixă, având rimele în ordinea a-a-b-b-a. Metrul este foarte rigid: primul, al doilea și al cincilea vers sunt formate din trei picioare metrice, iar treilea și al patrulea din doua picioare metrice. Ritmul poate fi considerat un anapest, alcătuit din doua silabe scurte și apoi una lungă, opusul unui dactil. Primul vers se termină de obicei printr-un nume de persoană sau localitate. Un adevărat limerick trebuie să conțină un punct de atracție, fie acesta se poate întâlni în ultimul vers, fie rimele sunt siluite în mod intenționat, fie amândouă. Limerick-urile create de Lear au fost publicate într-o varietate de formate. Se pare că Lear le-a scris în manuscris în mai multe linii. În primele trei ediții, majoritatea sunt tipărite ca, respectiv, două, cinci și trei linii. Lear și-a făcut și un autoportret:

He reads but he cannot speak Spanish,
He cannot abide ginger-beer;
Ere the days of his pilgrimage vanish,
How pleasant to know Mr. Lear!

Cinci dintre limerick-urile lui Lear din “Book of nonsense”, în traducerea italiană din 1946 de Carlo Izzo, au fost puse pe muzică pentru corul a capella de Goffredo Petrassi, în 1952.Deși renumit pentru neologismele sale, Lear a folosit și alte modalități de exprimare în lucrările sale pentru a sfida așteptările cititorului. De exemplu, „Cold Are The Crabs”, aduce a sonet până la ultima linie extrem de prelungită.

Lear a murit la 29 ianuarie 1888 la vârsta de 76 de ani. Oricum, este știut faptul că el a avut nenumărate probleme de sănătate. De la vârsta de șase ani a suferit de convulsii frecvente epileptice, bronșite, astm bronhic, pentru ca mai apoi să sufere de orbire parțială. O experiență neplăcută trăită alături de tatăl său, declanșarea unei crize epileptice, l-a speriat și marcat, tot restul vieţii fiind cuprins de vinovăţie şi ruşine pentru acest motiv. Jurnalul său pentru adulți indică faptul că a presimțit întotdeauna la timp apariția unei crize, reuşind să se retragă din public. Cum a fost capabil să le anticipeze, nu este cunoscut, dar mulți oameni cu epilepsie vorbesc despre un zgomot în urechi (tinnitus) sau o aură înainte de declanșarea unei crize. În epoca lui Lear, epilepsia era considerată a fi asociată cu posesia demonică, ceea ce a contribuit la sentimentele sale de vinovăție și la refugiul în singurătate. La șapte ani a început să arate primele semne de depresie, posibil din cauza instabilității emoționale a copilăriei sale, urmate de perioade de depresie severă catalogate ca fiind “the Morbids”.

Deși subiectul și forma operei sale variază foarte mult, toate poemele lui Lear pot fi caracterizate de viziunea sa irevocabilă asupra lumii; Lear s-a distrat la toate. Mulți critici consideră că devotamentul lui Lear față de ridicol este o metodă de a face față sau de a submina ordinea și industrializarea tot mai largă a societății victoriene. Indiferent de impuls, umorul poemelor lui Lear s-a dovedit a fi de necontestat.

(sursa foto: godine.com)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Povestea unei Stele

De  cele mai multe ori o piesă, un roman, ori o poezie are în spate o poveste dacă nu mai frumoasă, cel puțin la fel ca cea care a ieșit la lumină.

Nu face excepție nici piesa scrisă de Mihail Sebastian, „Steaua fără nume”, al cărei destin a fost zbuciumat, întocmai ca perioada în care a văzut luminile rampei.

Se știe că autorul era de origine evreiască fiindu-i, de aceea, interzis să apară pe afișele teatrelor românești. Așadar, pentru ca piesa să poată fi jucată, trebuia să poarte altă semnătură.  Totul este consemnat în jurnalul scriitorului:

7 ianuarie 1943. Spera ca piesa să-l scoată „din marile mele încurcături bănești. Am rămas azi cu 200 lei buzunar”.

Pentru asta se gândește să vorbească cu Nicușor ori cu Sică Alexandrescu, propunându-le să scrie piesa împreună ori să le vândă ideea. Banii astfel câștigați l-ar fi ajutat să-și plătească taxele la stat, dar și datoriile la prieteni. Dacă nu, risca să fie deportat.

Autorul face o vizită Norei Piacentini și soțului său, Mircea Șeptilici, cei doi formând un cuplu și pe scenă, dar și în viața de toate zilele, și le expune proiectul. Încântați de idee, l-au îndemnat s-o ducă la capăt, mai ales că Mihail Sebastian era un autor ale cărei piese se jucaseră cu mult succes, un exemplu elocvent fiind „Jocul de-a vacanța”.

Trece o perioadă destul de lungă în care Sebastian se zbate să facă rost de bani, scrie la „Insula”, citește mult din Balzac, urmărește cu mare atenție ce se petrece în teatrele de război din Rusia și nordul Africii.

Lasă în așteptare proiectul „Insula” și revine la „Ursa Mare”, așa cum se numește inițial „Steaua fără nume”. E extrem de îngrijorat pentru că apare o nouă lege antisemită, care-l face să noteze în jurnal:

Sunt așa de bătrân, așa de letargic, așa de scârbit, încât jocul ăsta, la care cândva luam și eu parte, nu mai are absolut nici un sens pentru mine.

Incertitudinile vieții de cu zi cu zi, holocaustul, tragismul războiului l-au adus în starea asta. Se refugiază în scris și scrie de toate. Lucrează la negru în diferite teatre, traduce, stilizează, neavând de ales pentru că nu are din ce trăi.

Vizita la moșia unui prieten, Anton Bibescu, îi dă posibilitatea să elaboreze mai în detaliu proiectul noii sale piese. Gazda îi cere să termine mai repede și acolo îi încolțește în minte ideea de a trimite piesa pentru a fi jucată la New York ori Londra.

Se reîntoarce la București unde își reia vechile ocupații pentru a putea supravieţui. La 26 iulie 1943 vine vestea demisiei lui Mussolini. Trei zile mai târziu, Sebastian pleacă la Corcova. Se va întoarce la București după 37 de zile, vineri 3 septembrie. Își găsise o aparentă liniște departe de capitală, suficient pentru a scrie primele două acte ale noii sale piese. Le citește gazdelor, soții Bibescu, comentează împreună replicile, desfășurarea acțiunii. Sebastian are astfel primele reacții la ce scrie. Cu urechile ciulite la radio, pentru a afla ultimele știri, și cu teama de a nu își pierde viața, Sebastian reușește să termine piesa.

Într-o seară – 13 decembrie 1943 – Nora Piacentini împreună cu Mircea Șeptilici, când se întorc de la vizionarea unei piese, trec pe la Sebastian, care scoate dintr-o sertar rodul muncii lui de la Corcova. Toată noaptea citesc cele două acte deja scrise și le comentează. Piesa place.

Sebastian notează în jurnal:

Efect fulgerător. Mare entuziasm.

Intervin probleme din pricina faptului că Sebastian fiind evreu, Cenzura și Direcția teatrelor nu ar fi aprobat jucarea ei. Legile rasiale erau în vigoare. Regizorul Soare cere inventarea unui nume fictive și așa este ales Victor Mincu, piesei schimbându-i-se numele din „Ursa Mare” în „Steaua fără nume”.

Actorii încep repetițiile, dar nu se știe unde este autorul și de ce nu apare. Cum Soare luase răspunderea spectacolului, pretinde că autorul ar fi un debutant din Galați, care i-ar fi fost chiar profesor etc. Sebastian spunea într-un interviu din toamna anului 1944 pentru revista Cortina: „Personajul astfel inventat avea să devina pentru noi, cu vremea, o grea povară. Cât l-am urât pe acest Victor Mincu!”

Din toată trupa de actori, Radu Beligan este cel mai nerăbdător să-l cunoască pe autor, cu atât mai mult cu cât el interpreta personajul principal, profesorul Miroiu.

Atunci când Direcția teatrelor a cerut ultimativ să se prezinte cu autorul și actele de origine etnică pentru a atesta că e român, a sosit soluția salvatoare: Ștefan Enescu, un avocat,  care locuia în același bloc cu Piacentini și Septilici, soțul actriței Aglae Metaxa, a acceptat să fie „autorul piesei “ în ochii opiniei publice. Era un mare iubitor de teatru. Fusese coleg de școală cu Sebastian la liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Ideea a fost a lui Mircea Șeptilici care îl cunoștea mai bine. Enescu publica uneori în presa literară. Manuscrisul lui Sebastian a fost ars pentru a nu mai exista dovada adevăratului autor. Avocatul Enescu a copiat de mână toată piesa, pentru a face „proba” că el este „autorul”. Soare Z. Soare, însoțit de Ștefan Enescu, alias Victor Mincu, și Nicu Vlădoianu, s-au prezentat la Direcția teatrelor. Au reușit să convingă că avocatul Enescu este autorul.

Piesa a avut un mare succes. S-a jucat până când, din cauza bombardamentelor anglo-americane, s-a întrerupt. Șeptilici și Nora Piacentini s-au refugiat, ca mulți bucureșteni, în afara orașului. Şi contractul cu sala Alhambra a expirat după șase săptămâni, la 15 aprilie. În vară, piesa este jucată și de trupa Comedia (miercuri 16 august 1944), în regia lui Sică Alexandrescu.

Poate e de amintit și faptul că toți protagoniștii acestei povești au avut parte de un sfârșit tragic. Soare Z.Soare moare la 24 august la podul Băneasa, ucis din întâmplare, de un glonț rătăcit tras de o patrulă. Nora Piacentini se sinucide în 1946. Sebastian moare într-un accident în mai 1945. Nicu Vlădoianu s-a sinucis în 1948, în urma unei drame sentimentale, sau pentru că a dat faliment după un turneu în Egipt. Mircea Șeptilici a făcut închisoare in anii 50 pentru „delicte politice“. În anii 70 a emigrat și a murit departe de țară, peste ocean.

Succesul piesei rămâne același ca la premieră, de atunci și până astăzi.

(sursa foto: stelian-tanase.ro)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Şi pianul îşi (re)începe călătoria

Fiecare lucru pe lumea asta are o poveste și pianul călător nu este o excepție. Așa cum se întâmplă de obicei, totul începe cu o întrebare:

În fond, dacă s-a putut în 1846, atunci când Liszt străbătea Europa și, respectiv, ceea ce avea să devină România, alături de pianul său, de ce nu s-ar putea acum?

Doar pentru că avem falsa senzație că nu mai este cazul? Concertele oferite atunci de Liszt unor comunități în care astfel de evenimente erau extrem de rare au fost primite de public cu entuziasm. Însăși sosirea lui Liszt în orașe precum Timișoara, Arad, Cluj, Iași sau București a reprezentat un eveniment în sine. Multe dintre concertele acestui turneu au avut și caracter umanitar, pianistul donând onorariul în scopul înființării unor școli, sau pentru a fi împarți și săracilor…

După ce au trecut 172 ani, situația nu este foarte schimbată în ceea ce ne privește. Din nefericire, cultura se află într-o perioadă când sunt necesare mari eforturi pentru a ajunge în fața oamenilor, deşi manifestările de gen sunt extrem de iubite, mai ales de cei care au acces mai greu la ea. Or, când pianul vine la tine, cum să nu-l asculți?

Începând din 2011, Horia Mihail a vizitat zeci de oraşe din ţară, însoțit de pianul călător sau cântând pe pianele din oraşele în care a ajuns. Acum, pianele călătoare sunt încredințate comunităților din Tulcea, Caracal, Deva, Alba Iulia şi Roman, dar drumul lor a fost mai lung şi a trecut prin multe localități care încă au nevoie de piane de concert, uneori fără să se oprească mai mult de o seară.

Așa că, în fiecare primăvară, pianul pleacă la drum. Mai jos, puteți citi programul de anul acesta și locurile unde vine la întâlnire.

Luni, 9 Aprilie, ora 19 – Arad, Teatrul Ioan Slavici
Marţi, 10 Aprilie, ora 19 – Oradea, Sala Filarmonicii
Miercuri, 11 Aprilie, ora 19, Alba Iulia, Casa de Cultură
Joi, 12 Aprilie, ora 19 – Deva, Sala Pro Arte
Vineri, 13 Aprilie, ora 19 – Sf. Gheorghe, Centrul de cultură Arcuș
Duminică, 15 aprilie, ora 19 – Brașov, Sala Patria
Miercuri, 18 Aprilie, ora 19 – Bârlad, Pavilionul Marcel Guguianu
Joi, 19 Aprilie, ora 19 – Roman, Casa de cultură
Vineri, 20 Aprilie, ora 19 – Suceava, Teatrul Matei Vișniec
Sâmbătă, 21 Aprilie, ora 19 – Tecuci, Ateneu
Duminică, 22 Aprilie, ora 19 – Slatina, Centrul Cultural Eugen Ionescu
Miercuri, 25 Aprilie, ora 19 – București, Sala Radio
Joi, 26 Aprilie, ora 19 – Caracal, Teatrul Național
Vineri, 27 Aprilie, ora 19 – Pitești, Centrul Multifuncțional
Sâmbătă, 28 Aprilie, ora 18 – Timișoara, Sala Capitol
Joi, 3 Mai, ora 19 – Tulcea, Teatrul Jean Bart
Vineri, 4 Mai, ora 19 – București, Sala Teatrelli
Marți, 8 Mai, ora 19 – Bistrița, Sinagoga

Pentru că suntem în anul Centenarului României, programul îl include şi pe Enescu. Cei pasionați vor putea asculta următorul repertoriu:

W. A. Mozart: Sonata nr. 11 în la major, KV 331/300i, Alla turca
L. van Beethoven: Sonata nr. 14, op. 27 nr. 2 în do diez minor – Sonata lunii
R. Schumann: Kinderszenen, op. 15
G. Enescu: Rapsodia I (prelucrare de G. Enescu)

Să ne bucurăm de aceste acorduri selecte și să întâmpinăm (şi) prin muzică această primăvară ce greu s-a mai dat venită!

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Imagine cover: Horia Mihail (foto: Virgil Oprina)

Literatura de azi – Oamenii duc muzica mai departe

Poate mai mult ca niciodată avem nevoie de a aduce în atenția publicului frumosul, muzica de calitate și pe cei care au interpretat-o cu o măiestrie desăvârșită. Este o modalitate prin care putem alunga superficialitatea, dar și prostul gust care se insinuează în tot mai multe minți, făcându-le să se manifeste pe măsură.

Avem nevoie de a aduce în atenția copiilor noștri acorduri melodioase din toate domeniile pentru ca, punând în față ambele manifestări, cei care sunt în plină formare să poată alege corect.

Dacă zilele trecute pomeneam de turneul „Vă place…?”, acolo unde Răzvan Suma și Daniel Goiți ne invitau să-l cunoaștem mai bine pe Beethoven, acum vă propun să vă aplecați puțin și să dați curs primului proiect de talie internațională din România dedicat memoriei legendarei pianiste de origine română, Clara Haskil – Festivalul Internațional de Muzică Clasică „Clara Haskil” (27-29 octombrie a.c.) Acesta a luat fiinţă în 2014, şi se desfăşoară în unul dintre cele mai frumoase orașe din țară, Sibiu, Capitală Culturală Europeană în 2007, recunoscut pentru efervescența turistică și culturală.

Pianista Alina Azario a fost cea care a avut inițiativa înființării acestui Festival Internațional. Cum situația economică actuală determină tot mai mulți tineri să părăsească țara, o pianistă din România aflată în plină ascensiune în muzica internaţională şi-a propus să readucă acasă un simbol – un gest de reverență pentru România, pentru una dintre cele mai talentate pianiste de origine română a tuturor timpurilor: Clara Haskil.

Născută la București, pe 7 ianuarie 1895, Clara Haskil avea să-i cânte, la numai cinci ani, Reginei Elisabeta a României pentru ca mai apoi să se perfecționeze la Paris, urmând să concerteze alături de mari muzicieni ai lumii, nume care au făcut istorie, de la dirijorul Herbet von Karajan, la inegalabilul pianist de origine română Dinu Lipatti, care i-a devenit și apropiat. În 1942, pianista s-a stabilit la Vevey, în Elveția, iar în prezent, într-un gest de meritată recunoaștere, unul dintre cele mai importante concursuri de muzică clasică din lume, cu o tradiţie pe peste 50 de ani, care are loc chiar la Vevey, îi poartă numele: Concursul Internațional de Pian Clara Haskil.

„Într-o epocă în care pianiștii prestigioși nu lipsesc, m-am întrebat asupra caracterului unic al cuvântului și interpretării Clarei Haskil. Ascultând-o cântând un concert de Mozart sau de Beethoven, aveai senzația că totul era corect în mod natural – tempi, nuanțe, frazare – ceea ce suscita între dirijor și solist un dialog care făcea inutilă orice discuție prealabilă, pusă la punct cu oricâtă trudă. Și artiștii muzicieni de orchestră, atât de sensibili la calitatea acestui acord, erau uluiți la prima repetiție și aveau o plăcere vădită să o acompanieze.” – povestea dirijorul Herbert von Karajan în prefața cărții dedicate pianistei.
„Ascultând-o interpretând Mozart, îți dai seama cât de departe de adevăr suntem noi toți.“ – Dinu Lipatti.

Clara Haskil a lăsat nu doar o moștenire muzicală excepțională, ci și o mărturie unică, profund umană, despre fragilitatea artistului, despre dedicare până la abandonul de sine și despre respectul datorat publicului.

Cu o dăruire inegalabilă față de muzica clasică și având dorinţa de a căuta cele mai bune acorduri până la perfecțiune, Clara Haskil a atins însă gloria abia la vârsta de 55 de ani. Lăsând să se vadă fragilitatea artistului, pianista era extrem de autocritică cu propriile interpretări și suferea de un „trac violent” înainte de concerte. Deși numeroși critici de renume internațional și muzicienilor de prim rang i-au pus în lumină valoarea, cariera concertistică a celei care, astăzi, este unul dintre reperele muzicii clasice internaționale avea să se desăvârșească abia spre vârsta maturității târzii.                          

Clara Haskil, cu pasiune și perseverență, ne-a arătat că un artist are nevoie de public, la fel de mult cum publicul are nevoie de un artist.

„Anul acesta, îndrăznim o nouă formulă: încercăm să punem în valoare diferitele posibilități care se deschid atunci când muzicienii invitați acceptă să urce pe scenă singuri, în duo, trio sau alături de orchestră, îmbinări în program care permit o explozie de diversitate în repertoriul propus.

În plus, repertoriul în sine al ediției din acest an este unul de care suntem extrem de bucuroși: de la ultimele lucrări scrise pentru pian de Robert Schumann (Gesänge der Frühe op. 133) și de Franz Schubert (Drei Klavierstücke D. 946), atât de complexe, la luminosul Mare Duo în La Major de Schubert, până la binecunoscutul și atât de apreciatul trio Dumky de Dvorak – contrastul nu ar fi putut fi mai mare! Sperăm ca, și în acest an, publicul să recunoască spiritul festivalului, să aprecieze programul propus și să ne fie din nou alături cu emoții puternice în suita de concerte care îi așteaptă timp de trei zile pline la Sala Thalia”, a mărturisit pianista Alina Azario, inițiatoarea și directorul artistic al Festivalului.

Una dintre surprizele ediției din 2017 a Festivalului Internațional Clara Haskil o reprezintă lansarea, în avanpremiera concertelor de la Sala Thalia, a unei noi traduceri, publicate de Editura Humanitas (traducere de Lidia Dumitru, Elena Ciocoiu și Adina Cobuz), a celei mai cunoscute biografii a Clarei Haskil, după exact 30 de ani de la prima apariție în limba română: este vorba despre volumul lui Jérôme Spycket.

Oamenii duc muzica mai departe.

Biletele pentru Festivalul Internațional Clara Haskil 2017 au fost puse deja în vânzare și pot fi achiziționate de la casieria Sălii Thalia sau online prin Bilet.ro și Eventim.ro. Programul festivalului este disponibil pe www.clarahaskil.ro.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Școlărel de clasa a VI-a * „Octav”- un film de simțit, nu de analizat

Aseară ne-am întâlnit cu Octav. Spun „ne-am” pentru că alături de mine și Luca am invitat o veche prietenă dar și pe copiii acesteia.
E vorba de Delia, prietena mea devoratoare de cărți și mere, cea care are un spirit critic și extrem de franc asupra trăirilor și simțirilor pe care i le oferă textele scrise. Acum aveam prilejul să văd această reacție și în ceea ce privește o peliculă cinematografică semnată de un regizor român.

Ceea ce m-a determinat să lansez această invitație a fost dorința de a îi pune, ori mai bine spus de a trăi alături și altfel de sentimente. În tumultul vieții pe care o traversăm am găsit de cuviință să ne mai oprim pentru un respiro, Ori Octav asta este; un moment în care găsești elementele necesare acestei reîncărcări.
Și pentru că revista la care lucrez și eu de câțiva ani, cu infinită bucurie, a fost partener media al acestui film.
S-au scris multe articole legate de film pe care, dacă veți avea curiozitatea să le citiți, veți înțelege și din alt unghi ce anume semnifică și ce se dorește el a fi.

Iată câteva titluri pe care le găsiți în revista noastră:

„Octav este o poveste clară, minunată și frumoasă”*

Pentru liniştea dumneavoastră, mergeţi să vedeţi filmul OCTAV

Tatăl personajului jucat de Marcel Iureș în filmul „Octav”

Filmul „Octav” va avea proiecții speciale în țară

La 10 ani, ei joacă deja alături de Marcel Iureş, în filmul „OCTAV”

Așadar, într-o zi de week-end, dar și de mare sărbătoare creștină, la cinematograful unde am fost noi să vedem proiecția, la mall, lumea mustea. La casa de bilete NU ERA nici un afiș cu acest film. Am crezut că au anulat proiecția, prietena mea întrebându-mă dacă sunt sigură că la acest film dorim să mergem. Dar rula, ÎN CEA MAI MICĂ SALĂ A CINEMATOGRAFULUI. Sala, cu 100 de locuri era apropae plină și spun asta pentru că pe primul rând, cel de lângă ecran, nu poți urmări nici o peliculă. Ecranul e prea mare – ca drept dovadă că noi, care am stat pe rândul al cincilea, nu am putut vedea clar anumite secvențe din film, imaginea fiind neclară iar dacă ar fi fost o subtitrare, aceasta ne-ar fi solicitat gâturile și coloana la maxim. E un aspect pe care-l consider nedrept pentru o peliculă românească. În schimb, tronau afișe care mai de care mai luminoase cu alte pelicule americane.

Spuneam la începutul acestor rânduri că am avut o oarecare teamă în privința reacțiilor invitaților mei. Una la mână; copiii Deliei sunt de unsprezece și doisprezece ani, dar băiatul are o fire mai… virtuală, excelând la acest capitol. Fata, Mimi, este complet diferită, delicată, așezată, studioasă. Dar, iată că, am avut plăcuta surpriză să constat că cei trei copii au fost încântați de film, au privit cu interes povestea fără a întreba nici o clipă când anume se termină. După ce am ieșit, am asistat la o „analiză” făcută de ei, în care au specificat ce anume le-a plăcut, dar și ce au găsit ca nefăcând parte din ea. Ori dacă niște copii de unsprezece ani consideră că o pungă cu Joe zăbovește nepermis de mult într-o secvență pe ecran, înseamnă că e ceva în neregulă. Luca m-a întrebat dacă atunci când Octav era mic, exista Joe și așa ne-am interesat,napolitanele apărând pe piață acum douăzeci de ani. Dar în secvența cu pricina, momentul era actual, nu din copilăria personajului principal.

Ce ne-a mai mers la suflet, un pic mai mult decât totul, per ansamblu; secvența cu scările urcate – iar și iar, copacul din pictură care la un moment dat a devenit incandescent, modul în care se dădea Octav în leagăn alături de Ana, rațele și natura. Dacă mai pomenesc mult se completează filmul.

Așadar, nu ratați acest lung-metraj pentru că aveți posibilitatea să locuiți într-o casă care nu este doar o casă ci și un personaj, să ascultați acordurile de vis ale lui Vladimir Cosma – cel care semnează muzica dar și pentru că vă puteți găsi liniștea. Ori asta e fantastic!

Pentru mai multe detalii, poate vă vor ajuta aceste înregistrări video:

Literatura de azi – «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine»

Atunci când aud de Carol I, în mintea mea răsare Castelul Peleș, mândrul și falnicul castel din Carpați, cel care a ajuns să fie una dintre cele mai vizitate obiective turistice din țara noastră; însă regele care a avut cea mai îndelungată domnie – 48 de ani – din istoria statelor românești este cel sub care s-a obținut independența țării, căreia i-a și crescut prestigiul, a pus bazele unei dinastii și a redresat economia.

Se știe că în acea vreme, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, România era sub influența puternică a culturii franceze, iar recomandarea pe care Napoleon a făcut-o a cântărit mult în ochii politicienilor noștri. Ion Brătianu a fost cel trimis să negocieze cu prințul și cu familia acestuia, pentru ca pe tronul României să fie înscăunat Carol.

Până în anul 1866 când acceptă coroana României, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringe a fost ofițer german, a participat la Al Doilea Război al Schleswigului, experiență care-i va fi de folos mai târziu în Războiul  ruso-turc.

În ziua de 10 Mai 1866 este proclamat domnitor al României, chiar dacă domnia sa a început în aprilie 1866 iar la 10 mai 1881, este încoronat rege al României (1881-1914). Își va pune pe frunte coroana de oțel turnată din metalul unuia dintre tunurile turcești capturate la Grivița la 30 august 1877.                                   

Cuvintele de ordine pentru primul rege al României au fost – tenacitate, sobrietate, rigoare. Carol I a făcut istorie la propriu, înconjurat fiind și de o pleiadă de oameni politici, I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, P.P. Carp, Lascăr Catargiu, Nicolae Ionescu, Titu Maiorescu, Ion I.C. Bratianu, Take Ionescu sau Nicolae Filipescu, îndeplinind destinul național al României: independența și modernizarea.

După o domnie lungă și benefică, România a făcut un salt înainte uimitor – mai toate căile ferate române datează de pe vremea lui Carol, s-au construit şosele, au apărut uzine, a început exploatarea petrolului (a doua ţară în lume, după SUA, în domeniul extracţiei petrolului), s-au făcut uriaşe progrese economice. Carol I a murit la castelul său de la Sinaia, la 10 octombrie 1914. Boala sa a fost agravată de sentimentul că nu reuşise să-şi facă datoria de ofiţer german şi monarh Hohenzollern.

„Viaţa mea era aşa strâs legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi de vădită simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene […] Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine»…”.

(sursa: descopera.ro)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Literatura de azi – Povestea poveștii

Coincidențele nu sunt decât felul lui Dumnezeu de a rămâne în anonimat. (Einstein)

Se spune că nicio întâlnire din viața noastră nu este întâmplătoare și din fiecare, dacă ai puterea și înțelepciunea necesară, poți alege ceea ce este bun.

Cu siguranță că altul ar fi fost destinul lui Ion Creangă dacă în viața lui n-ar fi apărut Mihai Eminescu, cel care a intuit talentul său de povestitor și a reușit să-l facă nemuritor.

Astfel, la îndemnul lui, cel ce va deveni părintele Amintirilor din copilărie a scris prima poveste, „Soacra cu trei nurori”. După asta, tot Eminescu a fost acela care l-a dus la Junimea să-și prezinte povestea care ulterior a apărut în „Convorbiri literare”.

Dar să vedem cum a fost povestea poveștii.

Când Eminescu a preluat postul de revizor şcolar, proaspăt întors de la Viena, Ion Creangă era institutor la Iaşi. Fiindu-i şef învăţătorului Creangă, poetul a fost plăcut surprins să descopere în acesta un model de educator. În 1874, Eminescu i-a făcut lui Creangă o inspecţie la clasă. După inspecţie, cei doi s-au întâlnit și au mers împreună la Bolta Rece. „Creangă, îndrăzneţ, duse pe Eminescu la Bolta Rece, ori amândoi se găsiră în vestita crâşmă şi-şi aduse aminte că se cunoşteau. La băutură poetul era expansiv şi-şi va fi desfăşurat toată filosofia lui politică. Creangă, încântat de a fi luat seamă de un tânăr aşa de învăţat, vru să dovedească cum că nici el nu era de lepădat”, scrie George Călinescu în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

Cei doi au devenit de nedespărţit. George Panu în „Amintiri de la Junimea” scria:
„Plecau amândoi si se înfundau pe la vre-o crîşmă de prin Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina, adică prin părţile exterioare ale oraşului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea sau cum se crede, căci mulţi cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea şi a lui Eminescu, şi a lui Creangă; ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţa simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se aşeze între o odae din fundul unei crâşme, pe laviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară, serviţi de un băiețel naiv”.

„Şi eu ştiu poveşti şi pot să te asigur că le pot scrie într-o limbă moldovenească întocmai aşa cum o vorbesc ţăranii din judeţul Neamţ, din satul meu Humuleşti”, a fost replica lui Creangă, atunci când într-una dintre discuțiile pe care le-a avut Eminescu cu Slavici, primul l-a lăudat pe povestitor pentru scrierile sale publicate în „Convorbiri literare”. L-a îndemnat să pună pe hârtie o astfel de poveste şi aşa a apărut „Soacra cu trei nurori”. Poetul l-a dus pe Creangă la Junimea pentru a-şi citi prima scriere. Speriat, Creangă i-a cerut lui Eminescu să îi corecteze textul însă el a refuzat, spunându-i: „Creangă, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni”.

Iată cum descrie George Panu intrarea lui Creangă la Junimea: „Noul venit era scurt, gros şi gras, cu figura şi părul cam castaniu, blond, cu gâtul scurt, apoplectic şi cu figura congestionată, purtând cu stângăcie hainele. La fiecare cinci minute îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu o batistă mare colorată.”

Și tot el continuă: „A fost un adevărat entuziasm la citirea acelei poveşti. Ni se releva un stil şi o limbă pe care nu o mai auzisem”.

Povestirea a fost publicată în „Convorbiri literare” la 1 octombrie 1875. Au urmat „Capra cu trei iezi”, „Punguţa cu doi bani” , „Dănilă Prepeleac” şi „Moş Nichifor Coţcaru”.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa.

(sursa foto: adevărul.ro)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.