O zi de miercuri dintr-un septembrie a anului 2018

Amestecate sunt trăirile de astăzi, pentru că în ciuda rutinei, tot se mai strecoară câte ceva care vine să adauge cotidianului un sens/gust aparte.
O zi de miercuri în care m-a trezit înainte de ora 7:00, pentru a pregăti pachetul pentru școală, îndeletnicire nouă de când a început copilul clasa a VII-a. Nu pun nu știu ce legume tăiate și nici chestii super bio, ci fac două sendvișuri în care ingredientele diferă. Am mai multe feluri de brânză și mai multe tipuri de carne pe care le amestec în funcție de inspirația de moment. Carnea este de pui, curcan, porc și pește așa că numărul combinațiilor ce pot fi făcute este destul de mare. Lângă, mai pun un dulce de la Kinder și o sticluță de apă. E încântat de alegerea asta și acoperă perioada cât stă la școală, adică 6 ore, în condițiile în care acasă nu mănâncă nimic.
De când a început școala avem o plimbare de dimineață, pentru că ne-au permis și condițiile atmosferice, dar și pentru că traficul este infernal iar statul la cozi interminabile enervant. Așa că, e super să mergem pe jos pentru că putem simți aerul răcoros al dimineților, aromele de struguri copți pe care-i vedem atârnați de vie și pe care-i mâncăm din priviri, frunzele care au căpătat culori care mai de care mai interesante, dar și dantelatele pânze de păianjen ce strălucesc în soare.
Merg cu Luca pentru că ghiozdanul este foarte greu și consider că încă nu a sosit momentul să care așa greutate. Știu, vor fi care mă vor contrazice însă asta e decizia mea și … gata!

După plimbarea de dimineață revin acasă și mă apuc de lucru. Dacă-s de serviciu în redacție, programez articolele, urmăresc revista, fac sumarul. Toate astea după ce verific mail-ul pentru că peste noapte nu țin telefonul în cameră din mai multe motive, așadar nu am de pe ce să accesez nici o rețea.
Dacă de revistă se ocupă o colegă, eu scriu, ori răspund diferitelor cereri și mă apuc efectiv de meșterit. Îmi face o deosebită plăcere să fac acest lucru, o afirm cu târie de câte ori vine vorba, e o lume a mea din care-mi extrag energia, puterea și ce e mai frumos pentru viața mea. Sunt momente în care dorind a face ceva ajung la concluzia că nu se poate și îmi redirecționez materialul pentru o întâlnire cu copiii, ateliere, pentru colaborările mele mai vechi, ori pentru locuri pe care le știu, săli de clasă ori grupe de grădiniță unde consider că se potrivesc perfect. Din situații de genul acesta au ieșit materiale strașnice, un melanj de dantele și materiale pe care nu m-aș fi putut gândi că se potrivesc perfect.

În timpul ăsta mai arunc câte ceva prin tigaie, dar trebuie să recunosc faptul că aici mama este de un ajutor major. Eu fac mâncăruri pe care ea le consideră a fi fomfleuri, cum ar fi diferite tipuri de paste, puiul Stroganoff ori mai știu eu ce chestii comestibile cu nume alambicate. Azi am făcut un pui Stroganoff, la cererea lui Răzvan care atunci când era de vârsta lui Luca, îl adora. Cu timpul l-am eliminat, aproape, pentru că e o bombă calorică cu atâta smântână în compoziție. Dar din când în când e binevenit.
Uite, azi am fost plecată în Franța acest lucru fiind posibil datorită machetelor pe care le confecționez. Când mângâi turnul Eiffel la fiecare bară nu ai cum să nu intri în atmosfera de rigoare, iar eu am grijă să completez asta cu muzică, ori reportaje care să aibă acest subiect. Nu l-am terminat pentru că e mult de migălit la el, dar așa-i când plăcerea e maximă, te apleci peste toate detaliile, cu atenție sporită.

A venit rândul lecțiilor, Luca având de scris la chimie, ceva noțiuni despre chimiștii români, și de repetat la limba română pentru că mâine are test de evaluare inițială și a făcut câteva exerciții la engleză, pentru acasă nu date de doamna de la școală.

La chimie au răsfoit o carte care acum pare mai importantă și interesantă, Tabel periodic Elemente cu stil, Răzvan cerându-i celui mic să găsească anumite elemente în tabel.

Engleza a făcut-o alături de Răzvan, el verificându-i și ce era rezolvat din zilele trecute. S-au auzit comentarii destule, dar ce mi-a rămas în minte a fost remarca celui mare: cu propoziții de genul acesta nu te întâlnești în viața de zi cu zi, deci sunt, oarecum, inutile. Atunci când era de vârsta fratelui lui cel mic nu avea aceeași părere, însă acum, după 4 ani de stat printre nativi britanici și-a schimbat mentalitatea. Eu am privit către ei și mi-am ostoit dorul de așa conversații, lăsându-i pe ei să se contreze în argumente.

Acum au terminat, iar eu am revenit la ale mele. Mai am câte ceva de făcut până vine ora de culcare.
Per total, o zi de care-mi voi aduce aminte cu plăcere, pentru că nu peste multă vreme Răzvan va pleca, atmosfera devenind mai săracă.
P.S. Ca să nu uit: azi m-am vopsit pentru că părul alb e din ce în ce mai mult. Îmi place acest exercițiu pentru că știu că rezultatul va schimba puțin înfățișarea mea. Pe măsură ce trec anii prefer să fac aceste manevre de una singură, nu mereu, ci atunci când timpul nu este atât de vast cât mi-aș dori.

„Let’s Do It!” de Fălticeni

Păi se putea altfel?
Evident că nu!

Am început în 2009, când un grup de voluntari pasionaţi, animaţi de o idee nebunească, şi-a propus să curețe România într-o singură zi. Pe parcursul unui an de pregătire, această idee ne-a însufleţit şi ne-a dat bucurie și puterea să continuăm. România a fost cea de-a 4 ţară din comunitatea “Let`s Do It, World!” care a avut curajul să organizeze o astfel de acţiune şi este şi astăzi o referinţă pentru alte ţări de pe întreagă planetă.

Pe 25 septembrie 2010, peste 200 000 de români au ieşit să facă curăţenie, participând la cea mai mare acţiune de voluntariat organizată vreodată în România. A fost un moment extraordinar pentru ţara noastră, în care am arătat că lucrurile pozitive, de amploare, sunt posibile şi aici, atunci când românii se unesc pentru o cauză comună. Au urmat alţi 3 ani de Curăţenie Naţională, în 2011 (300 000 de voluntari), 2012 (180 000 de voluntari) şi 2013 (200 000 de voluntari). În 2016 am făcut curățenie din nou, iar 200.000 au răspuns pozitiv chemării noastre.

În total, am reuşit să implicăm în cele 5 acţiuni peste 1.400.000 de voluntari, transformând “Let`s Do It, Romania!” în cea mai mare mişcare socială din România. În perioada 2010-2017, voluntarii au reuşit să strângă peste 2.427.000 de saci de deşeuri, reprezentând 25.000 de tone. Din 2010 şi până astăzi, peste 9.900.000 de ore de voluntariat au fost dedicate proiectului. Dintre voluntarii care au participat la Ziua de Curăţenie Naţională, 700.000 au fost elevi. La nivel naţional, peste 2.500 de voluntari au făcut parte din echipa de organizare, fiind implicate toate judeţele din România. (sursa: letsdoitromania.ro)

Mă bucură faptul că și Luca a dorit să participe, oferindu-se voluntar alături de alți câțiva colegi de-ai lui, supravegheați de doamna dirigintă, profesor Dana Crăciun.

La ora 9 și ceva eram în drum spre școală, acolo unde s-a stabilit punctul de întâlnire. Am observat multe cadre didactice și copii, dar nu așa numeroși.

După ce s-au adunat, clasa lor a plecat la Nada Florilor, un loc în care din această vară funcționează un parc de agrement denumit Parcul de aventură care este situat lângă Baza de agrement „Nada Florilor”, în apropierea iazului Șomuzului, acolo unde turiștii au motive să vină pentru a se relaxa.

Amplasat într-o oază de liniște, parcul a devenit noua atracție turistică pentru cei care vor să facă mișcare în aer liber.


(sursa foto: cronicadefalticeni.ro)

Numai că pe lângă mișcare, turiștii mai fac și mizerie, asta pentru că nu toți dintre noi știm să respectăm și protejăm natura. De altfel, nu știu să fie colț din țara asta, că-i la câmpie ori în vârf de munte unde să nu te împiedici de tot soiul de mizerii, de la celebrele plase de plastic, la doze de aluminiu, peturi de plastic, gunoaie menajere.

Aș fi mers și eu, cu bucurie, dar am dorit a-i lăsa copilului libertate totală, pentru a participa alături de colegii lui la acest exercițiu atât de important. E păcat că din clasă au venit mai puțin de zece copii. Deprinderile sănătoase se dobândesc la vârste fragede!

Felicitări doamnei dirigintă pentru că a participat alături de elevii săi la această acțiune! E așa de important exemplul personal! Alături de ea trebuie să se regăsească și părinții, pentru că numai împreună putem curăța natura asta de vis în care trăim.

„Povestea kendamei pierdute” de Adina Rosetti

Uite că începutul școlii a coincis cu reîntâlnirea cu Adina Rosetti, o scriitoare din România pe care noi o îndrăgim mult. Luca a fost încântat de Domișoara Poimâne și povestea ei, pe care, dacă sunteți curioși, o puteți citi mai jos.

Domnişoara Poimâine s-a întâlnit cu Domnişorul Luca

Povestea kendamei pierdute a apărut în casa noastră atunci când am profitat de o reducere la editura Arthur, o editură de la care noi am achiziționat multe cărți, scăpându-le doar pe cele pe care le aveam deja, cumpărate cu ani în urmă, atunci când au apărut la alte edituri. Îndrăgim mult titlurile apărute la Arthur, pentru că ele sunt de calitate și prezentate foarte frumos: coperte cartonate, ilustrații minunate, traduceri îngrijite, și cuvintele de laudă nu se opresc aici.

Coletul a sosit a doua zi și prima carte la care s-a oprit, după ce a citit ce scrie pe ultima copertă a tuturor, a fost cea scrisă de Adina Rosetti.

A fost citită cu mare plăcere pentru că l-am tot auzit chicotind și mi-a spus, la final, că trebuie s-o citesc și eu. Pe măsură ce înainta în poveste mai venea să-mi spună că a găsit referiri la Five Nights of Freddy, vloggeri, you tube și Noaptea Târziu, vizualizări de ordinul zecilor de mii și hoverboarduri. Sună interesant, nu?

Unui cititor cu state mai vechi i se va părea ciudat însă nu trebuie să dispere pentru că tot aici, în povestea asta cu termeni care nu prea sunt stăpâniți de părinți și bunici, vor regăsi elemente din vechile povești, cele cu care sunt mai familiarizați: pieptănul de os, părul lung, papucul miresei, duhuri, pe toate reușind scriitoarea a le îmbina într-un mod extrem de inspirat.

L-am rugat pe Luca să scrie câteva rânduri despre poveste și nu m-a refuzat, însă după ce a scris un paragraf în limba română m-a întrebat dacă nu mă supăr dacă-l scrie în engleză. Nu m-am supărat, cum era și firesc, iar ce a scris puteți citi mai jos.

“The Story of the lost kendama” by Adina Rosetti is a book that surfaces modern life focusing it’s attention on day to day topics with every game and the necessary to play them, the main character being a boy named Ionuț that always plays with his favorite toy a kendama. His best friend is a girl named Diana which when she grows up wants to become a professional dancer. One day when the math homework is too overwhelming for them, they decide to go for a walk while playing with their kendamas, when a boy named Leo steals Ionut’s kendama and runs away to the ”Valley of ghosts” where they are forbidden to go to. They consult their friends and decide to build up courage and go inside. There they get surrounded by ghosts that want their soul, when suddenly they get saved by a fairy of joy. They tell her the story and ask for help.
She tells them that they need to make the place wonderful again,by gathering their friends and spreading life and joy into the place,they also find out that Leo is a wizard that stole the ghosts souls.
I leave the rest of the story to you my dear followers. In my opinion this is a very entertaining book that deserved it’s time spent reading it. The author made sure to mix in funny parts along the plot and made a perfect balance between reality and fan fiction. I personally recommend this book to kids and teenagers between the ages 10-14. It will embark them on a miraculous journey to get back what’s theirs!

Nu vreau să omit a spune că „Povestea kendamei pierdute” este prima carte a proiectului „Noii povestitori”, lansat în martie 2017 de către asociația Cu Alte Cuvinte. Proiectul este destinat creatorilor de literatură pentru copii care își propun să dea glas personajelor de etnie romă.

Pentru prima ediție, asociația a organizat împreună cu Adina Rosetti și Irina Dobrescu doisprezece ateliere de creație la care a participat un grup de copii de la Clubul de Educație Alternativă din Ferentari. Poveștile lor au fost o sursă de inspirație și documentare pentru o carte de ficțiune ilustrată, „Povestea kendamei pierdute”. (sursa: itsybitsy.ro)

„Pe cuvânt de șoricel” de James Patterson și Chris Grabenstein

Ultima carte citită în vacanța de vară ce tocmai s-a încheiat a fost una care ne-a mers la suflet, pentru că povestea e în așa fel concepută. Pare a fi o lectură pentru copii mici, dar mesajul transmis nu poate fi prea bine înțeles de ei. Pentru că aici avem parte de un super șoricel care posedă cunoștințe așa de vaste, mai ceva ca un școlărel de clasa a VII-a.

Născut și crescut într-un laborator, șoricelul Isaia are blană azurie, vorbește foarte bine, poate citi, dar și scrie. Când el și cei 96 frați ai săi scapă din laborator, Isaia este singurul care reușește să rămână neprins. Ajunge în „casa” unei familii de șoricei extrem de numeroase care se află în pivnița familiei Brophy, cel pe care șoricelul îl recunoaște mai târziu ca fiind îngrijitorul de la laboratorul de cercetare. Datorită abilităților pe care le posedă, Isaia devine un membru valoros al familiei, reușind să-l înfrunte pe Lucifer,

pisica familiei și salvând un șoarece prins într-o capcană, nici mai mult nici mai puțin decât cu ajutorul unei pârghii.

Isaia își recunoaște propriile abilități, curajul și valoare de sine, el încurajând pe alții, ca Mikayla, o șoricică cu propriul său talent nerecunoscut de către semenii ei.

Prietenia lui Isaia cu o fată pe nume Hailey (care suferă de albinism) vine să întregească  tema romanului, aceea de a celebra individualitatea și credința în sine.

Desenele detaliate ale lui Sutphin se îmbină perfect cu această poveste dulce și vin să o completeze.

Părinții trebuie să știe că „Pe cuvânt de șoricel”, este o poveste fantastică distractivă, presărată din plin cu mesaje pozitive. Povestea oferă o mulțime de momente pentru a-și înveseli cititorii. Există mai mult decât un pic de știință și istorie de-a lungul ei, și are un mesaj puternic despre cum trebuie să ne concentram asupra abilităților pe care le avem și cum să nu ținem cont despre cei care ne fac să ne îndoim de ele.

Adulții din poveste sunt implicați în cercetarea pe animale, iar acesta constituie un prilej minunat de a aduce în discuție acest subiect. Și este ce se vorbi pe marginea lui.

Am găsit și un quiz pe care Luca l-a completat dintr-o suflare. Dacă doriți, îl găsiți aici.

Vă invităm să citiți o poveste despre un șoarece minuscul cu o inimă mare. Sperăm să vă placă. 🙂

Început de clasa a VII-a: manuale și orar

A doua zi de școală a trecut. A fost așteptată cu mai multă emoție pentru că se știa că la prima întâlnire va fi doar careul și câteva propoziții de revedere.
Ziua de astăzi a fost așteptată cu mai mare interes pentru că deja se stătea la program, dar și pentru că avea să aibă loc întâlnirea cu profesorii.

Manualele sunt de toate felurile adică mici și mari, noi și vechi, de la „toate” editurile existente. Le-am răsfoit să vedem ce și cum, le-am pus coperte noi, și vom urmări care va fi soarta lor. La matematică, în primii ani de gimnaziu s-au folosit niște culegeri, foarte bune, din care copiii au avut ce lucra. La fel va fi și anul acesta – Slavă Domnului! – pentru că manualul este inexistent. La limba engleză se va studia tot pe un manual achiziționat de noi, la fel ca în anii precedenți.

La limba germană există un manual nou, apărut la editura unică agreată de minister, dar dacă e în ordine nu am de unde ști pentru că nu am studiat limba germană deloc. Poate cei abilitați vor spune dacă e în regulă ori nu, nu de alta, dar se știe ce s-a întâmplat cu celelalte manuale apărute acolo.

În ceea ce privește orarul, este unul foarte încărcat. În fiecare zi sunt câte 6 ore, așadar cursurile se vor termina la ora 14:00, în fiecare zi. Așa e programa și e solicitantă.

Pentru noi e o problemă, în ceea ce privește mâncarea, asta pentru că Luca nu mănâncă micul dejun acasă. Astăzi m-am trezit mai repede și i-am pregătit două senvișuri lângă care am pus și o sticluță cu apă. Există un chioșc în incinta școlii, dar ce se comercializează acolo nu-i indicat de mâncat zi de zi. Anul trecut am avut câteva probleme și s-a învățat minte. Doar când e pofta prea mare nu poate rezista ispitei. Așa că, voi trece la pregătirea pachetului pentru că nu are rost să stea flămând atâtea ore.

Revenind la prima zi, ea a decurs frumos, școlarul venind încântat acasă. Doamna dirigintă a hotărât ca în bănci să stea câte o fată și un băiat, iar colega care a venit lângă el e o fată pe care Luca o admiră pentru calitățile ei. Sper să fie și reciproca valabilă.

Tonusul e bun, dorința de cunoaștere prezentă, să sperăm că totul se va situa pe făgașul normalului. Cam așa a fost în prima zi de școală în clasa a VII-a.
La voi? La voi cum a fost?

Nou început, percepții diferite

Matinali am fost și așa am rămas. Puțin înainte de ora șapte eram deja cu ochii la geam. Nu se vedea mare lucru, doar cât să simți că e parcă prea întuneric și frig. Frig pentru că bătea vântul foarte tare. Și așa a continuat toată ziua.
La prima privire pe fereastră am înțeles, dacă mai era nevoie, că toamna e șefa și s-a instalat cu tot arsenalul. Întâmpinarea nu mai are nevoie de cuvinte, e reprezentativă. 🙂

Luca a dorit să mai stea puțin în pat și chiar l-am îndrumat pentru că festivitatea a fost programată la ora 9:00, așadar timp berechet pentru a mai lenevi. Odată cu asta a sosit și o undă de regret după vacanța căreia tocmai i-am pus punct. Au rămas amintirile și poveștile unei perioade frumoase și plină de bucurie.

După ce am îndeplinit rutina de dimineață, ne-am îmbrăcat și am plecat către școală bucuroși că între timp vremea s-a limpezit, iar soarele nu a lăsat școlarii, mici și mari, fără o strălucire pe față. La unii chiar a fost mare nevoie pentru că nu s-au arătat dornici de schimbare.
Luca s-a înnoit din cap până-n picioare, pentru că a crescut așa de mult, toate hainele rămânându-i mici. Are 175 centimetri, saltul de la ultima măsurătoare fiind substanțial.

Am făcut fotografia de album, cea care nu lipsește din nici un an, așa cum nu-i absentă nici cea din fața blocului.

La careu, în curtea școlii, zumzetul era ca-n stup. Mici și mari, alergau de colo-colo în căutarea colegilor. Cei mici, agățați de părinți, priveau fiecare după percepție: temători, bucuroși, nerăbdători, înspăimântați. Părinții încercau să-i convingă că totul va fi bine, dar nu știu dacă nu făceau asta în primul rând pentru ei.
Cei mari, de la clasele a VII-a ori a VII-a erau altfel: mai conturați și maturi, unii cu vocile mai groase, fetele – adevărate domnișoare. O schimbare vizibilă și la clasa lui Luca, cu atât mai mult cu cât doamna lor este mignionă și slăbuță, ajungând a fi apropape cea mai mică din clasă. Noroc cu câteva fetițe care o secondează.

Privirea pe care am surprins-o la Luca, eu stând undeva mult în spatele clasei lor, spune destul de multe. Ceva a potolit emoția începutului și cred că e tot din cauză că nu s-a debarasat de sentimentul de teamă.

S-au mai așezat lucrurile atunci când au sosit prietenii lui însă privirea către locul unde eram eu a rămas vigilentă.

Ostilitățile din curtea școlii au durat puțin, câțiva vorbitori urând celor prezenți cele cuvenite la asemenea întâlniri, după care am plecat spre clase. În acest an festivitatea s-a ținut în curtea corpului vechi, pentru că în cealaltă curte se ridică o sală de sport și e șantier.

Odată ajunși în clase, au primit orarul, cărțile și au mai stat de vorbă cu doamna dirigintă. Noi, părinții, atâția câți eram, am așteptat pe hol să se termine prima zi de școală.

– Mama, în fiecare zi am câte șase ore, ceea ce înseamnă că voi termina programul la ora 14:00!

asta a fost prima propoziție pe care copilul a spus-o dintr-o suflare în timp ce ieșea pe usă.
M-am bucurat că nu era trist iar licărul îi revenise în priviri.

Cum va fi nu am de unde ști, însă știu că ne vom strădui. Clasa a VII-a, se spune, e cea mai grea din ciclul gimnazial, deci va fi mai solicitant tot procesul de învățământ. Materii sunt multe, unele noi, dar nici curiozitatea nu-i absentă. Atunci când ești în fața unui început, îți propui cu glas tare ori în șoaptă, tot felul de chestii. Nu știu ce și-a propus Luca, dar știu cum sună acest nou început în ceea ce mă privește. Trebuie să fiu sănătoasă pentru asta și îmi doresc așa să fie. Iar el, el lângă mine, acolo unde îi este locul.

Până una-alta mă bucur de aceste minunate buchete de flori pe care le-am primit.