Un Cerc Pedagogic cu final excelent – Despre flori și viața lor

– Merg de mulți ani la Cercuri Pedagogice, dar ca la unul cum a fost cel de astăzi nu am mai asistat niciodată.
A fost excelent! … așa mi-a transmis o doamnă care a participat la el.

M-a bucurat mai mult decât pot spune pentru că s-a muncit mult la el, pe etape și în amănunt, iar eu am fost convinsă că nu avea cum să nu iasă bine atâta vreme cât era vorba despre un proiect lucrat cap-coadă și nu unul luat de pe internet.

Apropos, nu știu cum vedeți dumneavoastră acest aspect al proiectelor, dar eu una cred că ele trebuie lucrate de fiecare doamnă/persoană care îl susține. Văd nenumărate lecții de grad, preinspecții ori Cercuri Pedagogice ce sunt prezentate de doamnele care le-au susținut, iar în următoarea clipă apar nenumărate cereri de genul:

adresa mea de mail, nu-mi trimiteți și mie proiectul?

Consider asta jenant pentru cea/cel care face solicitatea mai ales în cadrul public, pentru că nu mi se pare normal un așa mod de a proceda. Poate dacă ar fi exprimate în particular aceste cerințe ar fi diferit, dar așa, lasă un sentiment de copiat/plagiat de care-i sufocat învățământul nostru preuniversitar și universitar.
Am avut bucuria de a colabora cu multe doamne care au avut de susținut proiecte, iar dialogul a dus la abordări minunate ca să nu mai pomenesc de siguranța pe care o are cea/cel care-l prezintă.
Rămân la convingerea că fiecare amprentă personală pusă pe un proiect aduce un mare beneficiu copiilor, nu neapărat din alt motiv decât al sentimentului pe care îl transmite cea de la catedră. Exemplul personal este cel care aduce cele mai mari beneficii atât prin verbalizare cât și prin mesajele nonverbale transmise.

Dar să revin la lecția de care sunt așa de încântată, cu toate că eu nu am fost acolo prezentă fizic.
Am avut bucuria de a mă întâlni cu doamna de mai multe ori timp în care am parcurs fiecare etapă care se dorea a fi atinsă. În timpul acestor întâlniri s-au vehiculat mai multe scenarii, au existat mai multe variante așa cum se întâmplă de fiecare dată când se discută în amănunt. Era vorba despre o lecție care să fie o încununare a trei săptămâni de experimente și observații. Fiind vorba despre plante ele au fost puse de către copii în diferite medii, așa urmărind îndeaproape ce se întâmplă cu ele și cum evoluează.
Pentru acest gen de activități îți trebuie răbdare, determinare și consecvență. Trebuie notate toate descoperirile pentru a nu fi uitate, așa cum trebuie analizat de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat.
Materialele pe care le-a confecționat au fost:

o machetă a celor care au reprezentat mascotele lecției, Bobiță și Buburuza, două personaje extrem de îndrăgite de copii.

Apoi am meșterit un panou pe care copiii au avut de reconstituit o floare a soarelui.

Preșcolarii au fost înpărțiți în patru grupe de cercetători, fiecare diferențiați prin culoarea hainuțelor și fiecare trebuind să cerceteze ceva legat de flori. Unii au avut de urmărit cum e cu lumina, alții cu apa, unii au văzut cum sunt afectate plantele de poluare iar alții de îngrijirea corectă.

Fiecare trecere la o nouă etapă a fost însoțită de un cântecel mi-nu-nat!

De-a lungul celor trei săptămâni au fost făcute fișe de observație, ceea ce a rezultat fiind trecut în două postere.

Au fost îmbinate și elemente de ecologie, acolo unde am confecționat două flori, una veselă și una tristă, fiecare floare fiind alcătuiră din 10 petale. Pe fiecare petală am pus câte o imagine, după cum urmează:

La floarea veselă

FACTORII DE MEDIU

1 – aer curat – o fereastră deschisă cu o floare
2 – lumina – o floare frumoasă în geam
3 – apa – nor cu ploaie liniștită
4 – căldura – un soare zâmbitor printre nori
5 – pământ fertil – o movilă cu unelte de grădinărit

OMUL

6 – udă cu o stropitoare
7 – însămânțează/plantează
8 – prășește
9 – relaxare – mirosim o floare
10 – oferim un ghiveci

La floarea tristă

FACTORII DE MEDIU

1 – flori intoxicate de noxe
2 – întuneric – floare ofilită în geam
3 – gerul, ninsoarea, vijelia, viscol – afectând florile
4 – arșița/seceta – soare puternic, pământ crăpat
5 – flori crescute printre bețe, sticle, gunoaie

OMUL
6 – udă excesiv florile
7 – rupe florile în bucăți
8 – calcă rondul de flori
9 – aruncă sticle, hârtii
10 – floare distrusă de purici/dăunători (nepăsare)

Petalele au avut aceeași formă și același ornament pe margine tocmai pentru a provoca pe micuți, nedându-le nici un reper suplimentar înafara imaginii. E drept că imaginile era destul de mari și color, iar ele au fost alese de copii, de pe jos, pentru a fi mai apoi plasate la locul potrivit. Eu aș fi ales ca petalele să fie diferențiate printr-un colorit, dar doamna nu a vrut și apoi am înțeles și de ce: lucrase mult cu copiii și dorea să vadă rezultatul final.

Trebuie să specific faptul că o petală are dimensiunea de 40 de centimetri, este confecționată din carton și e prinsă pe un cerc din polistiren. După ce toate cele zece petale sunt puse și floarea completată, se pune cercul de deasupra, cel pe care sunt afișate emoțiile.

Sunt foarte bucuroasă că am putut participa la confecționarea acestui proiect. A fost o reală plăcere această frământare, dar mai ales dialogul ideilor. Doamna are tot meritul de a dirija întreg spectacolul. Îi mai mărturisesc, încă o dată, respectul pe care-l nutresc pentru devotamentul și dăruirea de care dă dovadă. De aceea lupta nu e pierdută și s-a mai demonstrat, încă o dată, dacă mai era nevoie, de calitatea dascălilor de acolo.

În anul centenarului să vorbim mai mult despre România

Cei 100 de ani care au trecut de la Unirea din 1918 sunt un prilej de a face o retrospectivă a ceea ce s-a petrecut cu țărișoara noastră. Pe toate canalele media există calupuri aniversare, unele mai inspirate iar altele nu. Ca de fiecare dată.

Ca la orice aducere aminte poate e mai bine să scoatem în față ce e bun, cine a făcut ceva care a lăsat urme cândva în mentalul națiunii, să fie cunoscut de semenii săi ca un exemplu bun de urmat. Îmi place campania de pe Europa Fm, acolo unde în cadrul emisiunii 100 de oameni în 100 de zile ai posibilitatea să asculți date despre o personalitate a României. În fiecare zi alta.

Bunăoară, astăzi, la ora 9:03, am putut afla despre Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist a României.

Nume grele ale istoriei, muzicii, sportului, literaturii, științelor și din multe alte domenii le veți regăsi amintite aici, iar lectura textelor este așa de frumoasă încât vă va fi imposibil să nu o savurați.

Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist a României

Scriam zilele trecute câteva rânduri despre o experiență neplăcută avută cu o bancă de aici, atunci când am fost puși în situația de a aștepta preț de aproape două luni rezolvarea unei probleme care nu a fost generată de noi, dar care ne-a pricinuit mult disconfort și risipă de energie. Spuneam că m-am săturat de țara asta și de toate nefăcutele din ea însă nu mă refeream la țară ca pământ, păduri, dealuri. Pentru că în accepțiunea mea, o țară reprezintă oglinda oamenilor care o populează și care te fac să emiți anumite remarci la adresa ei, fie ele pozitive ori negative.

Nu am tăgăduit niciodată frumusețea reliefului, pe alocuri parcă fantastic, așa cum nu am negat senzațiile de bucurie supremă pe care le-am experimentat la malul mării noastre. Dar de aici și până la a nega răul pe care-l fac cei care sunt la „butoanele” acestei țări este cale lungă. Datorită lor rata emigrație a atins cote alarmante.
Iată ce spune un document din iunie, 2017:

„Diaspora română se cifra, conform estimărilor publicate în 2016, între 3,5 și 4 milioane de cetățeni români stabiliți în străinătate. Dintre aceștia, mai bine de 2,8 milioane trăiesc într-o altă țară membră a Uniunii Europene, unde se regăsesc importante comunități românești, precum cele din Italia – aproximativ 1.150.000 de români înregistrați oficial, Spania – peste 900.000 de cetățeni români.

Cifrele rezultă din statisticile cumulate ale autorităților din statele de reședință, care nu se regăsesc într-o statistică globală ori pe regiuni. Cele mai recente statistici globale privind emigrația din România se regăsesc în studiul ONU din 2015 privind migrația internațională, conform căruia România avea 3,4 milioane de emigranți, dintre care aproximativ 3,2 milioane locuiau în state dezvoltate (3 milioane – în state din Europa)“.

Acestea sunt cifre oficiale. Numărul real al românilor din diaspora este însă mult mai mare de 3,4-4 milioane, depășind probabil 5 milioane. Numai în Italia și Spania, cumulat, își câștigă traiul cel puțin 2,5 milioane de români (și nu 2,05 milioane, cât indică statisticile oficiale). (sursa:romanialirera.ro)

Au plecat oamenii ăștia din țară pentru că „țara era bună”? Atâția medici au ales calea exilului, ei fiind însoțiți de ingineri, it-ști, ori mai știu eu ce alte categorii sociale pentru că aici traiul era bun? Nu, au plecat pentru că nu mai întrevedeau nici o speranță. Poate părea o exprimare aiurea, dar nici un peisaj mirific, nici o floră ori faună deosebită, nici mâcar Delta Dunării ori Transfăgărășanul nu i-au determinat să renunțe la decizia lor. Și asta în ciuda tuturor frumuseților înșiruite aici care din păcate nu țin de foame, sete, ori acoperiș deasupra capului.

Pentru prima data Romania a intrat in top cinci tari europene din care au migrat cei mai multi oameni. Pe primul loc e Marea Britanie cu 4,9 milioane; pe doi, Polonia cu 4,4; Germania, cu 4 milioane si Romania care are in afara tarii numai putin de 3,4 milioane de oameni. Si cei mai multi sunt tineri – in grupa de varsta 30-45 de ani, plus ca majoritatea dintre ei au o meserie, deci golul lasat acasa nu e doar demografic, ci si de productivitate.

Pe ultimul loc e Italia. Am pierdut in ultimii 25 de ani 17% din populatia Romaniei doar prin migratie. Iata de ce:

Vasile Ghetau, Institutul pentru Demografie al Academiei Romane: “Migratia externa a fost o reactie foarte prompta si foarte dura ca dimensiune la situatia economica din tara pe de o parte si la avantajele pe care migrarea intr-o alta tara dezvoltata le poate oferi.” (sursa: știrileprotv.ro)

Despre țara noastră au vorbit și copiii la școală, într-un moment dedicat acestui centenar. Au avut de ilustrat, în interiorul conturului țării, cum anume văd ei România. Din nefericire Luca a fost bolnav și n-a participat, dar într-o zi când m-am dus la școală pentru a rezolva o problemă, am intrat în clasa lor care era goală, copiii fiind la ora de fizică în laborator. Le-am văzut și mi-au plăcut atât de mult încât am fotografiat o parte din ele. Așadar, ceea ce vedeți este rodul imaginației unor școlari de clasa a VI-a. Merită să vă opriți preț de câteva clipe pentru a le privi deoarece spun povești așa de frumoase.
Dacă aș fi fost diriginta lor, i-aș fi provocat să scrie aceste povești, însă nu sunt.

Poate e momentul în care dacă nu intervenim, noi adulții, părinții acestor copii, dar mai cu seamă cei care au puterea decizională în vârful pixului, va fi prea târziu, fenomenul emigrației crescând și mai mult. Și este un fenomen care produce mari traume celor plecați, dar și celor rămași.

Așa că, trezește-te România, pentru că nu mai e vreme! Acum ne ajută și Uniunea Europeană a cărei membri suntem de atâția ani.

Orașul ciorilor

Nu cred că exagerez cu nimic și pot afirma că trăiesc într-un oraș dominat de ciori.  Spun asta pentru că toate pâlcurile de copaci existenți în urbea noastră, și nu sunt puține din fericire, sunt sufocate de ciori.
De la an la an sunt tot mai multe și în ciuda faptului că au fost numeroase discuții pe seama aceastui subiect, ciorile au triumfat de fiecare dată probabil datorită puterii lor de adaptare, dar și inteligenței.

După ce de mai bine de o săptămână ne luptăm cu o viroză, astăzi am reușit să ieșim din bârlog pentru că afară a fost o zi splendidă. Un soare de care ne era dor încălzea troienele așternute în cursul săptămânii, iar streșinile își plângeau amarul, una mai convingător ca alta. Câțiva țurțuri rezistau eroic atacurilor concertate ale razelor de soare, rezistând încă pe baricade datorită vigorii căpătate în zilele în care gradele au fost cu minus.

Pentru a sta cât mai mult pe aceste meleaguri, iarna a prins în cămașă de forță copăceii care au avut curajul de a o înfrunta, imaginea lor fiind extrem de impresionantă. Lupta lor pentru viață se pare că este la fel de acerbă ca a oricărei alte vietăți, așa că, profitau și ei de razele astea binefăcătoare pentru a se mai elibera nițel din strânsoare.

Spuneam că trăim într-un oraș al ciorilor. Zgomotul pe care-l fac acum, în plin proces de refacere/construcție a cuiburilor este greu de suportat. De cum se luminează, ele trec la treabă și nu poți să nu le admiri, chiar dacă nu-ți sunt la suflet, munca, tenacitatea și determinare de a-și perpetua specia.

Pentru că ne întâlnim cu ele mereu, am căutat să mai aflăm câte ceva despre rasa lor, dar și ciudățeniile care le caracterizează.

Temute, disprețuite, urâte, ironizate, sărbătorite, adorate, batjocorite, urmărite, vânate, exterminate, dar în cele din urma… învingătoare! Dacă nu ați ghicit încă protagonistele de astăzi, ei bine, este vorba despre banalele și uimitoarele păsări din familia corvidelor. Adică despre ciori.
Credeați că le cunoașteți?
La fel au crezut și generații de cercetători în cele mai diverse domenii, cercetători care, pe măsura ce s-au apropiat de viața și obiceiurile păsărilor cu haine cernite, au descoperit nenumărate lucruri interesante despre cea care poate fi numită, fără exagerare “Maestra supraviețuirii în lumea păsărilor”. Cât de interesantă este această păsăre, puteți concluziona singuri, după parcurgerea materialului de mai jos.

Pentru început, merită sublinat faptul că cioara și corbul nu fac parte din aceeași specie, iar corbul nu este perechea mascul a ciorii, după cum se mai crede în mod eronat. Această confuzie des întalnită este asemenea celei făcute de unii oameni care încă cred că cerbul este perechea căprioarei.

1. La ora actuală, familia Corvidelor, din care fac parte ciorile, numără peste 120 de specii răspândite în întreaga lume cu excepția Antarcticii.

2. În prezent, în România trăiesc 8 specii de corvide, anume: Gaița (Garrulus glandarius glandarius), Alunarul (Nucifraga caryocatactes), Coțofana (Pica pica), Cioara de semănătură (Corvus frugilegus), Cioara neagră (Corvus corone corone), Cioara griva (Corvus corone cornix), Stăncuța (Corvus monedula) și Corbul (Corvus corax) – de la stânga la dreapta și de sus în jos:

3. Dintre toate aceste specii, cele mai des întâlnite sunt coțofenele și ciorile grive, iar cele mai rare sunt alunarii și corbii.

4. Conform studiilor și estimărilor de teren realizate de ornitologii români, cea mai mare densitate de ciori din Romania se întâlnește în Câmpia Bărăganului și în împrejurimile capitalei București.

5. Ciorile ocupă toate arealele și nișele ecologice, de la ghețurile polare, păduri de toate tipurile, câmpii, zone agricole, delte, munți, deșerturi, până la zone locuite de om, unde ajung chiar să prospere.

6. Ciorile sunt omnivore. Mănâncă orice, fără mofturi, inclusiv hoituri și gunoaie.

7. În Familia Corvidelor, genul Corvus, reprezentat de „ciorile adevărate”, adică ciorile, stăncuțele, coțofenele și corbii, ocupă o treime din totalitatea speciilor.

8. Primele ciori au aparut în Miocen, în urmă cu circa 17 milioane ani, în zona Australiei și Oceaniei.

9. Oricât ar părea de bizar, cele mai apropiate rude ale ciorilor sunt frumoasele păsări ale paradisului.

10. Cea mai mică corvidă din lume este gaița pitică din Mexic (Aphelocoma nana). Are o greutate de maxim 40 grame și o lungime de circa 20 cm. Titlul de cea mai mare corvidă din lume se împarte între corbul comun (Corvus corax) și Corbul cu cioc gros (Corvus crassirostris) din Etiopia. Ambele specii ating greutatea de 1.500 grame și o lungime de circa 65 cm.

11. Ciorile sunt sedentare de felul lor. Dacă însă mâncarea se împuținează, sau condițiile meteo se înrăutățesc, migrează în masă.

12. Ciorile sunt păsări foarte sociabile, deseori clocind în colonii care pot atinge mii de exemplare. În Scotia a fost indentificata o colonie de ciori unde trăiau peste 65.000 de exemplare.

13. Spre deosebire de marea majoritatea a păsărilor, ciorile nu se tem de om, ci au învățat să trăiască în apropierea oamenilor, profitând deseori de pe urma lor.

14. Ciorile depun de obicei între 4-7 oua. Dacă au mâncare din belșug, pot avea o ponta chiar de 10 ouă.

Mai multe detalii extrem de interesante puteți citi în continuare aici.

Pentru a vedea că nu exagerez cu nimic, am înregistrat câteva minute, în două zone diferite ale orașului, forfota de care spuneam.

Pe lângă zgomot, aceste păsări fac și o mizerie de nedescris, aici referindu-mă la crengile pe care le tot cară dintr-o parte în alta, dar mai ales excrementele care sunt nocive și pentru sol și pentru vopseaua mașinilor.

Acum ceva ani am avut ocazia să ne întâlnim cu un pui de cioară, de care nu am uitat nici acum. A fost o experiență interesantă atât pentru mine cât și pentru copil.

Puii încă nu au apărut, pentru că a fost foarte frig și încă nu le e timpul. Dar vor fi din belșug, având în vedere numărul de cuiburi ce aproape nu pot fi numărate.

Am lăsat în urmă Muzeul Ion Irimescu învăluit de croncănituri, noi aducându-ne aminte de puiul de cioară întâlnit acolo, dar și de activitatea așa de faină legată de fabula Cioara și ulciorul.

Cioara şi ulciorul de Aesop, varianta cu îmbunătăţiri

Ciorile din România s-au înmulțit foarte mult în ultimii ani, devenind un factor de dezechilibru ecologic. Cauza constă în împușcarea și combaterea iratională a uliilor porumbari, șoimilor călători și dunăreni, acvilelor și bufnițelor mari, singurii dușmani naturali capabili să rărească eficient numărul ciorilor. În lipsa acestor păsări de pradă redutabile, ciorile se înmulțesc fără probleme, ajungând să provoace pagube considerabile.

În calendar e primăvară, afară-i o iarnă strașnică

E frig și nu se mai termină. A nins așa cum ar fi trebuit să ningă în decembrie, dar ce zic eu ar fi trebuit, că nu mai știi ce și cum trebuie să se întâmple.

Cert e faptul că frigul te pișcă de peste tot și nu te lasă să te bucuri de primăvara din calendar. Pișcă și păsările așa de tare, că multe dintre ele nu rezistă și mor Nu mă refer doar la cele mici, vrăbiuțe, scatii ori măcăleandri, ci și la berze, care-s mai viguroase și puternice. Oamenii le-au sărit în ajutor și cu toate că iarnă de iarnă hrănesc păsăretul mic de prin brazii din fața casei, niciodată nu am analizat ca acum, când e așa o campanie de susținută în acest sens. Le-am pândit, alături de Luca, multe minute, în reprize, și ne-am bucurat de ospățul lor. Sunt gureșe, dar foarte precaute, știind cu exactitate dacă ești prin apropierea lor chiar fără să te vadă.

Când suntem la depărtare de geam, vin și câte zece, dar cum ne-am apropiat, zboară. E un fel de v-ați ascunselea.

Tocmai de aceea am mai meșterit niște flori de primăvară, dar și alte machete dedicate anotimpului reînvierii. Sărbătorile Pascale bat la ușă iar troienele nu au dispărut. Azi, că a bătut soarele puțin, a curs din streașină temeinic.

Una dintre florile meșterite mi-a intrat la suflet. Asta pentru că am probat mai multe variante până m-am hotărât la cea finală.

Varianta finală a macului. 🙂

Cel mai frumos dar făcut cuiva este speranța.
Anatole France

Cât valorezi în ochii băncii tale?

Probabil că unii mai bogați, care au tranzacții zilnice, consistente, mai valorează ceva, dar noi, clienți obișnuiți, nu valorăm nimic.
Zero barat!

De unde a început toată povestea asta și cum am ajuns la concluzia de mai sus: la începutul lunii februarie, pe 5 ori 6 februarie, nu mai țin minte cu exactitate, primeam un telefon de la fiul meu din Marea Britanie, în care eram înștiințată că tocmai îi fusese blocată o suma de bani, 1000 lire, sumă destinată efectuării unor plăți.
Totul s-a petrecut la bancomatul din incinta unei bănci, adică nu la un bancomat de pe stradă ori din vreun market. După ce a introdus cardul pentru a scoate banii, ceva s-a întâmplat, cardul blocându-se în bancomat. A așteptat preț de câteva minute bune, timp în care nu s-a întâmplat nimic, după care a anulat tranzacția. Cardul a ieșit, dar banii nu.
A intrat imediat în bancă pentru a spune pățania însă nu a reușit să rezolve nimic, pentru că cea de la ghișeu l-a informat să ia legătura cu banca la care era deschis contul. A verificat contul și a descoperit că în ciuda faptului că tranzacția figura ca fiind făcută, banii erau „spânzurați” undeva între cont și bancomat, figurând că nu au fost eliberați. A dorit să scoată de la ghișeu o sumă cash, dar a fost înștiințat că se poate doar de la bancomat.
Și de aici a intrat în sarabanda nebunilor. La telefonul la care ești sfătuit să suni dacă ai probleme legate de card se răspunde extrem, extrem de greu. Tot ești pasat de la un operator la altul până când nu mai răspunde nimeni.
În primă fază i s-a comunicat că este așa cum i-a spus și cea de la banca engleză, dar că nu se poate face nimic, pentru că de acum există un litigiu între banca românească și cea engleză, și până ce nu se rezolvă acest litigiu nu se poate interveni. A sunat de nenumărate ori, cât despre timpul petrecut în așteptare pentru a răspunde cineva, la celălalt capăt al firului, nu mai pomenesc.
Păi vin și întreb: tu, student într-o țară străină, fără posibilitatea de a te împrumuta de la unul ori altul, cum te descurci în atare situații?
Chiar banca nu putea vira imediat banii în contul păgubitului, urmând ca ea să rezolve litigiul existent?
Cu ce este vinovat clientul că a existat o problemă de conexiune între bancomat și cont, așa proprietarul contului fiind păgubit, temporar, de suma respectivă.
Am fost și eu aici, la noi în oraș, unde a fost deschis contul, dar la fel mi s-a transmis că nu există altă cale decât să așteptăm.
A fost cineva și la București, dar tot așa, la un momentat, între birouri, s-a pierdut legătura.
Oricum, vreau să vă spun că abia astăzi, după aproape două luni, banii au fost virați în cont.
Cum ar fi fost dacă eu, client, nu aș fi achitat o datorie la bancă preț de două luni?
Câte telefoane aș fi primit?
Câte mesaje ar fi bipăit?
Câtă penalizare aș fi suportat?
Tot ești îndrumat să renunți ca cash, dar ce te faci în atare situații? Dacă ești plecat în concediu și banii îi ai pe card? Cine te ajută să ajungi înapoi acasă?
Doamna de aici de la bancă m-a învățat că fac două carduri, diferite, pentru același cont, dar mi-a specificat și faptul că la banca lor, Transilvania, acest lucru nu este posibil.
Pentru că banca de care vorbesc este Banca Transilvania.
Mi-aș fi dorit să mă întâlnesc cu Zânul lor, pentru a-i lua bagheta și a le bate obrazul. Și nu o singură dată!
Mi-e lehamite de toată fușăreala asta și de toată prosteala de care avem parte noi, cei mulți și mărunți.
Așa cum mi-e lehamite și de țara asta în care nu se mai întrevede nici o speranță, în nici un domeniu. Totul merge din rău în mai rău iar de unul singur nu poți rezolva nimic.
Măcar de-ar avea copiii ăștia parte de ceva mai bun.

sursa foto: dorusupeala.ro

„Femeile care au renunțat la bărbați” de Karine Lambert

Dacă doriți să cunoașteți povestea a cinci femei care locuiesc în același imobil, dar care trebuie să respecte o regulă, aceea de a nu aduce bărbați acolo, trebuie să citiți această carte. Poate e bine să specific faptul că nu-i este permis nici unui bărbat, nu numai în postura de iubit ci fie el electrician, instalator ori alt fel de meseriaș. Așadar, și electricianul care intra acolo era femeie.

Inițial au fost Giuseppina, Regina, Rosalie, Simone și Clara, dar cea din urmă a decis să plece în India așa că îi lasă apartamentul din imobilul cu pricina lui Juliette, redactor de film, mult mai tânără ca noile ei vecine.

În jurul mesei își povestesc poveștile cu emoție, experiențele lor în dragoste și de ce au decis să nu mai aibă oameni în viața lor.
Povestea fiecărei în parte este interesantă.

Regina este cea care o viață întreagă s-a hrănit din aplauze și din atenția de care avea parte din partea bărbaților, fiind mereu în lumina reflectoarelor. Dulapul uriaș în care-și adăpostește întreaga ținută de scenă, afișele prezente din belșug vin să completeze aura de mister. Regina este cea care a impus regulile din imobilul în care bărbații au interzis și ai fi tentat să gândești că a trăit cine știe ce drame amoroase însă motivul este altul: teama de a nu mai stârni aceleași pasiuni din pricina vârstei.

Giuseppina, o siciliană adevărată, dorește cu toată ardoarea să fie stăpână pe propria viață, asta după ce a trebuit să respecte dorințele bărbaților din familia sa.

Despre Simone aflăm că locuiește lângă singurul mascul din imobil, motanul Jean-Pierre. După o perioadă petrecută în Argentina, s-a reîntors alături de un copil, al ei. Mare fiind acum, copilul nu înțelege de ce mama sa a renunțat la bărbați, nemai amintind faptul că el nu o poate vizita, neavând acces în imobil. De aici o întreagă tevatură.

Rosalie și Francois – o poveste cu multe ingredinte, plină de întrebări fără răspuns.

Carla este cea care o aduce pe Juliette în imobil, iar aceasta, lipsită de iubire din fragedă pruncie, nu e dispusă la a renunța a o mai căuta.

După ce i-a descris cartierul, Carla a adăugat pur și simplu:„Viitoarele tale vecine sunt femei afectuoase, foarte diferite unele de altele. Ceea ce le unește este aceeași alegere: nu există bărbați în viața noastră, iar asta ne convine”. (pag. 19)

Dacă va reuși Juliette să schimbe regulile în imobil, trebuie să descoperiți singuri.

O întrebare tot mă încearcă: nu există fericire pentru o femeie fără un bărbat?

Pentru a vă face curioși, iată un fragment din carte, când Simone aflată într-o librărie, răsfoiește un album de artă.

De cât timp n-a mai atins un bărbat gol? Ultimul a fost Carlos, profesorul de salsa, cu zece ani în urmă şi s-a întâmplat pe întuneric. Şi aici, bărbatul ăsta. Întins leneş, abandonat, oferindu-se privirii ei. Are un spate care nu se mai termină, umeri rotunzi, o piele netedă şi dulce. Simone îşi lasă degetele să-i alunece pe pagină, urmăreşte contururile trupului, face înconjurul buricului.

I-ar plăcea să modeleze un bărbat din lut, ca şi cum ar frământa pâinea. Ar sta întins, cu braţele sub cap, ea l-ar răsuci, i-ar trasa zona şalelor, i-ar sublinia pulpa gambelor, şoldurile largi, i-ar modela protuberanţele feselor, i-ar reliefa modelul voluptuos al sexului.

Aruncă o privire spre Marcel – e cufundat într-o veche enciclopedie, cu ochelarii mici, cu rame de metal pe vârful nasului –, apoi îşi întoarce privirea spre bărbatul gol din cartea de artă: un trup uman ţâşnind din marmura rece.

Deodată, îşi închipuie că doarme. Şi că ea e acolo, în imaginea aia, împreună cu el. Prezenţa ei îl trezeşte. Bărbatul nemişcat întoarce capul. Încet. O vede, o invită să vină să se culce. Ea se întinde lângă el. Picioarele lor se împletesc. El întinde mâna. Schiţează o mângâiere pe sânul său.

Închide brusc cartea, se duce să caute la secţiunea de grădinărit, frunzăreşte alte lucrări, fără să le vadă, revine pe culoarul de la beaux-arts, deschide din nou cartea. Bărbatul de marmură e acolo. Nu s-a mişcat. O aşteaptă.

Sexul îi este încordat, viguros, umflat de dorinţă, fremătând.

Simone scoate un ţipăt puternic, tăcut.(pagina 108)

Femeile care au renunțat la bărbați
Editura Trei
Traducere Doina Ioanid
Pagini: 175

Primăvara în grădina mea

Primăvară nu prea este însă o tot chemăm. Cum putem, printre efectele virozei cu care ne-am pricopsit amândoi, Luca neputând a nu mi-o transmite și mie. Eu o duc pe picioare, încă, dar am o senzație de oboseală și de lehamite în același timp. Poate de la alergatul ăsta ca să nu rămânem în urmă cu lecțiile predate la școală, poate din pricina bolii, dar mai ales din cauza frigului ce pare interminabil.

Am confecționat un material care mi-a mers la suflet – al câtelea oare? – și faptul că a fost la prima meștereală, nemai lucrându-l până acum, a sporit plăcerea. E drept că și doamna care l-a solicitat este deosebită, pozitivă, o minune de femeie.

Asta a ieșit.

Se vede atât de frumos că nu-mi mai încap în piele de bucurie.

În această grădiniță a sosit și o domniță, cea care să fie atentă la primăvară și tot ceea ce înseamnă ea.

În zilele ce urmează se anunță mari ninsori și temperaturi scăzute. Cică ar fi ultimele. Să sperăm că așa va fi.

Le mai citiți povești copiilor?

De ceva vreme, în fiecare zi se sărbătorește câte ceva. Că e vorba de somn, de sărut ori mai știu eu ce îmbrățișări, ziua respectivă este dedicată acelui lucru, oamenii trimițându-și tot soiul de urări legate de subiectul aniversat.

Iată că am aflat, cu bucurie, că astăzi se sărbătorește Ziua internațională a spunerii de povești. Adică, am priceput că este vorba despre cititul cu voce tare.

Chiar așa, câți dintre voi mai citiți cu voce tare? Or, câți dintre voi îi citiți copilului cu voce tare?

Două întrebări la care răspunsurile nu cred că se aud prea bine, aici referindu-mă la procentul scăzut de răspunsuri pozitive.

În vremurile noastre, o conotație caraghioasă poate fi atribuită imaginii unui adult care citește unui copil, aceștia stând împreună într-o liniște întreruptă doar de o singură voce. Dar dacă veți gândi că poveștile citite cu voce tare pot aduna laolaltă oameni de vârste diferite, atât din punct de vedere emoțional, cât și fizic, veți avea o altă perspectivă a problemei.

Cititul cu voce tare reprezintă pentru mine una dintre cele mai mari bucurii ale vieții noastre de familie. În graba în care suntem afundați pentru a ne rezolva treburile cotidiene, ar trebui ca cineva să ne reamintească de importanța acestui lucru.

O modalitate aproape magică de a ajunge la apropiere între oameni, glume împărtășite și o înțelegere culturală reciprocă îl reprezintă timpul petrecut alături de copii, cu o carte bună, acest fapt devenind una dintre marile practici civilizatoare ale vieții domestice.

„Lăsăm garda jos atunci când o persoană pe care o iubim ne citește o poveste”, spune Kate DiCamillo, cunoscută autoare de literatură pentru copii, medaliată Newberry și specialistă în acest subiect. „Coexistăm într-un colțișor de căldură și lumină.”

Incontestabila plăcere de a asculta o poveste care îți este citită cu voce tare nu se limitează la cei mici. Chiar și adolescenții (și bărbații) vor asculta dacă respectiva carte este scrisă bine. Prin urmare, e păcat că în multe familii părinții le citesc copiilor numai până când aceștia ajung la vârsta la care pot citi singuri. În minunatele și încețoșatele zile de altădată – acum douăzeci ani, să spunem – cititul cu voce tare putea cu ușurință să reprezinte un obicei permanent. El era un fel de poartă de trecere grandioasă, frumoasă în sine, dar și o cale de intrare către lumea mai largă a literaturii. Era de înțeles că un copil care a învățat să iubească poveștile care îi erau citite va fi un copil care va avansa de bunăvoie la abordarea unei literaturi mai sofisticate.

Dar cum este astăzi, în epoca în care ecranele au devenit omniprezente? Nu trebuie ca adultul să facă eforturi mai susținute pentru a citi cu voce tare cât mai des și pentru cât mai mult timp, pentru timpul cât vor fi copiii dispuși să asculte? Fără acest efort, ei vor fi mai puțin dispuși de a trece prin această poartă.

Există posibilitatea ca un cititor pasionat, în momentul în care va da de laptop, să renunțe la pasiunea lui. Am ajuns în punctul în care periculoasa tehnologie ajunge la copii de la vârste foarte fragede, iar cartea nu mai este la fel de atractivă ca înșiruirea de imagini pe care el le vede pe acele ecrane. Pentru mulți copii care au de ales între o carte și computer, prima va fi în pierdere, computerul având întâietate. Copiilor li se oferă acum partea vizuală a poveștii, nemaifiind nevoie să închidă ochii pentru a-și imagina cum arătau personaje, cu ce erau îmbrăcate, peisajele, dar mai ales mirosurile.

Dar dacă alegerea este între a naviga prin lumea virtuală a internetului și a primi atenția unui adult devotat, perseverent și consecvent, lectura cu voce tare va ieși triumfătoare.

Britanny Baldwin, autoare de discursuri din Washington, își aduce aminte de vremurile în care tatăl ei le citea, pentru lungi intervale de timp, ”The Hobbit” și ”The Yearling”, ei și celor trei frați ai ei în casa lor din Houston. „Era ceva anume legat de ascultat care ne ajuta să fim nu numai atenți, dar și absorbiți de poveste până când se transforma în vis”, spune ea despre vremurile de dinaintea Internetului. „Ascultarea poveștilor derulându-se ușor”, adaugă ea, „îmi oferea o perspectivă asupra lucrurilor mai presus de ceea ce se vede.”

Lipsa cititului cu voce tare va fi simțită de copil, dar și de adult, deopotrivă, pentru că se pierd conexiunile dintre ei.

Și, hai să fim sinceri: câți dintre adulți mai revin la poveștile copilăriei? Aveți idee cum se văd ele acum, când mintea, sufletul și atitudinea sunt mature, coapte? Nu veți afla răspunsul decât după ce veți face acest exercițiu. E nevoie de un copil, fie el propriu, nepot, vecin, pentru a trăi sentimente unice. Și credeți-mă, știu ce vorbesc, de vreme ce trăiesc aceste stări de peste douăzeci de ani.

Așadar, culcușiți-vă într-un fotoliu, ori colț de pat alături de un copilaș, alegeți o carte bună și pregățiti-vă să pășiți într-o lume magică. E la îndemâna oricui și nu este costisitor.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

O iarnă prea perseverentă pentru a o suporta

Că nu pot suporta frigul, toată lumea o știe, că am tot strigat în gura mare. Încerc să-i fac față și să caut toate elementele care mă ajută să îl parcurg. Iarna, atunci când e foarte frig,  e și frumos și recunosc acest lucru, dar dacă aș pune în balanță cele suportabile și cele insuportabile, cele frumoase și cele urâte, ceva se întâmplă și-mi iese cu minus.

De dimineață, tabloul era unul de tihnă totală, încremenită: în termometre gradele tremurau la -9, dar soarele se ițise dintre nori, motiv ca păsările să înceapă gâlceava.

Poate și pentru a compensa gradele din termometrul uman, acolo unde se putea vedea, cu mâhnire, temperatura școlarului. Pentru că, în ciuda antitermicelor administrate, febra nu se dă învinsă nici ea. E o luptă a gradelor de ambele părți ale ferestrei.

În aceste condiții, încerc să compensez și să aduc în față tot soiul de elemente care ne duc cu gândul la primăvară, vorbind despre echinocțiu care urmează să aibă loc chiar în timp ce scriu aceste rânduri. Îmi aduc aminte cu mare drag despre activitățile pe care le-am făcut cu Luca legat de acest subiect.

Despre echinocţii şi solstiţii

Însă acum nu despre asta vreau să vă vorbesc ci despre elemente de primăvară și cum anume le tot meșterim pentru a fi mai aproape de ea. Pentru că le putem da drumul în lume, așa forțând puțin mâna naturii. Zic și eu. 🙂

Am confecționat un colț de primăvară cu aproape tot ce este reprezentativ. Dimensiunea este ofertantă, 150 X 100 centimetri, spațiu suficient pentru a afișa cele necesare.

Postamentul are pictat pe el doar creanga de cireș, neînflorită, restul elementelor fiind atașate, așa obținându-se un efect 3D. Doamna educatoare are posibilitatea de a dispune elementele după cum dorește, în funcție de activitate, acest lucru fiind posibil pentru că machețelele nu sunt fixate.

Sunt 29 de elemente ce oferă multe variante de a fi combinate. Trebuie numai să alegem. Ce spuneți, vă băgați?