Machete didactice – Anotimpurile și reflecțiile lor

La voi cum este? Fiecare anotimp are reflecțiile lui?DSC_0107

Aveți subiecte preferate în funcție de anotimp?

DSC_0106

Presupun că există o slăbiciune pentru un anotimp anume. Care este aceea și de ce?

DSC_0109

V-ați gândit vreo clipă ce urât ar fi să nu trecem prin toate anotimpurile? Zău așa, am fi privați de muuulte senzații.

Materiale didactice iulie201516

Detalii tehnice: macheta din imagine are 1 metru pătrat. Mulțumesc frumos doamnei Angela, pentru provocare. 🙂

Idei pentru mămici – „Frumoasele străine”, Delia, și o discuție la ceas de seară

La prima vedere poate părea bizar, pentru că nu există nici o legătură între Cărtărescu și Delia. Cel puțin una de care să aibă idee cei care sunt cunoscători într-ale literaturii sau atrași de scrierile ilustrului autor.

Delia este o împătimită a cărților. Puțini oameni am cunoscut care să aibă așa o sete de citit. De 25 de ani de când soarta a dorit să ne întâlnim, Delia a apărut mereu cu o carte în mână. În cealaltă avea un măr, o țigară sau o ceașcă de cafea, după caz. Poți vorbi despre muuulți autori, din domenii variate iar ea, ca o împătimită a cunoașterii, vine să completeze discuția.

Nu acesta este motivul pentru care Delia este prietena mea. A fost și a rămas o chimie între noi, o relație nerostită pe care amândouă o considerăm adecvată sufletelor noastre. Nu avem o prietenie din aceea sufocantă, nu ne întâlnim zi de zi, nu ne vizităm. Sună diferit, nu?

Nu știu dacă vă închipuiți ce comod este să ai un așa prieten. Să știi că ai la cine suna pentru a -ți face face puțină lumină în situațiile neprevăzute care te-au invadat.

Zilele trecute Delia a sunat. Știam că o va face, pentru că era un prilej pentru asta. Așa se întâmplă; ne sunăm la zilele noastre, ale copiilor. O mai facem la sărbătorile mari, pentru că amândouă avem aceeași religie.

Discuția noastră a alunecat spre literatură, spre Literatura de azi, cărți și noi apariții editoriale. A fost mirată de aprecierile mele legate de ultima carte citită, cea a lui Cărtărescu. Cuvintele rostite de ea nu au fost cele mai măgulitoare, ba din contră, au venit, vehement, să-mi demonstreze că viziunea ei despre acest scriitor este alta. În concepția Deliei, acesta nu are de ce să se bucure de atâta apreciere pentru că „are un vocabular prea sărac, pentru că sunt mulți alții care scriu infinit mai bine ca el” și nu au aceleași privilegii, pentru că… pentru că… pentru că.

Nu pot rosti aceleași cuvinte ca prietena mea, pot doar a le auzi și lua aminte. Aminte despre părerea ei și despre judecățile de valoare emise. Dar nici nu pot rosti ca ea, pentru simplul motiv că mi-a plăcut cartea. Am râs pe îndelete și, la un moment dat, cu măsură, pentru a nu se termina cartea.

Mi-a plăcut mult și am apreciat puterea de a spune lucrurilor pe nume, sinceritate și nu numai. Iată cum o prezintă Dan C. Mihăilescu în minunata lui emisiune  Omul care aduce cartea.

Omul care aduce cartea – Frumoasele străine

Deasemenea doresc să menționez faptul că am văzut și emisiunea Eugeniei Vodă, Profesioniștii, în care se face referire și la această carte. E bine să o urmăriți, asta dacă nu ați făcut-o până acum.

Profesioniștii de Eugenia Vodă – Mircea Cărtărescu

Frumoase străine colajSunt trei povestiri inspirate din fapte reale, iar modul în care sunt redate te afce să te întrebi dacă chiar așa stau lucrurile sau autorul exagerează. Se pare că nu exagerează cu nimic, din păcate. 🙁

O dată, by the way, m-a pus naiba să accept o invitaţie la o televiziune complet obscură, despre care nu auzisem nimic. Sunt genul de om care nu ştie să spună nu. A doua zi, în zori, m-a luat o Dacie papuc cu sigla încâlcită a unei televiziuni pictată pe portieră şi m-a cărat prin trei sferturi de oraş, prin nişte zone sinistre din sud pe unde nu mai umblasem niciodată. Am trecut numai pe lîngă spitale, cimitire, o morgă, un magazin pe care era o firmă ce spunea, literalmente, «ASS MARKET» şi nişte străzi pe care erau admise, pare-se, doar dacii de cel puţin patru decenii vechime. Când credeam deja că şoferul – un dubios – o să intre cu maşina în cine ştie ce depozit şi-o să-mi ia gâtul, am oprit în fine în faţa unei hale placate cu marmură, pe care scria «Universitatea X». Nu-i dau numele, din respect pentru cel care a fost Spiru Haret. Acolo mă aştepta o fată cu apariţie fragilă şi modestă. Mi s-a recomandat Viorica. Această Viorica m-a vârât printr-un labirint de ciment, căci clădirea era placată cu marmură doar pe dinafară, pe când în interior pereţii erau de beton armat cum îi făcuse maică-sa. Trecând pe culoare nesfârşite, coborând în subsolul plin de ţevi şi urcând prin poduri înăbuşitoare ca-n «Procesul», m-aş fi plictisit amarnic dacă fata nu ar fi sporovăit vesel tot timpul. Am aflat astfel că toţi cei din televiziunea respectivă erau nişte cretini, că inşii care urmau să-mi ia interviul aproape că nu ştiau literele, în orice caz nu ştiau nimic despre mine şi cartea mea, că o parte din echipament era de furat. «Pe mine m-au dat afară acum un sfert de oră», continua să mi se confeseze Viorica. Am ajuns în studio ştiind cu cine s-a culcat în ultimii trei ani redactoarea care urma să mă intervieveze şi ce îşi bagă-n vână redactorul. Căci urma să fiu plasat între doi tipi, gazdele emisiunii. Interesante premise pentru un show cu mine în direct, unde urma să mă concentrez ca să spun şi eu ceva deştept. «Succes», mi-a mai zis Viorica, după care a dispărut din viaţa mea ca şi când n-ar fi fost. Ca să mă destindă înainte de intrarea-n direct, fata care şi-o trăsese cu un cârd de tipi în ultimii trei ani s-a străduit să facă puţină conversaţie: «Domnule Cărtărescu, de ce vă urăşte, domnule, lumea atât de tare? Cum vorbesc cu un scriitor, pe dumneavoastră vă bălăcăreşte primul… » Constatările astea abrupte, chiar înainte de a zice bună ziua, nu prea m-au relaxat, recunosc. Noroc că băiatul din dreapta mea (ăla cu siringa-n vână) m-a informat că n-a reuşit să-mi găsească proaspăt apăruta mea carte despre care trebuia să vorbim în emisiune: «Nu-ş ce mă-sa, nu era nici la Diverta… Poate-o aveţi dumneavoastră, s-o arătăm şi noi telespectatorilor. Şi, apropo, enciclopedia asta e a zeilor sau a zmeilor? Ca să ştiu cum o prezint… ». Dar puştiul, care părea total nevinovat în orice privinţă, nu mai avu timp să se lămurească, fiindcă deodată eram în direct, şi fata care-n ultimii trei ani etc. etc. începuse cu un zâmbet strălucitor: «Domnule Cărtărescu, sunteţi unul dintre cei mai iubiţi scriitori români… .

Fragment din cartea „Frumoasele străine”, de Mircea Cărtărescu

Merită să citiți, zău așa! Cât despre părerile Deliei, e dreptul ei. Sunt convinsă că preferințele mele literare nu vor afecta relația noastră, pentru că nu este pentru prima dată când avem acest duel al părerilor. Mai rău este când el nu există!

Articole Literatura de azi – Cu ochii închiși – Herbert von Karajan

Ar fi nimerit să încep a vorbi despre acest ilustru dirijor spunând că în istoria Filarmonicii din Berlin există o perioadă ce poartă denumirea Era Herbert von Karajan? Sau poate ar suna mai bine dacă le-aș șopti celor care nu-l „cunosc”  că Herbert von Karajan (5 aprilie 1908 – 16 iulie 1989) a fost dirijor principal, la Filarmonica mai sus amintită, timp de 33 de ani?

Cu orice aș începe, personalitatea complexă a muzicianului nu are cum să nu fascineze.

A fost numit dirijor principal în 1956 și, de atunci, a început o nouă eră. Era carismatic, plin de energie, vizionar și dedicat nu doar muzicii, dar și altor aspecte ale vieții. A fost un bun șofer de mașini de curse, pilot entuziast, schior și marinar deopotrivă. L-a admirat pe Arturo Toscanini și Wilhelm Furtwängler pe care el a reușit să-i  îmbine minunat, în propriul stil.

Una din particularitățile sale era aceea că dirija cu ochii închiși, ceea ce îi nemulțumea pe mulți muzicieni din orchestră. Însă cu timpul, datorită deselor repetiții, aceștia reușeau să alcătuiască, alături de dirijor, un tot unitar.

Sub bagheta lui, Filarmonica din Berlin a dezvoltat un stil propriu, caracterizat prin frumusețea sunetului, virtuozitate și perfecțiune.

Repertoriul acestei orchestre era alcătuit din piese clasice, compuse de  Beethoven, Brahms, Bruckner, Schumann, Ceaikovski, Wagner și Strauss și rareori se strecurau lucrări contemporane de Messiaen și Henze, chiar Penderecki. De asemenea, el a inclus în repertoriu și piesele compuse de Ravel, Stravinsky și Debussy, compozitorii începutului de secol XX.

Nenumărate turnee spectaculoase au avut loc sub bagheta lui în America, Japonia și China, precum și înregistrări ale concertelor sau muzicii de film, asta pentru că Herbert von Karajan era un aliat al mass-media, era deschis la toate inovațiile ce apăreau în acest domeniu. Impactul mediatic al acestor acțiuni a crescut activitatea și vizibilitatea Filarmonicii, ceea ce s-a concretizat și prin apariția unei noi săli de concerte. Arhitectura noii clădiri a făcut ca dirijorul și orchestra să fie văzute într-un mod mai artistic și scoase în evidență.

De-a lungul timpului, Karajan a promovat talente promițătoare, printre care Claudio Abbado, Seiji Ozawa și violonista Anne-Sophie Mutter. A colaborat cu nume cu rezonanță în domeniu, iar dintre ei amintesc pe: Anne-Sophie Mutter, Evgheni Kissin, Luciano Pavaroti ori Nigel Kennedy. Au fost și persoane, precum Isac Stern și Ițac Perlman, care au refuzat colaborarea cu el din cauza trecutului său nazist. Se știe că dirijorul a intrat în partidul nazist în 1933 sau 1935 și, deși nu s-a implicat în nicio afacere politică, a profitat de reorganizarea lumii muzicale sub conducerea lui Hitler.

Dar cel mai bine vorbesc imaginile și sunetele. Așadar, să privim și să ascultăm ultima repetiție înaintea înregistrării a Simfoniei nr.4 de Schumann.

Vizionare plăcută!

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Machete didactice – Mascotele claselor în care învățăm (unii dintre noi)

Spuneam în articolul de ieri că există clase, cu precădere în mediul rural, în care învață copii situați pe paliere de vârstă diferite. Celebrele clase combinate în care întâlnim copii de clasa a I-a, a II-a chiar a III-A și a IV. Vi se pare imposibil? Ei bine, aflați că sunt multe asemenea cazuri.

Nu o dată am fost provocată să confecționez machete necesare unei săli în care învață laolaltă toți. Ce contează că unul abia face primele liniuțe iar altul învață lanțul muntos.

Până la urmă copiii au capacitatea de a se acomoda cu diferitele situații în care sunt puși, dar ce se întâmplă cu cele care stau în fața acestor copii. Despre soarta lor nu se interesează nimeni?

Aud remarca: Mergi puțin la țară, predă și acolo și abia după aceea vino la oraș. Vă sună cunoscut? Da, eu cred că da.

Profesorul de la țară este privit ca fiind inferior celui de la oraș, însă în multe cazuri această diferențiere nu este corectă. Și nici adevărată.

Acum doresc să vă vorbesc despre provocarea de a confecționa machete pentru un dascăl ce predă simultan, copiilor din 4 clase.  Cei mai mici sunt Piticoții, și ați ghicit!, sunt de clasa 0.

DSC_0103

Urmează copiii din clasa a I-a, iar aceștia se numesc Boboceii.

DSC_0100

Elevii din clasa a II-a sunt Iepurașii iar cei din clasa a III-a sunt Ursuleții.

DSC_0098DSC_0102

Dar să revin la dascăl. Ce te poate bucura mai mult decât dorința și atitudinea lui? Eu nu lucrez în minister să pot interveni, dar ca părinte pot rosti cuvinte, iar ca antreprenor, confecționa lucrușoare. Iată ce spune doamna Angela:

Apropo…să mă prezint ..mă numesc Angela Toth și sunt o dascăliță din mediul rural care lucrează în regim simultan cu 4 clase…..CP, I, II, III ..cu un efectiv de 18 elevi…Vă dați seama că sala mea de clasă e  prea mică pentru câte centre ne cer să amenajăm..dar încercăm să facem față. În ceea ce privește spațiul nu trebuie să vă faceți griji. Am încercat să folosesc aproape tot spațiul existent decorându-l cu lucrarile elevilor.(pereții arătau oribil pentru că nu au mai fost zugraviți de vreo 8 ani).

Acum vreau ceva nou, ceva ce să-i impresioneze cu adevărat pe copiii mei; așa că lucrările existente, realizate în totalitate de elevii mei în orele de AVAP/ Ed. tehnologică vor fi luate și așezate pe coridorul școlii.( sunt mândria lor!). Sunt sigură că împreună vom însufleți sala de clasă și vom aduce bucurie copiilor.

Desktop22Desktop23Desktop24

Așadar, mă bucur grozav că am reușit să mai schimbăm câteceva în această situație. Îmi pare rău că nu am putut ajunge până acolo să le pot monta eu, pentru ca treaba mea să fie completă, dusă până la capăt.

Dar sunt convinsă că dăscălița pricepută va reuși să le pună, pentru ca la început de an copiii să creadă că au nimerit în altă sală, nu cea pe care o știau.

Materiale didactice iulie201517

Să mai spună cineva, că omul nu sfințește locul.

Machete didactice – Perioade și oameni

Vacanțele noastre de vară sunt aglomerate și dacă aș depăna drumurile parcurse, la final, în septembrie, ghemul nostru ar fi foarte dolofan. Și colorat. 🙂
Amintirile se așază ușor, ușor, fiecare acolo unde se simte cel mai bine – în inimă, suflet sau minte.
Relașul perioadei estivale plutește în aer și chiar dacă nu este la aceeași intensitate pentru toată lumea, e molipsitor. Bucuria copiilor este molipsitoare, binefăcătoare.
În ceea ce mă privește, colaborările sunt atât de frumoase și-mi aduc atâta bucurie sinceră, încât mi-aș dori să fie vară mereu. Acum ceva vreme am avut plăcerea să cunosc o doamnă minunată, iar faptul că nu am reușit s-o întâlnesc față în față nu a știrbit cu nimic entuziasmul meu. Și al ei. 🙂

Doamna Angela este din Turda dar își desfășoară activitatea într-un sat din apropiere. Acolo, la școală, are grijă de copiii din 4 clase diferite, adică are o clasă combinată. Cine nu a văzut cum este să lucrezi cu o asemenea clasă, poate ar fi bine să „simtă” și această abordare. În ciuda acestui fapt, doamna este mereu veselă și plină de energie pozitivă, așa găsind-o la fiecare convorbire telefonică.
A trebuit să confecționez niște aviziere, pe care le-am personalizat în funcție de rostul fiecăreia. Și pentru că doamna Angela are grijă de o grupă de Bobocei, una de Ursuleți, o a treia de pitici iar ultima de iepurași, nu au lipsit nici aceste mascote.

Materiale didactice iulie201514Materiale didactice iulie201515

Materiale didactice iulie201513

Avizierele au dimensiunea de 1 metru pătrat iar elementele mărunte ce le-am pus pe ele sunt detașabile.
Ultimul avizier, cel pe care este și școlărița, este completat cu  figurine pe care se pot pune regulile clasei ori știu eu ce anume mai dorește profesorul să scoată în evidență. Ele pot fi folosite și independent într-un aranjament care se poate face după inspirație, totul depinzând de imaginație.
Despre alte activități, vă povestesc mai târziu.

Articole Literatura de azi – Eleva lui B.P. Hașdeu – Maria Ventura

… totul e atât de inefabil şi de simplu acordat în această făptură, născută pentru teatru şi pentru desfătarea cerebrală a unui joc prin lumina rampei (…). În Teatrul Naţional, aşezat ca o gospodărie cu socotelile făcute, cu deficitul prevăzut, o gospodărie serioasă, ospitalieră şi cam veche, roasă pe dinafară, Maria Ventura a intrat cu o sburdălnicie genială necunoscută, ca un căprior trezit din munte în salonul uitat deschis al conacului moşiei.

Așa scria Tudor Arghezi despre Maria Ventura, în Cronica din 5 aprilie 1915.

Un simplu sondaj printre tinerii de astăzi ne arată cu tristețe că puțini mai știu cine a fost Maria Ventura. Chiar așa, oare cine a fost?

Maria Ventura (14 iulie 1888 – 3 decembrie 1954) a apărut în  această lume ca rodul iubirii dintre actrița Fanchette Vermont (Lea Ventura) și a publicistului și dramaturgului Grigore Ventura. La ora aceea,  cei doi nefiind  căsătoriți, copila  primește numele mamei pentru ca mai apoi, în 1890, prin legalizarea relației, să ia numele tatălui.

De mică, fetița a stat mai mult prin teatru deoarece mama sa o căra cu ea la repetiții. A crescut într-un mediu select artistic, abecedarul fiindu-i predat cu duioșie părintească de B.P. Hașdeu. În teatru îl cunoaște pe Constantin I.C. Nottara, cel care a avut un mare rol în viața micuței artiste.

 Parcă o văd pe Marioara Ventura cum aleargă printr-o curte lungă din str. Labirint. Cădea pe brânci şi se ridica. Era un nodul de copil, de trei anişori poate, care în loc să plângă ca toţi copiii care fac buf, dimpotrivă, se opintea să facă mai mult decât o ţineau picioarele-i fragede: bătea cu picioarele pământul până putea să alerge, scria Nottara în Amintiri. Apoi continua: Multe năzbâtii făcea. Se amesteca în repetiţii. Noi făceam mişcarea în scenă. Venea Calotescu şi o dădea afară. Atunci, tărăboi, ţipete, plânsete, vroia să deschidă uşa şi nu ajungea cu mâna pe clanţă. În pauză se repezea la scaun în mijlocul odăii, dădea din mâini şi din picioare, îşi da ochii peste cap, zicea că şi ea face teatru, era aşa de comică, încât noi toţi o aplaudam. Mai târziu a devenit artista genială care va lăsa o dâră de lumină fermecătoare. Cinste pentru ea că este o podoabă a Comediei Franceze şi cinste pentru noi că prin ea rasa românească cucereşte izbânzi strălucite pe tărâmul artei teatrale.

Urmează Conservatorul dramatic bucureștean, avându-i colegi pe Tony Bulandra, Lucia Costescu și Zaharia Bârsan. La Conservatorul de Artă Dramatică de la Paris nu intră din prima, deoarece nu avea dicție, iar limba franceză pe care o vorbea avea accente românești.

Am citit cu voce tare câte şase ore pe zi, corectată de un repetitor, până îmi mureau buzele.

În timpul războiului, vine în România și participă la îngrijirea bolnavilor și răniților de pe front, alături de Regina Maria, fără a se teme de bolile de care se putea molipsi. Lângă George Enescu colindă spitalele și recită versuri. Îl descoperă și îi schimbă destinul lui George Vraca.

După război se întoarce la Paris, iar acolo este cooptată de cel mai prestigios teatru, Comedia Franceză. Are un succes răsunător cu rolul din Fedra, despre care s-a spus că a revoluționat stilul de interpretare.

Înființează propriul teatru la București și urmează o perioadă extrem de grea, din cauza faptului că trebuie să se împartă între cele două orașe în  care juca: București și Paris. Cu teatrul francez străbate lumea, iar popasurile bucureștene constituie adevărate triumfuri: Sfânta Ioana, Fedra, Meșterul Manole sunt câteva dintre ele. Îi are ca parteneri de scenă pe C Nottara, George Calboreanu și alții.

Maria Ventura lansează în 1936, pe scena Teatrului Național, două texte noi: Borgia și Veste bună.

Al doilea Război Mondial, cu implicațiile lui, face ca, împreună cu alți creatori de seamă de origine evreiască, actrița să fie îndepărtată din cadrele Comediei Franceze. Revine pe scenă, cu succes, în 1951 și joacă în piesa lui Jean Anouilh, Colombe.

Foto cover de pe teatrulmetropolis.ro

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

Articole Literatura de azi – După Nobel, fără inspirație – Jacinto Benavente

Dacă oamenii ne-ar auzi gândurile, puţini dintre noi ar scăpa să nu fie închişi ca nebuni. Jacinto Benavente

DUPĂ NOBEL, FĂRĂ INSPIRAȚIE

Fiul unui pediatru renumit, Jacinto Benavente (12 august 1866 – 14 iulie 1954) s-a născut la Madrid. A crescut într-o atmosferă calmă și propice studiului. Tatăl său iubea teatrul, iar în casă aveau o bibliotecă valoroasă. Fiind un copil precoce, Benavente învățase până la vârsta de 16 ani mai multe limbi. A studiat doi ani dreptul, dar, după ce tatăl său a murit, lăsându-i un venit confortabil, a abandonat totul și a plecat într-o lungă călătorie. Pașii l-au purtat prin locuri minunate din Franța, Italia sau Rusia, acolo practicând tot soiul de îndeletniciri. În anul 1860 a lucrat ca actor ți a avut un mare succes datorită tehnicii pe care o folosea, aceasta fiindu-i de ajutor mai târziu, când avea să devină un reputat dramaturg.

La întoarcerea în Spania, s-a hotărât să se dedice numai creației literare, pe de-a-ntregul. Mai întâi, a editat mai multe ziare și reviste la care a contribuit și ca autor.

În 1892 i-a apărut prima lucrare, Teatro Fantastico, opt schițe scurte bazate pe vise și fantezii. Apoi, în anul următor el a scris un volum de poezii, Versos, dar și lucrarea sa în proză, Cartas de Mujeres, cea care atestă preferința sa pentru protagoniștii de gen feminin. În aproape toate piese sale, femeile sunt cele care au caracterul mai puternic, pe când bărbații rămân în umbră, neconvingători.

Prima piesă a lui Benavente, Cuibul străin, este pusă în scenă în anul 1894, iar tehnica dramatică a reprezentat un contrast uimitor față de stilul grandilocvent a lui José Echegaray. Benavente a înlocuit acțiunea cu un dialog iscusit și ingenios, a subliniat climatul social și moral al piesei în detrimentul complotului.

Cuibul străin nu a avut prea mare succes, dar acesta a venit odată cu piesa Oameni cunoscuți, publicată în 1896, atunci când publicul a aplaudat cu entuziasm inovațiile lui Benavente.

Între 1897 și 1907, Benavente a produs 53 de piese de teatru, și dintre ele amintesc: Soția guvernatorului, o satiră la adresa politicii provinciale corupte, Sâmbătă noaptea, un joc alegoric ce combină nuvela și drama, Răufăcătorii de bine, o satiră la adresa aroganței și ipocriziei unor doamne care „fac” acte de caritate și Interesele create, considerată capodopera autorului, în care personajele sunt marionete care acționează după propriile interese.

Această piesă, împreună cu Cea neuitată (1913), o tragedie rurală în manieră clasică despre dragostea dintre un bărbat și fiica sa vitregă, îi aduc faima internațională dar și un râvnit premiu: Premiul Nobel pentru Literatură (1922).

Ca o ironie, după ce a intrat în posesia acestui premiu, piesele scrise de el nu au mai avut un impact așa de mare. Între 1920 și 1954 nu a mai scris nimic remarcabil, iar în ziua de astăzi s-a ajuns ca și cele mai celebre piese ale sale să fie ignorate de publicul spaniol.

Aceasta s-a întâmplat deoarece Benavente nu a fost socotit un revoluționar autentic, chiar dacă a reformat teatrul. Piesele sale au fost blânde, conservatoare, ceea ce a făcut ca ele să se demodeze rapid.

În a doua perioadă a vieții, după moartea mamei sale, scriitorul a călătorit mult în America Latină, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică. În timpul Războiului Civil Spaniol, a trăit în Valencia. Pentru că a aprobat public regimul lui Franco, a fost blamat de cunoștințele sale liberale.

În cei 88 ani de viață, a scris și pus în scenă 172 de piese, a fost membru al Academiei Spaniole și a primit o serie de premii naționale și internaționale.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Articole Literatura de azi – Enigmaticul drum al unui tablou – Crâng desfrunzit de Ioan Andreescu

Trebuie să pictezi așa precum păsările cântă, absolut tot. Nicolae Grigorescu

ENIGMATICUL DRUM AL UNUI TABLOU

Povestea în sine, poate fi oricând scenariu de film. Și nu un film oarecare, ci unul de succes. Este vorba despre peripețiile prin care trece un tablou semnat de Ioan Andreescu, Crâng desfrunzit și care, printr-un concurs de împrejurări, ajunge să-i fie oferit cadou, de către conducerea de partid și de stat, în anul 1946, președintelui iugoslav Iosip Broz Tito.

Din punctul de vedere al criticului de artă George Radu, alegerea a fost total neinspirată pentru că tabloul era nesemnat, ci doar autentificat de pictorii G. D. Mirea şi Costin Petrescu și făcea parte din opera din tinerețe a pictorului Andreescu. Pânza era impresionantă prin ţinuta severă, evidentă în compoziţie şi colorit, peisajul fiind surprins într-un sfârşit de martie, când stejarii vânjoşi sunt aspri şi goi iar solul e încă acoperit de covorul ruginiu al frunzelor veştede. (Radu George Banu)

Se putea foarte bine alege o pânză semnată de Grigorescu, Pătrașcu sau Tonitza, însă la acea oră, pe buzele tuturor era numele lui Ioan Andreescu.

Ioan Andreescu, modestul, austerul, nefericitul, cel ce trăise pe la trei sferturile secolului al XIX-lea şi – ros de tuberculoză – închisese ochii la numai 32 de ani, lăsând posterităţii amintirea unei conştiinţe artistice care nu făcuse niciodată concesii şi mărturia unei opere pe cât de admirabilă pe atât de puţină. Andreescu era un pictor care apărea rar pe piaţă şi se vindea foarte scump. (Radu George Banu). Deși a trăit doar 32 de ani, Ion Andreescu a lăsat o operă care demonstrează că este un pictor de un excepțional talent. Creația sa artistică se reduce la câteva sute de tablouri: naturi statice, flori, portrete și mai ales peisaje. Pictura sa are un caracter sobru, profund, grav și meditativ.

Și iată că, de-a lungul anilor, criticul de artă a urmărit tabloul și așa a putut obține fotografiile necesare pentru a-l putea adăuga într-un album destinat acestui pictor, asta în condițiile în care, atâta timp cât tabloul s-a aflat în țară, nimeni nu a putut face acest lucru, el fiind în colecții particulare, nu expus în vreun muzeu.

Ion Andreescu – Autoportret

La un moment dat,  Hubert Nyssen, creatorul şi diriguitorul faimoasei edituri Actes Sud cu sediul la Arles, după o întâlnire cu George Banu, a rămas uluit şi încântat totodată de latura senzaţională a ceea ce afla. Dacă memoriile dumneavoastră – mi-a declarat el – conţin astfel de episoade, să ştiţi că în Statele Unite ar constitui un best-seller. Redactaţi-le în franceză, aş fi oricând bucuros să vi le public, cu condiţia să fie inedite.

Documentarul Pădurea, o producţie România-Serbia, ce are la bază fascinanta poveste a acestui tablou, a avut premiera naţională la DocuArt Fest în Bucureşti (1-5 octombrie) şi apoi a rulat la Astra Film Festival Sibiu (6-12 octombrie). Filmul a câştigat anul acesta Premiul Juriului pentru cel mai inovativ film de lung metraj, la festivalul internaţional de la Nyon, Elveţia. Juriul a motivat că filmul de autor al lui Dragin pornind de la o ştire enigmatică, ne conduce într-o explorare inventivă şi uneori plină de umor, a marii istorii şi ficţiunii colective. Filmul este martor al complexităţii şi multiplicităţii vocilor care constituie ceea ce noi numim realitate.

Astă-seară, de la ora 20.00, la Cinema Studio din capitală, în cadrul evenimentelor „Premierele DocuArt”, veți putea viziona acest film original.

Mai multe informații, aici: https://www.facebook.com/events/1580034842268886/

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

Articole Literatura de azi – Regizorul Liviu Ciulei

Teatrul înseamnă metamorfoză: un artist se transformă în şoarece sau în ce vrea el; din om bun devine om rău. Silviu Purcărete

REGIZORUL

Cred că un autor trebuie să se inspire din realitatea din timpul lui și trebuie să o reflecte. Rezistența operei lui nu depinde de acest factor, poate. Rezistența operei lui depinde tocmai de capacitatea majoră de generalizare și de evenimentele din care se inspiră, poate, încetul cu încetul își pierde ponderea în înțelegerea operei față de o societate ulterioară.

Excepțional regizor de film, regizor de teatru, actor, scenograf, profesor, arhitect, Liviu Ciulei (7 iulie 1923 – 24 octombrie 2011) este cel care în anii ‘60 revoluționa cinematografia românească.

 A studiat teatrul la Conservatorul Regal de Muzică și Teatru din București (1946), iar ulterior arhitectura (1949). În 1945 a debutat ca actor la Teatrul Mic, alăturându-se apoi echipei Teatrului Municipal din București (devenit mai târziu Teatrul Bulandra), unde a debutat ca regizor în 1957, montând Omul care aduce ploaia de Richard Nash.

 În 1961 devine celebru cu montarea originală a piesei Cum vă place de Shakespeare. Au urmat Opera de trei parale (Bertolt Brecht), O scrisoare pierdută (I. L. Caragiale), Azilul de Noapte (Maxim Gorki), Leonce și Lena (Georg Büchner), Elisabeta I (Paul Foster).

În ceea ce privește teatrul, povestea lui Liviu Ciulei aproape că se confundă cu cea a Teatrului Bulandra. Sub conducerea sa, devine cea mai importantă instituție teatrală a vremii, reunind mari regizori de teatru ca David Esrig, Lucian Pintilie și Radu Penciulescu.

 Pentru mine asta este regia: logică, după aia logică, şi după aia tot logică. Şi dacă mai e 1% inspiraţie e bine, dacă nu – merge şi fără, spunea regizorul memorabilul film Pădurea spânzuraților. Prin această producție, Liviu Ciulei avea să-l aducă pe actorul Victor Rebengiuc în lumea filmului, dar va primi și una dintre prestigioasele distincții de la Festivalul Internațional de la Cannes.

Liviu Ciulei a rezistat tentației de a pune filmele în scenă aidoma unor piese de teatru și a animat o întreagă generație de actori tineri, scenariști și regizori. El a descoperit și format o întreagă școală de actori, dar și marii actori deja existenți și-au legat numele de el: : Clody Bertola, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Fory Etterle, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Mariana Mihuţ, Rodica Tapalagă, Ion Caramitru, Florian Pittiş, Ştefan Bănică, toţi aceştia reprezentând generaţia de aur a teatrului românesc.

Însă Pădurea spânzuraților nu este singurul film premiat, lângă el aflându-se Valurile Dunării, ce a fost recompensat cu Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovi Vary, în 1969.

Alături de Irina Petrescu, în filmul „Valurile Dunării”

Palmaresul lui Liviu Ciulei este impresionant, cuprinde peste 20 de filme la care a lucrat ca regizor, actor sau scenarist, dar și numeroase spectacole de teatru unde și-a pus semnătura ca regizor, scenarist sau actor. Dintre filme, putem aminti:  Soldați fără uniformă (1960), Cerul n-are gratii (1962), Facerea lumii (1971), Dragostea începe vineri (1972), Mastodontul (1975), Falansterul (1979).

Părăsește România în 1980 și lucrează în multe țări din Europa, Statele Unite, Canada și Australia. În istoria teatrului de peste ocean peste 50 de spectacole poartă amprenta sa. Devine directorul Teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis (Statele Unite), iar din 1986 e profesor de teatru la Columbia University și New York University. Montează şi la Sidney, în Australia şi pe cele mai importante scene din Germania. Creaţiile lui realizate peste hotare l-au transformat în ochii criticii, într-unul dintre artiştii care au contribuit în mod esenţial la dezvoltarea mişcării teatrale a secolului XX.
După Revoluția din 1989 revine în ţară regizând o serie de piese celebre. Devine director onorific al Teatrului Bulandra, teatrul căruia i s-a dedicat cu trup şi suflet, dar mai ales cu multă iubire.

A fost recompensat pentru ceea ce a realizat cu nenumărate distincții, printre care trebuie amintite, medalia Sfântul Olaf pentru merite culturale, acordată de Majestatea sa Olaf al V-lea, regele Norvegiei pentru montarea, în Statele Unite, a piesei Peer Gynt de Ibsen (1983) sau Premiul criticii australiene pentru Azilul de noapte de Maxim Gorki, montat la Sidney, în 1977.

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

Puteți urmări și două interviuri; unul luat de Nicolae Manolescu iar celălalt, de Horia-Roman Patapievici.

Liviu Ciulei in dialog cu Nicolae Manolescu (1972)

Interviu cu Liviu Ciulei 1

Interviu cu Liviu Ciulei 2

Interviu cu Liviu Ciulei 3

Vizionare plăcută!

Machete didactice – Putem să ne facem anotimpurile de vis? Da, evident. Cine ne poate împiedica.

Am vorbit așa de mult despre anotimpuri dar tot simt că nu am spus tot. Îmi vin în minte tot soiul de remarci legate de evenimentele din viața mea, pe care le asociez cu aceste etape. Fiecare an cu anotimpurile lui, cu trăirile, împlinirile și dezamăgirile aferente.

Dar cum ar fi fără, la asta v-ați gândit? Cum ar fi să trăim într-o zonă în care este întuneric preț de șase luni? Ori, cum am gestiona totul în condițiile în care ne-ar arde soarele obrajii, cea mai mare parte a anului?

Știu, veți spune că nu-i corect aducând în discuție doar extremele, dar în vârtejul cotidian, mai punem în balanță ce tare ne-a iubit Dumnezeu dându-ne posibilitatea de-a parcurge, an de an, toate anotimpurile? Nu cred că mai avem timp pentru lucruri mărunte, și totuși, viața noastră din asta este alcătuită, din lucruri și întâmplări mărunte.

Despre afinitățile mele legate de anotimpuri am tot scris și sunt convinsă că o voi mai face, pentru că, doar simpla înșiruire a lor îmi provoacă o stare de bine. De ce aș renunța la așa ceva?

Iar asta se vede și în materialele pe care le meșteresc.

Provocarea de astăzi este legată de acest subiect, și pentru că așa a fost dorința expresă a doamnei Mirela, m-am conformat. Este pentru prima dată când confecționez acest model iar pentru mine, acest gen de activități reprezintă o încântare. Îi mulțumesc pentru încredere și pentru disponibilitatea de a colabora.

Materiale didactice iulie201512Voi face o descriere mai amănunțită, pentru a scoate în evidență multifuncționalitatea acestor machete. Ele pot fi folosite și ca un întreg, evident, dar la fel de bine pot constitui un excelent material pe care se pot face multe alte activități conexe, legat de exprimare, asociere, matematică sau mai știu eu ce anume are în plan educatoarea sau învățătoarea.

Postamentul pe care sunt puse elementele mărunte aferente fiecărui anotimp, este pictat în întregime și poate fi folosit pe post de avizier.

La primăvară, elementele componente sunt:

postamentul sub formă de cerc pe care sunt reprezentate trunchiurile unor copaci

frunza de primăvară

flori de măr

ghioceii

Materiale didactice iulie20157La vară, elementele componente sunt:

postamentul sub formă de cerc pe care este reprezentat o plajă

frunza de vară

o minge de plajă

un soare arzător

o floarea soarelui

doi căluți de mare

Materiale didactice iulie20158La toamnă, elementele componente sunt:

postamentul sub formă de cerc pe care este pictată o siluetă de copac și un stol de cocori

frunza de toamnă

un dovleac

doi norișori

o lună

Materiale didactice iulie20159La iarnă, elementele componente sunt:

postamentul sub formă de cerc, pictat în culorile iernii

un om de zăpadă

doi norișori

fulgi de zăpadă

Materiale didactice iulie201510Ce trebuie să faceți? Să aveți idei, timp și disponibilitatea de a vă juca cu ele, alături de copii. Nici nu știți ce bucurie va fi! Inspirație și răbdare. 🙂

Materiale didactice iulie201511