Și norii au anotimpurile lor

Sau cel puțin așa-mi place să cred.
Știu, se mai vizitează din când în când și atunci ai senzația că nu e așa, dar eu vreau să cred că se pot delimita pe sezoane (cu toate că știu că nu prea au cum).
Am lucrat cu Luca, acum mai mult timp, pe acest subiect, pentru că atunci când suntem afară stăm mai mult cu capul în sus pentru a prinde diferite forme și a ne bucura de culorile lor.

Stăm cu capul în nori. Și nu-i rău deloc!

Am avut bucuria de a vedea norii și de sus, de la 10 mii de metri și acolo e ca-n paradis.

Până la această dată nu am mai reprezentat norii așa, pe anotimpuri, dar iată că s-a ivit și această provocare. I-am particularizat pentru a te duce gândul la sezonul respectiv atunci când îi privești. Și iată ce a ieșit!

Am completat cu ei o machetă ce era deja prezentă, de mai mulți ani, așa schimbând complet ambientul, evident! alături de alte materiale.

Mulțumesc frumos doamnei profesoare Marcela. E o plăcere să colaborez cu ea!

„Vegetariana” de Han Kang

Nevastă-mea nu a avut niciodată ceva special în personalitatea ei. Cel puțin așa am crezut până în ziua în care s-a hotărât să devină vegetariană. Sincer să fiu, nici măcar nu m-am simțit atras de ea atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată: nu era nici prea înaltă și nici prea scundă; părul, tuns bob, nu era nici prea lung și nici prea scurt; tenul uscat de nuanță gălbuie, se exfolia într-una; avea pleoape căzute și pomeți puțin proeminenți; era îmbrăcată în haine de culori neutre, inexpresive, ca și cum i-ar fi fost frică să-și arate personalitatea. Încălțată în cei mai simpli pantofi de culoare neagră, se apropiase de masa la care o așteptam, mergând nici prea repede, nici prea încet, cu pași nici prea grei, nici prea ușori. (pagina 5)

Aceasta este descrierea făcută lui Yeong-hye de soțul ei, domnul Cheong, care este un angajat mediocru, nu foarte ambițios, dar nu atât de dramatic. Timpul trece, iar cei doi își continuă viața obișnuită; dar obișnuința lor, se dovedește a fi mai fragilă decât își dau seama.

Lucrurile iau o turnură aparte în ziua în care Yeong-hye aruncă toată carnea din congelator și anunță că de acum înainte va fi vegetariană. Singura explicație pe care o dă soțului ei nu este foarte satisfăcătoare: „Am avut un vis”. Când găsește frigiderul gol, curățat de toate produsele din carne, inclusiv fructele de mare scumpe, el este șocat și nu știe ce să mai creadă. Cum este posibil ca soția lui docilă, plictisitoare și liniștită să se transforme într-o astfel de persoană?
Masca este obișnuința ei de a se adapta la dorințele și așteptările celor din jurul ei. A deveni vegană, a pierde în greutate și a se alimenta cu grăsimea necesară pentru existența umană (dieta ei nu este sănătoasă sau echilibrată), Yeong-hye sfidează aceste așteptări și dorințe, refuzând să continue să trăiască ca soție, al cărui unic scop este de a găti pentru soțul ei, de a dormi cu el.

Violența izbucnește curând în lumea lui Yeong-hye, atunci când tatăl ei încearcă să o forțeze să mănânce o bucată de carne de porc dulce-acrișoară îndesând-o în gura ei. Totul culminează când fata este lovită de tată, așa, ca în tinerețe.

Și de aici totul ia o altă turnură. Toată familia este târâtă într-o sarabandă care face ca relațiile să se destrame iar jurământul lui Yeong-Hye de a rămâne vegetariană este constant într-o familie care se dezintegrează înaintea ochilor noștri. Soțul ei este frustrat de această complicație din viața sa meticuloasă necomplicată și nu poate să creadă că este vorba despre el. (Ce se întâmplă când trebuie să meargă la cină împreună cu șeful său?) Sora ei, In-hye, se luptă cu sentimentul de responsabilitate familială, în timp ce află că, chiar și atunci când un membru al familiei este în dificultate, există atâtea lucruri care se pot face.

„Vegetariana” este o poveste în trei acte: primul ne arată decizia lui Yeong-hye și reacția familiei sale; al doilea se concentrează pe cumnatul său, un artist fără succes care devine obsedat de corpul ei; iar în al treilea pe In-Hye, sora lui Yeong-hy, managerul unui magazin de cosmetice, încercând să-și găsească propriul mod de a face față căderii de la colapsul familiei.

În cele trei părți, suntem presați împotriva structurilor celor mai inflexibile ale societății – așteptările comportamentului, funcționarea instituțiilor – și le privim clacând pe fiecare. Romanul arată în mod repetat fricțiunile dintre pasiunea uriașă și detașare, între dorințele care sunt hrănite și cele care sunt negate. Cu o astfel de violență în lumea internă a acestor personaje și o asemenea impasibilitate externă înnebunită, acele patimi interioare sunt obligate să izbucnească într-un fel iar asta  se va petrece într-un mod nu prea drăguț.

Dorințele lui Yeong-hye par să nu moară atât de mult încât să trăiască diferit. Toate semnele arată că ea dorește să devină ceva ce nu este hrănit prin violență față de alte ființe vii; șezând lângă fântână însoțită de soare, refuzând îmbrăcămintea și umblând goală cât de des poate, gloria și excitarea ei când corpul ei este vopsit cu flori și scăparea ei din spitalul psihiatric, doar să stea în mijlocul copacilor. Vrea să nu mai fie umană. Omenirea este dăunătoare, furioasă, criminală, violentă, aprinsă, geloasă, lacomă – toate lucrurile pe care ea nu vrea să fie. Și astfel ea sfidează oamenii nu numai prin a deveni vegetariană, ci și prin încercarea de a deveni vegetație însăși. Nu vrea să renunțe la viață. Vrea să nu mai trăiască ca noi.

Romanul este senzual, provocator și violent, presărat cu imagini puternice, culori uimitoare și întrebări tulburătoare. Pe măsură ce Yeong-hye se schimbă, limbajul cărții se schimbă, proza ​​măsurată a lumii lui In-hye, narațiunea densă și sângeroasă a Yeong-hye visele lui Hye și descrierile seducătoare ale corpurilor vii pictate cu flori, în stări de transformare sau pierdere. Propoziție cu propozițe, „Vegetariana” este o experiență extraordinară.
Vă invit să o aflați.

Nimic nu are sens.

Nu mai pot îndura.

Nu pot merge mai departe.

S-a uitat din nou la lucrurile din jurul ei. Nu-i aparțineau. Așa cum nici propria ei viață nu-i aparținuse niciodată.

A înțeles în sfârșit ce simțise în acea după-amiază de primăvară, așteptând trenul pe peronul gării. Fusese convinsă că sângele ce se scurgea din corpul ei era dovada că moartea avea să se apropie de ea în câteva luni. Dar a realizat că ea murise cu mult înainte, că viața ei obosită, secătuită de putere, nu era decât o piesă de teatru, o închipuire. (…)

Nu a simțit nici o fericire conștientizând că timpul pe care trebuia să-l trăiască de atunci încolo era, din nou, un timp fără limite.​ (pagina 223)

Dulciuri cu dichis

Fără putință de tăgadă, vara aceasta a fost a dulciurilor. E cea mai dulce vară pe care o parcurg în ultima vreme în ceea ce privește confecționarea machetelor.
Probabil că sunt perioade și perioade în care anumite figurine se cer mai mult.
E o muncă migăloasă pentru că dimensiunea lor nu este una mare, ori cu cât sunt mai mici, cu atât e mai mult de lucru la ele.
Ar trebui să se știe asta pentru că în toate cazurile e la fel.
Mi-a plăcut să fiu înconjurată de atât de multe dulciuri, m-am simțit din nou copil și le-am privit din altă perspectivă.
Se tot spune că-s rele dulciurile și așa o fi, însă nici fără ele nu-i frumos. Moderația trebuie să fie cuvântul principal atunci când le avem în fața ochilor.
Știu, e greu!, dar se poate face acest lucru dacă există un exercițiu și o consțientizare a cantității.
Pentru unii, e drum lung de la rostire la faptă, însă pentru alții e floare la ureche.

Vă invit să alegeți, pentru a degusta, pe cea care vă face mai tare cu ochiul.
Fără grijă! În cazul acesta, ele nu îngrașă.

O casă cu fluturi albi

Nu-mi aduc aminte să mai fi fost an în care casa să fie plină de fluturi albi. În fiecare zi, și noapte, fluturii stau alături de noi și nu înțeleg de unde sunt așa de mulți. Un singur soi; alb cu o dantelărie sidefată pe marginea aripilor.

Din căutările noastre am aflat că sunt fluturi albi, dar cum anume îi cheamă nu ne-am dumirit. Iată ce informații am citit despre fluturii albi, dăunători:

Fluturii albi sunt răspândiți în toate regiunile și trăiesc aproape peste tot unde găsesc plantele cu care se hrănesc (cele din familia muștarului – Brassicaceae și specii de varză). Pot fi întâlniți în special pe plantele vărzoase, de unde li se trage și numele. În acest sens fluturii apar pe condurul doamnei (caltunas), rapiță, hrean, ridichii, rucola și alte specii de plante vărzoase.

Larvele fluturelui alb al verzei produc daune însemnate în culturile de vărzoase, consumând limbul frunzelor, până la nervuri. Tratamentul clasic implică insecticide pentru combaterea lepidopterelor, însă acestea nu pot fi folosite în producția ecologică. Fermierii care cultivă varză în sistemul agriculturii ecologice pot folosi o serie de preparate naturale, obținute din plante, iefine și usor de aplicat.

După 1 sau 2 săptămâni după ce fluturii au depus ouăle pe partea inferioară a frunzelor, insectele intră în stadiul de larvă, apoi omidă și încep să consume și să găurească frunzele de varză. Acestea pot fi roase până la nervuri, iar albilița rapiței sapă adânc în varză, distrugând cultura și lăsând excremente pe plantă. Fluturii de varză albi atacă și alte plante din familia verzei, inclusiv ridichi, hrean, broccoli, rucola și caltunas. (sursa: osidio.ro)

Am filmat un fluture din acesta și ne-am bucurat să-l obeservăm cum caută mâncare cu limba-i lungă. Ce anume a găsit el pe perdea, nu avem cum ști, dar pânda noastră a fost fascinantă. Limba se strânge ca un cârcel și este la fel de lungă, dacă nu mai mult, ca antenele. Puteți privi mai jos captura noastră.

De-a lungul timpului am vorbit de multe ori despre aceste insecte delicate, diafane, atât de frumoase. Ciclul lor de viață l-am făcut și alături de copii, la atelierele pe care le-am desfășurat cu ei.

Ciclul de viață al fluturelui

Stadiile de dezvoltare ale fluturelui albastru * Albilița

L-am și transformat în machete, pentru clase de fluturași ori pentru alte centre necesare în grădinițe. Să nu uit avizierele.

Sunt ofertanți acești fluturi și se pot realiza multe colțuri din grupă/clasă frumoase cu ajutorul lor.

„Minciuni pe canapea” de Irvin Yalom

Cu fiecare carte pe care o citesc scrisă de acest autor, se conturează mai tare concluzia că felul în care privesc oamenii este diferit. Și nu numai asta ci și felul în care mă privesc pe mine este diferit.

Am luat-o cu mine în rucsacul de vacanță, pentru că știam că atunci trebuie s-o citesc, pe îndelete, fără grabă și într-un cadru care face ca fiecare cuvânt citit să fie mult mai profund, înțeles așa cum numai atunci când ești cu mintea doar la subiectul cărții se poate întâmpla.

În „Minciuni pe canapea”, autorul se ocupă  de cea mai serioasă problemă cu care se confruntă psihiatria: limitele tratamentului. Yalom începe cu povestea lui Seymour Trotter, un terapeut neconvențional care a avut o implicare sexuală de lungă durată cu o femeie de 40 de ani. Mărturiile lui îl fac pe Ernest Lash, medicul din San Francisco care deservește comisia de etică care va analiza comportamentul lui Trotter, să asculte cu multă atenție mărturiile inculpatului deoarece tehnicile lui Trotter par să fi eliberat femeia din lumea ei limitată, plină de promiscuitate și de auto-mutilare.
Câțiva ani mai târziu, unul dintre pacientii lui Ernest, un om timid, obsesiv, își lasă soția pentru o femeie mai tânără. Nevasta uluită și furioasă, Carol, un avocat nemilos, după o partidă de analiză alături de prietenele ei cele mai bune, îl învinuiește pe Ernest și îl atrage printr-un complot pentru a-l distruge, devenind pacientul său și seducându-l. Ernest este singur, puternic ispitit, dar este, de asemenea, conștiincios și cinstit, și începe să vadă prin Carol și povestea lui. Carol devine un adevărat pacient și se confruntă cu tot soiul de temeri. Și sexul nu este singura limită dificilă pe care Yalom o explorează.

Într-o întorsătură frumoasă, supervizorul lui Ernest, doctorul Marshal Streider, un om aflat într-o poziție extrem de importantă, care simte angajamentul lui Ernest de a-și îndeplini onestitatea, este naiv, face o investiție cu un om pe care îl tratează ca pacient, în ciuda faptului că în acest fel își încălca deontologia profesională. Șarlatanul îi citește perfect vulnerabilitățile lui Marshal: ambiția excesivă și dragostea de bani.
Marshal, furios, fără prieteni, incapabil să se consulte cu un alt coleg, își varsă oful unui avocat, Carol, pacientul lui Ernest. Avocata îl învață pe maestru, fără a-și încălca confidențele, discută strategii terapeutice și află cum anume să procedeze de la Ernest și „îl tratează” pe păcălit – sau, mai degrabă, îl obligă să se trateze.
O examinare minunată a modului în care psihiatrii gândesc, construind o viziune a unei comunități sănătoase și mature suficient pentru a se confrunta cu temerile cele mai profunde și mai persistente.

Domeniul moral al relației profesionale-pacient este expus și disecat. Ambițiile și pasiunile profesioniștilor individuali sunt prezente în activitatea psihanalistă. Membrii comunității psihanalitice sunt angajați în dileme limită fragile și conflictuale, în care motivele și intențiile care implică psihanalizatorul și pacientul nu sunt ceea ce par. Yalom explorează din nou, cu umor și suspans, contradicțiile dintre intenția conștientă și experiența trăită.
Dar oare, pentru psihiatri și psihanaliști, Yalom nu atrage un portret neclar al acestei lumi privilegiate?

Asta-i întotdeauna o strategie bună când te vezi cu un pacient dificil, domnule doctor Lash. Află cum au tratat-o ceilalți și pe urmă încearcă să le eviți greșelile. Uită de tot rahatul ăla cu pacientul care nu e pregătit de terapie! Terapia e cea care nu-i pregătită pentru pacient. Dar trebuie să fii suficient de îndrăzneț și de creativ, să născocești câte o nouă formă de terapie pentru fiecare pacient în parte.(pagina 16)

 

Ernest, n-o să fii niciodată un adevărat terapeut dacă gândești așa.. Exact despre asta vorbeam mai devreme, când povesteam de pericolele diagnosticelor. Există diferite tipuri de bordeline. Etichetele dăunează oamenilor. Nu poți să tratezi o etichetă, trebuie să tratezi persoana care se află sub etichetă. (pagina 28)

 

Dacă încerci să înțelegi doliul folosind un model medical al bolii, atunci omiți exact ce este mai uman în noi. Pierderea nu e o invazie bacteriană, nu seamănă cu o traumă organică. Durerea psihică nu este echivalentă cu o disfuncție somatică. Mintea nu e trup. Cantitatea și timpul suferinței pe care o trăim nu este determinată de (sau nu numai de) natura traumei, ci de semnificația traumei. Iar semnificația reprezintă tocmai diferența dintre somă și psihic. (pagina 85)

Cu fața plină de vară și sufletul de toamnă

De fiecare dată când se apropie toamna mă cuprinde un sentiment de nostalgie.
Nostalgie după soare, mare, căldură, timp alocat din belșug activităților care fac multă plăcere și care produc atât de mult bine.
Dar nu are cum să fie așa pentru o perioadă lungă de timp. Ciclul trebuie să continue și toamna să-și intre în drepturi, odată cu ea fiind părtași și la fenomenele care o însoțesc.
Am confecționat un avizier pe care să puteți pune câteva gânduri pentru a întâmpina acest rodnic anotimp.
Nu ar fi frumos fără el, aromele lui, culorile și tot ce-l înconjoară.

Ne putem socoti niște fericiți că încă mai avem parte de toate anotimpurile, chiar dacă în ultimii ani sunt cam amestecate. Să ne bucurăm cu adevărat, asta vă îndemn!

„Lămâi, cărți și prieteni” de Jo Cotterill

Calypso este o fată de zece ani liniștită, pasionată de cărți, de lectură și de scris și, de când mama ei a murit cu câțiva ani în urmă, a trăit singură împreună cu tatăl ei care este ocupat să-și scrie propria sa carte despre istoria lămâei. Casa nu este curată, nu sunt destule alimente în frigider, iar Calypso este prea ocupată să aibă grijă de ea însăși și de tatăl ei pentru a mai avea prieteni de vârsta ei. Dar când o nouă fată, Mae, ajunge să-i fie colegă de clasă, Calypso descoperă un spirit înrudit iar atunci când vizitează casa lui Mae, ea întâlnește o familie destul de opusă propriei ei familii. Totuși, abia când descoperă că tatăl ei are un secret față de ea, capacitatea lui Calypso de a face față tuturor provocărilor începe să scadă, și începe să se întrebe cât de afectată este familia ei.

Este o carte minunată care tratează pierderea unui părinte, procesul dureros prin care trec protagoniștii și  depresia. Știu că sună destul de greu și groaznic, dar chiar și în mijlocul momentelor cele mai disperate, există încă un mic sentiment de speranță. Cartea este scrisă în așa fel încât, în loc să te simți tras în jos și  mizerabil pentru sărmana Calypso, se pare că va exista o cale prin care ea și tatăl ei să ajungă la liman. Aceasta nu este o lectură ușoară, deși are multe momente mai facile. Este doar o poveste foarte bine scrisă, mișcătoare și sensibilă și, în ciuda naturii serioase a conținutului, am simțit că este perfect potrivită pentru cititorii pre-adolescenți. Mi-a plăcut într-adevăr modul în care s-au rezolvat problemele și cât de repede s-a simțit totul.
M-am simțit atât de disperată de situația lui Calypso și inițial nu am avut decât dispreț față de tatăl ei îngrozitor, dar atunci când povestea progresează, înțelegi de unde vine și descoperi și povestea lui care este la fel de tragică și reală ca a lui Calypso.

Pentru că Mae și Calypso sunt niște devoratoare de cărți, există numeroase referințe literare de-a lungul întregii povești, printre care mai multe despre „Anne of Green Gables”. O vom căuta și noi pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba. Există povestiri clasice menționate și mulți copii pasionați de lectură le vor recunoaște. Poți fi foarte gelos pe bibliotecă personală a lui Calypso, dacă nu ai așa ceva acasă, atât de frumos este descrisă. Când fata a descoperit secretul tatălui ei, am fost la fel de mirați/șocați ca și ea. E mai bine să aflați singuri despre ce este vorba.

Prietenia dintre cele două fete este importantă și am simțit că este o descriere foarte reală a unei prietenii instantanee și intense. Familia lui Mae este caldă, minunat de normală, iar după ce ați descoperit singurătatea lui Calypso, puteți intui imediat ce bucurie simte atunci când petrece timp alături de Mae, acasă la aceasta. Mi-a plăcut foarte mult mama Mae, dar într-adevăr Calypso mi-a stârnit curiozitatea și încălzit inima. Ea este o fată drăgălașă, mereu atentă la ceea ce face. Au existat o mulțime de momente când Calypso își exprima un gând sau o credință pe care am găsit-o înduioșătoare și mi-a plăcut că acestea erau redate într-un mod ușor de înțeles, potrivite pentru copii și totuși pline de semnificație pentru adulți, așa putând și aceștia citi cartea cu plăcere.

Probleme nu se termină odată cu încheierea poveștii, ele arătând în mod clar că fata și tatăl ei mai au de rezolvat multe, însă asta oferă cărții o notă de onestitate.
Un subiect delicat este acela al „grupului copiilor îngrijitori”, de care nu am cunoștință a exista și în România. E un grup pe care cu greu îl înțelegi, pentru că acolo copiii sunt învățați cum să preia responsabilitatea funcționării unei familii atunci când adulții sunt bolnavi/nefuncționali.
Cu siguranță există și pe meleagurile noastre cazuri de acest gen, asta numai dacă ne gândim la câți părinți au plecat în străinătate și au lăsat copiii în urmă, dar ele nu sunt monitorizate de nimeni, ori sunt, dar în foarte mică măsură.
Este o carte pe care am citit-o împreună, fără grabă, care are nevoie de timp pentru a se așeza și a o înțelege. Lectura nu a fost lipsită de numeroase întrebări care au cerut lămuriri peste lămuriri, dar și multe discuții de felul „cum ar fi fost dacă…”.
O poveste frumoasă,  „Lămâi, cărți și prieteni” de Jo Cotterill, pe care v-o recomandăm.

Timp de calitate poți petrece oricând

Daaa, știu!
Câte voci nu am auzit, de-a lungul timpului care spuneau că timpul cel și cel mai de calitate îl petreci în vacanțe. Oi fi petrecând și atunci, dar tot așa, la fel de bine, timpul de calitate îl petreci atunci când faci activități care te ajută să înțelegi mai mult, îți completează cunoștințele, îți deschid noi orizonturi.
Atunci, totul are un gust aparte, de neuitat.
Pentru fiecare dintre noi, timpul de calitate îl umplem cu activități diferite, pentru că și noi suntem diferiți. Evident că există și pasiuni comune, dar atunci când ești adult ai cumva setate prioritățile, nu mai ești într-o căutate febrilă.
Ori ești?
Pentru mine, meșterirea machetelor reprezintă un timp de calitate. Are toate ingredientele care mă fac fericită: confecționez cu pasiune, niciodată altfel, dau curs unor noi provocări și mai câștig și un bănuț de pe urma meșterelii mele. Nu de fiecare dată, dar nu numai plata este imperios necesară ci și altceva, acțiuni care să ostoiască sufletul. Al meu și al altora. 🙂

Iată ce am meșterit eu, nu de mult. N-aș fi crezut niciodată că voi fi solicitată să confecționez așa ceva. Însă a fost o bucurie.
Dulce bucurie. 🙂

Dimensiunea machetei este de 200X125 centimetri.