Literatură pentru mămici și nu numai

„Eu sunt Malala”/ „Malala pentru dreptul fetelor la educație”

Publicat de Machete pe în Activitati educative pentru copii, Literatură pentru copii, Literatură pentru mămici și nu numai, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Eu sunt Malala, este o carte scrisă cu ajutorul unei jurnaliste, Christina Lamb, și începe în momentul în care Malala se întoarce acasă de la școală, în ziua în care a fost împușcată în cap.


„Cine este Malala?” întreabă tânărul pistolar care a oprit autobuzul școlar. Nici una din fete nu a răspuns. Dar toți cei din vale știau cine era Malala.

Jurnalista care ajută la scrierea cărții reprezintă o dificultate constantă – nu ești sigur niciodată care voce se aude; a ei ori a copilei? Vocea Malalei are puritatea, dar și rigiditatea. Fie că este o adolescentă competitivă care urmărește cine a trecut examenul (și cât de mult) sau a scris despre blogul pentru BBC care a catapultat-o pe scena internațională – „Învățăm să luptăm. Învățăm cât de puternici suntem atunci când vorbim „- sau vorbind despre politicienii pakistanezi („inutil”), Malala este pasionată și determinată. Credința și datoria ei față de educația fetelor sunt fără îndoială, modul în care își adoră tatăl – modelul ei și tovarășul în toate – ne mișcă și durerea ei la violența care se desfășoară în numele islamului palpabil.

Nu este o știință exactă, dar ghicești atunci când vocea coautorului preia autorul, și în descrierea, de exemplu, a scalei cutremurului devastator din Pakistan din 2005, cititorului i se spune că daunele „au afectat 30.000 de kilometri pătrați, o suprafață mare cât statul american Connecticut”, iar aici vocea rigidă, binecunoscută a unui corespondent străin rezonează.

„Eu sunt Malala” este o poveste care atinge miezul problemelor Pakistanului. Vorbind despre Swat, ea scrie că la aproximativ 20 de ani de la împărțire, Wali din Valea a renunțat la puterea sa și a transformat Pakistanul într-o împărăție. „Așa că m-am născut o fiică mândră a Pakistanului”, scrie ea, „deși ca și toți Swatis m-am gândit mai întâi ca Swati și Pashtun, în fața pakistanezilor”.

Ce înseamnă să fii din Pakistan – o țară cu 300 de limbi, culturi diverse, religii și identități – când puterea reală este limitată la o provincie este o dezbatere care a răsunat întotdeauna în această țară. Armata și birocrația și într-adevăr puterea funcțională sunt centralizate în Punjab, în ​​timp ce celelalte trei provincii – Sindh, Balochistan și Khyber Pukhtun Khwa – sunt acționari inegali în ideea Pakistanului.

Până când puterea este împărțită în mod egal între cele patru provincii amenințarea secesiunii, peste țară va pluti un nor. Malala scrie despre tatăl ei iubit, Ziauddin, purtând o banderolă neagră pentru cea de-a 50-a aniversare a Pakistanului „pentru că nu a existat nimic de sărbătorit de când Swat s-a alăturat Pakistanului”, precizând cu precădere un dezechilibru etnic în profunzime atât de adânc încât numai un inamic extraordinar comun putea distrage atenția de la acesta. Puterea înfloritoare a talibanilor în Pakistanul de astăzi nu ar trebui să fie o mare surpriză pentru cei care înțeleg, așa cum face Malala, necesitatea de a remedia aceste răni etnice.

„Eu sunt Malala” este la fel de mult și povesta tatălui acestei fete, și este un tribut adus căutării sale de a fi educat și de a construi o școală drept model. Malala scrie că tatăl ei a stat târziu în noapte, și a făcut popcorn pe care să-l vândă, astfel încât el să câștige venituri suplimentare pentru proiectul său. Ea îl citează în toate domeniile – de la interzicerea Versetelor Satanice la problemele de mediu cu care se confruntă Valea Swat – și îl tachinează pentru discursurile sale lungi.

Cu toate acestea, chiar dacă Malala spune că nu îl urăște pe bărbatul care a împușcat-o, aici, în Pakistan, furia față de acest tânăr militar ambițios este la fel de puternică ca niciodată. În mijlocul problemei, există o preocupare reală că mesajul curajos și articulat al acestei fete extraordinare. Ea este tânără și forțele din jurul ei sunt puternice.

Dacă mai întâi am intrat în posesia cărții apărută la Editura Youngart, cea care este destinată cititorilor mai mari, fie ei copii ori adulți, iată că acum, prin bunăvoința editurii cartemma, am putut îmbrățișa și ediția destinată celor mici.

Și am avut motive de bucurie! O carte scoasă în condiții excelente, cu coperte cartonate și foi cerate, cu ilustrații semnate de Aurelia Frony, textul fiind scris de Raphaele Frier. Traducerea este semnată de Ioana Voica.


(sursa foto: facebook)

Cartea a sosit în momentul în care eram alături de băieți, iar ei au fost primii care au îndeplinit ritualul proaspetelor cărți intrate în casă: pipăit, analizat, mirosit.

Un subiect pe care vă invit să-l cunoașteți/aprofunda, fie de unii singuri, fie în compania copiilor. Variante există, trebuie doar să începeți demersul.

Spor la citit!

„Vegetariana” de Han Kang

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai Niciun comentariu

Nevastă-mea nu a avut niciodată ceva special în personalitatea ei. Cel puțin așa am crezut până în ziua în care s-a hotărât să devină vegetariană. Sincer să fiu, nici măcar nu m-am simțit atras de ea atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată: nu era nici prea înaltă și nici prea scundă; părul, tuns bob, nu era nici prea lung și nici prea scurt; tenul uscat de nuanță gălbuie, se exfolia într-una; avea pleoape căzute și pomeți puțin proeminenți; era îmbrăcată în haine de culori neutre, inexpresive, ca și cum i-ar fi fost frică să-și arate personalitatea. Încălțată în cei mai simpli pantofi de culoare neagră, se apropiase de masa la care o așteptam, mergând nici prea repede, nici prea încet, cu pași nici prea grei, nici prea ușori. (pagina 5)

Aceasta este descrierea făcută lui Yeong-hye de soțul ei, domnul Cheong, care este un angajat mediocru, nu foarte ambițios, dar nu atât de dramatic. Timpul trece, iar cei doi își continuă viața obișnuită; dar obișnuința lor, se dovedește a fi mai fragilă decât își dau seama.

Lucrurile iau o turnură aparte în ziua în care Yeong-hye aruncă toată carnea din congelator și anunță că de acum înainte va fi vegetariană. Singura explicație pe care o dă soțului ei nu este foarte satisfăcătoare: „Am avut un vis”. Când găsește frigiderul gol, curățat de toate produsele din carne, inclusiv fructele de mare scumpe, el este șocat și nu știe ce să mai creadă. Cum este posibil ca soția lui docilă, plictisitoare și liniștită să se transforme într-o astfel de persoană?
Masca este obișnuința ei de a se adapta la dorințele și așteptările celor din jurul ei. A deveni vegană, a pierde în greutate și a se alimenta cu grăsimea necesară pentru existența umană (dieta ei nu este sănătoasă sau echilibrată), Yeong-hye sfidează aceste așteptări și dorințe, refuzând să continue să trăiască ca soție, al cărui unic scop este de a găti pentru soțul ei, de a dormi cu el.

Violența izbucnește curând în lumea lui Yeong-hye, atunci când tatăl ei încearcă să o forțeze să mănânce o bucată de carne de porc dulce-acrișoară îndesând-o în gura ei. Totul culminează când fata este lovită de tată, așa, ca în tinerețe.

Și de aici totul ia o altă turnură. Toată familia este târâtă într-o sarabandă care face ca relațiile să se destrame iar jurământul lui Yeong-Hye de a rămâne vegetariană este constant într-o familie care se dezintegrează înaintea ochilor noștri. Soțul ei este frustrat de această complicație din viața sa meticuloasă necomplicată și nu poate să creadă că este vorba despre el. (Ce se întâmplă când trebuie să meargă la cină împreună cu șeful său?) Sora ei, In-hye, se luptă cu sentimentul de responsabilitate familială, în timp ce află că, chiar și atunci când un membru al familiei este în dificultate, există atâtea lucruri care se pot face.

„Vegetariana” este o poveste în trei acte: primul ne arată decizia lui Yeong-hye și reacția familiei sale; al doilea se concentrează pe cumnatul său, un artist fără succes care devine obsedat de corpul ei; iar în al treilea pe In-Hye, sora lui Yeong-hy, managerul unui magazin de cosmetice, încercând să-și găsească propriul mod de a face față căderii de la colapsul familiei.

În cele trei părți, suntem presați împotriva structurilor celor mai inflexibile ale societății – așteptările comportamentului, funcționarea instituțiilor – și le privim clacând pe fiecare. Romanul arată în mod repetat fricțiunile dintre pasiunea uriașă și detașare, între dorințele care sunt hrănite și cele care sunt negate. Cu o astfel de violență în lumea internă a acestor personaje și o asemenea impasibilitate externă înnebunită, acele patimi interioare sunt obligate să izbucnească într-un fel iar asta  se va petrece într-un mod nu prea drăguț.

Dorințele lui Yeong-hye par să nu moară atât de mult încât să trăiască diferit. Toate semnele arată că ea dorește să devină ceva ce nu este hrănit prin violență față de alte ființe vii; șezând lângă fântână însoțită de soare, refuzând îmbrăcămintea și umblând goală cât de des poate, gloria și excitarea ei când corpul ei este vopsit cu flori și scăparea ei din spitalul psihiatric, doar să stea în mijlocul copacilor. Vrea să nu mai fie umană. Omenirea este dăunătoare, furioasă, criminală, violentă, aprinsă, geloasă, lacomă – toate lucrurile pe care ea nu vrea să fie. Și astfel ea sfidează oamenii nu numai prin a deveni vegetariană, ci și prin încercarea de a deveni vegetație însăși. Nu vrea să renunțe la viață. Vrea să nu mai trăiască ca noi.

Romanul este senzual, provocator și violent, presărat cu imagini puternice, culori uimitoare și întrebări tulburătoare. Pe măsură ce Yeong-hye se schimbă, limbajul cărții se schimbă, proza ​​măsurată a lumii lui In-hye, narațiunea densă și sângeroasă a Yeong-hye visele lui Hye și descrierile seducătoare ale corpurilor vii pictate cu flori, în stări de transformare sau pierdere. Propoziție cu propozițe, „Vegetariana” este o experiență extraordinară.
Vă invit să o aflați.

Nimic nu are sens.

Nu mai pot îndura.

Nu pot merge mai departe.

S-a uitat din nou la lucrurile din jurul ei. Nu-i aparțineau. Așa cum nici propria ei viață nu-i aparținuse niciodată.

A înțeles în sfârșit ce simțise în acea după-amiază de primăvară, așteptând trenul pe peronul gării. Fusese convinsă că sângele ce se scurgea din corpul ei era dovada că moartea avea să se apropie de ea în câteva luni. Dar a realizat că ea murise cu mult înainte, că viața ei obosită, secătuită de putere, nu era decât o piesă de teatru, o închipuire. (…)

Nu a simțit nici o fericire conștientizând că timpul pe care trebuia să-l trăiască de atunci încolo era, din nou, un timp fără limite.​ (pagina 223)

„Minciuni pe canapea” de Irvin Yalom

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici Niciun comentariu

Cu fiecare carte pe care o citesc scrisă de acest autor, se conturează mai tare concluzia că felul în care privesc oamenii este diferit. Și nu numai asta ci și felul în care mă privesc pe mine este diferit.

Am luat-o cu mine în rucsacul de vacanță, pentru că știam că atunci trebuie s-o citesc, pe îndelete, fără grabă și într-un cadru care face ca fiecare cuvânt citit să fie mult mai profund, înțeles așa cum numai atunci când ești cu mintea doar la subiectul cărții se poate întâmpla.

În „Minciuni pe canapea”, autorul se ocupă  de cea mai serioasă problemă cu care se confruntă psihiatria: limitele tratamentului. Yalom începe cu povestea lui Seymour Trotter, un terapeut neconvențional care a avut o implicare sexuală de lungă durată cu o femeie de 40 de ani. Mărturiile lui îl fac pe Ernest Lash, medicul din San Francisco care deservește comisia de etică care va analiza comportamentul lui Trotter, să asculte cu multă atenție mărturiile inculpatului deoarece tehnicile lui Trotter par să fi eliberat femeia din lumea ei limitată, plină de promiscuitate și de auto-mutilare.
Câțiva ani mai târziu, unul dintre pacientii lui Ernest, un om timid, obsesiv, își lasă soția pentru o femeie mai tânără. Nevasta uluită și furioasă, Carol, un avocat nemilos, după o partidă de analiză alături de prietenele ei cele mai bune, îl învinuiește pe Ernest și îl atrage printr-un complot pentru a-l distruge, devenind pacientul său și seducându-l. Ernest este singur, puternic ispitit, dar este, de asemenea, conștiincios și cinstit, și începe să vadă prin Carol și povestea lui. Carol devine un adevărat pacient și se confruntă cu tot soiul de temeri. Și sexul nu este singura limită dificilă pe care Yalom o explorează.

Într-o întorsătură frumoasă, supervizorul lui Ernest, doctorul Marshal Streider, un om aflat într-o poziție extrem de importantă, care simte angajamentul lui Ernest de a-și îndeplini onestitatea, este naiv, face o investiție cu un om pe care îl tratează ca pacient, în ciuda faptului că în acest fel își încălca deontologia profesională. Șarlatanul îi citește perfect vulnerabilitățile lui Marshal: ambiția excesivă și dragostea de bani.
Marshal, furios, fără prieteni, incapabil să se consulte cu un alt coleg, își varsă oful unui avocat, Carol, pacientul lui Ernest. Avocata îl învață pe maestru, fără a-și încălca confidențele, discută strategii terapeutice și află cum anume să procedeze de la Ernest și „îl tratează” pe păcălit – sau, mai degrabă, îl obligă să se trateze.
O examinare minunată a modului în care psihiatrii gândesc, construind o viziune a unei comunități sănătoase și mature suficient pentru a se confrunta cu temerile cele mai profunde și mai persistente.

Domeniul moral al relației profesionale-pacient este expus și disecat. Ambițiile și pasiunile profesioniștilor individuali sunt prezente în activitatea psihanalistă. Membrii comunității psihanalitice sunt angajați în dileme limită fragile și conflictuale, în care motivele și intențiile care implică psihanalizatorul și pacientul nu sunt ceea ce par. Yalom explorează din nou, cu umor și suspans, contradicțiile dintre intenția conștientă și experiența trăită.
Dar oare, pentru psihiatri și psihanaliști, Yalom nu atrage un portret neclar al acestei lumi privilegiate?

Asta-i întotdeauna o strategie bună când te vezi cu un pacient dificil, domnule doctor Lash. Află cum au tratat-o ceilalți și pe urmă încearcă să le eviți greșelile. Uită de tot rahatul ăla cu pacientul care nu e pregătit de terapie! Terapia e cea care nu-i pregătită pentru pacient. Dar trebuie să fii suficient de îndrăzneț și de creativ, să născocești câte o nouă formă de terapie pentru fiecare pacient în parte.(pagina 16)

 

Ernest, n-o să fii niciodată un adevărat terapeut dacă gândești așa.. Exact despre asta vorbeam mai devreme, când povesteam de pericolele diagnosticelor. Există diferite tipuri de bordeline. Etichetele dăunează oamenilor. Nu poți să tratezi o etichetă, trebuie să tratezi persoana care se află sub etichetă. (pagina 28)

 

Dacă încerci să înțelegi doliul folosind un model medical al bolii, atunci omiți exact ce este mai uman în noi. Pierderea nu e o invazie bacteriană, nu seamănă cu o traumă organică. Durerea psihică nu este echivalentă cu o disfuncție somatică. Mintea nu e trup. Cantitatea și timpul suferinței pe care o trăim nu este determinată de (sau nu numai de) natura traumei, ci de semnificația traumei. Iar semnificația reprezintă tocmai diferența dintre somă și psihic. (pagina 85)

„Cum să oprești timpul” de Matt Haig

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai Niciun comentariu

Știam că poveștile lui Matt Haig sunt minunate, pentru că am citit cele trei volume scrise pentru copii, despre care puteți afla mai jos.

Dacă e sezonul lor, să le citim! „Un băiat numit Crăciun! de Matt Haig

„Fetița care a salvat Crăciunul” de Matt Haig

„Father Christmas and Me” by Matt Haig

Dar iată că vara asta mi-am pus în rucsac un titlu care nu este special pentru copii, cu toate că am citit, cu voce tare, pentru Luca, aproape toată cartea. Asta pentru că nu are nimic care să nu o recomande și acestei vârste.

Cum să oprești timpul este o carte în care dacă s-ar fi putut, aș fi intrat fără nici o reținere, pentru a putea călători, în timp, alături de eroul principal, Tom Hazard. Tom, un bărbat care la prima vedere pare a avea puțin peste 40 de ani, însă în realitate vârsta lui adunând câteva secole.

E o poveste în care trecutul alternează cu prezentul, locul acțiunii fiind cum nu se poate mai bine ales: Londra și împrejurimile ei, câteva regiuni din America iar pe final, Australia, acolo unde Tom își reîntâlnește fiica, pe Marion, după secole de căutări.

E o poveste de dragoste, începută după ce Tom rămâne orfan, mama fiindu-i omorâtă, acuzată că ar fi vrăjitoare. Profund marcat de această dramă, pleacă cu lăuta la spinare și o întâlnește pe Rose, cea care-i va deveni soție și mamă a fiicei lui; Marion.

De-a lungul secolelor Tom are diferite îndeletniciri, măiestria lui de a cânta la instrumente muzicale salvându-l în multe situații. Însă acum, la întâlnirea cu el, cititorul află că este profesor de istorie, la o școală gimnazială, acolo unde predă unor puști de 12 ani, care nu sunt atrași în nici un fel de această materie. Dar amintirile personale, patosul și modul în care o transmite face ca acest lucru să schimbe mentalitatea și atitudinea unora dintre ei. Ce mi-ar fi plăcut ca și la clasa fiului meu să fie un așa profesor. 🙂

Habar nu am dacă Anton a înțeles ceva din tot ce i-am spus. Trăiesc de numai 449 de ani, nu e o perioadă suficient de lungă ca să înțeleg expresiile faciale minime ale adolescentului obișnuit. (pagina 198)

De-a lungul pendulării între secolele în care a trăit, eroul principal se întâlnește cu nume marcante ale culturii universale: Shakespeare – cum altfel, Josephine Baker, Scott și Zelda Fitzgerald fiind doar câteva dintre ele.

Shakespeare a fost un actor ciudat. Ponderat – nu mă refer la glas – în maniere și în gesturi. Total opusul lui Burbage sau Kemp. Shakespeare avea ceva non-shakesperian, mai ales când era treaz. O liniște atât pe scenă, cât și în afara ei, de parcă ar fi absorbit lumea, în loc să o proiecteze. (pagina 183)

– Scrieți o piesă nouă? am întrebat cu voce tare. Vă deranjez?
A încuviințat.
– Da și nu.
– Ah, am rostit. (Nu mai exista nimeni la Will Shakespeare care să amuțească în asemenea hal). Bun. Și bine.
– Se va numi Julius Caesar.
– E vorba de viața lui Julius Caesar?
– Nu.
– Hmmm…
A tras adânc din pipă.
– Urăsc să scriu, a adăugat, printre spiralele de fum. Ăsta-i adevărul gol-goluț.
– Dar sunteți foarte bun.
– Așa, și? Talentul meu nu valorează nici cât o halbă de bere. Nu cântărește nimic. Zero. Să fii bun la scris presupune să fii bun la smuls părul din cap. Și ce folos, dacă talentul îți aduce durere? E un dar care miroase până la ceruri și pute a rahat de vulpe. Mai bine boarfă la Pălăria Cardinalului decât scriitor. Pana mea e blestemul meu. (pagina 185)

Mi-a întins mână.
– Scott Fitzgerald. Iar ea e Zelda.
Marele avantaj când ajungi în al patrulea secol de viață este că rareori te mai uimește ceva, dar chiar și așa mi s-a părut ceva extraordinar să dai întâmplător peste autorul uneicărți pe care o ai pe noptieră.
– Tocmai am terminat cartea ta, Marele Gatsby. Și am citit și Dincoace de paradis când a apărut.
…
– Ei bine, mie mi s-a părut excepțională. La carte mă refer.
Zelda a încuviințat
Arăta ca un copil, mi-am dat seama. Amândoi arătau așa. Ca niște copii îmbrăcați în haine de oameni mari. Aveau un aer de inocență fragilă. (pagina 202)

Marea problemă a lui Tom este că nu poate sta mult timp într-un loc, pentru că cei din jurul lui îmbătrânesc iar el rămâne la fel, ceea ce îi crează mari probleme. Atunci când Rose își dă seama de acuzațiile și nenorocirile care s-ar putea abate asupra familiei lor, își dă acceptul la Tom să plece de lângă ele, cu atât mai mult cu cât și fiica lor, unica lor fiică, suferă de aceeași boală ca tatăl ei.
În demersul lui de a-și găsi fiica, acceptă să facă parte dintr-o societate, cea care îi proteja pe cei care sufereau de aceeași boală. Numai că societatea are reguli foarte stricte și îi permite să stea într-un loc doar 8 ani. Din această cauză Tom va avea de-a lungul timpului mai multe indentități, ultimele evenimente aducându-l înapoi în Londra, de data asta în prezent.

Aici, se îndrăgostește de o colegă, profesoară de istorie, care-l recunoaște dintr-o fotografie veche, făcută La Ciro.

Muzica a devenit ancora mea. Pe lângă Ciro, uneori am lucrat și într-un club de jazz, numit Les Annees Folles. Cântam la pian deja de trei decenii și interpretarea mea era naturală. Pianul poate duce multe. Tristețe, fericire, bucurie prostească, regret, suferință. Câteodată, toate la un loc. (pagina 231)

De-a lungul lecturii, Luca m-a întrebat, nu o dată, dacă mi-ar fi plăcut să fiu ca Tom, adică să îmbătrânesc atât de greu, iar răspunsul meu a fost de fiecare dată afirmativ. În ciuda tuturor neajunsurilor, consider că puse într-o balanță, câștigul e mai mare decât pierderile. Însă mi-ar fi plăcut să prind secolele din urmă, nu cele care vor urma. Iar Omai, prietenul lui Tom, a concretizat asta:

Lucrurile nu se îmbunătățesc. Privește lumea, Tom. Totul e cu curul în sus. Musculițele efemere nu trăiesc suficient să învețe. Se nasc, cresc și fac aceleași greșeli într-una. E un cerc vicios imens care se învârte bezmetic și distruge tot mai mult de fiecare dată. Uită-te la America. Uită-te la Europa. Uită-te la internet. Civilizația nu rezistă niciodată prea mult înainte ca Imperiul Roman să se prăbușească din nou. Superstițiile s-au întors. Vânătoarea de vrăjitoare s-a întors. Minciunile s-au întors. Ne cufundăm în Evul Mediu din nou, Tom. Nu că l-am fi lăsat în urmă cu adevărat. Trebuie să rămânem un secret. (pagina 346).

„Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai Niciun comentariu

Nu știu să fac analize literare despre cărțile pe care le citesc și care sunt atât de variate. Dar simt nevoia să vă îndemn să le citiți, asta dacă sunteți pe aceeași undă se simțire cu mine, pentru că nu trebuie ratate. În noianul de cărți care au apărut pe piața noastră, e foarte greu să alegi care să fie prima din teanc la citit. Auzi în stânga și-n dreapta, de la voci autorizate ori nu, despre romane super, de neratat. Eu una, ca un cititor pasionat, aleg de multe ori după criterii pe care nu le pot descrie și nici înțelege. Sunt cărți care pur și simplu se pun în coș, singure, și care se cer să vină la noi în casă. Pe unele le-am auzit cum strigă foarte tare, răstit, și le-am achiziționat și citit repede. Pe altele, le-am cumpărat mai greu și le-am citit atunci când le-a sosit timpul. E drept că ponderea lecturilor destinată tinerilor e mai mare, pentru că ora de lectură de seară alături de fiul meu cel mic, nu a dispărut. Nu uit să-i mulțumesc, de câte ori pot, de oportunitatea de a deschide așa porți fermecate.

Revenind la cartea despre care vreau să vă vorbesc acum, am știut că va fi citită la malul mării. Nu pot omite faptul că am întâlnit-o pe Tatiana la revista Literatura de azi, acolo unde a semnat preț de luni bune o rubrică intitulată Creta din buzunar.

Mi-au plăcut foarte mult cele scrise de ea și de îndată ce am auzit de această carte, am știut că o voi cumpăra. Și am și știut unde o voi citi. Pentru mine, marea exercită un farmec aparte, neegalat de nimeni și nimic, iar pe malul ei aleg să citesc numai titluri care știu că se vor plia perfect.
De unde știu?
Nu pot răspunde. Am citit așa de multe titluri care s-au așezat în memoria mea alături de multă sare încât știu că vor sta nealterate pentru totdeauna.

Începutul este șocant:

În acea dimineață, în care o uram mai mult decât oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată.

Descrierea mamei este deasemenea șocantă.

Din subsuori mamei îi creșteau doi sâni ca niște mingi de rugby țintind în direcții diferite, iar din cap – un păr de păpușă, pe care ea îl purta împletit în forma unei cozi de sirenă… Sirena-n călduri îi spuneau toți și se pișau de râs când venea să mă ia acasă. Tata o numea vacă proastă… Și doar eu eram obligat să îi zic mama.

Aleksy este un adolescent care află, în anul în care mama sa a împlinit 39 de ani, că este bolnavă de cancer și mai are foarte puțin de trăit. Este o vară pe care el o va petrece alături de ea, renunțând la o excursie la Amsterdam, și în care va avea prilejul să-și descopere mama așa cum nu o știa. O altă poveste pe care o află cititorul este aceea a familiei tânărului care trăiește în altă cultură, ei fiind de sorginte poloneză, dar trăind în Anglia.

Nu trebuie omisă povestea lui Aleksy ajuns la maturitate, un pictor nebun și genial.
Familia lor are un istoric încărcat unde regăsim de toate; violență, droguri, alcool, divorț și moarte. În toată nebunia asta singura care-și păstrează luciditatea este o bunică oarbă.

Mai multe nu voi spune ci voi atașa câteva citate din carte, cele pe care nu m-am putut abține să nu le subliniez. Spor!

Mika era cleiul, păianjenul nostru drag, care ne prinsese pe toți în pânza sa fermecată ca pe niște gâze și ne ținea acolo grămadă. Mika a fost singurul motiv pentru care ne-am simțit niște ani familie și nu ne-am ros beregatele dintr-o dată, ca niște câini turbați ce eram. (pagina 25)

Mi se pare fascinant să mori cu ochii plini. Mă întreb: care a fos ultimul lucru văzut de bunica? (pagina 43)

Un trup mâncat de cancer și un creier bolnav. În acea vară ne-am autodistrus mai mult decât în toți anii, totuși niciodată nu am fost mai plini de viață. Mama arăta ca o plantă de cameră care fusese scoasă la balcon. Eu arătam ca un creier lobotomizat. Eram, în cele din urmă, o familie. (pagina 48)

Piața de vechituri arăta de parcă Dumnezeu s-a împiedicat și și-a răsturnat geanta. Oameni peste lucruri, lucruri peste oameni – vestigii de vieți trecute împletite în rânduri multicolore, ca părul din pozele vechi ale bunicii. (pagina 64)

De ce să cumperi patru pahare, dacă bei doar din unul? De ce să-ți cioplești opt scaune, dacă mănânci mereu singur la masă? Pentru ce să aduci un lucru în casa ta, să-i promiți o viață, o poveste, iar apoi să îl lași neatins și netrebuit ani, zile, decenii? Să-l muți dintr-o cameră în alta, dintr-un gând în altul, să-l învechești și să-l ieftinești fără a te fi bucurat de el, iar la sfârșit să îl împingi în coșul unei muribunde care este o mincinoasă și mai mare decât tine, pentru că știe că moare, dar, iată, face achiziții. (pagina 65)

Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac
Editura Cartier

Balcik iulie 2018 – vacanța la mare – a cincea zi

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

În ziua asta a fost vorba despre hidrobiciclete, un petec de nisip, firimituri de soare și ploaie, foarte multă ploaie.

Prima oră nu a arătat așa de drăguț, cum îți dorești atunci când ești în vacanță pe litoral.
Nori, mulți nori.
Frig. Prea frig pentru un 26 iulie.
Nu am stat la piscină ci am plecat la mare pentru că am spus noi că nu ne prinde ploaia și am progozat corect. Mai la vale de hotelul nostru este un petec de pământ unde sunt puse câteva șezlonguri, cu umbrelele aferente. Ca să stai pe ele trebuie să plătești 21 leva, câte 7 pentru fiecare piesă. Paradoxul a fost că în ciuda norilor, umbrela trebuie s-o plătești dacă vrei să nu stai direct pe nisip.
Am vrut ca măcar o zi să stăm la plajă, ca-n trecut, iar Luca s-a bucurat foarte mult de varianta asta.

Caramel și Berend s-au așezat cuminți pe șezlong și au așteptat să vadă ce anume vrem să facem. Ne-am luat cu noi lecturi proaspete; eu/mama – Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac, iar Luca – Grădina de la miezul nopții de Philippa Pearce.

Acolo, pe plajă, exista o hidrobicicletă, și o puteai închiria pentru o plimbare cu 20 leva, atât fiind costul unei ore. Nu am stat pe gânduri și ne-am îmbarcat toți patru.

A fost o alegere bună pentru că marea era liniștită, senzațiile oferite de aceste plutiri fiind reconfortante.

Luca s-a tot foit când în spate, când în față, dorind a experimenta tot ce era posibil în situația dată.

Am plecat puțin după prânz, iar după masă, am venit la piscină, asta pentru că soarele tot nu era ieșit din nori. Întâlnirea cu un spiriduș a pricinuit un mic joc de rol. Interesant și încercați dacă aveți prilejul.

Lume extrem de puțină, dar în ciuda acestui fapt, Marinela, animatoarea de la Chișinău, a fost nelipsită de la program. S-au adunat vreo doi amatori de exerciții în bazinul cu apă.

Ne-am retras în cameră, să fi fost în jur de patru, iar după ce ne-am spălat a venit potopul. A plouat torențial de fugeau oamenii ca potârnichile. Și a tot plouat câteva ceasuri bune, cu tunete și fulgere și cu lumina tăiată, pentru că am stat și fără lumină zeci de minute bune. Și la masă tot pe întuneric am mâncat, ce s-a putut în condițiile date. Nici semnal la telefon nu am avut, ca să nu pomenesc de internet ori alte farafastâcuri.

Ne gândim că dacă și mâine e la fel, să plecăm, pentru că nu are rost să stai într-o cameră de hotel, nu ai ce face. Citești cât citești, dar la un moment dat te saturi și de asta.

Rămâne să vedem ce ne rezervă a șasea zi de vacanță la mare. Noi suntem optimiști! Și dacă plouă e vremea melcilor. nul acesta au fost niște privilegiați, deja se știe. 🙂

„Pavilionul femeilor” de Pearl S. Buck

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai Niciun comentariu

„Pavilionul femeilor” de Pearl S. Buck (1946) este o bijuterie de roman care povestește despre trezirea spirituală și intelectuală a doamnei Wu, o soție răsfățată a unei case bogate din China. La aniversarea vârstei de patruzeci de ani, doamna Wu își anunță soțul că a sosit momentul să se retragă din viața de cuplu, ocupându-se doar de administrarea moșiei pe care o aveau. În locul ei dorea să aducă o fată tânără, pe post de concubină, care să aibă grijă de trupul domnului Wu.
Se ocupă personal de acest lucru și reușește să aducă în casă o orfană, pe care o numește Xiuming/Toamnă Luminoasă. În ciuda faptului că acest plan este întâmpinat cu consternare, mistificare sau revoltă de către diferiții membri ai familiei, totuși el este continuat.

N-a putut să doarmă mult timp după ce s-a dus la culcare. Aproape de miezul nopții s-a ridicat din pat, a intrat în cealaltă odaie, a aprins lumânarea și a privit-o pe fată cum dormea. Nu se mișca deloc. Stătea culcată pe partea dreaptă, cu o mână sub obraz. Respira ușor, cu gura închisă, cu chipul trandafiriu. Adormită, părea mai drăguță, a observat doamna Wu. A remarcat, de asemenea, că fata nu sforăia și nici nu se agita. Trăsese cuverturile cu grijă, acoperindu-se până la brâu. Dormea în rufăria de corp din bumbac, dar își desfăcuse gulerul, lăsându-și la vedere gâtul rotunjor și o parte dintr-un sân. Doamna Wu îl putea vedea foarte clar. Era tânăr, rotund și ferm. (pagina 87)

După ce îndeplinește acest aranjament, se retrage în propriile camere pentru a citi cărți și a trăi o viață a minții, un lux cu care nu avusese de a face înainte, atâta timp cât fii ei au fost mici. Pentru că preocupările ei în favoarea cunoașterii au sporit, casa alunecă într-un haos, moment în care ea cere ajutorul unui preot străin care vine să-l învețe pe cel de-al treilea fiu, limba engleză. Odată intrat în casă, preotul are o influiență foarte mare asupra doamnei Wu.
Scriitoarea împletește analiza înțelesului căsătoriei și a naturii iubirii, a creșterii valorilor spirituale, a vieții de familie din China. Vorbește cu o neasemuită fericire, de percepție și de înțelepciune.Față de romanele precedente, acesta este mai pământesc și mai senzual, iar aici autoarea introduce o notă de misticism prin prezența acestui preot eretic străin.

Este o carte care te va face să te gândești la semnificația căsătoriei, a maternității și a familiei, la valoarea auto-disciplinei.

„Pavilionul femeilor” se înscrie în tradiția fericită a romanelor despre chinezi a doamnei Buck și poate fi recomandată pentru acțiunile și motivele umane, pentru umorul liniștit, pentru descrierile detaliate și fidele ale traiului din interiorul unei familii numeroase, dar înstărite din China. Chiar dacă scrie despre bogați ori săraci, umili ori îndrăzneți, cărțile ei sunt pline de autenticitate, iar cititorul ajunge să cunoască în amânunt acest popor, cu toate tradițiile lui. Secretul acestei integrități în scrisul ei este, fără îndoială, iubirea și respectul față de poporul chinez.

„Pavilionul femeilor” este despre femeile chineze și relațiile lor cu bărbații, dar mai ales despre Doamna Wu și soțiile fiilor ei și despre concubinele soțului ei.

Cei patru fii ai ei îi sunt dedicați, soțul – un model, cei 60 de membri ai casei respectându-i și admirându-i. Dar în această mare liniștită de fericire, Doamna Wu aruncă o mică pietricică care provoacă o mare schimbare

Vă invit să vă aplecați asupra unei povești minunate despre o femeie educată, care începe să pună la îndoială orînduielile din trecut. Întâlnirea cu un preot străin, fratele André, de care ajunge să se ataşeze pe nesimţite, îi transformă radical spiritul şi felul în care vede lumea.

„Pe măsură ce am îmbătrânit, am învățat mult lucruri. Dacă izvoarele lăuntrice sunt tulburi, atunci viața nu e bună. Și am mai învățat că orice suflet are dreptul să fie fericit. (pagina 343).

„Viața într-un acvariu” de Len Vlahos

Publicat de Machete pe în Literatură pentru mămici și nu numai, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Viața lui Jackie nu era perfectă, dar era normală. Asta a fost, până când tatăl său a primit diagnosticul de cancer în fază terminală. Totul se schimbă și familia se confruntă cu munți de facturi medicale fără ca ea – familia – să aibă un suport pentru a face față acestei situații. De aceea tatăl alege să-și ofere viața celui care plătește mai mult.
Iar asta s-a dovedit a fi o stație de televiziune.

Dintr-o dată, toată lumea, de la milionari psihotici, până la călugări, își doresc o bucată din familia lui Jackie, în timp ce ei devin o senzație la televiziune. Viața ei nu mai are control, așa cum tatăl ei începe să se stingă în timp ce întreaga lume se instalează pentru a privi cum familia ei se prăbușește …
Dacă stăm să ne gândim, câți dintre noi nu am urmărit măcar o dată, un asemenea spectacol de televiziune? Mă refer la reality-show. Pe unii îi acaparează în așa fel încât ajung să creadă că fac și ei parte din ele, atât de mult se identifică cu formatul respectiv.
Am ajuns să trăim viețile altora, uitând a le mai parcurge pe ale noastre. Credem că în curtea vecinilor, iarba este mai verde iar fericirea dă pe dinafară.
Națiunea, în povestea de față, crede că urmărește o poveste adevărată, cu toate detaliile ei, dar în realitate lucrurile nu stau chiar așa. Și asta este valabil în cazul tuturor acestor spectacole, indiferent de viața despre care se vorbește.

Autorul Len Vlahos analizează în această poveste bolile terminale, oferindu-le cititorilor maturi, dar nu numai lor, multe de gândit, de la problemele de viața care se apropie de sfârșit, spectacole de genul reality show- urilor și multe altele. „Viața într-un acvariu” echilibrează amuzant și sfâșietor într-o satiră cum anume este prezentată realitatea la TV, care nu face lumină asupra problemelor sfârșitului vieții așa cum mulți înclină să creadă. Multe personaje ciudate, pline de culoare (adesea adulți) se rotesc în mod invizibil. Vlahos se ocupă cu pricepere de multe aspecte, iar tehnică folosită pentru a adăuga suspans este aceea a mutării poveștii. Nu există un personaj principal pe care să se concentreze, dar toate personajele sunt memorabile. Glio este, cu siguranță, unul dintre cei mai perfizi răufăcători. Cu Jackie, Hazel și Max se relaționează ușor și profund.

Dacă un copil dorește să citească această poveste aveți grijă să vorbiți cu el despre ce anume înseamnă moartea, cum stă treaba cu bolile în fază terminală și care este importanța (dacă este) a unui reality-show.
După ce citește, întrebați-l ce anume l-a impresionat cel mai mult și dacă este afectat de modul în care este relatată povestea, dar și despre dreptul de a muri.
Reușește un spectacol de televiziune să prezinte în termeni adevărați ceea ce se petrece cu adevărat în casă? Crede că aceste povești sunt mai bine relatate în cărți ori în filme?
Este folosirea profanării realistă?

Când Jackie află că tatăl ei suferă de o tumoare la creier, întreaga ei lume se prăbuşeşte. „Cum se va descurca familia mea după ce eu nu voi mai fi?“ se frământă Jared Stone. Într-o încercare disperată, decide că, dacă tot mai are de trăit numai câteva luni, o să-şi vândă viaţa la licitaţie pe eBay oricui oferă mai mult. Preţul de pornire: un milion de dolari. Aşa se face că în viaţa lui îşi fac apariţia tot felul de personaje, nu toate cu intenţii bune. Iar într-o lume în care veştile circulă atât de rapid, gestul lui Jared nu poate rămâne ascuns opiniei publice prea mult timp… În curând, întreaga Americă va fi cu ochii pe familia Stone.

Viaţa într-un acvariu este o tragicomedie fantastică, scrisă pe mai multe voci, care pune în dezbatere subiecte serioase – viaţa şi boala, religia, politica – cu mult umor.

Cartea a venit în ultimul colet, alături de alte patru, iar Luca a ales-o din prima. Pe măsură ce a citit din ea au apărut și discuțiile, iar la un moment dat mi-a spus că cititorul trebuie să știe de boli, cancer, viol și altele dinainte de a începe lectura, pentru a nu fi surprins. La un moment dat l-am întrebat dacă nu vrea să o lase și mi-a spus că nu e cazul. Asta m-a îndemnat și pe mine să o citesc. De când bunicul lui/tatăl meu, a plecat din această lume, cu el s-a petrecut o schimbare. Nu numai cu el.
În ceea ce privește cartea, nu vă îndemn nimic, hotărând singuri ce și cum veți proceda. Dar este o experiență.

„Plec. Roman cu publicitari, măgar și umbre” de Cristina Andone

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Literatură pentru mămici și nu numai Niciun comentariu

După ce am citit „Cum e să fii fată”, în care Cristina semnează alături de opt autoare povești despre identitate feminină, maternitate și altele specifice doamnelor, a venit rândul ultimului roman semnat doar de ea, cel apărut la Editura Univers, în această primăvară.

Îmi place cum scrie Cristina Andone pe care am cunoscut-o mai întâi ca scriitoare de literatură pentru copii, acolo unde spiridușii din Pădurea Muzicală au înlesnit multe momente unice alături de fiul meu cel mic.

L-am luat pe tăpșanul lecturilor noastre, acolo unde lavanda era în floare și unde, cartea primită de la autoare avea să-și consolideze mirosul cu care a sosit în brațele mele, în colet existând un buchet de lavandă.

Sunt pe tăpșan. Cartea e cu mine. Mă opresc pentru a o/mă lăsa să aud toate foșnetele din jur. Și să am răgazul de a mirosi lavanda și fânul proaspăt cosit. Amintiri îmi revin de-a valma, de atunci de când am lucrat și eu într-o multinatională. A fost și bine, dar și greu. Oricum, senzația care mă încearcă e stranie și plăcută. Dacă m-ai întreba ce mai fac, acum ți-as răspunde: o vraja ca să arăt vie, și nu aș închide o trusă ci aș privi un fluture care tocmai gustă din nectarul florilor de lavanda. Mulțumesc!

Am luat-o cu mine și la Brașov și nu a fost întâmplător acest fapt. Cine cunoaște detalii știe la ce mă refer.

Mi-am adus aminte de perioada în care am lucrat și eu într-o multinațională, nu de publicitate ci cu parfumuri și cosmetice, pentru că am avut privilegiul de a fi acolo chiar din momentul în care au venit în România. E o lume diferită din multe puncte de vedere.

Cititorul are ocazia să respire, cu ajutorul poveștii, viața dintr-o multinațională și ce anume înseamnă ea. Dacă mai are și o experiență proprie e și mai interesant.
În poveste se va întâlni cu patru personaje, fiecare cu lumea lui proprie, dar și cu lumea lor comună determinată de slujba pe care o fac. Numele lor?
Vera Trotsky, Marta Coman, Felix Dimuleanu și Mishu – băiatul de la IT. Mai apare un măgar și multe situații nostime.
Aflăm despre dramele, obsesiile și dorințele fiecăruia dintre ei și despre cum decurge călătoria lor pentru a aduce măgărița acasă de peste graniță. Călătoria este presărată cu numeroase expresii franțuzești și englezești, cu ironie și umor, dar și cu tot soiul de rețete care te fac foarte curios în a le degusta.
Scriitura aceasta degajă un parfum delicat, plăcut și rafinat în care ai ocazia să auzi despre compozitori celebri și chiar să citești o poezie în franceză care nu este tradusă, dar care se face înțeleasă. Dacă veți avea curiozitatea să ascultați melodia, veți vedea că e foarte cunoscută și s-ar putea să o știți.

Gris, gris, l´amour est gris
Pleure mon cœur lorsque tu t´en vas
Gris, gris, le ciel est gris
Tombe la pluie quand tu n´es plus là

Le vent, le vent gémit
Pleure le vent lorsque tu t´en vas

Le vent, le vent maudit
Pleure mon cœur quand tu n´es plus là

Chiar dacă nu am ajuns la lansare, am putut-o urmări în direct, și vă invit să o faceți și voi pentru a vedea ce frumos vorbește Cristina despre povestea ei. De acum și a mea!

„Cum se scriu poveștile de adio”. Lansare de carte și prelegere despre arta poveștii la ICR