„Pavilionul femeilor” de Pearl S. Buck

„Pavilionul femeilor” de Pearl S. Buck (1946) este o bijuterie de roman care povestește despre trezirea spirituală și intelectuală a doamnei Wu, o soție răsfățată a unei case bogate din China. La aniversarea vârstei de patruzeci de ani, doamna Wu își anunță soțul că a sosit momentul să se retragă din viața de cuplu, ocupându-se doar de administrarea moșiei pe care o aveau. În locul ei dorea să aducă o fată tânără, pe post de concubină, care să aibă grijă de trupul domnului Wu.
Se ocupă personal de acest lucru și reușește să aducă în casă o orfană, pe care o numește Xiuming/Toamnă Luminoasă. În ciuda faptului că acest plan este întâmpinat cu consternare, mistificare sau revoltă de către diferiții membri ai familiei, totuși el este continuat.

N-a putut să doarmă mult timp după ce s-a dus la culcare. Aproape de miezul nopții s-a ridicat din pat, a intrat în cealaltă odaie, a aprins lumânarea și a privit-o pe fată cum dormea. Nu se mișca deloc. Stătea culcată pe partea dreaptă, cu o mână sub obraz. Respira ușor, cu gura închisă, cu chipul trandafiriu. Adormită, părea mai drăguță, a observat doamna Wu. A remarcat, de asemenea, că fata nu sforăia și nici nu se agita. Trăsese cuverturile cu grijă, acoperindu-se până la brâu. Dormea în rufăria de corp din bumbac, dar își desfăcuse gulerul, lăsându-și la vedere gâtul rotunjor și o parte dintr-un sân. Doamna Wu îl putea vedea foarte clar. Era tânăr, rotund și ferm. (pagina 87)

După ce îndeplinește acest aranjament, se retrage în propriile camere pentru a citi cărți și a trăi o viață a minții, un lux cu care nu avusese de a face înainte, atâta timp cât fii ei au fost mici. Pentru că preocupările ei în favoarea cunoașterii au sporit, casa alunecă într-un haos, moment în care ea cere ajutorul unui preot străin care vine să-l învețe pe cel de-al treilea fiu, limba engleză. Odată intrat în casă, preotul are o influiență foarte mare asupra doamnei Wu.
Scriitoarea împletește analiza înțelesului căsătoriei și a naturii iubirii, a creșterii valorilor spirituale, a vieții de familie din China. Vorbește cu o neasemuită fericire, de percepție și de înțelepciune.Față de romanele precedente, acesta este mai pământesc și mai senzual, iar aici autoarea introduce o notă de misticism prin prezența acestui preot eretic străin.

Este o carte care te va face să te gândești la semnificația căsătoriei, a maternității și a familiei, la valoarea auto-disciplinei.

„Pavilionul femeilor” se înscrie în tradiția fericită a romanelor despre chinezi a doamnei Buck și poate fi recomandată pentru acțiunile și motivele umane, pentru umorul liniștit, pentru descrierile detaliate și fidele ale traiului din interiorul unei familii numeroase, dar înstărite din China. Chiar dacă scrie despre bogați ori săraci, umili ori îndrăzneți, cărțile ei sunt pline de autenticitate, iar cititorul ajunge să cunoască în amânunt acest popor, cu toate tradițiile lui. Secretul acestei integrități în scrisul ei este, fără îndoială, iubirea și respectul față de poporul chinez.

„Pavilionul femeilor” este despre femeile chineze și relațiile lor cu bărbații, dar mai ales despre Doamna Wu și soțiile fiilor ei și despre concubinele soțului ei.

Cei patru fii ai ei îi sunt dedicați, soțul – un model, cei 60 de membri ai casei respectându-i și admirându-i. Dar în această mare liniștită de fericire, Doamna Wu aruncă o mică pietricică care provoacă o mare schimbare

Vă invit să vă aplecați asupra unei povești minunate despre o femeie educată, care începe să pună la îndoială orînduielile din trecut. Întâlnirea cu un preot străin, fratele André, de care ajunge să se ataşeze pe nesimţite, îi transformă radical spiritul şi felul în care vede lumea.

„Pe măsură ce am îmbătrânit, am învățat mult lucruri. Dacă izvoarele lăuntrice sunt tulburi, atunci viața nu e bună. Și am mai învățat că orice suflet are dreptul să fie fericit. (pagina 343).

„Viața într-un acvariu” de Len Vlahos

Viața lui Jackie nu era perfectă, dar era normală. Asta a fost, până când tatăl său a primit diagnosticul de cancer în fază terminală. Totul se schimbă și familia se confruntă cu munți de facturi medicale fără ca ea – familia – să aibă un suport pentru a face față acestei situații. De aceea tatăl alege să-și ofere viața celui care plătește mai mult.
Iar asta s-a dovedit a fi o stație de televiziune.

Dintr-o dată, toată lumea, de la milionari psihotici, până la călugări, își doresc o bucată din familia lui Jackie, în timp ce ei devin o senzație la televiziune. Viața ei nu mai are control, așa cum tatăl ei începe să se stingă în timp ce întreaga lume se instalează pentru a privi cum familia ei se prăbușește …
Dacă stăm să ne gândim, câți dintre noi nu am urmărit măcar o dată, un asemenea spectacol de televiziune? Mă refer la reality-show. Pe unii îi acaparează în așa fel încât ajung să creadă că fac și ei parte din ele, atât de mult se identifică cu formatul respectiv.
Am ajuns să trăim viețile altora, uitând a le mai parcurge pe ale noastre. Credem că în curtea vecinilor, iarba este mai verde iar fericirea dă pe dinafară.
Națiunea, în povestea de față, crede că urmărește o poveste adevărată, cu toate detaliile ei, dar în realitate lucrurile nu stau chiar așa. Și asta este valabil în cazul tuturor acestor spectacole, indiferent de viața despre care se vorbește.

Autorul Len Vlahos analizează în această poveste bolile terminale, oferindu-le cititorilor maturi, dar nu numai lor, multe de gândit, de la problemele de viața care se apropie de sfârșit, spectacole de genul reality show- urilor și multe altele. „Viața într-un acvariu” echilibrează amuzant și sfâșietor într-o satiră cum anume este prezentată realitatea la TV, care nu face lumină asupra problemelor sfârșitului vieții așa cum mulți înclină să creadă. Multe personaje ciudate, pline de culoare (adesea adulți) se rotesc în mod invizibil. Vlahos se ocupă cu pricepere de multe aspecte, iar tehnică folosită pentru a adăuga suspans este aceea a mutării poveștii. Nu există un personaj principal pe care să se concentreze, dar toate personajele sunt memorabile. Glio este, cu siguranță, unul dintre cei mai perfizi răufăcători. Cu Jackie, Hazel și Max se relaționează ușor și profund.

Dacă un copil dorește să citească această poveste aveți grijă să vorbiți cu el despre ce anume înseamnă moartea, cum stă treaba cu bolile în fază terminală și care este importanța (dacă este) a unui reality-show.
După ce citește, întrebați-l ce anume l-a impresionat cel mai mult și dacă este afectat de modul în care este relatată povestea, dar și despre dreptul de a muri.
Reușește un spectacol de televiziune să prezinte în termeni adevărați ceea ce se petrece cu adevărat în casă? Crede că aceste povești sunt mai bine relatate în cărți ori în filme?
Este folosirea profanării realistă?

Când Jackie află că tatăl ei suferă de o tumoare la creier, întreaga ei lume se prăbuşeşte. „Cum se va descurca familia mea după ce eu nu voi mai fi?“ se frământă Jared Stone. Într-o încercare disperată, decide că, dacă tot mai are de trăit numai câteva luni, o să-şi vândă viaţa la licitaţie pe eBay oricui oferă mai mult. Preţul de pornire: un milion de dolari. Aşa se face că în viaţa lui îşi fac apariţia tot felul de personaje, nu toate cu intenţii bune. Iar într-o lume în care veştile circulă atât de rapid, gestul lui Jared nu poate rămâne ascuns opiniei publice prea mult timp… În curând, întreaga Americă va fi cu ochii pe familia Stone.

Viaţa într-un acvariu este o tragicomedie fantastică, scrisă pe mai multe voci, care pune în dezbatere subiecte serioase – viaţa şi boala, religia, politica – cu mult umor.

Cartea a venit în ultimul colet, alături de alte patru, iar Luca a ales-o din prima. Pe măsură ce a citit din ea au apărut și discuțiile, iar la un moment dat mi-a spus că cititorul trebuie să știe de boli, cancer, viol și altele dinainte de a începe lectura, pentru a nu fi surprins. La un moment dat l-am întrebat dacă nu vrea să o lase și mi-a spus că nu e cazul. Asta m-a îndemnat și pe mine să o citesc. De când bunicul lui/tatăl meu, a plecat din această lume, cu el s-a petrecut o schimbare. Nu numai cu el.
În ceea ce privește cartea, nu vă îndemn nimic, hotărând singuri ce și cum veți proceda. Dar este o experiență.

„Plec. Roman cu publicitari, măgar și umbre” de Cristina Andone

După ce am citit „Cum e să fii fată”, în care Cristina semnează alături de opt autoare povești despre identitate feminină, maternitate și altele specifice doamnelor, a venit rândul ultimului roman semnat doar de ea, cel apărut la Editura Univers, în această primăvară.

Îmi place cum scrie Cristina Andone pe care am cunoscut-o mai întâi ca scriitoare de literatură pentru copii, acolo unde spiridușii din Pădurea Muzicală au înlesnit multe momente unice alături de fiul meu cel mic.

L-am luat pe tăpșanul lecturilor noastre, acolo unde lavanda era în floare și unde, cartea primită de la autoare avea să-și consolideze mirosul cu care a sosit în brațele mele, în colet existând un buchet de lavandă.

Sunt pe tăpșan. Cartea e cu mine. Mă opresc pentru a o/mă lăsa să aud toate foșnetele din jur. Și să am răgazul de a mirosi lavanda și fânul proaspăt cosit. Amintiri îmi revin de-a valma, de atunci de când am lucrat și eu într-o multinatională. A fost și bine, dar și greu. Oricum, senzația care mă încearcă e stranie și plăcută. Dacă m-ai întreba ce mai fac, acum ți-as răspunde: o vraja ca să arăt vie, și nu aș închide o trusă ci aș privi un fluture care tocmai gustă din nectarul florilor de lavanda. Mulțumesc!

Am luat-o cu mine și la Brașov și nu a fost întâmplător acest fapt. Cine cunoaște detalii știe la ce mă refer.

Mi-am adus aminte de perioada în care am lucrat și eu într-o multinațională, nu de publicitate ci cu parfumuri și cosmetice, pentru că am avut privilegiul de a fi acolo chiar din momentul în care au venit în România. E o lume diferită din multe puncte de vedere.

Cititorul are ocazia să respire, cu ajutorul poveștii, viața dintr-o multinațională și ce anume înseamnă ea. Dacă mai are și o experiență proprie e și mai interesant.
În poveste se va întâlni cu patru personaje, fiecare cu lumea lui proprie, dar și cu lumea lor comună determinată de slujba pe care o fac. Numele lor?
Vera Trotsky, Marta Coman, Felix Dimuleanu și Mishu – băiatul de la IT. Mai apare un măgar și multe situații nostime.
Aflăm despre dramele, obsesiile și dorințele fiecăruia dintre ei și despre cum decurge călătoria lor pentru a aduce măgărița acasă de peste graniță. Călătoria este presărată cu numeroase expresii franțuzești și englezești, cu ironie și umor, dar și cu tot soiul de rețete care te fac foarte curios în a le degusta.
Scriitura aceasta degajă un parfum delicat, plăcut și rafinat în care ai ocazia să auzi despre compozitori celebri și chiar să citești o poezie în franceză care nu este tradusă, dar care se face înțeleasă. Dacă veți avea curiozitatea să ascultați melodia, veți vedea că e foarte cunoscută și s-ar putea să o știți.

Gris, gris, l´amour est gris
Pleure mon cœur lorsque tu t´en vas
Gris, gris, le ciel est gris
Tombe la pluie quand tu n´es plus là

Le vent, le vent gémit
Pleure le vent lorsque tu t´en vas

Le vent, le vent maudit
Pleure mon cœur quand tu n´es plus là

Chiar dacă nu am ajuns la lansare, am putut-o urmări în direct, și vă invit să o faceți și voi pentru a vedea ce frumos vorbește Cristina despre povestea ei. De acum și a mea!

„Cum se scriu poveștile de adio”. Lansare de carte și prelegere despre arta poveștii la ICR

„Floarea deșertului” de Waris Dirie

Inspiratională, dramatică și extraordinară – autobiografia unei nomade somaleze, circumcisă la 5 ani, vândută la vârsta de 13 ani unui moșneag în vederea căsătoriei, pe cinci cămile, devenită model american și care este acum purtătorul de cuvânt al ONU împotriva circumciziei.


Waris Dirie (numele înseamnă floarea deșertului) trăiește o viață dublă – în ziua de azi este un model faimos și purtătoarea de cuvânt a ONU privind drepturile femeilor în Africa, noaptea visează la Somalia.
Waris, unul din cei 12 copii, s-a născut într-o familie tradițională de nomazi din deșert în Africa de Est. Își aduce aminte de copilăria ei timpurie alături de niște cămile, fără griji, cum se deplasa împreună cu familia ei în următorul loc de pășunat.

Până și viața oamenilor este măsurată în cămile – prețul pentru un om care a ucis este o sută de cămile. Clanul ucigașului trebuie să plătească o sută de cămile familiei victimei, fiindcă, în caz contrar, aceasta îl va ataca pe ucigaș ca răzbunare.
Prețul tradițional pentru o mireasă este plătit în cămile. Însă în existența de zi cu zi, cămilele ne țineau în viață. Niciun alt animal domestic nu este la fel de bine adaptat pentru viața în deșert.
O cămilă cere să bea apă numai o dată pe săptămână, dar poate rezista fără apă până la o lună. Între timp, însă, femela cămilă dă lapte care ne hrănește și ne potolește setea, amănunt foarte important când ești departe de apă. (pagina 21).

La un moment dat, în existența tinerei fete a apărut bătrâna care a circumcis-o, schimbându-i practic viața.

Am privit printre picioarele ei și am văzu-o pe țigancă pregătindu-se. Semăna cu oricare altă bătrână somaleză – cu eșarfă viu colorată în jurul capului și o rochie din bumbac deschisă la culoare, atât doar că pe chip nu i se citea nici un zâmbet. M-a privit sever, cu ochii goi, apoi parcă a scotocit printr-o geantă veche de voiaj. Privirea îmi era fixată asupra ei, pentru că doream să știu cu ce mă va tăia. Mă așteptam la un cuțit mare, dar a scos din geantă o pungă de bumbac. A căutat înăuntru cu degete lungi și a extras o lamă de ras, ruptă. A cercetat-o, întorcând-o pe o parte și pe alta. Soarele abia se ivese; era suficientă lumină pentru a vedea culori, însă nu și detalii, totuși am zărit sânge uscat pe muchia neregulată a lamei. Țiganca a scuipat pe ea și a șters-o de rochie. Pe când o freca, lumea s-a întunecat, fiindcă mama mi-a legat o eșarfă în jurul ochilor. (pagina 53)

După acest episod, Waris a zăcut multe zile iar refacerea a fost grea și anevoioasă, dar a scăpat, spre deosebire de multe dintre semenile ei care nu au avut un așa noroc.
Atunci când tatăl său a aranjat căsătoria cu moșneagul de 60 de ani, cu acordul mamei s-a hotărât să fugă.

După o evadare extraordinară prin deșertul periculos, a ajuns la Londra și a lucrat ca servitoare pentru ambasadorul somalez până când familia acestuia s-a întors acasă. Cu foarte puțini bani și vorbind puțin limba engleză, ea a început să lucreze la McDonalds, unde a fost descoperită de un fotograf de modă.

(sursa foto: listal.com)
Aventurile nu se opresc aici și, poate, mulți dintre noi se vor regăsi, sub un aspect sau altul, în întâmplările acestei fete minunate. Așa cum este lesne de bănuit, atunci când ai mai mare nevoie de semenii tăi, sunt unii care lipsiți de scupule apar și-ți îngreunează existența și mai mult, până la limita suportabilității.
Copilăria pe care Waris a avut-o în Somalia a constituit o bază solidă, pentru că atunci, în comuniunea cu natura, a învațat cum poți supraviețui.

Eu sunt realmente recunoscătoare că am avut parte de ambele stiluri de viață: cel simplu și cel rapid. Dacă n-aș fi crescut în Africa, nu știu dacă aș fi învățat să mă bucur de viață în stilul simplu. Copilăria petrecută în Somalia mi-a modelat pentru totdeauna personalitatea și m-a împiedicat să privesc cu seriozitate subiecte banale ca succesul și faima, care par să obsedeze atâția oameni. Adesea sunt întrebată „Ce simți că ești faimoasă?”… și mă mulțumesc să râd. Ce înseamnă asta – faimos? Eu, una, nu știu. Știu doar că modul meu de gândire este african și că nu se va schimba niciodată. (pagina 244)

Supermodel de faima mondială, Waris Dirie este ambasador special ONU, calitate în care călătorește în toată lumea, susținând cu pasiune și convingere drepturile omului. A fost ambasador special ONU pentru eliminarea mutilării genitale feminine. Ulterior a înființat Desert Flower Foundation, menită să promoveze drepturile femeilor în Africa.

Povestea ei, Floarea deșertului, este un autoportret cu adevărat inspirat și extraordinar al unei femei remarcabile, al cărei spirit este la fel de uluitor ca frumusețea ei.

Există și un film făcut după această poveste pe care merită să-l vedem după ce citim cartea, evident. Lectură plăcută!

Sarea singurătăţii tale

Și ce plâns atunci, la gura vetrei,
într-o seară cu lungi ploi în mers
către oraş, îţi stârnea în piept naşterea obscură a graiului:
„Dintr-un surghiun luminos – mai depărtat ca furtuna
ce se roteşte – cum să păzesc, Doamne, căile tale?
Nu-mi vei lăsa decât negurile serii – după ce o atât de lungă zi
mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale
zbucniri de glas?”
Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid,
când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi,
cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării,
ridicarea înaltului vânt care să te smulgă deodată,
ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.

(„Cartea” de Saint-John Perse)

Saint-John Perse, născut în 1887 (pseudonim pentru Alexis Saint-Léger), poet francez și diplomat, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1960 „pentru zborul în creștere și imaginația evocatoare a poeziei sale”, provine dintr-o veche familie Bourguignon care s-a stabilit în Antilele Franceze în secolul al XVII-lea și s-a întors în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Perse studiază dreptul la Bordeaux și, după studii private în domeniul științei politice, intră în serviciul diplomatic în 1914. Acolo a avut o carieră strălucitoare. A slujit mai întâi în ambasada de la Peking, iar mai târziu în Oficiul de Externe.

A părăsit Franța pentru a pleca în Statele Unite în 1940, regimul Vichy confiscându-i averea și retrăgându-i cetățenia. Din 1941 până în 1945, a fost consilier literar la Biblioteca Congresului. După război nu și-a reluat cariera diplomatică și, în 1950, s-a retras oficial cu titlul de Ambassadeur de France. S-a stabilit în Statele Unite, întorcându-se în Franța în 1957.

Lucrările literare au fost publicate parțial sub numele său, dar mai ales sub pseudonimele St. J. Perse și Saint-John Perse. După diferite poezii care reflectă impresiile copilăriei sale, a scris Anabase (Anabasis), în 1924, în timp ce se afla în China. Este un poem epic care a nedumerit mulți critici sugerând că ar putea fi înțeles mai bine de un asiatic decât de un occidental.

O mare parte din lucrările sale au fost scrise după ce s-a stabilit în Statele Unite: Exil (Exil), 1942, în care omul și poetul se îmbină; Poème l’Etrangère (Poemul unor străini), 1943; Plugins (Ploi), 1943; Neiges (Snows), 1944; Vents (Vânturi), 1946; Amers (Seamarks), 1957, în care marea răsună ca o imagine a întemnițării omului; și epicul său abstract, Chronique (Cronicile), 1960.

Limba poeziei sale, admirată în special de către poeți pentru precizie și puritate, este dificilă, și nu a prea prins la publicul larg. Poezia lui a fost comparată cu cea a lui Arthur Rimbaud. Viziunea sa hipnotică este transmisă printr-un metru liturgic ajutată de cuvinte exotice.

Pentru unii, Saint-John Perse este întruchiparea spiritului național francez: intelectual, dar pasionat, profund conștient de tragedia vieții, un om de afaceri cu sentimentul artistului pentru perfecțiune și simetrie.

(sursa foto: dreamstime.com)

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

O carte de prostii

De regrete ca să se apere,
Un ins bea zeamă de capere.
Dar i-au spus: „Amestec-o
Ca o cană de Bordeaux
Ca-ntr-adevăr să te apere!”

(limerick de Edward Lear din A Book of Nonsense)

Edward Lear s-a născut la 12 mai 1812, iar cariera ca artist a început-o la vârsta de 15 ani. Tatăl său, un broker de origine daneză, a fost trimis în închisoare când copilul avea treisprezece ani, forțându-l să-și câștige existența. Lear a dobândit rapid recunoașterea muncii sale și în 1832 a fost angajat de Societatea Zoologică din Londra pentru a realiza ilustrații de păsări. În același an, Earl of Derby l-a invitat pe Lear să locuiască la proprietatea lui, unde a rămas până în 1836.

Prima sa carte de poezii, „O carte de prostii” (A Book of Nonsense, 1846), a fost compusă pentru nepoții contelui. În jurul anului 1836, Lear a decis să se dedice exclusiv picturii peisajului (deși a continuat să compună versuri ușoare), motiv pentru care, între 1837 și 1847, Lear a călătorit mult în întreaga Europă și Asia.

După întoarcerea sa în Anglia, jurnalele lui de călătorie au fost publicate în mai multe volume, cum ar fi Călătoriile ilustrate ale unui zugrav peisagist. Popular și respectat în timpul său, cărțile de călătorie ale lui Lear au fost în mare parte ignorate în secolul al XX-lea. Mai degrabă, Lear este amintit pentru poemele sale pline de umor, cum ar fi „Owl și Pussycat”, și în calitate de creator al limerick-ului modern, formă pe care a popularizat-o. La fel ca și colegul său mai tânăr, Lewis Carroll, a scris multe poezii profund fantastice despre creaturi imaginare, cum ar fi “The Dong with the Luminous Nose”. Cărțile sale de versuri pline de umor includ, de asemenea, “Songs Nonsense” (1871) și “Laughable Lyrics” (1877).

Limerick-ul (în afară de un oraş important al Irlandei) este o poezie comică cu formă fixă, având rimele în ordinea a-a-b-b-a. Metrul este foarte rigid: primul, al doilea și al cincilea vers sunt formate din trei picioare metrice, iar treilea și al patrulea din doua picioare metrice. Ritmul poate fi considerat un anapest, alcătuit din doua silabe scurte și apoi una lungă, opusul unui dactil. Primul vers se termină de obicei printr-un nume de persoană sau localitate. Un adevărat limerick trebuie să conțină un punct de atracție, fie acesta se poate întâlni în ultimul vers, fie rimele sunt siluite în mod intenționat, fie amândouă. Limerick-urile create de Lear au fost publicate într-o varietate de formate. Se pare că Lear le-a scris în manuscris în mai multe linii. În primele trei ediții, majoritatea sunt tipărite ca, respectiv, două, cinci și trei linii. Lear și-a făcut și un autoportret:

He reads but he cannot speak Spanish,
He cannot abide ginger-beer;
Ere the days of his pilgrimage vanish,
How pleasant to know Mr. Lear!

Cinci dintre limerick-urile lui Lear din “Book of nonsense”, în traducerea italiană din 1946 de Carlo Izzo, au fost puse pe muzică pentru corul a capella de Goffredo Petrassi, în 1952.Deși renumit pentru neologismele sale, Lear a folosit și alte modalități de exprimare în lucrările sale pentru a sfida așteptările cititorului. De exemplu, „Cold Are The Crabs”, aduce a sonet până la ultima linie extrem de prelungită.

Lear a murit la 29 ianuarie 1888 la vârsta de 76 de ani. Oricum, este știut faptul că el a avut nenumărate probleme de sănătate. De la vârsta de șase ani a suferit de convulsii frecvente epileptice, bronșite, astm bronhic, pentru ca mai apoi să sufere de orbire parțială. O experiență neplăcută trăită alături de tatăl său, declanșarea unei crize epileptice, l-a speriat și marcat, tot restul vieţii fiind cuprins de vinovăţie şi ruşine pentru acest motiv. Jurnalul său pentru adulți indică faptul că a presimțit întotdeauna la timp apariția unei crize, reuşind să se retragă din public. Cum a fost capabil să le anticipeze, nu este cunoscut, dar mulți oameni cu epilepsie vorbesc despre un zgomot în urechi (tinnitus) sau o aură înainte de declanșarea unei crize. În epoca lui Lear, epilepsia era considerată a fi asociată cu posesia demonică, ceea ce a contribuit la sentimentele sale de vinovăție și la refugiul în singurătate. La șapte ani a început să arate primele semne de depresie, posibil din cauza instabilității emoționale a copilăriei sale, urmate de perioade de depresie severă catalogate ca fiind “the Morbids”.

Deși subiectul și forma operei sale variază foarte mult, toate poemele lui Lear pot fi caracterizate de viziunea sa irevocabilă asupra lumii; Lear s-a distrat la toate. Mulți critici consideră că devotamentul lui Lear față de ridicol este o metodă de a face față sau de a submina ordinea și industrializarea tot mai largă a societății victoriene. Indiferent de impuls, umorul poemelor lui Lear s-a dovedit a fi de necontestat.

(sursa foto: godine.com)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

„Fericiți cei fericiți” de Yasmina Reza

Fericiți cei iubiți și cei iubitori
și cei care se pot lipsi de iubire.
Fericiți cei fericiți.
(Jorge Luis Borges)

De ce am reprodus acest citat? Pentru că este un rezumat excelent a ceea ce a propus autoarea și pentru că a dat titlul cărții.

Fericiți cei fericiți este o carte care constă din monologuri cu o mulțime de personaje. Optzeci în total.

Chiar dacă ei se numesc Robert, Ernest, Lionel, Chantal, Odile, s-a putea numi, foarte bine, așa ca mine ori ca voi, deoarece acest roman al lui Yasmina Reza se ocupă de viața fiecăruia. Cu o mulțime de drame, cuplurile care se epuizează și care abia mai răsuflă, încearcă să îmbătrânească împreună, să-și gestioneze viața – rar plângându-se.

Dar aici se vede talentul scrisului autoarei: un stil caustic, batjocoritor și plin de umor, care transformă cele mai tragice situații în momente comice. E amuzant, bine definit.

Construit în jurul a 18 personaje care păstrează prietenii, familia sau chiar extramaritalul, complotul acestui roman ridică întrebări foarte actuale ale relației cu cealaltă parte față de sine, predispoziția spre fericire, boală, vârstă și chiar moarte.

Astfel, parcurgând întreaga viață a acestor bărbați și femei, cititorul intră în izvoarele complexe ale naturii umane, mișcările pe care le creează uneori pentru a avea impresia că sunt vii.

Tonul este corect, Yasmina Reza nu înșeală cu aceste personaje, lumina aruncată asupra lor este brută.
Analiza relației cu ceilalți, în cuplu sau în societate este nemiloasă.

De asemenea, autoarea analizează dragostea perechilor de la începuturi până la eroziunea lentă, apoi „când celălalt se retrage în sine și vede acolo un semn de abandon”. Ca și analiza lui Rémi Grobe, „Unul dintre efectele tulburărilor sentimentale este că nimic nu alunecă. Totul devine un semn, totul este o chestiune de decriptare.”

Iată unul dintre personajele Yasminei Reza:

Ernest Blot este căsătorit cu Jeannette. După moartea lui vrea să fie incinerat, ca cenușa lui să fie împrăștiată într-un râu. Are o soră, Marguerite. Fiica lui, Odile, avocată, este căsătorită cu Robert Toscano, împreună au doi fii, Simon și Antoine, este amanta lui Rémi Grobe, jurnalist, legați fiind de o atracție sexuală reciprocă și al cărui cel mai bun prieten este Raoul Barneche.
Ernest Blot, atunci când face o recapitulare a vieții sale, ajunge la concluzia că îl deranjează maniile soției sale tot mai greu de suportat:

Nu pot să pornesc o discuție serioasă cu soția mea. A te face înțeles e un lucru imposibil. Nu există așa ceva. Cu atât mai mult în cadrul matrimonial unde totul se transformă într-un tribunal criminal. (pagina 60)

Iar celelalte personaje au relații la fel de complicate.

De această relație finală dintre două ființe, Yasmina Reza se apropie ca o femeie matură, consolându-se ca un copil: „Doi oameni trăiesc alături și imaginația lor în fiecare zi tot mai mult. Femeile sunt construite în interiorul lor, palate fermecătoare.”

Poate din motive de corectitudine, nu oferă doar un punct de vedere feminin și aceasta reprezintă, de asemenea, priceperea și bogăția cărții. În această vastă explorare a sentimentelor umane, autoarea oferă, prin acești bărbați și femei, o privire lucidă și uneori crudă asupra subiectului inepuizabil al dragostei.

Este mai bine să nu fiți prea obosiți când citiți această carte. Caracterele se intersectează, uneori sunt foarte apropiate, oferă puncte de vedere divergente cititorului în aceleași lucruri și este imperativ să citiți întreaga carte, într-o singură mișcare/suflare, astfel încât să puteți face toate legăturile delicate și să le conectați între ele.
În orice caz, în lumea scriitoarei, personajele sunt în mare parte mediocre și patetice. Deci, este foarte posibil ca printre ei să fie și niște fericiți.
De fapt, fericirea există într-adevăr aici? Nu sunt sigură, dar mai sunt momente de fericire…
E important să le dibuim și trăim la intensitate maximă.

„Logodnica” de Doina Ruști

Îmi place Doina Ruști și de îndată ce a părut ultimul ei roman m-am grăbit să-l achiziționez. Mai greu a fost până i-a venit rândul la citit, pentru că viața asta a mea e plină cu de toate.

E ceva diferit de ce știam eu că scrie draga mea scriitoare. Logodnica e povestea dintre o fată de douăzeciși, Alisa, și un bărbat de patruzeciși. Ea din Republica Moldova, adică din est, el din Norvegia, adică din vest.

Un roman în două părți pe care, până m-am dumirit ce și cum este, m-a cam contrariat. Așadar, fiecare dintre cei doi au câte o parte în care povestesc versiunea lor asupra relației pe care au avut-o. Ca în orice relație, protagoniștii trăiesc și relatează diferit cele petrecute.

David a dezvoltat o obsesie pentru Alisa, cel puțin așa am priceput eu din toate gesturile pe care le-a făcut. Ca să întreții o persoană fără a avea o obligație și în orice moment să fii dispus să o scoți din tot felul de încurcături asta se numește obsesie. Și cu toate că bărbatul își dă seama că Alisa profită de el, bogăția și disponibilitatea arătată, nu poate reacționa în alt mod.

Ea este făcută din visele mele, în şapte ani grei. Toate nefericirile-mi sunt adunate în ea. E logodnica plămădită din laptopul meu, din filmele mele, ieşită din viaţa mea, ca o carte cu zece pagini.

De nenumărate ori, cât am parcurs confesiunile lui David, trebuie să recunosc că m-am întrebat cum și de ce procedează așa și cât de norocos trebuie să fii ca să știi că undeva, într-un colț de lume, există cineva pe care să te poți baza. Pentru că situațiile în care David a intervenit salvator nu au fost puține, unele de o gravitate mare.

Asta până ajungi la partea povestită de Alisa, unde, în primă fază, nu mai știi ce să mai crezi. Relatările ei vin să așeze altfel ceea ce deja știai. Parcă e o altfel de scriitură, mai alertă și mai directă, mai ceva cu care te-a obișnuit autoarea. E un soi de sălbăticie în comportamentul Alisei, poate și pentru că a fost crescută de o bunică singură. Sunt foarte interesante relatările ei care vin să demonteze imaginea creată de el.

Descrie atât de inspirat ținutul țărilor din nord, că am simțit frigul răzbind din paginile cărții. E drept, pentru o persoană care nu poate tolera frigul decât cu mari eforturi, am vibrat la unison cu Alisa în această direcție.

Soarele este un ou pe care cineva l-a pus la prăjit şi-a uitat să deschidă aragazul.

E interesant de știut că Logodnica pornește de la o poveste reală, iar David Kinsella este cât se poate de adevărat.

După ce a realizat un scurtmetraj despre povestea de dragoste dintre el şi o basarabeancă din Chişinău, regizorul britanic David Kinsella intenţionează să reia povestea într-un lungmetraj după cartea scriitoarei Doina Ruşti, „Logodnica”. Adevărul.ro prezintă un fragment în premieră din cartea în care regizorul este personaj. Pe 21 septembrie, la librăria Humanitas de la Cişmigiu, are loc lansarea cărţii, în prezenţa scriitoarei şi a lui Kinsella. David s-a născut la Belfast, dar este cetăţean norvegian. Alisa are sânge rusesc, dar se consideră moldoveancă din Chişinău. David n-a vorbit niciodată irlandeza, căci este britanic, protestant din Irlanda de Nord. Alisa vorbeşte româneşte, cu toate că se consideră rusoaică sută la sută. El a avut o copilărie cu bombe şi lupte de stradă. Ea este o orfană din Ungheni. La un moment dat se întâlnesc, iar drumurile lor trec prin Bucureşti. „David Kinsella este un regizor britanic, stabilit în Norvegia. De fapt, prin sânge este irlandez, plin de pasiune, ca toţi fidelii Sfântului Patrick, dar a ales să-şi potolească temperamentul de foc în liniştita şi calma Norvegie, care l-a adoptat”, spune producătorul de film Dan Burlac.
sursa:(adevărul.ro)

O poveste în care, la un moment dat, apare și Ponta, postacii de pe Facebook ceea ce o face de actualitate și numai bună de citit.
Spor!

„Copilul divin” de Pascal Brukner

Atunci când am plecat la Brașov mi-am pus în geantă două cărți; una pe care trebuia să o termin, mai având de citit câteva rânduri și aceasta despre care vreau să vă vorbesc astăzi, cât este fierbinte în mintea mea și sunt atât de prinsă de ea.
„Copilul divin” de Pascal Brukner, căci despre ea doresc a vorbi, este o carte care, nu știu de ce cred asta, va fi citită și percepută diferit de bărbați, față de femei, cele care pot trece prin perioada gravidității, experimentând toate trăirile și senzațiile pe care ți le oferă o viață aflată în interiorul tău.

În ciuda faptului că îndrăgesc acest traseu pe care l-am parcurs de nenumărate ori în toate anotimpurile, lectura a fost așa de captivantă încât am terminat-o înainte de a ajunge la destinație. Am mai ridicat ochii doar atunci când verdele țipa prea tare, iar mirosul de crud reușea să pătrundă prin geamurile închise ale mașinii.

La un moment dat, am deschis geamul, și în ciuda zgomotului produs de vânt tot am reușit să prind esențialul: era vorba despre o nouă viață subiect analizat și în romanul pe care-l citeam.

De ce spun că am senzația că un bărbat va percepe diferit descrierile autorului (care – culmea! – e de sex masculin) pentru că oricât ai povesti, nici o descriere nu se compară cu experința trăită pe viu.

Câte mame nu au cântat pruncului nenăscut?
Câte din cele care au trecut prin cele nouă luni de gravidie nu au povestit copilului din pântec, ori i-au pus muzică sau i-au destăinuit cele mai ascunse secrete?
Cred că marea majoritate au acest exercițiu și-l țin pentru ele, că-i mai intens așa, nerostit.

Povestea este frapantă și pe alocuri de nepriceput, atât este de iscusit descrisă.
Madeleine este o fată de nouăsprezece ani care își abandonează studiile pentru a se căsători cu un bărbat pe care nu-l iubește și care este cu douăzeci de ani mai mare.

Noțiunea de dragoste era încărcată cu prea multă incertitudine ca să merite vreo considerație. În ziua nunții, a fost o mireasă pierdută sub văluri, asemeni unei muște într-o pânză de păianjen. (pag.8)

Nici actul sexual în sine nu-i produce nici un fel de plăcere și-l amână cum și cât de mult poate.

Nu doar acuplarea era pentru tânăra soție un motiv de disperare, ci și perspectiva unei maternități. A da viață înseamnă a întredeschide ușa prin care necunoscutul poate să se năpustească. Însemna să-i spui acestuia din urmă: intră, totul îți aparține, răvășește-mă. (pag. 9)

Însă are parte de această experiență imediat, atunci când află că este însărcinată și nu cu un singur copil, ci cu doi. Cititorul ar fi tentat să creadă că tânăra viitoare mamă se va resemna și-și va duce starea asemenea atâtor alte femei aflate în situația sa.
Însă nu ar mai fi avut nici un farmec o situație normală și atunci intervine bizarul. Madeleine cunoaște un medic ginecolog care este dispus să o ajute în demersul inițiat de ea, acela de a-și educa copiii încă din stadioul intrauterin, embrionar, astfel ca atunci când se vor naște să fie pregătiți pentru orice viața le-ar arunca în față. Eforturile sale sunt stângace, citindu-le cărți și ascultând muzica clasică. Însă de pe-o zi pe alta devine tot mai hotărâtă ajungând să-și introduca microfoane prin toate orificiile, bombardând feții cu matematica, istorie, geografie, limbi străine și literatura clasică. Ginecologul se dedica exclusiv acestui experiment dezvoltând proceduri tot mai laborioase de impreganare a cunoștințelor de toate felurile în mintea încă neformată a viitorilor copii.

Ce doi copii primesc câte un nume, Celine și Louis și mama lor ajunge să poată vorbi cu ei printr-un sistem sofisticat de captare a sunetelor.

Celine era pasionată de geologie și chimie nucleară la fel ca și de literatură și muzica clasică pe care mama le-o transmitea în fiecare seara prin walkman. Celine era în stare să-i explice lui Louis dintr-o suflare bazele neuro-endocrinologiei, să-i recite un poem de Ronsard și să recunoască după ureche un trio de Brahms sau primele măsuri ale unei simfonii de Șostakovici.(pagina 28)

Cât despre Louis:

Manifesta o atracție nelimitată pentru filozoful german C.W.F. Hegel: era ca un frate spiritual venit pe lume înaintea lui și care-l invita, peste secole, la un colocviu pasionant. Regreta că nu avea acces direct la marile texte: ce n-ar fi data să poată citi Fenomenologia Spiritului în original și să confrunte, cu stiloul în mână, traducerile! (pag. 30)

În momentul în care cei doi copii solicită mamei lor un ziar, pentru a-l citi, ajung la concluzia că lumea de afară e extrem de diferită decât ce știau ei din cărți. Astfel Pascal Bruckner pune în discuție o importantă chestiune și anume dacă oamenii ar ști ce-i așteaptă ar mai accepta să se nască?

Răspunsul vine tot de la autor atunci când se hotărăște ca cei doi copii să o ia pe drumuri diferite și anume, Celine acceptă să se nască pe când Louis refuză cu o înverșunare ce nu-și găsește rezolvarea până la venirea sorocului. Chiar dacă de aici totul devine o fabulație, curiozitatea nu te lasă să renunți la lectură, cel puțin așa s-a întâmplat în cazul meu.
Celine, în urma nașterii, devine un copil cu handicap major datorită traumelor suferite. Louis rămâne în pântecul mamei sale timp de cinci ani și ajunge un mic dictator, ce are puterea să subjuge o lume întreaga doar pentru că stăpânește o mare cantitate de informații și cultura sa generală se ridică undeva la sute de mii de pagini citite. Ceea ce îl interesează pe el e să distrugă lumea, pentru că dacă Dumnezeu a creat-o cu un cuvânt, el vrea să o distrugă cu altul. Dumnezeu însiși e principalul lui dușman cu care chiar are o discuție și cutează să îl sfideze afirmând că el s-a creat singur.

Este interesant de citit cum anume îl ironizează autorul pe Louis, cel care este pe rând Plicticosul Moșneguț, Sublimul Pisălog, Celestul Păduche, Minusculul Torquemada, Erzaț Cârâitor, Micuțul Sechestrat, Copilul Creier, Micuțul Purceluș, Virginul Dezgustător și multe alte denumiri.
Vă invit să citiți o lectură rară, care fie vă va enerva ori dezgusta sau vă va amuza teribil. Sunt prezentate câteva probleme extrem de actuale cum ar fi; dorința tinerilor de a nu asculta de părinții lor, divergențele de opinie, dar și de mentalitate dintre părinți și copii precum și despre tehnologia care a ajuns să controleze viețile celor mai mulți dintre noi.

Romanul a fost adaptat scenic de autor împreună cu regizoarea Chris Simion pentru a fi jucat pe scenele teatrelor bucureștene.

# Cum s-a-ntâmplat

Chris Simion aduce în prim-plan pe scena românească, pentru a doua oară, dramatizarea Copilului divin de Pascal Bruckner. Prima dată se întâmpla în 1999, pe când era studentă la UNATC – încropise un spectacol de teatru serios, parcă mult prea curajos pentru experienţa sa şi pentru teatrul românesc din acea vreme. Dar a avut succes. Pascal Bruckner aflase de îndrăzneala lui Chris Simion şi rămăsese plăcut impresionat. Şi surprins, după cum a declarat mai târziu.

# Spectacolul-lectură sau renaşterea unei idei

Fără doar şi poate, Chris Simion pledează pentru genialitate. Şi asta pentru că se ţine scai de un absurd al naibii de binefăcător. Un absurd care stârneşte agitaţie în rândul oamenilor care cred încă în „genialitate” şi în puterea de decizie a omului în raport cu societatea în care trăieşte.
Planurile unei tinere viitoare-mame de a-şi transforma viitorul copil într-un geniu arată diferenţierea anormală între legăturile obsesiv-caustice ale generaţiilor şi, poate mai presus ca orice, inocenţa primară a relaţiilor „copil-părinte”, devenite nişte frânghii tot mai roase şi mai nesigure. Totuşi, Louis – copilul divin nenăscut – sugrumă absolut orice prevenire a genialităţii şi a naşterii într-o lume anormală. Viitoarea lui soră, Celine, un viitor-copil „normal”, pregătit să înfrunte viaţa, pledează pentru strânsa legătură frăţească şi pentru normalitatea unei relaţii frate-soră, devenită şi ea din ce în ce mai instabilă.
Puteți citi articolul integral aici.

sursă foto: undercloud.ro

Sărmani prunci, victime ale funcționării propriului organism, reduși la palpitantele aventuri ale regurgitării și sughițului! Să riști să te îneci din cauza unei picături de lapte care n-a trecut pe unde trebuia, să ți se gâdile anusul cu un termometru pentru că ești constipat, să plângi prostește fiindcă nu poți articula, să sugi orice, chiar și un deget, chiar și un creion, să salivezi din abundență, să-ți exasperezi părinții, doica, vecinii care visează să te gâtuie, să te naști albastru sau cianozat, să treci de la căldura uterină la frigul cel mai cumplit, să dormi prost, să vomiți, să te scalzi în propriile-ți excremente; și, culmea, să riști varicela și tenia, tusea măgărească și platfusul, ca să nu mai vorbim de ce-i mai rău, țocăielile umede ale unei mătuși sau bunici… Ce escrocherie e viața! Cum se face că miliarde de ființe s-au lăsat păcălite și că treaba asta mai continuă? Oamenii ar trebui să se sinucidă în masă văzând oroarea ce-i așteaptă! Credeți că s-ar găsi un copil care ar accepta să trăiască dacă i s-ar spune ce urmează?