„Pervazul lui Dumnezeu” de Ana Barton

Pe Ana Barton am întâlnit-o la revistă, la revista online Literatura de azi, acolo unde semnează o rubrică, Picătura de luni, în fiecare săptămână. Se alătură altor nume pe care am avut onoarea să le întâlnesc acolo așa având prilejul a le achiziționa și citi cărțile.
Sunt un cititor modest, unul care nu emite judecăți de valoare ci doar afirmă de ce îi place o anumită carte. Niciodată nu am dorit a spune dacă nu mi-a plăcut ceva, poate și pentru că-mi tot vin în minte cuvintele tatălui meu, cel care-mi spunea, mereu, „din fiecare carte ai ceva de învățat”, dar și pentru că nu mi se pare corect să o fac.
Criticile să le aducă cei care sunt în  măsură să o facă, eu alegând doar dacă vorbesc în gura mare despre o carte, ori ba. Iar atunci când nu voi mai avea despre cine striga, mă voi apuca să-mi scriu propria poveste. 🙂
Spuneam că sunt un cititor modest care-și cumpără cărțile cu o plăcere infinită și pe care dacă după ce le citește le mai și așază la suflet, se consideră un ultra norocos. Citesc prea puțin față de cât mi-aș dori, dar mă bucură faptul că nu trece zi fără acest exercițiu, asta fără a mai pune la socoteală cartea citită cu voce tare alături de fiul meu cel mic.
Ana Barton mi-a picurat în suflet cuvinte îmbinate într-un mod aparte, pe care credeam că numai eu le gândesc fără a avea puterea de a le îmbrăca în mai mulți decibeli. Din alăturarea de cuvinte care par banale, Ana Barton reușește să creeze adevărate dantelării, unice și cu arome aparte.
Am citit Pervazul lui Dumnezeu de mai multe ori într-una, adică revenind, iar și iar, la propoziții ori bucăți de propoziții care mi-au sunat cristalin și pe care am tot simțit nevoie să le aud.

De când am început cartea, am fost pregătită pentru că știam din articolele semnate la revistă că va fi necesar.

De la Moscova, de exemplu, au venit cu Buratino în mărime aproape naturală. Era un băiețel cu nasul mare și ascuțit. Mirosea a prieten bun. (pagina. 19) (unde mai pui că am avut și eu, atunci când eram copil, un Buratino adus tot de la Moscova, de părinții mei)

Copiii mici se poartă de parcă timpul se termină brusc, de parcă ar curge ca într-o prăpastie și n-ar mai avea cum să-l întoarcă, iar adulții își dilată viețile de ca și cum ar trăi înafara timpului. (pagina.40)

Dacă tot ești copil pe dinafară, atunci e obligatoriu să ai pereții imaculați de dinăuntru. O fereastră, o masă, o lampă și-un pat sunt suficiente pentru sufletul oricărui copil, indiferent de vârsta lui. (pagina 41)

De o săptămână se terminase pasta, iar bătrânul, când a pus ultimul vârf de cuțit pe felia de pâine uscată și-a presărat zahărul, a știut că a mâncat tot ce fusese de mâncat pe lumea asta. Când a terminat, și-a făcut cruce și-a zis: „Săru mână pentru viață!” (pagina 59)

Zisese chiar că e absolut încântat să cunoască o asemenea persoană. Distrusă, Augusta se-ntorsese-n țară, făcând bilanțul în avion: măcar învățase engleza. De-acum, putea fi nebună-n două limbi. (pagina 86)

S-a dus râzând la oglindă, s-a dezbrăcat și și-a mângâiat, apucând carnea între degete, tot albul cu tot negrul și apoi invers. Pielea ei era la fel pe tot corpul, numai că partea albă mirosea a caprifoi, iar aia neagră a vin roșu. Părul îl avea portocaliu și cârlionțat bezmetic. S-a strâmbat în oglindă, încrețindu-și nasul, scoțând limba, făcând mișcări de dans tribal. Își mirosea când o mână, când alta, dădea capul pe spate mult și se uita pe geam, peste cap, în timp se ce legăna. Afară era jumătate zi, jumătate noapte. Înăuntru era înăuntru. (pagina 88)

– De ce te uiți tu așa insistent la mine, micuțo?
– Pentru că ai fața plină de culori.
– Ăsta e machiaj, drăguța mea.
– Dar de ce ți-ai pus pe față toate culorile alea?
– Eee, ca să fiu frumoasă.
– Și de ce nu ești? (pagina 93)

Și tot pot continua dar aș răpi farmecul acestei scriituri și nu e drept.

Și pentru a înțelege că Ana Barton este foarte specială, trebuie să-i ascultați și vocea, dar și să o vedeți într-un interviu la Radio Clasic.
Bucurați-vă!

„Circul din fața casei”

La o primă vedere ați putea gândi că e vorba de nebunia care a cuprins toată țara, datorită guvernanților nepricepuți din fruntea ei. Dar nu e așa, ci e vorba de cu totul altceva.

Circul din fața casei este o carte semnată de Adrian Sângeorzan, un scriitor de poveste pe care eu l-am întâlnit în paginile revistei online Literatura de azi, acolo unde de multă vreme semnează o rubrică, săptămânal. Ori dacă apuci să te întâlnești cu el nu ai cum să nu-l reții, prin scriitura de calitate și prin poveștile ce se așază pe suflet.

După ce am aflat de existența lui, am căutat cărțile semnate și le-am achiziționat, curioasă să aflu noi și noi povești. Și nu regret nici o clipă decizia luată.

Despre Între femei v-am povestit aici.

Acum vreau să vă spun despre Circul din fața casei, pentru că nu se poate s-o ratați.

O poveste în care descoperim cu s-a petrecut despărțirea de copilărie și intrarea în adolescență a autorului, în secolul trecut, în plin regim comunist, atunci când viața se desfășura complet diferit de ceea ce se petrece astăzi.
Un tânăr din ziua de azi nu ar putea concepe să trăiască fără televizor, să cumpere pâinea pe cartelă ori  să descopere lumea plină de interdicții a adulților.
Pentru cei care au apucat să trăiască acele vremuri, povestea lui Adrian Sângeorzan are un parfum aparte și datorită trăirilor personale, nu cu mult diferite de ale autorului pentru că toată populația României avea parte de același tratament, mai puțin nomenclaturiștii.
Într-o bună zi, în mahalaua în care trăia alături de părinții săi dar și sora, a poposit circul.

Într-o dimineață de august, nu mult după ce ne mutasem, am avut revelația unui miracol. Când m-am uitat pe fereastră am văzut un elefant. Primul elefant din viața mea. M-am șters la ochi, convins că am o vedenie în care viitorul mi se arăta sub forma și greutatea lui adevărată. Un cort mare fusese ridicat chiar în fața casei noastre și vreo cinci, șase oameni împingeau și trăgeau uriașul animal care părea mai real și chiar mai speriat decât mine. Am ieșit afară unde maidanul nostru devenise de nerecunoscut.
Peste noapte venise circul. (pag. 50)

Singurul lucru care nu-mi placea era dresura de animale. Detestam să văd puternicii lei supuși ca niște pisici forțate să facă lucruri fără rost. Elefantul de sub geamul meu era transformat în cea mai jalnica creatură. Plângea și nimeni nu observa asta. Plângea natural și mi se părea cel mai fantastic lucru pe care-l făcea un animal în arena circului. Seară de seară, când trebuia să se urce pe un tambur și să stea acolo într-un picior ca un malac stupid silit să se prostitueze în fața sălbaticului nostru târg, își schimba complet expresia feței. Ochii îi deveneau triști și plângea cu lacrimi albe, uriașe, care-i curgeau pe obraji și trompă. Eram convins că elefantul acela avea un suflet în curs de dezintegrare. (pag. 51)

Aici, sub cupola circului, are loc întâlnirea cu Nora, fiica trapeziștilor, o fetiță de paisprezece ani. Alături de Nora băiatul are parte de momente de neuitat.

O nuntă pe spinarea elefantului Rajah, întâlnirea cu șatra de țigani și bulibașa, plecarea circului și a Norei și promisiunea unei revederi peste un an, o așteptare chinuitoare plină de întrebări dar mai ales de pregătiri, o revedere altfel decât în toate scenariile concepute, de asta veți avea parte, cu toate detaliile aferente, dacă veți avea curiozitatea de a citi cartea.

„Scrisori de la Moș Crăciun” de J. R. R. Tolkien

Crăciunul pentru creștinii ortodocsi de rit vechi este sărbătorit pe 7 ianuarie. Calendarul iulian sau pe stil vechi este decalat cu 13 zile față de calendarul oficial. Biserica Ortodoxa Română a trecut la noul calendar pe 1 octombrie 1924.

Iată de ce, acum, în preajma venirii lui Moș Crăciun, am decis să vă aduc în atenție o carte pe care nu ar trebui să o rateze nimeni, mare sau mic. A fost suficientă o singură întrebare (de fapt mai multe într-una) pe care a auzit-o de la fiul său cel mic, John, care nu avea mai mult de trei anișori, pentru ca totul să capete forma pe care o veți vedea citind cartea Scrisori de la Moș Crăciun de J. R. R. Tolkien.

Întrebarea era:

Cine este Moș Crăciun, ce face și unde stă?

iar răspunsul a venit în decembrie 1920 și s-a repetat de-a lungul a 23 de ani. Pentru că an de an, celebrul scriitor a trimis aceste scrisori copiilor lui, John, Michael, Christopher și Priscilla. Ele au fost publicate postum, la câțiva ani de la moartea autorului.

În aceste scrisori, Tolkien crează o întreagă lume, și chiar dacă la început numărul personajelor este redus, pe parcurs se adaugă noi și noi caractere care vin să o completeze. Moș Crăciun începe corespondența avându-l alături doar pe Ursul Polar, poznașul și neîndemânaticul urs polar cel care aduce numai belele.

Lor li se adaugă, odată cu trecerea anilor, elfii de zăpadă și secretarul elf, oameni de zăpadă, alți urși polari, goblini scandalagii și stricători. La un moment dat, Moșul ajunge să-i scrie doar Priscillei, mezina familiei, singura care a mai rămas acasă să atârne șoseta la șemineu chiar dacă războiul începuse, aducând cu el multe lipsuri, dar mai ales durere.

Cartea este cu atât mai specială și datorită faptului că ilustrațiile sunt semnate de autor, acesta ținând cont de multe detalii care o fac neprețuită. În primul rând, scrisul este același, indiferent de an, puțin tremurat, pentru că Moșul este bătrân. Apoi  sunt ilustrațiile, executate cu minuțiozitate, atenție și pasiune de miniaturist.

Am revenit la scrisorile lui Tokien și anul acesta, când le-am văzut diferit. Și Luca a recitit o parte din ele și cred că ar fi interesant de făcut acest exercițiu în limba engleză, drept pentru care voi căuta cartea pentru a o achiziționa.

Cea pe care o avem noi este apărută la Editura Rao, în anul 2006 și e scoasă în condiții grafice minunate, foaia fiind cerată, coperta cartonată și o supracopertă.

Nu lipsiți de la această întâlnire pentru că e păcat. Mare păcat!

Sărbători cu bine și să nu ezitați să credeți în Moș Crăciun, pentru că el chiar există!

„Cu ultima suflare” de Paul Kalanithi

Am citit o recenzie a acestei cărți care m-a impresionat profund și așa, la prima comandă pe care am făcut-o către librăriile virtuale, am adăugat-o și pe ea pe listă. Nu aveam de unde să știu că voi parcurge un așa final de an dureros așa cum nu aveam să știu în ce fel mă va impresiona/marca lectura în sine, după ce o voi parcurge.
Am rostit de mai multe ori părerea că fiecare trece un text prin filtrul personal și-l percepe în funcție de trăirile și felul lui de a fi. Pentru unii o carte poate fi extrem de plăcută iar pentru alții nu, așa cum există și reversul adică tu poți citi o carte extrem de tristă iar alții o abandonează neputând-o lectura până la final.
Știam că povestea lui Paul Kalanithi este una extrem de tristă dar ceva mi-a spus că trebuie să o citesc toată, de la cap la coadă. Și asta am și făcut, preț de două ore, în penultima noapte a anului 2017. Nu mai știu de când nu am mai avut așa un privilegiu, de a pune mâna pe o carte și a nu o lăsa până ce ultima filă a fost citită. Dar e vacanță și programul lui Luca mi-a permis acest fapt.

Cu ultima suflare se citește cu sufletul la gură, ca și cum ar fi ultima carte pe care o vei citi. Nu știu cum se percepe atunci când nu ești în temă cu ceea ce înseamnă moartea unui om drag dar eu sunt într-un moment în care am privit moartea în față, am văzut-o cum a acționat și am privit suferind, neputând interveni în nici un fel. Am stat în prezența ei câteva zile bune și, cumva, nu știu de ce, nu m-a mai înspăimântat atât de mult. Poate suna bizar dar asta am trăit și trăiesc pentru că plecarea tatălui meu m-a trecut printr-o experiență pe care mi-o imaginam diferit. Pentru că trebuie să recunosc că m-am gândit de câteva ori cum voi gestiona această trecere și diferă mult gândul de situația în sine.

Ei bine, atunci când e vorba de un om aflat în plină maturitate, în floarea vârstei, pentru că Paul Kalanithi avea 36 de ani atunci când a plecat din această lume, lucrurile capătă o altă valență. Un bărbat care are puterea ca din momentul în care află că este bolnav de cancer pulmonar să aștearnă pe hârtie ceea ce simte și cum percepe el toată această desfășurare a evenimentelor.

Recunosc că am intrat în poveste cu totul iar timpul în care am citit-o s-a dilatat, trăind și eu, alături de Paul și familia lui, drama prin care au trecut. O tristețe incomensurabilă te cuprinde dar nu ești lipsit de o undă de încredere și de optimism pentru că modul în care gestionează familia întregul proces este admirabil.

Acest bărbat reușește în scurta lui trecere prin acest univers să realizeze multe, practic învățând mereu. Începe prin a alege literatura  reușind să devină licențiat și masterand în arte și literatura engleză. Ceva a determinat schimbarea macazului pentru că a vrut să-și facă un doctorat pe literatura engleză dar a decis să urmeze cursurile Facultății de Medicină de la Yale unde a absolvit cumm laude. Toate datele îl recomandau ca pe un viitor om de știință numai că destinul a ales să fie altul.

În momentul în care a aflat că este bolnav, relația cu soția lui, medic și ea, era într-un impas, dar au reușit să se mobilizeze, ea să priceapă și să aleagă să-l sprijine total, nu să-l părăsească. Relația lor de familie, aici incluzând și bunicii ori frații, este una specială, peste care merită să te apleci și să reflectezi.

Poate că viețile și identitățile pacienților noștri se aflau în mâinile noastre, însă moartea învinge întotdeauna. Chiar dacă tu ești perfect, lumea nu e. Secretul constă în conștientizarea faptului că nu ai încotro, jocurile sunt făcute, vei pierde, mâinile și judecata ta vor da greș la un moment dat și totuși te vei lupta să învingi. De dragul pacienților tăi. Nu poți atinge perfecțiunea niciodată, dar te poți încrede într-o asimptotă, pe care alergi și te străduiești din răsputeri, fără oprire. (pagina 104)

 

Pierdut în ținutul pustiu și fără personalitate a propriei morți și negăsind nici un fel de stimulent în lumea studiilor științifice, a căilor moleculare intracelulare și în curbele nesfârșite ale statisticilor de supraviețuire, am început să citesc din nou literatură.

Oricine scrisese vreodată ceva despre moarte. Căutam un vocabular cu ajutorul căruia să înțeleg moartea, să găsesc o modalitate de a mă defini și de a privi spre viitor din nou. (pagina 129)

Știu, poate părea că nu e tocmai indicat să faci o asemenea recomandare tristă acum, la final de an, dar viața e și despre asta și nimeni nu scapă. Mai devreme sau mai târziu toți le experimentăm.
De aceea urarea mea pentru anul ce vine este:

Mulți ani sănătoși!