O carte de prostii

De regrete ca să se apere,
Un ins bea zeamă de capere.
Dar i-au spus: „Amestec-o
Ca o cană de Bordeaux
Ca-ntr-adevăr să te apere!”

(limerick de Edward Lear din A Book of Nonsense)

Edward Lear s-a născut la 12 mai 1812, iar cariera ca artist a început-o la vârsta de 15 ani. Tatăl său, un broker de origine daneză, a fost trimis în închisoare când copilul avea treisprezece ani, forțându-l să-și câștige existența. Lear a dobândit rapid recunoașterea muncii sale și în 1832 a fost angajat de Societatea Zoologică din Londra pentru a realiza ilustrații de păsări. În același an, Earl of Derby l-a invitat pe Lear să locuiască la proprietatea lui, unde a rămas până în 1836.

Prima sa carte de poezii, „O carte de prostii” (A Book of Nonsense, 1846), a fost compusă pentru nepoții contelui. În jurul anului 1836, Lear a decis să se dedice exclusiv picturii peisajului (deși a continuat să compună versuri ușoare), motiv pentru care, între 1837 și 1847, Lear a călătorit mult în întreaga Europă și Asia.

După întoarcerea sa în Anglia, jurnalele lui de călătorie au fost publicate în mai multe volume, cum ar fi Călătoriile ilustrate ale unui zugrav peisagist. Popular și respectat în timpul său, cărțile de călătorie ale lui Lear au fost în mare parte ignorate în secolul al XX-lea. Mai degrabă, Lear este amintit pentru poemele sale pline de umor, cum ar fi „Owl și Pussycat”, și în calitate de creator al limerick-ului modern, formă pe care a popularizat-o. La fel ca și colegul său mai tânăr, Lewis Carroll, a scris multe poezii profund fantastice despre creaturi imaginare, cum ar fi “The Dong with the Luminous Nose”. Cărțile sale de versuri pline de umor includ, de asemenea, “Songs Nonsense” (1871) și “Laughable Lyrics” (1877).

Limerick-ul (în afară de un oraş important al Irlandei) este o poezie comică cu formă fixă, având rimele în ordinea a-a-b-b-a. Metrul este foarte rigid: primul, al doilea și al cincilea vers sunt formate din trei picioare metrice, iar treilea și al patrulea din doua picioare metrice. Ritmul poate fi considerat un anapest, alcătuit din doua silabe scurte și apoi una lungă, opusul unui dactil. Primul vers se termină de obicei printr-un nume de persoană sau localitate. Un adevărat limerick trebuie să conțină un punct de atracție, fie acesta se poate întâlni în ultimul vers, fie rimele sunt siluite în mod intenționat, fie amândouă. Limerick-urile create de Lear au fost publicate într-o varietate de formate. Se pare că Lear le-a scris în manuscris în mai multe linii. În primele trei ediții, majoritatea sunt tipărite ca, respectiv, două, cinci și trei linii. Lear și-a făcut și un autoportret:

He reads but he cannot speak Spanish,
He cannot abide ginger-beer;
Ere the days of his pilgrimage vanish,
How pleasant to know Mr. Lear!

Cinci dintre limerick-urile lui Lear din “Book of nonsense”, în traducerea italiană din 1946 de Carlo Izzo, au fost puse pe muzică pentru corul a capella de Goffredo Petrassi, în 1952.Deși renumit pentru neologismele sale, Lear a folosit și alte modalități de exprimare în lucrările sale pentru a sfida așteptările cititorului. De exemplu, „Cold Are The Crabs”, aduce a sonet până la ultima linie extrem de prelungită.

Lear a murit la 29 ianuarie 1888 la vârsta de 76 de ani. Oricum, este știut faptul că el a avut nenumărate probleme de sănătate. De la vârsta de șase ani a suferit de convulsii frecvente epileptice, bronșite, astm bronhic, pentru ca mai apoi să sufere de orbire parțială. O experiență neplăcută trăită alături de tatăl său, declanșarea unei crize epileptice, l-a speriat și marcat, tot restul vieţii fiind cuprins de vinovăţie şi ruşine pentru acest motiv. Jurnalul său pentru adulți indică faptul că a presimțit întotdeauna la timp apariția unei crize, reuşind să se retragă din public. Cum a fost capabil să le anticipeze, nu este cunoscut, dar mulți oameni cu epilepsie vorbesc despre un zgomot în urechi (tinnitus) sau o aură înainte de declanșarea unei crize. În epoca lui Lear, epilepsia era considerată a fi asociată cu posesia demonică, ceea ce a contribuit la sentimentele sale de vinovăție și la refugiul în singurătate. La șapte ani a început să arate primele semne de depresie, posibil din cauza instabilității emoționale a copilăriei sale, urmate de perioade de depresie severă catalogate ca fiind “the Morbids”.

Deși subiectul și forma operei sale variază foarte mult, toate poemele lui Lear pot fi caracterizate de viziunea sa irevocabilă asupra lumii; Lear s-a distrat la toate. Mulți critici consideră că devotamentul lui Lear față de ridicol este o metodă de a face față sau de a submina ordinea și industrializarea tot mai largă a societății victoriene. Indiferent de impuls, umorul poemelor lui Lear s-a dovedit a fi de necontestat.

(sursa foto: godine.com)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

„Fericiți cei fericiți” de Yasmina Reza

Fericiți cei iubiți și cei iubitori
și cei care se pot lipsi de iubire.
Fericiți cei fericiți.
(Jorge Luis Borges)

De ce am reprodus acest citat? Pentru că este un rezumat excelent a ceea ce a propus autoarea și pentru că a dat titlul cărții.

Fericiți cei fericiți este o carte care constă din monologuri cu o mulțime de personaje. Optzeci în total.

Chiar dacă ei se numesc Robert, Ernest, Lionel, Chantal, Odile, s-a putea numi, foarte bine, așa ca mine ori ca voi, deoarece acest roman al lui Yasmina Reza se ocupă de viața fiecăruia. Cu o mulțime de drame, cuplurile care se epuizează și care abia mai răsuflă, încearcă să îmbătrânească împreună, să-și gestioneze viața – rar plângându-se.

Dar aici se vede talentul scrisului autoarei: un stil caustic, batjocoritor și plin de umor, care transformă cele mai tragice situații în momente comice. E amuzant, bine definit.

Construit în jurul a 18 personaje care păstrează prietenii, familia sau chiar extramaritalul, complotul acestui roman ridică întrebări foarte actuale ale relației cu cealaltă parte față de sine, predispoziția spre fericire, boală, vârstă și chiar moarte.

Astfel, parcurgând întreaga viață a acestor bărbați și femei, cititorul intră în izvoarele complexe ale naturii umane, mișcările pe care le creează uneori pentru a avea impresia că sunt vii.

Tonul este corect, Yasmina Reza nu înșeală cu aceste personaje, lumina aruncată asupra lor este brută.
Analiza relației cu ceilalți, în cuplu sau în societate este nemiloasă.

De asemenea, autoarea analizează dragostea perechilor de la începuturi până la eroziunea lentă, apoi „când celălalt se retrage în sine și vede acolo un semn de abandon”. Ca și analiza lui Rémi Grobe, „Unul dintre efectele tulburărilor sentimentale este că nimic nu alunecă. Totul devine un semn, totul este o chestiune de decriptare.”

Iată unul dintre personajele Yasminei Reza:

Ernest Blot este căsătorit cu Jeannette. După moartea lui vrea să fie incinerat, ca cenușa lui să fie împrăștiată într-un râu. Are o soră, Marguerite. Fiica lui, Odile, avocată, este căsătorită cu Robert Toscano, împreună au doi fii, Simon și Antoine, este amanta lui Rémi Grobe, jurnalist, legați fiind de o atracție sexuală reciprocă și al cărui cel mai bun prieten este Raoul Barneche.
Ernest Blot, atunci când face o recapitulare a vieții sale, ajunge la concluzia că îl deranjează maniile soției sale tot mai greu de suportat:

Nu pot să pornesc o discuție serioasă cu soția mea. A te face înțeles e un lucru imposibil. Nu există așa ceva. Cu atât mai mult în cadrul matrimonial unde totul se transformă într-un tribunal criminal. (pagina 60)

Iar celelalte personaje au relații la fel de complicate.

De această relație finală dintre două ființe, Yasmina Reza se apropie ca o femeie matură, consolându-se ca un copil: „Doi oameni trăiesc alături și imaginația lor în fiecare zi tot mai mult. Femeile sunt construite în interiorul lor, palate fermecătoare.”

Poate din motive de corectitudine, nu oferă doar un punct de vedere feminin și aceasta reprezintă, de asemenea, priceperea și bogăția cărții. În această vastă explorare a sentimentelor umane, autoarea oferă, prin acești bărbați și femei, o privire lucidă și uneori crudă asupra subiectului inepuizabil al dragostei.

Este mai bine să nu fiți prea obosiți când citiți această carte. Caracterele se intersectează, uneori sunt foarte apropiate, oferă puncte de vedere divergente cititorului în aceleași lucruri și este imperativ să citiți întreaga carte, într-o singură mișcare/suflare, astfel încât să puteți face toate legăturile delicate și să le conectați între ele.
În orice caz, în lumea scriitoarei, personajele sunt în mare parte mediocre și patetice. Deci, este foarte posibil ca printre ei să fie și niște fericiți.
De fapt, fericirea există într-adevăr aici? Nu sunt sigură, dar mai sunt momente de fericire…
E important să le dibuim și trăim la intensitate maximă.

„Logodnica” de Doina Ruști

Îmi place Doina Ruști și de îndată ce a părut ultimul ei roman m-am grăbit să-l achiziționez. Mai greu a fost până i-a venit rândul la citit, pentru că viața asta a mea e plină cu de toate.

E ceva diferit de ce știam eu că scrie draga mea scriitoare. Logodnica e povestea dintre o fată de douăzeciși, Alisa, și un bărbat de patruzeciși. Ea din Republica Moldova, adică din est, el din Norvegia, adică din vest.

Un roman în două părți pe care, până m-am dumirit ce și cum este, m-a cam contrariat. Așadar, fiecare dintre cei doi au câte o parte în care povestesc versiunea lor asupra relației pe care au avut-o. Ca în orice relație, protagoniștii trăiesc și relatează diferit cele petrecute.

David a dezvoltat o obsesie pentru Alisa, cel puțin așa am priceput eu din toate gesturile pe care le-a făcut. Ca să întreții o persoană fără a avea o obligație și în orice moment să fii dispus să o scoți din tot felul de încurcături asta se numește obsesie. Și cu toate că bărbatul își dă seama că Alisa profită de el, bogăția și disponibilitatea arătată, nu poate reacționa în alt mod.

Ea este făcută din visele mele, în şapte ani grei. Toate nefericirile-mi sunt adunate în ea. E logodnica plămădită din laptopul meu, din filmele mele, ieşită din viaţa mea, ca o carte cu zece pagini.

De nenumărate ori, cât am parcurs confesiunile lui David, trebuie să recunosc că m-am întrebat cum și de ce procedează așa și cât de norocos trebuie să fii ca să știi că undeva, într-un colț de lume, există cineva pe care să te poți baza. Pentru că situațiile în care David a intervenit salvator nu au fost puține, unele de o gravitate mare.

Asta până ajungi la partea povestită de Alisa, unde, în primă fază, nu mai știi ce să mai crezi. Relatările ei vin să așeze altfel ceea ce deja știai. Parcă e o altfel de scriitură, mai alertă și mai directă, mai ceva cu care te-a obișnuit autoarea. E un soi de sălbăticie în comportamentul Alisei, poate și pentru că a fost crescută de o bunică singură. Sunt foarte interesante relatările ei care vin să demonteze imaginea creată de el.

Descrie atât de inspirat ținutul țărilor din nord, că am simțit frigul răzbind din paginile cărții. E drept, pentru o persoană care nu poate tolera frigul decât cu mari eforturi, am vibrat la unison cu Alisa în această direcție.

Soarele este un ou pe care cineva l-a pus la prăjit şi-a uitat să deschidă aragazul.

E interesant de știut că Logodnica pornește de la o poveste reală, iar David Kinsella este cât se poate de adevărat.

După ce a realizat un scurtmetraj despre povestea de dragoste dintre el şi o basarabeancă din Chişinău, regizorul britanic David Kinsella intenţionează să reia povestea într-un lungmetraj după cartea scriitoarei Doina Ruşti, „Logodnica”. Adevărul.ro prezintă un fragment în premieră din cartea în care regizorul este personaj. Pe 21 septembrie, la librăria Humanitas de la Cişmigiu, are loc lansarea cărţii, în prezenţa scriitoarei şi a lui Kinsella. David s-a născut la Belfast, dar este cetăţean norvegian. Alisa are sânge rusesc, dar se consideră moldoveancă din Chişinău. David n-a vorbit niciodată irlandeza, căci este britanic, protestant din Irlanda de Nord. Alisa vorbeşte româneşte, cu toate că se consideră rusoaică sută la sută. El a avut o copilărie cu bombe şi lupte de stradă. Ea este o orfană din Ungheni. La un moment dat se întâlnesc, iar drumurile lor trec prin Bucureşti. „David Kinsella este un regizor britanic, stabilit în Norvegia. De fapt, prin sânge este irlandez, plin de pasiune, ca toţi fidelii Sfântului Patrick, dar a ales să-şi potolească temperamentul de foc în liniştita şi calma Norvegie, care l-a adoptat”, spune producătorul de film Dan Burlac.
sursa:(adevărul.ro)

O poveste în care, la un moment dat, apare și Ponta, postacii de pe Facebook ceea ce o face de actualitate și numai bună de citit.
Spor!

„Copilul divin” de Pascal Brukner

Atunci când am plecat la Brașov mi-am pus în geantă două cărți; una pe care trebuia să o termin, mai având de citit câteva rânduri și aceasta despre care vreau să vă vorbesc astăzi, cât este fierbinte în mintea mea și sunt atât de prinsă de ea.
„Copilul divin” de Pascal Brukner, căci despre ea doresc a vorbi, este o carte care, nu știu de ce cred asta, va fi citită și percepută diferit de bărbați, față de femei, cele care pot trece prin perioada gravidității, experimentând toate trăirile și senzațiile pe care ți le oferă o viață aflată în interiorul tău.

În ciuda faptului că îndrăgesc acest traseu pe care l-am parcurs de nenumărate ori în toate anotimpurile, lectura a fost așa de captivantă încât am terminat-o înainte de a ajunge la destinație. Am mai ridicat ochii doar atunci când verdele țipa prea tare, iar mirosul de crud reușea să pătrundă prin geamurile închise ale mașinii.

La un moment dat, am deschis geamul, și în ciuda zgomotului produs de vânt tot am reușit să prind esențialul: era vorba despre o nouă viață subiect analizat și în romanul pe care-l citeam.

De ce spun că am senzația că un bărbat va percepe diferit descrierile autorului (care – culmea! – e de sex masculin) pentru că oricât ai povesti, nici o descriere nu se compară cu experința trăită pe viu.

Câte mame nu au cântat pruncului nenăscut?
Câte din cele care au trecut prin cele nouă luni de gravidie nu au povestit copilului din pântec, ori i-au pus muzică sau i-au destăinuit cele mai ascunse secrete?
Cred că marea majoritate au acest exercițiu și-l țin pentru ele, că-i mai intens așa, nerostit.

Povestea este frapantă și pe alocuri de nepriceput, atât este de iscusit descrisă.
Madeleine este o fată de nouăsprezece ani care își abandonează studiile pentru a se căsători cu un bărbat pe care nu-l iubește și care este cu douăzeci de ani mai mare.

Noțiunea de dragoste era încărcată cu prea multă incertitudine ca să merite vreo considerație. În ziua nunții, a fost o mireasă pierdută sub văluri, asemeni unei muște într-o pânză de păianjen. (pag.8)

Nici actul sexual în sine nu-i produce nici un fel de plăcere și-l amână cum și cât de mult poate.

Nu doar acuplarea era pentru tânăra soție un motiv de disperare, ci și perspectiva unei maternități. A da viață înseamnă a întredeschide ușa prin care necunoscutul poate să se năpustească. Însemna să-i spui acestuia din urmă: intră, totul îți aparține, răvășește-mă. (pag. 9)

Însă are parte de această experiență imediat, atunci când află că este însărcinată și nu cu un singur copil, ci cu doi. Cititorul ar fi tentat să creadă că tânăra viitoare mamă se va resemna și-și va duce starea asemenea atâtor alte femei aflate în situația sa.
Însă nu ar mai fi avut nici un farmec o situație normală și atunci intervine bizarul. Madeleine cunoaște un medic ginecolog care este dispus să o ajute în demersul inițiat de ea, acela de a-și educa copiii încă din stadioul intrauterin, embrionar, astfel ca atunci când se vor naște să fie pregătiți pentru orice viața le-ar arunca în față. Eforturile sale sunt stângace, citindu-le cărți și ascultând muzica clasică. Însă de pe-o zi pe alta devine tot mai hotărâtă ajungând să-și introduca microfoane prin toate orificiile, bombardând feții cu matematica, istorie, geografie, limbi străine și literatura clasică. Ginecologul se dedica exclusiv acestui experiment dezvoltând proceduri tot mai laborioase de impreganare a cunoștințelor de toate felurile în mintea încă neformată a viitorilor copii.

Ce doi copii primesc câte un nume, Celine și Louis și mama lor ajunge să poată vorbi cu ei printr-un sistem sofisticat de captare a sunetelor.

Celine era pasionată de geologie și chimie nucleară la fel ca și de literatură și muzica clasică pe care mama le-o transmitea în fiecare seara prin walkman. Celine era în stare să-i explice lui Louis dintr-o suflare bazele neuro-endocrinologiei, să-i recite un poem de Ronsard și să recunoască după ureche un trio de Brahms sau primele măsuri ale unei simfonii de Șostakovici.(pagina 28)

Cât despre Louis:

Manifesta o atracție nelimitată pentru filozoful german C.W.F. Hegel: era ca un frate spiritual venit pe lume înaintea lui și care-l invita, peste secole, la un colocviu pasionant. Regreta că nu avea acces direct la marile texte: ce n-ar fi data să poată citi Fenomenologia Spiritului în original și să confrunte, cu stiloul în mână, traducerile! (pag. 30)

În momentul în care cei doi copii solicită mamei lor un ziar, pentru a-l citi, ajung la concluzia că lumea de afară e extrem de diferită decât ce știau ei din cărți. Astfel Pascal Bruckner pune în discuție o importantă chestiune și anume dacă oamenii ar ști ce-i așteaptă ar mai accepta să se nască?

Răspunsul vine tot de la autor atunci când se hotărăște ca cei doi copii să o ia pe drumuri diferite și anume, Celine acceptă să se nască pe când Louis refuză cu o înverșunare ce nu-și găsește rezolvarea până la venirea sorocului. Chiar dacă de aici totul devine o fabulație, curiozitatea nu te lasă să renunți la lectură, cel puțin așa s-a întâmplat în cazul meu.
Celine, în urma nașterii, devine un copil cu handicap major datorită traumelor suferite. Louis rămâne în pântecul mamei sale timp de cinci ani și ajunge un mic dictator, ce are puterea să subjuge o lume întreaga doar pentru că stăpânește o mare cantitate de informații și cultura sa generală se ridică undeva la sute de mii de pagini citite. Ceea ce îl interesează pe el e să distrugă lumea, pentru că dacă Dumnezeu a creat-o cu un cuvânt, el vrea să o distrugă cu altul. Dumnezeu însiși e principalul lui dușman cu care chiar are o discuție și cutează să îl sfideze afirmând că el s-a creat singur.

Este interesant de citit cum anume îl ironizează autorul pe Louis, cel care este pe rând Plicticosul Moșneguț, Sublimul Pisălog, Celestul Păduche, Minusculul Torquemada, Erzaț Cârâitor, Micuțul Sechestrat, Copilul Creier, Micuțul Purceluș, Virginul Dezgustător și multe alte denumiri.
Vă invit să citiți o lectură rară, care fie vă va enerva ori dezgusta sau vă va amuza teribil. Sunt prezentate câteva probleme extrem de actuale cum ar fi; dorința tinerilor de a nu asculta de părinții lor, divergențele de opinie, dar și de mentalitate dintre părinți și copii precum și despre tehnologia care a ajuns să controleze viețile celor mai mulți dintre noi.

Romanul a fost adaptat scenic de autor împreună cu regizoarea Chris Simion pentru a fi jucat pe scenele teatrelor bucureștene.

# Cum s-a-ntâmplat

Chris Simion aduce în prim-plan pe scena românească, pentru a doua oară, dramatizarea Copilului divin de Pascal Bruckner. Prima dată se întâmpla în 1999, pe când era studentă la UNATC – încropise un spectacol de teatru serios, parcă mult prea curajos pentru experienţa sa şi pentru teatrul românesc din acea vreme. Dar a avut succes. Pascal Bruckner aflase de îndrăzneala lui Chris Simion şi rămăsese plăcut impresionat. Şi surprins, după cum a declarat mai târziu.

# Spectacolul-lectură sau renaşterea unei idei

Fără doar şi poate, Chris Simion pledează pentru genialitate. Şi asta pentru că se ţine scai de un absurd al naibii de binefăcător. Un absurd care stârneşte agitaţie în rândul oamenilor care cred încă în „genialitate” şi în puterea de decizie a omului în raport cu societatea în care trăieşte.
Planurile unei tinere viitoare-mame de a-şi transforma viitorul copil într-un geniu arată diferenţierea anormală între legăturile obsesiv-caustice ale generaţiilor şi, poate mai presus ca orice, inocenţa primară a relaţiilor „copil-părinte”, devenite nişte frânghii tot mai roase şi mai nesigure. Totuşi, Louis – copilul divin nenăscut – sugrumă absolut orice prevenire a genialităţii şi a naşterii într-o lume anormală. Viitoarea lui soră, Celine, un viitor-copil „normal”, pregătit să înfrunte viaţa, pledează pentru strânsa legătură frăţească şi pentru normalitatea unei relaţii frate-soră, devenită şi ea din ce în ce mai instabilă.
Puteți citi articolul integral aici.

sursă foto: undercloud.ro

Sărmani prunci, victime ale funcționării propriului organism, reduși la palpitantele aventuri ale regurgitării și sughițului! Să riști să te îneci din cauza unei picături de lapte care n-a trecut pe unde trebuia, să ți se gâdile anusul cu un termometru pentru că ești constipat, să plângi prostește fiindcă nu poți articula, să sugi orice, chiar și un deget, chiar și un creion, să salivezi din abundență, să-ți exasperezi părinții, doica, vecinii care visează să te gâtuie, să te naști albastru sau cianozat, să treci de la căldura uterină la frigul cel mai cumplit, să dormi prost, să vomiți, să te scalzi în propriile-ți excremente; și, culmea, să riști varicela și tenia, tusea măgărească și platfusul, ca să nu mai vorbim de ce-i mai rău, țocăielile umede ale unei mătuși sau bunici… Ce escrocherie e viața! Cum se face că miliarde de ființe s-au lăsat păcălite și că treaba asta mai continuă? Oamenii ar trebui să se sinucidă în masă văzând oroarea ce-i așteaptă! Credeți că s-ar găsi un copil care ar accepta să trăiască dacă i s-ar spune ce urmează?

„Femeile care au renunțat la bărbați” de Karine Lambert

Dacă doriți să cunoașteți povestea a cinci femei care locuiesc în același imobil, dar care trebuie să respecte o regulă, aceea de a nu aduce bărbați acolo, trebuie să citiți această carte. Poate e bine să specific faptul că nu-i este permis nici unui bărbat, nu numai în postura de iubit ci fie el electrician, instalator ori alt fel de meseriaș. Așadar, și electricianul care intra acolo era femeie.

Inițial au fost Giuseppina, Regina, Rosalie, Simone și Clara, dar cea din urmă a decis să plece în India așa că îi lasă apartamentul din imobilul cu pricina lui Juliette, redactor de film, mult mai tânără ca noile ei vecine.

În jurul mesei își povestesc poveștile cu emoție, experiențele lor în dragoste și de ce au decis să nu mai aibă oameni în viața lor.
Povestea fiecărei în parte este interesantă.

Regina este cea care o viață întreagă s-a hrănit din aplauze și din atenția de care avea parte din partea bărbaților, fiind mereu în lumina reflectoarelor. Dulapul uriaș în care-și adăpostește întreaga ținută de scenă, afișele prezente din belșug vin să completeze aura de mister. Regina este cea care a impus regulile din imobilul în care bărbații au interzis și ai fi tentat să gândești că a trăit cine știe ce drame amoroase însă motivul este altul: teama de a nu mai stârni aceleași pasiuni din pricina vârstei.

Giuseppina, o siciliană adevărată, dorește cu toată ardoarea să fie stăpână pe propria viață, asta după ce a trebuit să respecte dorințele bărbaților din familia sa.

Despre Simone aflăm că locuiește lângă singurul mascul din imobil, motanul Jean-Pierre. După o perioadă petrecută în Argentina, s-a reîntors alături de un copil, al ei. Mare fiind acum, copilul nu înțelege de ce mama sa a renunțat la bărbați, nemai amintind faptul că el nu o poate vizita, neavând acces în imobil. De aici o întreagă tevatură.

Rosalie și Francois – o poveste cu multe ingredinte, plină de întrebări fără răspuns.

Carla este cea care o aduce pe Juliette în imobil, iar aceasta, lipsită de iubire din fragedă pruncie, nu e dispusă la a renunța a o mai căuta.

După ce i-a descris cartierul, Carla a adăugat pur și simplu:„Viitoarele tale vecine sunt femei afectuoase, foarte diferite unele de altele. Ceea ce le unește este aceeași alegere: nu există bărbați în viața noastră, iar asta ne convine”. (pag. 19)

Dacă va reuși Juliette să schimbe regulile în imobil, trebuie să descoperiți singuri.

O întrebare tot mă încearcă: nu există fericire pentru o femeie fără un bărbat?

Pentru a vă face curioși, iată un fragment din carte, când Simone aflată într-o librărie, răsfoiește un album de artă.

De cât timp n-a mai atins un bărbat gol? Ultimul a fost Carlos, profesorul de salsa, cu zece ani în urmă şi s-a întâmplat pe întuneric. Şi aici, bărbatul ăsta. Întins leneş, abandonat, oferindu-se privirii ei. Are un spate care nu se mai termină, umeri rotunzi, o piele netedă şi dulce. Simone îşi lasă degetele să-i alunece pe pagină, urmăreşte contururile trupului, face înconjurul buricului.

I-ar plăcea să modeleze un bărbat din lut, ca şi cum ar frământa pâinea. Ar sta întins, cu braţele sub cap, ea l-ar răsuci, i-ar trasa zona şalelor, i-ar sublinia pulpa gambelor, şoldurile largi, i-ar modela protuberanţele feselor, i-ar reliefa modelul voluptuos al sexului.

Aruncă o privire spre Marcel – e cufundat într-o veche enciclopedie, cu ochelarii mici, cu rame de metal pe vârful nasului –, apoi îşi întoarce privirea spre bărbatul gol din cartea de artă: un trup uman ţâşnind din marmura rece.

Deodată, îşi închipuie că doarme. Şi că ea e acolo, în imaginea aia, împreună cu el. Prezenţa ei îl trezeşte. Bărbatul nemişcat întoarce capul. Încet. O vede, o invită să vină să se culce. Ea se întinde lângă el. Picioarele lor se împletesc. El întinde mâna. Schiţează o mângâiere pe sânul său.

Închide brusc cartea, se duce să caute la secţiunea de grădinărit, frunzăreşte alte lucrări, fără să le vadă, revine pe culoarul de la beaux-arts, deschide din nou cartea. Bărbatul de marmură e acolo. Nu s-a mişcat. O aşteaptă.

Sexul îi este încordat, viguros, umflat de dorinţă, fremătând.

Simone scoate un ţipăt puternic, tăcut.(pagina 108)

Femeile care au renunțat la bărbați
Editura Trei
Traducere Doina Ioanid
Pagini: 175

„Pervazul lui Dumnezeu” de Ana Barton

Pe Ana Barton am întâlnit-o la revistă, la revista online Literatura de azi, acolo unde semnează o rubrică, Picătura de luni, în fiecare săptămână. Se alătură altor nume pe care am avut onoarea să le întâlnesc acolo așa având prilejul a le achiziționa și citi cărțile.
Sunt un cititor modest, unul care nu emite judecăți de valoare ci doar afirmă de ce îi place o anumită carte. Niciodată nu am dorit a spune dacă nu mi-a plăcut ceva, poate și pentru că-mi tot vin în minte cuvintele tatălui meu, cel care-mi spunea, mereu, „din fiecare carte ai ceva de învățat”, dar și pentru că nu mi se pare corect să o fac.
Criticile să le aducă cei care sunt în  măsură să o facă, eu alegând doar dacă vorbesc în gura mare despre o carte, ori ba. Iar atunci când nu voi mai avea despre cine striga, mă voi apuca să-mi scriu propria poveste. 🙂
Spuneam că sunt un cititor modest care-și cumpără cărțile cu o plăcere infinită și pe care dacă după ce le citește le mai și așază la suflet, se consideră un ultra norocos. Citesc prea puțin față de cât mi-aș dori, dar mă bucură faptul că nu trece zi fără acest exercițiu, asta fără a mai pune la socoteală cartea citită cu voce tare alături de fiul meu cel mic.
Ana Barton mi-a picurat în suflet cuvinte îmbinate într-un mod aparte, pe care credeam că numai eu le gândesc fără a avea puterea de a le îmbrăca în mai mulți decibeli. Din alăturarea de cuvinte care par banale, Ana Barton reușește să creeze adevărate dantelării, unice și cu arome aparte.
Am citit Pervazul lui Dumnezeu de mai multe ori într-una, adică revenind, iar și iar, la propoziții ori bucăți de propoziții care mi-au sunat cristalin și pe care am tot simțit nevoie să le aud.

De când am început cartea, am fost pregătită pentru că știam din articolele semnate la revistă că va fi necesar.

De la Moscova, de exemplu, au venit cu Buratino în mărime aproape naturală. Era un băiețel cu nasul mare și ascuțit. Mirosea a prieten bun. (pagina. 19) (unde mai pui că am avut și eu, atunci când eram copil, un Buratino adus tot de la Moscova, de părinții mei)

Copiii mici se poartă de parcă timpul se termină brusc, de parcă ar curge ca într-o prăpastie și n-ar mai avea cum să-l întoarcă, iar adulții își dilată viețile de ca și cum ar trăi înafara timpului. (pagina.40)

Dacă tot ești copil pe dinafară, atunci e obligatoriu să ai pereții imaculați de dinăuntru. O fereastră, o masă, o lampă și-un pat sunt suficiente pentru sufletul oricărui copil, indiferent de vârsta lui. (pagina 41)

De o săptămână se terminase pasta, iar bătrânul, când a pus ultimul vârf de cuțit pe felia de pâine uscată și-a presărat zahărul, a știut că a mâncat tot ce fusese de mâncat pe lumea asta. Când a terminat, și-a făcut cruce și-a zis: „Săru mână pentru viață!” (pagina 59)

Zisese chiar că e absolut încântat să cunoască o asemenea persoană. Distrusă, Augusta se-ntorsese-n țară, făcând bilanțul în avion: măcar învățase engleza. De-acum, putea fi nebună-n două limbi. (pagina 86)

S-a dus râzând la oglindă, s-a dezbrăcat și și-a mângâiat, apucând carnea între degete, tot albul cu tot negrul și apoi invers. Pielea ei era la fel pe tot corpul, numai că partea albă mirosea a caprifoi, iar aia neagră a vin roșu. Părul îl avea portocaliu și cârlionțat bezmetic. S-a strâmbat în oglindă, încrețindu-și nasul, scoțând limba, făcând mișcări de dans tribal. Își mirosea când o mână, când alta, dădea capul pe spate mult și se uita pe geam, peste cap, în timp se ce legăna. Afară era jumătate zi, jumătate noapte. Înăuntru era înăuntru. (pagina 88)

– De ce te uiți tu așa insistent la mine, micuțo?
– Pentru că ai fața plină de culori.
– Ăsta e machiaj, drăguța mea.
– Dar de ce ți-ai pus pe față toate culorile alea?
– Eee, ca să fiu frumoasă.
– Și de ce nu ești? (pagina 93)

Și tot pot continua dar aș răpi farmecul acestei scriituri și nu e drept.

Și pentru a înțelege că Ana Barton este foarte specială, trebuie să-i ascultați și vocea, dar și să o vedeți într-un interviu la Radio Clasic.
Bucurați-vă!

„Circul din fața casei”

La o primă vedere ați putea gândi că e vorba de nebunia care a cuprins toată țara, datorită guvernanților nepricepuți din fruntea ei. Dar nu e așa, ci e vorba de cu totul altceva.

Circul din fața casei este o carte semnată de Adrian Sângeorzan, un scriitor de poveste pe care eu l-am întâlnit în paginile revistei online Literatura de azi, acolo unde de multă vreme semnează o rubrică, săptămânal. Ori dacă apuci să te întâlnești cu el nu ai cum să nu-l reții, prin scriitura de calitate și prin poveștile ce se așază pe suflet.

După ce am aflat de existența lui, am căutat cărțile semnate și le-am achiziționat, curioasă să aflu noi și noi povești. Și nu regret nici o clipă decizia luată.

Despre Între femei v-am povestit aici.

Acum vreau să vă spun despre Circul din fața casei, pentru că nu se poate s-o ratați.

O poveste în care descoperim cu s-a petrecut despărțirea de copilărie și intrarea în adolescență a autorului, în secolul trecut, în plin regim comunist, atunci când viața se desfășura complet diferit de ceea ce se petrece astăzi.
Un tânăr din ziua de azi nu ar putea concepe să trăiască fără televizor, să cumpere pâinea pe cartelă ori  să descopere lumea plină de interdicții a adulților.
Pentru cei care au apucat să trăiască acele vremuri, povestea lui Adrian Sângeorzan are un parfum aparte și datorită trăirilor personale, nu cu mult diferite de ale autorului pentru că toată populația României avea parte de același tratament, mai puțin nomenclaturiștii.
Într-o bună zi, în mahalaua în care trăia alături de părinții săi dar și sora, a poposit circul.

Într-o dimineață de august, nu mult după ce ne mutasem, am avut revelația unui miracol. Când m-am uitat pe fereastră am văzut un elefant. Primul elefant din viața mea. M-am șters la ochi, convins că am o vedenie în care viitorul mi se arăta sub forma și greutatea lui adevărată. Un cort mare fusese ridicat chiar în fața casei noastre și vreo cinci, șase oameni împingeau și trăgeau uriașul animal care părea mai real și chiar mai speriat decât mine. Am ieșit afară unde maidanul nostru devenise de nerecunoscut.
Peste noapte venise circul. (pag. 50)

Singurul lucru care nu-mi placea era dresura de animale. Detestam să văd puternicii lei supuși ca niște pisici forțate să facă lucruri fără rost. Elefantul de sub geamul meu era transformat în cea mai jalnica creatură. Plângea și nimeni nu observa asta. Plângea natural și mi se părea cel mai fantastic lucru pe care-l făcea un animal în arena circului. Seară de seară, când trebuia să se urce pe un tambur și să stea acolo într-un picior ca un malac stupid silit să se prostitueze în fața sălbaticului nostru târg, își schimba complet expresia feței. Ochii îi deveneau triști și plângea cu lacrimi albe, uriașe, care-i curgeau pe obraji și trompă. Eram convins că elefantul acela avea un suflet în curs de dezintegrare. (pag. 51)

Aici, sub cupola circului, are loc întâlnirea cu Nora, fiica trapeziștilor, o fetiță de paisprezece ani. Alături de Nora băiatul are parte de momente de neuitat.

O nuntă pe spinarea elefantului Rajah, întâlnirea cu șatra de țigani și bulibașa, plecarea circului și a Norei și promisiunea unei revederi peste un an, o așteptare chinuitoare plină de întrebări dar mai ales de pregătiri, o revedere altfel decât în toate scenariile concepute, de asta veți avea parte, cu toate detaliile aferente, dacă veți avea curiozitatea de a citi cartea.

„Scrisori de la Moș Crăciun” de J. R. R. Tolkien

Crăciunul pentru creștinii ortodocsi de rit vechi este sărbătorit pe 7 ianuarie. Calendarul iulian sau pe stil vechi este decalat cu 13 zile față de calendarul oficial. Biserica Ortodoxa Română a trecut la noul calendar pe 1 octombrie 1924.

Iată de ce, acum, în preajma venirii lui Moș Crăciun, am decis să vă aduc în atenție o carte pe care nu ar trebui să o rateze nimeni, mare sau mic. A fost suficientă o singură întrebare (de fapt mai multe într-una) pe care a auzit-o de la fiul său cel mic, John, care nu avea mai mult de trei anișori, pentru ca totul să capete forma pe care o veți vedea citind cartea Scrisori de la Moș Crăciun de J. R. R. Tolkien.

Întrebarea era:

Cine este Moș Crăciun, ce face și unde stă?

iar răspunsul a venit în decembrie 1920 și s-a repetat de-a lungul a 23 de ani. Pentru că an de an, celebrul scriitor a trimis aceste scrisori copiilor lui, John, Michael, Christopher și Priscilla. Ele au fost publicate postum, la câțiva ani de la moartea autorului.

În aceste scrisori, Tolkien crează o întreagă lume, și chiar dacă la început numărul personajelor este redus, pe parcurs se adaugă noi și noi caractere care vin să o completeze. Moș Crăciun începe corespondența avându-l alături doar pe Ursul Polar, poznașul și neîndemânaticul urs polar cel care aduce numai belele.

Lor li se adaugă, odată cu trecerea anilor, elfii de zăpadă și secretarul elf, oameni de zăpadă, alți urși polari, goblini scandalagii și stricători. La un moment dat, Moșul ajunge să-i scrie doar Priscillei, mezina familiei, singura care a mai rămas acasă să atârne șoseta la șemineu chiar dacă războiul începuse, aducând cu el multe lipsuri, dar mai ales durere.

Cartea este cu atât mai specială și datorită faptului că ilustrațiile sunt semnate de autor, acesta ținând cont de multe detalii care o fac neprețuită. În primul rând, scrisul este același, indiferent de an, puțin tremurat, pentru că Moșul este bătrân. Apoi  sunt ilustrațiile, executate cu minuțiozitate, atenție și pasiune de miniaturist.

Am revenit la scrisorile lui Tokien și anul acesta, când le-am văzut diferit. Și Luca a recitit o parte din ele și cred că ar fi interesant de făcut acest exercițiu în limba engleză, drept pentru care voi căuta cartea pentru a o achiziționa.

Cea pe care o avem noi este apărută la Editura Rao, în anul 2006 și e scoasă în condiții grafice minunate, foaia fiind cerată, coperta cartonată și o supracopertă.

Nu lipsiți de la această întâlnire pentru că e păcat. Mare păcat!

Sărbători cu bine și să nu ezitați să credeți în Moș Crăciun, pentru că el chiar există!

„Cu ultima suflare” de Paul Kalanithi

Am citit o recenzie a acestei cărți care m-a impresionat profund și așa, la prima comandă pe care am făcut-o către librăriile virtuale, am adăugat-o și pe ea pe listă. Nu aveam de unde să știu că voi parcurge un așa final de an dureros așa cum nu aveam să știu în ce fel mă va impresiona/marca lectura în sine, după ce o voi parcurge.
Am rostit de mai multe ori părerea că fiecare trece un text prin filtrul personal și-l percepe în funcție de trăirile și felul lui de a fi. Pentru unii o carte poate fi extrem de plăcută iar pentru alții nu, așa cum există și reversul adică tu poți citi o carte extrem de tristă iar alții o abandonează neputând-o lectura până la final.
Știam că povestea lui Paul Kalanithi este una extrem de tristă dar ceva mi-a spus că trebuie să o citesc toată, de la cap la coadă. Și asta am și făcut, preț de două ore, în penultima noapte a anului 2017. Nu mai știu de când nu am mai avut așa un privilegiu, de a pune mâna pe o carte și a nu o lăsa până ce ultima filă a fost citită. Dar e vacanță și programul lui Luca mi-a permis acest fapt.

Cu ultima suflare se citește cu sufletul la gură, ca și cum ar fi ultima carte pe care o vei citi. Nu știu cum se percepe atunci când nu ești în temă cu ceea ce înseamnă moartea unui om drag dar eu sunt într-un moment în care am privit moartea în față, am văzut-o cum a acționat și am privit suferind, neputând interveni în nici un fel. Am stat în prezența ei câteva zile bune și, cumva, nu știu de ce, nu m-a mai înspăimântat atât de mult. Poate suna bizar dar asta am trăit și trăiesc pentru că plecarea tatălui meu m-a trecut printr-o experiență pe care mi-o imaginam diferit. Pentru că trebuie să recunosc că m-am gândit de câteva ori cum voi gestiona această trecere și diferă mult gândul de situația în sine.

Ei bine, atunci când e vorba de un om aflat în plină maturitate, în floarea vârstei, pentru că Paul Kalanithi avea 36 de ani atunci când a plecat din această lume, lucrurile capătă o altă valență. Un bărbat care are puterea ca din momentul în care află că este bolnav de cancer pulmonar să aștearnă pe hârtie ceea ce simte și cum percepe el toată această desfășurare a evenimentelor.

Recunosc că am intrat în poveste cu totul iar timpul în care am citit-o s-a dilatat, trăind și eu, alături de Paul și familia lui, drama prin care au trecut. O tristețe incomensurabilă te cuprinde dar nu ești lipsit de o undă de încredere și de optimism pentru că modul în care gestionează familia întregul proces este admirabil.

Acest bărbat reușește în scurta lui trecere prin acest univers să realizeze multe, practic învățând mereu. Începe prin a alege literatura  reușind să devină licențiat și masterand în arte și literatura engleză. Ceva a determinat schimbarea macazului pentru că a vrut să-și facă un doctorat pe literatura engleză dar a decis să urmeze cursurile Facultății de Medicină de la Yale unde a absolvit cumm laude. Toate datele îl recomandau ca pe un viitor om de știință numai că destinul a ales să fie altul.

În momentul în care a aflat că este bolnav, relația cu soția lui, medic și ea, era într-un impas, dar au reușit să se mobilizeze, ea să priceapă și să aleagă să-l sprijine total, nu să-l părăsească. Relația lor de familie, aici incluzând și bunicii ori frații, este una specială, peste care merită să te apleci și să reflectezi.

Poate că viețile și identitățile pacienților noștri se aflau în mâinile noastre, însă moartea învinge întotdeauna. Chiar dacă tu ești perfect, lumea nu e. Secretul constă în conștientizarea faptului că nu ai încotro, jocurile sunt făcute, vei pierde, mâinile și judecata ta vor da greș la un moment dat și totuși te vei lupta să învingi. De dragul pacienților tăi. Nu poți atinge perfecțiunea niciodată, dar te poți încrede într-o asimptotă, pe care alergi și te străduiești din răsputeri, fără oprire. (pagina 104)

 

Pierdut în ținutul pustiu și fără personalitate a propriei morți și negăsind nici un fel de stimulent în lumea studiilor științifice, a căilor moleculare intracelulare și în curbele nesfârșite ale statisticilor de supraviețuire, am început să citesc din nou literatură.

Oricine scrisese vreodată ceva despre moarte. Căutam un vocabular cu ajutorul căruia să înțeleg moartea, să găsesc o modalitate de a mă defini și de a privi spre viitor din nou. (pagina 129)

Știu, poate părea că nu e tocmai indicat să faci o asemenea recomandare tristă acum, la final de an, dar viața e și despre asta și nimeni nu scapă. Mai devreme sau mai târziu toți le experimentăm.
De aceea urarea mea pentru anul ce vine este:

Mulți ani sănătoși!