Iată că, a trecut aproape o săptămână de când am dat nas în nas cu Domnul Tic. A fost o întâlnire pe care mi-o doream foarte mult, mai ales din prisma lui Luca, pentru el aceasta fiind prima lansare de carte la care asista. Afișul cu acest eveniment l-a zărit atunci când, alături de clasa lui, a petrecut Ziua de 1 Iunie. Iar la restaurantul unde au fost, el se afla pe ușă, invitându-i la această întâlnire. Am adus și eu la cunoștință învățătoarei și colegilor lui de acest fapt, dar, din motive necunoscute mie, acolo ne-am întâlnit doar cu un coleg.
Aveam idee despre această manifestare, pentru că, datorită unor prieteni, am avut ocazia să văd activitățile Laurei Baban. Deasemenea, am văzut și instantanee de la lansarea de la București, imagini postate cu generozitate de Laura Frunză.
Am citit tot soiul de comentarii legate de aceste cărți, precum și de autoarea lor, iar faptul că între noi existau câteva persoane pe care eu le cunosc și care-mi sunt dragi, a sporit nerăbdarea de a o cunoaște față în față.
Pentru întâlnirea cu ea, am fost alături de Luca și am cules niște margarete. După ce le-am avut în fața ochilor, am reușit să le integrăm într-un aranjament, în care să se regăsească elementele din relatările autoarei, dar și a acestui minunat început de vară. Țin să spun că nu am achiziționat cărțile înainte, așadar nu avem idee, în amănunt, despre poveștile acestor inedite personaje.
Lansarea a avut loc la Galeria Oamenilor de Seamă din orașul Fălticeni, un loc încărcat de istorie literară.
Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni este un muzeu memorial înființat în anul 1972 în municipiul Fălticeni, județul Suceava. Muzeul este găzduit de o casă construită în 1850 și donată de scriitorii Horia și Vasile Lovinescu, care se află situată pe Str. Sucevei, nr. 91, în centrul orașului. Galeria Oamenilor de Seamă este înscrisă în Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2010.
În sălile muzeului vizitatorul face cunoștință cu o bogată gamă de valori informaționale: manuscrise, fotografii rare, cărți, documente, opere de artă, ziare, reviste, texte, aprecieri asupra vieții si activității personalităților prezente in galerie, mărturii despre legatura lor cu orașul Fălticeni și alte exponate cu valoare culturală și istorică. Cele șapte camere se constitue intr-o adevărată monografie a spiritualității locale.
Tapiserie Nicolae Labiș și Mihail Sadoveanu
Cuvânt de bun venit. Directorul acestui lăcaș de cultură și Laura Baban – video
Așadar, în acest cadru încărcat de istorie, Domnul Tic ne-a încântat cu giumbușlucurile lui, dar ne-a încărcat și de emoție. Nu întâmplător a fost atât de multă emoție, asta pentru că prietenul și partenerul Laurei este din acest oraș. Un motiv în plus pentru a da acestei întâlniri o notă aparte.
Autoarea a povestit cum s-a născut această carte și cum a fost posibilă și continuarea ei. Este fantastic să vezi cum, o mână de oameni au capacitatea de-a se mobiliza și de-a face ca visele să devină realitate.
Luca a fost foarte încântat de toată această desfășurare de forțe, și a ascultat, cu interes cum s-au născut aceste povești. Pentru că aceste două cărți ale Laurei sunt de fapt niște jurnale personale.
Laura povestește despre cărțile scrise de ea – video
După ce am ascultat toate aceste mărturisiri de suflet, am achiziționat cele două cărți, și am așteptat să primim un autograf. E un exercițiu minunat, care te duce într-o anumită stare, pe care cred că Luca nu îl va uita niciodată.
Despre ele nu pot să spun, deocamdată, prea multe, pentru că nu le-am lecturat. Dar pot mărturisi, cu mâna pe inimă, că Laura este o dulceață de fată. E atât de veselă, și de solară, cum de mult nu am mai văzut pe cineva. Plină de vervă, culoare și drag de viață! Plină de normalitate și candoare! Dornică dar și puțin speriată de a-și pune viața pe tapet, în ochii celor care vor să o cunoască.
Apoi, ce m-a impresionat este relația pe care această tânără femeie o are cu bunica ei, cu mama și tatăl, dar și cu familia prietenului ei. Oameni firești, care se bucură de faptul că sunt împreună și se pot sprijini, la nevoie. E minunat să vezi o bunică alături de nepoată, participând trup și suflet la acțiunile celei din urmă.
Despre cele două cărți pot face câteva spicuiri. Prima se numește Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini, iar din cuvântul înainte scris de Dana Balan aflăm următoarele:
Nu este o carte despre un câine. Este o carte despre puterea oamenilor de a da un sens vieții, întâmplărilor, lucrurilor însuflețite și neînsuflețite. Este, așadar, o carte despre un câine-fericit. Despre Domnul Tic. Ceea ce schimbă cu totul povestea. Nu toți câinii pot fi fericiți într-o casă de oameni. Asemeni copiilor mici, ei împrumută din fericirea sau nefericirea unui cămin. Cu aerul lor naiv și mirat, ei știu deja că, în viață, totul este despre aici și acum.
Despre asta este și cartea. Despre momente mici, clipe eterne, smulse din intimitatea unei fericiri pentru a ni se împărtăși și nouă. Citești și îți tragi sufletul. Deodată nu mai e musai să fii atât de serios. Te mai înseninezi.
Prezența discretă a lui Andrei, mărturisirile Laurei, aparițiile caraghioase a lui Tic, orașul, toate au efectul de a ne aminti că am putea fi fericiți oriunde, numai de-am ști să fim mai recunoscători.
Cea de-a doua carte se numește Domnul Tic și alte iubiri de prin lume. De aici, doresc să vă aduc în atenție, tot începutul ei, de astă dată, un dialog între Laura și bunica ei. Ori dacă aceste cuvinte nu vă vor face curioși, mai vorbim! 🙂
Ne-am așezat amândouă pe pat și i-am întins cartea. S-a căutat repede de ochelari prin buzunarele halatului, nu i-a găsit, așa că a svâcnit spre odaia ei, unde a început să scormonească printre lucrurile de pe mașina de cusut. „Ei, dar unde, boala, i-am pus? Doar n-au chișioare să fugă!” A găsit tocul, l-a deschis victorioasă, dar era gol. Râzând, și-a atins fruntea a necaz mic, și-atunci a simțit ochelarii pe cap, așezați tăcuți, de parcă ar fi complotat la gluma asta. Am râs amândouă, prea ne-am emoționat.
A luat cartea ca pe un pui de găină pe care trebuie să-l îngrijești în casă, după laiță, că nebuna de cloșcă îl calcă în picioare. A luat-o cu grijă, cu teama de-a n-o scăpa. „Ce fină e, Laura!”, mi-a zis, în timp ce cu degetele ei muncite în pământ dădea câte o filă. „Hihi, are și poze”, chicoti ca un copil, privind la fiecare și mângâindu-le. „Buni, asta e rochia pe care mi-ai strâmtat-o tu astă toamnă! Și asta. Și asta!”, îi zic eu, privind-o printr-o perdea subțire de plâns. „Vai, Laura, dar asta e o carte adevărată!”, îmi spune bunica simplu. „Buni, păi da cum? Și tu ești în ea, să știi! Poate ai și timp să o citești…”
Laură? Toată am s-o citesc. Iaca unde a ajuns mustăciosul de Tic. Bravo, fata mea! Asta-i carte adevărată!”
Și-am sărit s-o îmbrățișez, să-i sărut obrajii moi și arși de soare. I-am mai spus încă o dată cât de fericită am fost toți anii mei de studentă, când am împărțit aceeași crăticioară noi două.
Este bunica mea, al treilea părinte. O singura cartea dacă aș fi scos, un singur exemplar, acela aș fi vrut să fie al ei.
După autografe și câteva vorbe schimbate cu Laura, am ajuns acasă. Luca a dorit ca Domnul Tic să-i fie alături, să-i vegheze somnul. Și nu doar asta – este convins că va fi primul ce va afla întâmplările și năzdrăvăniile lui viitoare. Nu-i așa că-i minunat!
Așadar, avem aproape o săptămână încheiată, de când ne trezim și ne culcăm cu Tic.
Bună dimineața Domnule Tic! Bună dimineața, Luca!
Noapte bună, domnule Tic! Somn ușor, dragă Luca! 🙂
