Alerg. Vreau să-mi fac minutele, mai târziu.
E trecut de ora 8 și, pe măsură ce se întunecă, pista asta, atât de prietenoasă în felul ei, pare din ce în ce mai plină. Oameni care aleargă, merg, se depășesc, se întorc. Fiecare în ritmul lui, fiecare prins în ceva ce nu se vede.
Poate e de la 1984, pe care îl citesc acum. Sau poate doar de la ora asta și de la felul în care, uneori, lucrurile se așază altfel în minte după ce se lasă seara.
Mă uit la oamenii din jur și am, pentru o clipă, senzația că suntem niște șoareci într-o roată. Ne învârtim, alergăm, ne consumăm energia, ne întoarcem mereu în același loc. Fiecare cu gândurile lui, cu grijile lui, cu întrebările lui, cu o existență mai mult sau mai puțin bună.
Și totuși, continuăm.
Poate pentru că avem nevoie să credem că undeva, dincolo de cercul ăsta, există ceva. O schimbare. O liniște. Un răspuns. O zi în care nu va mai trebui să alergăm.
Nu știu.
Poate că nici măcar nu așteptăm ceva anume. Poate doar așteptăm să se întâmple ceva.
Și, în timp ce alerg, mă gândesc că poate asta e partea cea mai ciudată a existenței noastre: că ne învârtim fiecare în propria noastră roată, atât de aproape unii de ceilalți și, în același timp, atât de singuri.
