„Metodă nouă de scriere și cetire” sau „deosebirea dintre pedagogie şi dresură”

Abecedarul lui Ion Creangă a fost timp de douăzeci de ani considerat a fi cel mai bun manual din țară.

Pe data de 8 iulie 1868 apărea, la Iaşi, primul manual al lui Ion Creangă, intitulat „Abecedar – Metodă nouă de scriere și cetire pentru usul clasei I primaria”. Manualul a fost conceput cu ajutorul institutorilor C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu, a avut 23 de ediții succesive, până în 1893.

„Creangă se uni cu cinci institutori (…) spre a comunica un abecedar ca lumea. Până atunci, copiii învăţaseră să citească cum da Dumnezeu şi după cum era şi dascălul, cărţi fiind puţine şi proaste…”, remarca G. Călinescu, în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

Deoarece trebuia tipărită pentru a ajunge pe băncile copiilor, lucrarea a fost propusă societății Junimea. Chiar dacă nu avea un corp de literă potrivit, necesar învățării scrisului de mână, autorii s-au adresat „Societății pentru învățătura poporului român” de la Iași, care a analizat manualul și a recomandat tipărirea lui.

„Încă din primii ani de învăţământ, Creangă începu să strângă material în vederea unui manual pe care găsi cu cale să-l facă în unire cu alţii, ca să-l poată răspândi mai bine, şi după trei ani de institutorat se aşeză la treabă. Strânse abecedare ardeleneşti şi străine, şi, ca să le poată citi, începu chiar să ia lecţii de limba franceză de la colegul I. A. Darzeu. Dar se plictisi curând şi se încredinţă probabil că pentru o treabă aşa de simplă ca învăţarea scrierii şi cititului ajunge o minte dreaptă şi o bună stăpânire a limbii naţionale”, adaugă criticul literar G. Călinescu.

Ministerul Instrucțiunei Publice și al Cultelor, din 11 septembrie 1868, a fost cel care a aprobat apariția Abecedarului; apoi, în 1876, manualul a devenit valid prin decretul domnesc al domnitorului Carol.

Riguros structurat, manualul se constituie din: partea I, care cuprinde literele mici de scris şi de tipar; partea a doua conţine sunete, silabe, cuvinte şi propoziţii. În partea a treia sunt incluse texte uşoare, morale, alături de poezii, proverbe şi rugăciuni. La sfârşit, manualul conţinea un tabel în care sunt notate în paralel buchiile şi literele latine, pentru a veni în ajutorul elevilor care treceau de la învăţatul în grafie chirilică la cel în grafie latină.
În ediția a V-a, Creangă a inclus în manual și povestea „Ursul păcălit de vulpe”.

Abecedarul lui Creangă s-a bucurat de un veritabil succes și a fost difuzat în întregul Regat, servind inclusiv ca suport de curs pentru instruirea adulților, în armată. La ediția a cincea, din 1871, cartea a ajuns la tirajul de 36.000 de exemplare, un adevărat record pentru acele vremuri. În anul morții lui Creangă, fusese publicat deja în peste 500.000 de exemplare. Cartea i-a adus lui Creangă un câștig substanţial, care i-a permis să-și cumpere casă și să trăiască „fără a se umili tagmei preoțești”. Totodată, încurajat de succesul ei, Creangă a redactat în continuare și alte lucrări didactice, tot în colaborare: „Învățătorul Copiilor”, „Carte de cetire în clasele primare de ambele secse”, „Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică” și „Geografia Județului Iași”.

„Deosebirea între metoda propusă de această broşură şi învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcoalele noastre, este deosebirea dintre învăţământul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorărei de lucruri, neînţelese de copii şi este deosebirea dintre pedagogie şi dresură… Oricât de modestă în aparenţă ar fi cartea, ea însemnează începutul unei reforme adânci în instrucţia elementară: ea a rupt-o cu dogmatismul, isvorul metodei propuse este însăşi natura inteligenţei, procesul ei de desvoltare”, asta spunea Eminescu, care de multă vreme era revizor școlar.

Abecedarul lui Creangă, fără îndoială, reprezintă una dintre lucrările care stau la baza dezvoltării limbii și literaturii române. Multe decenii manualul a fost utilizat pe scară largă și poate n-ar fi rău să ne mai aplecăm și acum asupra lui. Ceea ce se petrece în sistemul nostru de educație ne îndeamnă la așa ceva.

(sursa foto: ziuaconstanta.ro)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Ar fi timpul să învățăm (ceva) gramatică

Din cauza discursului public, prestat de o parte din cei aflați la cârma țării, alterat din punct de vedere gramatical până la limita suportabilității, am ajuns să ne întrebăm cum anume a fost posibil așa ceva, dar și să ne aplecăm mai mult peste această materie, deloc ușoară.

Și așa am pornit pe urmele gramaticii, dorind să vă reamintesc cum a apărut, ajungând la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780), scrisă de Samuil Micu şi de Gh. Şincai, cea care este unanim recunoscută de cercetători, pentru valoarea sa, precum și pentru importanța ei în constituirea limbii române literare.

Rolul gramaticii semnate de Micu-Şincai este susţinut de cei mai mulţi lingvişti, aceasta fiind considerată „prima gramatică adevărată a limbii noastre”.

Din mai multe motive, Samuil Micu şi de Gh. Şincai au ales să scrie gramatica aceasta în limba latină; mai întâi pentru că era forma cea mai sigură de evidenţiere a originii latine a limbii noastre, apoi pentru că latina era limbă ştiinţifică internaţională, ceea ce permitea cercetătorilor străini să cunoască limba română. Un alt motiv era reprezentat de faptul că structura morfologică şi sintactică a limbii latine fusese deja studiată, iar terminologia gramaticală în limba latină era creată. De aceea, Micu şi Şincai au evitat diferitele probleme ce ar fi putut să apară; folosirea limbii latine impunea scrierea cu grafeme latineşti, acesta fiind o altă formă de demonstrare a apropierii între limba română şi cea latină. Scrierea cu caractere latineşti, precum şi folosirea termenilor de origine latină (spre deosebire de lucrările anterioare, când nomenclatura slavonă făcea de multe ori greoaie înţelegerea textului) sunt semne clare de modernitate.

Ca la apariția oricărei lucrări, au fost și contestatari care au reproșat autorilor că au preluat alfabetul limbii latine, ignorând că în limba română existau unele sunete care nu aveau corespondent grafic latinesc. De aceea, soluţia adoptată nu a fost aceea de creare de grafeme care să noteze modul de pronunţare românesc, ci forţarea corpului fonetic al cuvintelor româneşti după grafemele latine.

Gramatica lui Samuil Micu are meritul de a fi propus primele reguli fonetice din limba română, atrăgând, totodată, atenţia străinilor asupra poporului nostru. Iată ce spunea Iorgu Iordan despre importanța Elementelor lui Micu: „Cu toate lipsurile ei, gramatica lui Micu trebuie socotită ca o realizare vrednică de atenţie, şi nu numai pentru vremea în care a apărut. Pe lângă faptul că este prima gramatică tipărită a limbii noastre, ea are meritul de a fi servit multor străini, cunoscători ai limbii latine, să înveţe româneşte şi mai ales să-şi dea seama de originea latină a limbii noastre.’’

Gramatica lui Samuil Micu şi de Gh. Şincai a fost redactată în secolul al XVIII-lea, aşadar în plină epocă iluministă. Mobilul redactării ei, aşa cum reiese din prefața cărții, l-a constituit demonstrarea originii nobile a limbii române (sau a limbii daco-romane, aşa cum o numeşte Micu), act imperativ în contextul folosirii în ţările române a unei limbi şi a unei grafii străine de specificul celei naţionale.

În 1805 Gh. Şincai sintetiza foarte clar crezul latinist: „În Gramatica noastră daco-romană ne-am străduit a demonstra în tot felul formarea limbii române din latină şi, totodată, pe cei ce cunosc bine latina să-i învăţăm româna printr-o metodă mult mai uşoară şi pe o cale mai scurtă.”

Este imperios necesar să continuăm acest demers început acum câteva secole, în ciuda curentului actual – pentru că niciodată nu e târziu pentru a îndrepta ceva. Ține de fiecare în parte și de determinarea noastră.

(sursa foto: tiparituriromanesti.wordpress.com)

Articol apărut în revista online Literatura de azi

Sarea singurătăţii tale

Și ce plâns atunci, la gura vetrei,
într-o seară cu lungi ploi în mers
către oraş, îţi stârnea în piept naşterea obscură a graiului:
„Dintr-un surghiun luminos – mai depărtat ca furtuna
ce se roteşte – cum să păzesc, Doamne, căile tale?
Nu-mi vei lăsa decât negurile serii – după ce o atât de lungă zi
mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale
zbucniri de glas?”
Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid,
când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi,
cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării,
ridicarea înaltului vânt care să te smulgă deodată,
ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.

(„Cartea” de Saint-John Perse)

Saint-John Perse, născut în 1887 (pseudonim pentru Alexis Saint-Léger), poet francez și diplomat, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1960 „pentru zborul în creștere și imaginația evocatoare a poeziei sale”, provine dintr-o veche familie Bourguignon care s-a stabilit în Antilele Franceze în secolul al XVII-lea și s-a întors în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Perse studiază dreptul la Bordeaux și, după studii private în domeniul științei politice, intră în serviciul diplomatic în 1914. Acolo a avut o carieră strălucitoare. A slujit mai întâi în ambasada de la Peking, iar mai târziu în Oficiul de Externe.

A părăsit Franța pentru a pleca în Statele Unite în 1940, regimul Vichy confiscându-i averea și retrăgându-i cetățenia. Din 1941 până în 1945, a fost consilier literar la Biblioteca Congresului. După război nu și-a reluat cariera diplomatică și, în 1950, s-a retras oficial cu titlul de Ambassadeur de France. S-a stabilit în Statele Unite, întorcându-se în Franța în 1957.

Lucrările literare au fost publicate parțial sub numele său, dar mai ales sub pseudonimele St. J. Perse și Saint-John Perse. După diferite poezii care reflectă impresiile copilăriei sale, a scris Anabase (Anabasis), în 1924, în timp ce se afla în China. Este un poem epic care a nedumerit mulți critici sugerând că ar putea fi înțeles mai bine de un asiatic decât de un occidental.

O mare parte din lucrările sale au fost scrise după ce s-a stabilit în Statele Unite: Exil (Exil), 1942, în care omul și poetul se îmbină; Poème l’Etrangère (Poemul unor străini), 1943; Plugins (Ploi), 1943; Neiges (Snows), 1944; Vents (Vânturi), 1946; Amers (Seamarks), 1957, în care marea răsună ca o imagine a întemnițării omului; și epicul său abstract, Chronique (Cronicile), 1960.

Limba poeziei sale, admirată în special de către poeți pentru precizie și puritate, este dificilă, și nu a prea prins la publicul larg. Poezia lui a fost comparată cu cea a lui Arthur Rimbaud. Viziunea sa hipnotică este transmisă printr-un metru liturgic ajutată de cuvinte exotice.

Pentru unii, Saint-John Perse este întruchiparea spiritului național francez: intelectual, dar pasionat, profund conștient de tragedia vieții, un om de afaceri cu sentimentul artistului pentru perfecțiune și simetrie.

(sursa foto: dreamstime.com)

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

Copiii şi muzica lor

Din (ne)fericire, cei care hotărăsc cum anume se desfășoară educația în școlile și grădinițe noastre, au decis, de câțiva ani încoace, ca pe data de 1 Iunie copiii să aibă liber și să nu meargă la școală ori grădiniță.

Un raționament eronat, în opinia mea, pentru că cei mai mulți dintre părinți nu au timpul necesar de a lucra/juca/vorbi cu ei. La orele petrecute alături de colegi, dascălii organizau tot soiul de activități, acestea dându-le copiilor o stare de bine, de bucurie și sărbătoare.

Dar fiindcă așa stau lucrurile, unii cu spirit întreprinzător nu s-au culcat pe-o ureche și au organizat tot soiul de manifestări menite a celebra Ziua Copiilor. În București și în alte orașe ale țării, cei mici au parte de ateliere, întâlniri mai speciale, pe care însă nu le poți urmări în orașele mai mici, iar de mediul rural nici nu mai pomenesc.

Vă invit să nu ocoliți, dacă puteți și aveți chemare, concertul educativ ce se va desfăşura la Sala Radio şi care vă propune un repertoriu antrenant și accesibil pentru cei mici; acolo vor asculta piese de la Mica serenadă a lui Mozart sau fragmente din Anotimpurile lui Vivaldi, până la partituri din musical-uri celebre ca Mary Poppins, Sunetul Muzicii sau Veronica.

Evenimentul este cu acces gratuit (în limita locurilor disponibile) și are o durată de aproximativ 70 de minute. Accesul se va face începând cu ora 10.00.

Și pentru ca cei mici să se bucure de magia muzicii, pe scena Sălii Radio se vor reuni Orchestra de Cameră Radio, violonista Cristina Anghelescu și ansamblul Radio România care se bucură deja de o mare popularitate printre micii spectatori: Corul de Copii Radio (dirijor: Răzvan Rados, acompaniament pian: Magdalena Faur). Întregul eveniment se va desfășura sub bagheta dirijorului Constantin Adrian Grigore. Cu o bogată carieră internațională, acesta a fost invitat în 2017 la pupitrul Filarmonicii Regale din Liege (Belgia), unde a susținut o serie de 7 concerte.

Concertul va cuprinde câteva intervenții ale dirijorului, pentru a-i apropia pe micii melomani de arta muzicii și a-i ajuta să înțeleagă partiturile pregătite pentru ei, cum ar fi: Mozart – Mica serenada (partea I) și două fragmente din suita Anotimpurile – Vivaldi: Concertul nr. 1 în mi major pentru vioară și orchestră, Primăvara – partea I și Concertul nr. 2 în sol minor pentru vioară și orchestră, Vara – partea a III-a.

De asemenea, copiii se vor întâlni și cu lucrările ritmate ale compozitorului american Scott Joplin (The Strenous Life, The Entertainer, The Ragtime Dance) și cu binecunoscutul tango La Cumparsita, semnat de compozitorul uruguayán Gerardo Hernán Matos Rodríguez.

Ce-aș mai putea adăuga pentru a vă convinge? Nimic! 🙂

Audiție plăcută!
Articol publicat în revista online Literatura de azi

„Primul critic” al lui Sadoveanu


Fălticeni este unul dintre orașele importante ale României, în ceea ce privește cultura și știința națională. Un mare număr de personalități marcante – scriitori, oameni de știință și artiști –, s-au format și au creat în Fălticeni. George Călinescu situa acest oraș printre cele mai bogate tezaure spirituale ale poporului român, după București și Iași, Fălticeni fiind al treilea oraș din țară ca număr de scriitori autohtoni, cele două centre culturale. Raportat, însă, la numărul de locuitori, Fălticeni se situează pe primul loc în România. Orașul din Moldova a dat României zeci de oameni ai literelor de talie națională și recunoaștere mondială și acolo s-au format 16 academicieni, 12 generali, 60 de doctori în cultură și știință

Una dintre personalitățile acestei urbe a fost și Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu și a Ecaterinei, născută la 21 mai 1906.

Urmează timp de un an cursurile liceului „Nicu Gane” din oraș (1917-1918) și, după o clasă urmată în particular, fiind pregătită de tatăl său, merge la Liceul „Oltea Doamna” din Iași, unde își dă și bacalaureatul. Mai apoi se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași, secția filosofie (1925-l929), pe care o termină, dar fără a-și da licența.

Fiind cea mai mare dintre copii, Profira Sadoveanu, a rămas toată viaţa aproape de inima şi sufletul tatălui. Era chiar „cronicar” fidel al „universului de la Copou”, scriind şi despre mobilizarea generală din casă pentru a-şi ajuta tatăl. Copiau manuscrisele, făceau mici servicii părintelui lor, păstrau o linişte deplină când „tata lucra”. Profiriţa era primul cititor al cărţilor Maestrului, era primul său critic literar, mai ales că el îi respecta părerile. Dintre cei 11 copii, nu doar Profira Sadoveanu avea aplecare spre scris. Didica (Teodora o fată frumoasă, cu ochii strălucitori), scria poezii delicate, dar şi cânta sonate de Bethoveen, iar Despina cânta valsuri şi Mazurci de Chopin.

Și-ar fi dorit să studieze arta dramatica la Paris, dar nu obține consimțământul tatălui. În Universul literar și artistic publică, sub pseudonimul Valer Donea, reportaje. Debutează cu romanul Mormolocul (1933), urmat de „Naufragiații din Aukland” (1937). Scrierile sale au constituit o creație relativ întinsă, cuprinzând volumul de interviuri („Domniile lor domnii și doamnele”, 1937, republicat cu titlul „Stele și luceferi”, 1969), memorialistică și cărți de evocare a lui Mihail Sadoveanu („Viața lui Mihail Sadoveanu”, 1957, republicat cu titlul „Ostrovul zimbrului”, 1966; „O zi cu Sadoveanu”, 1955; „În umbra stejarului”, 1965; „Planeta părăsită”, 1970), poeme în proză („Ploi și ninsori”, 1940), poezie („Somnul pietrei”, 1971; „Cântecele lui Stefan Vodă”, 1974; „Flori de piatră”, 1980; „Ora violet”, 1984), cărți de versuri pentru copii („Balaurul alb”, 1955; „Ochelarii bunicii”, 1969).
Traducea, singură sau în colaborare cu Valeria Sadoveanu, din Cehov, Usinski, Ostrovski, Balzac și îngrijea edițiile din opera tatălui.

„Tata avea pe umeri pelerina italienească cu falduri largi, grea de cuvinte, fraze, virgule şi puncte. Mi-nchipui că de-ai fi scuturat-o, ar fi căzut din ea pasaje din viitoarea-i carte, aşa cum cad în mai din vişini cărăbuşii.”

Cu excepția unui roman și a câtorva proze, opera Profirei Sadoveanu ilustrează în chipul cel mai concludent literatura de popularizare. Ca prozatoare, păcătuiește prin același idilism al evocarii și descrierii, prin „medelenism”, cum a observat G. Calinescu, deși uneori autoarea dovedește un simț notabil al nuanțelor semnificative. Poemele în proză din „Ploi și ninsori” (1940) dezvăluie aceeași intimitate cu taina și misterul, amplificând naturalismul până la fabulos: „Iar mărul cel bătrân s-a așezat într-un cot și-și linge picăturile de apă de pe labe”. Poeziile din volumele Somnul pietrei (1971), Cântecele lui Ștefan Vodă(1974) și Flori de piatră (1980) sunt evocări geografice, excursii lirice, rememorări nostalgice ale copilăriei, proiecții poetice ale amintirilor, grațioase și decorative, simple poetizări. În mare parte, proză lui Profira Sadoveanu se compune din confesiuni edulcorate.

Alungată din casa rămasă de la tatăl său (de către cei care au câştigat-o în instanţă), a murit, în 1997, într-o sărăcie de nedescris. A fost înmormântată în Cimitirul Străuleşti II, din Bucureşti.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Când tata nu l-a mai așteptat pe Moș Crăciun

Dacă m-ar întreba vreodată cineva care este perioada din an pe care-o îndrăgesc cel mai mult, aș răspunde fără să stau o clipă pe gânduri: Crăciunul și tot ce înseamnă el.

Are un farmec aparte această sărbătoare poate și pentru că atunci, în jurul bradului, tata cânta. Era singura dată în an în care-l vedeam cântând. O imagine pe care n-o voi uita niciodată.

Am încercat și eu să transmit atmosfera magică de Crăciun fiilor mei, iar ei vibrează, poate mai tare decât mi-aș fi închipuit, încă de la începutul lunii decembrie, făcându-și tot soiul de planuri legate de brad, de Moș, de cadouri.

Anul ăsta a fost altfel. Tata a hotărât să plece, fără a se mai întâlni cu Moș Crăciun. Un gest pe care acum, la nici două săptămâni de la despărțire, caut să-l deslușesc, știind că din momentul acesta totul va fi văzut cu alți ochi și din altă perspectivă.

Nu știu dacă te poate cineva pregăti pentru aceste despărțiri/plecări și oricât încerci să-ți imaginezi ce și cum va fi, atunci când ești pus în fața faptului împlinit, reacționezi neașteptat.

Era o perioadă în care nu poți să plângi lângă cel drag pentru că timpul îți este alocat alergăturilor și nebunelii de a nu găsi pe nimeni, nicăieri. De parcă atunci când te naști sau mori în vreme de sărbătoare, toți trebuie să fie liberi, pentru ca tu să te descurci singur.

Aici a fost marea durere de a nu putea jeli în tihnă. De a nu putea sta o clipă locului pentru a te despărți în bună ordine de cel care ți-a fost alături 50 de ani. Și nu oricum.

Tata a fost un om de o discreție cum rar mai întâlnești astăzi, în era în care lumea nu mai știe cum să se afișeze în cele mai intime ipostaze. Un om tăcut și calm, impozant și sobru, fără a lăsa să se vadă muntele de bunătate, dăruire și iubire ce sălășluia în el. Eu una am avut privilegiul de a ști cum e să trăiești lângă un tată respectuos cu familia lui, cu un simț al măsurii extrem de riguros și cu o atitudine pe care am căutat-o și dorit-o și la partenerul meu de viață.

Acum, de când a plecat, am senzația că respirația nu mai e întreagă, că plânsul și jalea mea nu trebuie să fie văzute de nimeni, că nu trebuie să rostesc nimic. Că durerea e numai a mea și că trebuie s-o ostoiesc cum numai eu știu, cu răbdare și măsură.

– Mama, poți fi măcar un pic normală anul ăsta, când vine Moș Crăciun?” îl aud pe cel mic întrebându-mă, dar mie îmi revin în minte o sumedenie de momente alături de tata, când eu trebuia să ridic ochii pentru a-i vedea fața sau când din brațele lui luam din brad dulciurile. Clipe în care muntele de om emana o tandrețe pe care eu, copil fiind, o sorbeam ca un burete.

A sosit momentul în care tăcerea l-a învăluit definitiv însă eu continui să mă sfătuiesc cu el. Și știu că voi găsi un cuvânt bun pe care-l voi simți așa, ca o adiere.

Așa cum mai știu că la Crăciunurile care vor veni, el tot lângă brad va fi, cântând, însă atunci îl voi vedea și auzi doar eu. Ori ăsta nu-i puțin lucru!

(sursa foto: freenode.ro)

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

 

Literatura de azi – Vă place Beethoven?

E toamnă. Termometrul nu mai lasă gradele să urce până acolo unde să fie cald și bine. Cauți modalități să-ți încălzești trupul și sufletul. O ceașcă de lapte cald ori una de ceai ar fi binevenite. Ori o carte cu care să-ți învelești mintea.
Dar iată că mai există o variantă pe care, poate, nu ați avut-o în vedere până acum: turneul „Vă place …?”.
Aflat la a VI-a ediție, acest eveniment își dovedește constanța. Răzvan Suma și Daniel Goiți, doi muzicieni de excepție, alături de două instrumente magice, un pian și un violoncel, pornesc din nou la drum, punându-ne întrebarea „Vă place Beethoven?”. Iar publicul va putea răspunde în perioada 11-30 octombrie 2017, în 8 orașe din România.     
(sursa foto: radio cluj)

Cei doi muzicieni anunță un duel instrumental spectaculos unde ei vor interpreta trei sonate pentru pian și violoncel, semnate de celebrul compozitor german: Sonata în la major, op. 69, nr. 3, reper absolut și revoluționar al genului, alături de Sonata în do major, op. 102, nr. 1, și de Sonata în re major, op. 102, nr. 2.
Iată ce spune Răzvan Suma: „Ne-am propus în acest an să oferim publicului o incursiune în universul Sonatelor pentru violoncel și pian de Beethoven. Sunt convins că această alegere va aduce un răspuns cum nu se poate mai inspirat la provocarea noastră: Vă place Beethoven? La această întrebare nu răspundem doar noi, instrumentiștii fascinați de universul acestui titan al muzicii clasice, care a consacrat sonata ca gen muzical și a acordat violoncelului și pianului rol de protagoniști egali în aceste compoziții denumite de muzicologi “sonate totale, fluide”. Răspunde publicul, în primul rând, și sunt convins că va fi un răspuns unanim, fără echivoc. Ne întâlnim la Timișoara, la startul turneului, pe 11 octombrie. Vor urma pe harta aventurii noastre din acest an Sfântu – Gheorghe, pe 14 octombrie, Alba Iulia pe 15 octombrie. Ajungem la Deva pe 16 octombrie, la Bistrița pe 17 octombrie și la Iași pe 18 octombrie. Venim la Sala Radio pe 24 octombrie, și vom încheia turneul la Pitești, pe 30 octombrie. Vă invităm să pornim la drum împreună!”.
Solist concertist al Orchestrelor și Corurilor Radio, Răzvan Suma este unul dintre cei mai activi tineri muzicieni români. A susținut sute de recitaluri şi concerte în România și în străinătate și a participat la festivaluri internaționale de prestigiu. Suita de proiecte Vă place Bach?, Vă place Brahms?, Vă place tango? sau Vă place Schu…? l-a plasat pe Răzvan Suma în topul celor mai cunoscuți și apreciați violonceliștilor români. La acestea se adauga turneele Seară spaniolă și Seară britanică și turneele grupului ArgEnTango – Piazzolla, o poveste autentică, dar și proiectul și Tango la Cetate.
Pianistul Daniel Goiți, absolvent al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, şi-a desăvârşit formarea artistică în cadrul Academiei de Arte din Berlin, a fost invitatul unor importante festivaluri şi a realizat concerte şi recitaluri în Grecia, Austria, Republica Moldova, Franţa, Ungaria, Germania, Marea Britanie şi SUA. A concertat în România alături de cele mai importante orchestre şi a susţinut recitaluri în ţară şi peste hotare. A fost distins cu premii la numeroase competiţii naţionale, a obţinut Premiul I al Concursului George Enescu și Premiul I la Concursul Internaţional Arthur Schanbel din Berlin, iar în prezent este invitat să jurizeze în cadrul unor importante concursuri muzicale.
Itinerarul turneului „Vă place Beethoven?”:
11 octombrie, ora 19.00: Timișoara, Sala Capitol
14 octombrie, ora 19.00: Sfântu-Gheorghe, Centrul de Cultură Arcuș
15 octombrie, ora 19.00: Casa de Cultură, Alba Iulia
16 octombrie, ora 19.00: Sala Pro Arte, Deva
17 octombrie, ora 19.00: Bistrița, Sinagoga
18 octombrie, ora 19.00: Iași, Aula BCU
24 octombrie, ora 19.00: București, Sala Radio
30 octombrie, ora 19.00: Pitești, Sala Filarmonicii
Organizatori: Asociația Culturală „Analia Selis”;
Coproducător: Centrul Cultural Media Radio România
(sursa foto: youtube.com)

Sărmane Beethoven pentru tine nu există fericire pe lumea asta. Numai pe tărâmul idealului, numai acolo îţi vei găsi prieteni. Supunere, supunere deplină în faţa ursitei; nu ţi-e dat să trăieşti pentru tine, ci doar pentru alţii, singurul izvor de fericire pentru tine este arta. O, Doamne, dă-mi putere ca să mă pot birui.
(Ludwig van Beethoven)

Articol apărut în revista Literatura de azi.

Articole Literatura de azi – Creatorul (altei) Antigone, Jean Anouilh

Inspiraţia este o farsă pe care poeţii au inventat-o pentru a-şi da importanţă. Jean Anouilh

CREATORUL (ALTEI) ANTIGONE

Viaţa este un lucru minunat despre care să vorbeşti sau despre care să citeşti în cărţile de istorie, dar e un lucru teribil atunci când trebuie să o trăieşti. (Jean Anouilh)

Unul din cei mai prolifici scriitori francezi, dramaturg cu o reputație internațională, Jean Anouilh (23 iunie 1910) a dorit ca temele abordate de el să mențină integritatea într-o lume în care compromisul este prezent din ce în ce mai mult.

Născut la Cérisole, un mic sat de la marginea Bordeaux-ului, Anouilh are strămoși de origine bască. Autorul susține că a moștenit mândria și conștiinciozitatea lucrului temeinic făcut de la tatăl său care era croitor de profesie. Latura sa artistică se poate datora mamei , care era violonistă, și întregea veniturile familiei cântând la un casino.

Primele încercări de a scrie piese de teatru datează de la vârsta de 12 ani. A fost acceptat la Sorbona, dar neavând posibilitatea de a-și plăti studiile, pleacă după 18 luni.

Anouilh va avea probleme financiare mereu, iar pentru a trăi relativ decent, s-a apucat să scrie, mai întâi scene comice pentru cinema.

La vârsta de 18 ani, Jean Anouilh vede o piesă de teatru a lui Jean Giraudoux, Siegfried, iar aceasta îi va marca existența și va constitui o sursă de inspirație.

În 1932 a scris L’Hermine. În 1933 – Mandarine. Piesele nu sunt bine primite de public, dar Anouilh perseverează până are primul succes major. Acesta datează din 1937, iar piesa se numește Călătorul fără bagaje.

În anii ’40, scriitorul se întoarce de la piesele contemporane pentru a scrie povești cu subiecte mitice, istorice. În toate piesele sale, dramaturgul aprofundează condiția umană. Eroii lui sunt rebeli, se revoltă în numele unui ideal.

Printre cele mai admirate piese amintesc: Antigona(1944), Invitație la castel (1947), Valsul toreadorilor (1952), Ciocârlia (1952), Becket sau onoarea zeilor (1959).

Antigona este piesa ce a avut cel mai mare succes. A fost jucată pentru prima dată, pe 6 februarie 1944, la Théâtre de l’Atelier, în timpul ocupației naziste.

Dacă în Antigona lui Cocteau vom observa o explorare a răului din oameni, în Antigona lui Anouilh se poate vorbi de o reconfigurare. Diferența majoră între Antigona dramaturgului francez și cea a lui Sofocle este de natură stilistică/artistică.  Chiar dacă în 1944 piesa a avut o receptare ostilă, fiind considerată o scuză a colaboraționismului, în 1949 a avut cronici extrem de favorabile, atunci în distribuție fiind Sir Laurence Olivier și soția acestuia, Vivien Leigh.

Anouilh a scris scenariile mai multor filme de succes dar a și tradus, din limba engleză, lucrările altor dramaturgi.

 La începutul anilor ’80 suferă de o boală de tiroidă, pentru ca mai apoi, după câțiva ani, să aibă un atac de cord. Se mută în Elveția pentru a se recupera, dar nu renunță la scris.

Pleca definitiv la data de 3 octombrie 1987.

Viaţa are modalităţile ei de a pune lucrurile în ordine. Foarte ordonată este viaţa. (Jean Anouilh)

 

Articol Literatura de azi – Fără model – Nathaniel Hawthorne

Fericirea nu este o destinaţie, un loc în care trebuie să ajungem, sau o stare care ne aşteaptă; ea constă în optimism.
Nathaniel Hawthorne

FĂRĂ MODEL

Când Nathanael avea 4 ani, tatăl său a murit de febră galbenă, fapt ce a determinat-o pe mama sa să fie extrem de protectoare, ajungând să-l izoleze de copii. Manifestările de atunci i-au determinat caracterul, acesta devenind extrem de timid și livresc.

După ce a absolvit Bowdoin College, s-a apucat de scris. A apărut romanul Fanshawe, ce a avut un mare succes, după care a urmat o perioadă în care a scris mai multe povestiri scurte, printre care Tânărul gospodar Brown și Vălul negru al preotului. În ciuda faptului că aceste povestiri nu au atras atenția,  nuvelele Povestiri spuse de două ori i-au adus faima pe plan local.

În 1842 el s-a căsătorit cu Sophia Peabody și s-au alăturat unor comunități Utopiene Transcedentaliste. Poate și pentru că aveau aceleași firi, căsnicia lor a rezistat mult timp, Hawthorne afirmând despre soția sa: este, în sensul cel mai strict, singura mea companie; și nu am nevoie de alta – nu este loc liber în mintea mea, nici în inima mea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt de ajuns inimii ei nemărginite!

Dar și Sophia admira opera soțului ei, mărturie fiind însemnările din jurnalul ei. Aceasta nota: Sunt întotdeauna orbită și uluită de bogăția, adâncimea… nestematele de frumusețe din producțiile lui încât abia aștept să le recitesc, să pot medita și cugeta, să pătrund bogăția miraculoasă a gândurilor sale.

Cuplul a avut trei copii – două fete și un băiat.

În 1852, familia s-a reîntors în Hawthorne, iar acolo și-au cumpărat o casă. Ralph Waldo Emerson și Henry David Thoreau le-au fost vecini. În același an a scris biografia de campanie a lui Franklin Pierce și, după ce acesta a fost ales președinte, l-a recompensat de Hawthorne cu un post de consul la Liverpool, Anglia. Când această slujbă s-a încheiat, soții Hawthorne au călătorit în Franța și Italia.

În 1860 a fost publicată The Marble Faun, prima lui carte din ultimii șapte ani. Din păcate, sănătatea lui șubredă nu i-a permis să termine și alte romane de dragoste.

Pe 19 mai 1864, scriitorul se stinge din viață, după o lungă perioadă de boală în care a suferit crize severe de demență.

De-a lungul vieții Hawthorne a scris numeroase nuvele (cărora el le spunea fabule), patru romane de dragoste, între 1850 și 1860: Litera stacojie (1850), Casa cu șapte frontoane (1851), Poveste de dragoste la Blithdale (1852) și The Marble Faun (1860).

Fiind niște povestiri care susțin că răul, păcatul și remușcările sunt calități naturale și înnăscute oamenilor, operele lui Hawthorne aparțin romantismului sau, mai precis, romantismului sobru.  Scrierile sale de mai târziu vor reliefa și perspectiva sa negativă asupra mișcării Transcendentaliste.

Lucrările sale rămân notabile pentru tratarea puritanismului, a vinei personale precum și a complexității alegerilor morale.

Dintre scriitorii americani destinați să fie cunoscuți, el este cel mai original, acela care datorează cel mai puțin modelelor literare precedente de tot felul. (Evert Augustus Duyckinck)