„Out of Africa” – o reușită în viața ei

Dumnezeu a creat lumea rotundă pentru ca să nu ni se pară nicăieri că suntem prea departe.

Dacă ați citit vreodată ceva semnat de Isak Dinesen, Pierre Andrézel și Osceola, ei bine, trebuie să știți că acesta este pseudonimul sub care Karen von Blixen-Finecke, eminenta scriitoare daneză, și-a semnat câteva dintre scrieri.

Cele mai cunoscute opere ale sale sunt „Out of Africa” și „Babette’s Feast”.

Născută la 17 aprilie 1885, în Rungsted, Danemarca, baroneasa Blixen a crescut într-o familie de patricieni. Ea era fiica unui ofițer de armată, scriitorul Wilhelm Dinesen, și a soției sale Ingeborg. A fost sora mai mare a deținătorului Crucii Victoria, Thomas Dinesen. Entuziasmul tatălui său pentru povestiri și aventuri au influențat-o puternic pe Karen. De la o vârstă fragedă, autoarea a manifestat o sensibilitate artistică ascuțită. În Copenhaga, a studiat la Academia Regală de Artă și a urmat apoi mai multe școli de artă din Europa.

A început să scrie la începutul anilor 1900 și a debutat cu o scurtă povestire în 1907. S-a căsătorit cu vărul ei de-al doilea, suedez, Baron Bror von Blixen-Finecke. Cuplul s-a mutat în Kenya, care încă era parte a Africii de Est Britanice și acolo au început o afacere cu cafea. Au divorțat în 1921, după ce Blixen a descoperit infidelitatea soțului. Când afacerea cu cafea a eșuat, s-a reîntors în Danemarca, definitiv. A fost dependentă de familia ei și a avut nevoie de sprijin financiar pentru tot restul vieții.

După ce Blixen a părăsit Kenya, casa Bogani – acolo unde avea ferma de cafea – a fost ocupată sporadic până când a fost achiziționată de guvernul danez în 1964 și dată guvernului kenyan ca un cadou pentru independență. În 1985 a început turnarea unui film bazat pe autobiografia lui Blixen, iar Muzeele Naționale din Kenya au achiziționat casa în scopul înființării unui muzeu. Muzeul a fost deschis în 1986.

Muzeul „Karen Blixen”, din Kenya
(sursa foto: copenhagencart.com)
La întoarcerea în țara natală, Karen s-a implicat serios în cariera ei de scriitor. Prima carte, „Seven Gothic Tales”, a semnat-o cu pseudonimul Isak Dinesen. În ea descrie timpul petrecut la plantația de cafea, iar cartea a primit recenzii pozitive, fiind publicată mai întâi în Statele Unite, înainte de a ajunge în librării în Marea Britanie și Danemarca. A fost considerată o capodoperă în Statele Unite și în Marea Britanie, dar nu a fost recunoscută pentru calitățile artistice în patria sa. Criticii danezi au fost mai degrabă rezervați, criticând viziunea elitistă și imaginea exotică a Europei. Mai mult, cartea nu a fost clasificată în nici una dintre mișcările literare în curs. Povestirile au fost plasate în Europa fantezistă, romantică și aristocrată din secolul al XIX-lea, descriind viețile tinerilor rebeli.

Nu același lucru s-a petrecut cu a doua carte publicată, „Out of Africa”, care a avut un succes enorm, așezând-o pe Blixen în rândul scriitorilor stilați. Este o carte semi-autobiografică, în care și-a povestit anii petrecuți în Kenya. S-a abținut să împărtășească detaliile sordide ale mariajului ei, dar și a afacerii sale cu vânătorul englez. Câțiva ani mai târziu cartea a fost ecranizată, obținând un premiu Oscar.

Al doilea război mondial a influențat-o pe Blixen în scrierea unui roman alegoric. „The Angelic Avenger”, care face aluzie la groaza produsă de naziști. A fost foarte apreciată de scriitorii contemporani, cum ar fi Arthur Miller, Truman Capote și Ernest Hemingway. Lui Karen Blixen i s-a acordat medalia daneză Ingenio et Arti din 1950. Nu a primit niciodată Premiul Nobel pentru Literatură, deși a fost selectată de mai multe ori.

Peter Englund, secretar permanent al Academiei Suedeze, a descris-o drept „o greșeală” că Blixen nu a primit Premiul Nobel pentru Literatură, iar Ernest Hemingway a spus că „aș fi fost fericit și mai fericit astăzi dacă premiul [1952] ar fi fost dat acelui frumos scriitor Isak Dinesen.”*

Karen Blixen
(sursa foto: drsales.dk)

Portretul lui Karen Blixen s-a aflat pe partea din față a bancnotei daneze de 50 de coroane din seria 1997, din 7 mai 1999 până la 25 august 2005. A apărut, de asemenea, pe timbrele daneze emise în 1980 și 1996.
La vârsta de 77 de ani, în 1962, ea a murit de malnutriție.

*pseudonim folosit de Karen Blixen

(sursa foto cover: hookedonhouses.net)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

O femeie, o doamnă

Când nu e un defect, mândria e o calitate.

(Irene Papas)

Când spui Irene Papas, gândul îți fuge la Zorba, filmul în care a jucat rolul văduvei. În anii 50, atunci când era în deplină putere creatoare/interpretativă, în lumea filmului erau multe fete drăguțe, dar nu foarte multe femei, precum consemna criticul Robert Eberg. Ei bine, Irene Papas (n. 3.09.1926) a apărut ca o femeie, o doamnă, o mare actriță cum nu multe erau ca ea.

A jucat în foarte multe filme, dar au existat câteva impedimente: înălțimea ei excludea mai mulți bărbați de frunte, la fel ca și accentul ei, frumusețea, una neobișnuită nu era genul cu care superstarurile să-și dorească a concura. Enciclopedia Italiana Treccani o descrie pe Papas ca o frumusețe tipic mediteraneană, cu o voce minunată atât în ​​cântări, cât și în actorie, foarte talentată și cu un spirit aventuros.

Dar acele pelicule în care a a jucat au reușit să-i creeze o aură de neuitat care dăinuie și astăzi.

Rolul antologic din Zorba Grecul, luptătoarea de gherilă din Tunurile din Navarone, rolurile clasice din Electra și Antigona sunt doar câteva din partiturile unde a strălucit.

 

Papas a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în 1961, la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, pentru Antigona. A primit premii de carieră în 1993, Premiul Golden Arrow la Festivalul Internațional de Film Hamptons, iar în 2009, Premiul Leul de Aur la Bienala de la Veneția.

S-a născut în satul Chiliomodi, în afara Corintului, în Grecia. Mama ei a fost profesoară, iar tatăl, a învățat teatru clasic. Ea a fost educată la Școala Regală de Artă Dramatică din Atena, luând cursuri de dans și de cântat.

În teatru, a interpretat piesele lui Ibsen, Shakespeare și tragedia greacă clasică, înainte de a se muta în film, în 1951. A participat la diverse festivaluri internaționale și a reprezentat roluri mari în teatrele clasice, devenind foarte curând recunoscută ca fiind una dintre cele mai bune figuri feminine ale tragediei clasice

În 1951, a debutat în cinema în filmul Orașul mort. Acest film grecesc a fost prezentat la Festivalul de la Cannes și, datorită lui, Irene Papas a fost cunoscută în Europa.

După un popas în Italia, s-a mutat la Hollywood, unde a lucrat cu cei mai prestigioși actori ai timpului, printre care și Anthony Quin, pentru care Irene simte o admirație deosebită. Curând a devenit o stea mare de film, deși nu a părăsit niciodată scenă, alternând cu spectacole în diferite sezoane de teatru. A lucrat cu directori la fel de faimoși ca Franco Zeffirelli, Micky Cacoyanis, Ruy Guerra sau Moustapha Addad.

Mai târziu în carieră, ea a luat rolul omonim al Medeei într-o producție a piesei lui Euripides din 1973. Revizuind producția din The New York Times, Clive Barnes a descris-o ca o „Medee foarte fină, controlată”, mereu aprigă.

De asemenea, a înregistrat câteva albume și a ținut prelegeri în diferite țări despre cultura greacă. În decursul anilor dictaturii coloneilor din țara sa, Irene Papas, ca alți artiști greci, a rămas în mod voluntar exilată în Franța și în lupta constantă împotriva totalitarismului guvernului.
În 1998, s-a întors să filmeze, de data aceasta pe teritoriul spaniol, pentru a da viață unuia dintre personajele centrale din opera lui Federico García Lorca Yerma.

(sursa foto: imdb.com)
Articol apărut în revista on line Literatura de azi.

Enescu şi muzica lumii

In lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor. Cel mai mult preţuiesc darul de a compune muzică şi nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare…

George Enescu

Au trecut 19 ani de când Festivalul Internaţional „Enescu şi muzica lumii” se dezvăluie publicului iubitor de muzică de calitate. Scena acestui eveniment reprezintă, printre altele, o platformă de formare și promovare a tinerilor muzicieni.

Din anul 1999 și până în prezent, Festivalul Internaţional „Enescu şi muzica lumii” propune celor aflați la Sinaia în vacanța de vară un program tot mai complex, ediția din acest an durând mai bine de cinci săptămâni și având în centru programul „Orchestre Europene de Tineret omagiază România”.

Ediţia a XIX-a a festivalului, ce se va desfășura între 24 iulie și 2 septembrie 2018 la Sinaia și Brașov, are în program nu mai puțin de 23 de concerte și recitaluri, cele principale găzduite de superba sală a Casino-ului din Sinaia, prilej cu care vor putea fi ascultați și văzuți sute de muzicieni români şi străini.

Foto: Virgil Oprina
Violoncelistul și profesorul Marin Cazacu este inițiatorul Proiectului anului Centenar Orchestre Europene de Tineret omagiază România, pentru că precum bine se știe, România sărbătorește anul acesta cei 100 de ani de la Marea Unire. Astfel, la Sinaia, vor concerta nu mai puțin de 8 orchestre, compuse din tineri și foarte tineri muzicieni. Cele patru orchestre românești care vor participa la această ediție – Orchestra Națională Simfonică a României, Orchestra Română de Tineret, Romanian Sinfonietta și Orchestra de Tineret România-Moldova fac parte din programul educațional „Orchestrele Naționale de Tineret ale României”, având în componență excepționali muzicieni din trei categorii de vârstă.

Pe 24 iulie, în deschiderea festivalului, va cânta Orchestra Național Simfonică a României sub bagheta dirijorului Cristian Măcelaru, urmată fiind de Orchestra Filamonicii Cehe, Romanian Sinfonietta și Corul de copii Čhavorenge, pe 26 iulie. Orchestra Română de Tineret, dirijată de Cristian Mandeal, va putea fi ascultată pe 7 august la Casino-ul din Sinaia, cu un program Dediu, Brahms, Șostakovici, care va fi reluat în diferite variante la București în Festivalul „Vara magică”, la Berlin la Festivalul „Young Euro Classics” și la Dobbiacco, în Italia la Festivalul „Alto Adige”. A patra apariție românească este Orchestra de Tineret România-Moldova, dirijor Horia Andreescu, care va prezenta în 14 august, la Sinaia, un program Grieg, Porumbescu, Dimitrescu, Bartok, Doga, Ceaikovski ce se va relua apoi la Ateneu, la București, pe 15 august.

În contextul Proiectului Anului Centenar Orchestre Europene de Tineret omagiază România, la Sala Casino din Sinaia vor avea loc concerte susținute de orchestre din întreaga Europă: miercuri, 1 august, ora 19.00, Orchestra Națională de Tineret a Germaniei dirijor Elias Grandy, va cânta lucrări de Haydn, Bruckner, Messiaen, Hindemith, iar joi, 2 august, Orchestra Națională de Tineret a Spaniei, dirijor Pablo Gonzalez, solist Asier Polo – violoncel vor prezenta un program Joaquin Turina, Bartok, R. Strauss. Apoi, spre finalul festivalului, marți, 21 august, Wiener Jeunesse Orchester, dirijor Herbert Bock, solist Stefan Dohr – corn au în program lucrări de Leonard Bernstein, Herbert Willi, Anton Bruckner, urmând ca închiderea Festivalului „Enescu și muzica lumii” să fie asigurată prin două concerte, sâmbătă 1 septembrie, la Brașov, Sala Patria și duminică 2 septembrie, la Sinaia, Sala Casino, ora 19, de Orchestra Națională de Tineret a Franței, dirijată de Fabien Gabel, solist Nicolas Dautricourt – vioară, cu un program ce va alterna lucrări de Ravel, Bartok, Ceaikovski, Stravinsky, Debussy. Membri ai acestor orchestre vor evolua la Sinaia și în diverse formule camerale precum WJO chamber ensemble sau French Chamber Ensemble.

În ciuda acestei veri capricioase, muzica va încălzi și lumina sufletelor de la poalele Munților Carpați.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

„Metodă nouă de scriere și cetire” sau „deosebirea dintre pedagogie şi dresură”

Abecedarul lui Ion Creangă a fost timp de douăzeci de ani considerat a fi cel mai bun manual din țară.

Pe data de 8 iulie 1868 apărea, la Iaşi, primul manual al lui Ion Creangă, intitulat „Abecedar – Metodă nouă de scriere și cetire pentru usul clasei I primaria”. Manualul a fost conceput cu ajutorul institutorilor C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu, a avut 23 de ediții succesive, până în 1893.

„Creangă se uni cu cinci institutori (…) spre a comunica un abecedar ca lumea. Până atunci, copiii învăţaseră să citească cum da Dumnezeu şi după cum era şi dascălul, cărţi fiind puţine şi proaste…”, remarca G. Călinescu, în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

Deoarece trebuia tipărită pentru a ajunge pe băncile copiilor, lucrarea a fost propusă societății Junimea. Chiar dacă nu avea un corp de literă potrivit, necesar învățării scrisului de mână, autorii s-au adresat „Societății pentru învățătura poporului român” de la Iași, care a analizat manualul și a recomandat tipărirea lui.

„Încă din primii ani de învăţământ, Creangă începu să strângă material în vederea unui manual pe care găsi cu cale să-l facă în unire cu alţii, ca să-l poată răspândi mai bine, şi după trei ani de institutorat se aşeză la treabă. Strânse abecedare ardeleneşti şi străine, şi, ca să le poată citi, începu chiar să ia lecţii de limba franceză de la colegul I. A. Darzeu. Dar se plictisi curând şi se încredinţă probabil că pentru o treabă aşa de simplă ca învăţarea scrierii şi cititului ajunge o minte dreaptă şi o bună stăpânire a limbii naţionale”, adaugă criticul literar G. Călinescu.

Ministerul Instrucțiunei Publice și al Cultelor, din 11 septembrie 1868, a fost cel care a aprobat apariția Abecedarului; apoi, în 1876, manualul a devenit valid prin decretul domnesc al domnitorului Carol.

Riguros structurat, manualul se constituie din: partea I, care cuprinde literele mici de scris şi de tipar; partea a doua conţine sunete, silabe, cuvinte şi propoziţii. În partea a treia sunt incluse texte uşoare, morale, alături de poezii, proverbe şi rugăciuni. La sfârşit, manualul conţinea un tabel în care sunt notate în paralel buchiile şi literele latine, pentru a veni în ajutorul elevilor care treceau de la învăţatul în grafie chirilică la cel în grafie latină.
În ediția a V-a, Creangă a inclus în manual și povestea „Ursul păcălit de vulpe”.

Abecedarul lui Creangă s-a bucurat de un veritabil succes și a fost difuzat în întregul Regat, servind inclusiv ca suport de curs pentru instruirea adulților, în armată. La ediția a cincea, din 1871, cartea a ajuns la tirajul de 36.000 de exemplare, un adevărat record pentru acele vremuri. În anul morții lui Creangă, fusese publicat deja în peste 500.000 de exemplare. Cartea i-a adus lui Creangă un câștig substanţial, care i-a permis să-și cumpere casă și să trăiască „fără a se umili tagmei preoțești”. Totodată, încurajat de succesul ei, Creangă a redactat în continuare și alte lucrări didactice, tot în colaborare: „Învățătorul Copiilor”, „Carte de cetire în clasele primare de ambele secse”, „Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică” și „Geografia Județului Iași”.

„Deosebirea între metoda propusă de această broşură şi învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcoalele noastre, este deosebirea dintre învăţământul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorărei de lucruri, neînţelese de copii şi este deosebirea dintre pedagogie şi dresură… Oricât de modestă în aparenţă ar fi cartea, ea însemnează începutul unei reforme adânci în instrucţia elementară: ea a rupt-o cu dogmatismul, isvorul metodei propuse este însăşi natura inteligenţei, procesul ei de desvoltare”, asta spunea Eminescu, care de multă vreme era revizor școlar.

Abecedarul lui Creangă, fără îndoială, reprezintă una dintre lucrările care stau la baza dezvoltării limbii și literaturii române. Multe decenii manualul a fost utilizat pe scară largă și poate n-ar fi rău să ne mai aplecăm și acum asupra lui. Ceea ce se petrece în sistemul nostru de educație ne îndeamnă la așa ceva.

(sursa foto: ziuaconstanta.ro)

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Ar fi timpul să învățăm (ceva) gramatică

Din cauza discursului public, prestat de o parte din cei aflați la cârma țării, alterat din punct de vedere gramatical până la limita suportabilității, am ajuns să ne întrebăm cum anume a fost posibil așa ceva, dar și să ne aplecăm mai mult peste această materie, deloc ușoară.

Și așa am pornit pe urmele gramaticii, dorind să vă reamintesc cum a apărut, ajungând la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780), scrisă de Samuil Micu şi de Gh. Şincai, cea care este unanim recunoscută de cercetători, pentru valoarea sa, precum și pentru importanța ei în constituirea limbii române literare.

Rolul gramaticii semnate de Micu-Şincai este susţinut de cei mai mulţi lingvişti, aceasta fiind considerată „prima gramatică adevărată a limbii noastre”.

Din mai multe motive, Samuil Micu şi de Gh. Şincai au ales să scrie gramatica aceasta în limba latină; mai întâi pentru că era forma cea mai sigură de evidenţiere a originii latine a limbii noastre, apoi pentru că latina era limbă ştiinţifică internaţională, ceea ce permitea cercetătorilor străini să cunoască limba română. Un alt motiv era reprezentat de faptul că structura morfologică şi sintactică a limbii latine fusese deja studiată, iar terminologia gramaticală în limba latină era creată. De aceea, Micu şi Şincai au evitat diferitele probleme ce ar fi putut să apară; folosirea limbii latine impunea scrierea cu grafeme latineşti, acesta fiind o altă formă de demonstrare a apropierii între limba română şi cea latină. Scrierea cu caractere latineşti, precum şi folosirea termenilor de origine latină (spre deosebire de lucrările anterioare, când nomenclatura slavonă făcea de multe ori greoaie înţelegerea textului) sunt semne clare de modernitate.

Ca la apariția oricărei lucrări, au fost și contestatari care au reproșat autorilor că au preluat alfabetul limbii latine, ignorând că în limba română existau unele sunete care nu aveau corespondent grafic latinesc. De aceea, soluţia adoptată nu a fost aceea de creare de grafeme care să noteze modul de pronunţare românesc, ci forţarea corpului fonetic al cuvintelor româneşti după grafemele latine.

Gramatica lui Samuil Micu are meritul de a fi propus primele reguli fonetice din limba română, atrăgând, totodată, atenţia străinilor asupra poporului nostru. Iată ce spunea Iorgu Iordan despre importanța Elementelor lui Micu: „Cu toate lipsurile ei, gramatica lui Micu trebuie socotită ca o realizare vrednică de atenţie, şi nu numai pentru vremea în care a apărut. Pe lângă faptul că este prima gramatică tipărită a limbii noastre, ea are meritul de a fi servit multor străini, cunoscători ai limbii latine, să înveţe româneşte şi mai ales să-şi dea seama de originea latină a limbii noastre.’’

Gramatica lui Samuil Micu şi de Gh. Şincai a fost redactată în secolul al XVIII-lea, aşadar în plină epocă iluministă. Mobilul redactării ei, aşa cum reiese din prefața cărții, l-a constituit demonstrarea originii nobile a limbii române (sau a limbii daco-romane, aşa cum o numeşte Micu), act imperativ în contextul folosirii în ţările române a unei limbi şi a unei grafii străine de specificul celei naţionale.

În 1805 Gh. Şincai sintetiza foarte clar crezul latinist: „În Gramatica noastră daco-romană ne-am străduit a demonstra în tot felul formarea limbii române din latină şi, totodată, pe cei ce cunosc bine latina să-i învăţăm româna printr-o metodă mult mai uşoară şi pe o cale mai scurtă.”

Este imperios necesar să continuăm acest demers început acum câteva secole, în ciuda curentului actual – pentru că niciodată nu e târziu pentru a îndrepta ceva. Ține de fiecare în parte și de determinarea noastră.

(sursa foto: tiparituriromanesti.wordpress.com)

Articol apărut în revista online Literatura de azi

Sarea singurătăţii tale

Și ce plâns atunci, la gura vetrei,
într-o seară cu lungi ploi în mers
către oraş, îţi stârnea în piept naşterea obscură a graiului:
„Dintr-un surghiun luminos – mai depărtat ca furtuna
ce se roteşte – cum să păzesc, Doamne, căile tale?
Nu-mi vei lăsa decât negurile serii – după ce o atât de lungă zi
mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale
zbucniri de glas?”
Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid,
când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi,
cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării,
ridicarea înaltului vânt care să te smulgă deodată,
ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.

(„Cartea” de Saint-John Perse)

Saint-John Perse, născut în 1887 (pseudonim pentru Alexis Saint-Léger), poet francez și diplomat, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1960 „pentru zborul în creștere și imaginația evocatoare a poeziei sale”, provine dintr-o veche familie Bourguignon care s-a stabilit în Antilele Franceze în secolul al XVII-lea și s-a întors în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Perse studiază dreptul la Bordeaux și, după studii private în domeniul științei politice, intră în serviciul diplomatic în 1914. Acolo a avut o carieră strălucitoare. A slujit mai întâi în ambasada de la Peking, iar mai târziu în Oficiul de Externe.

A părăsit Franța pentru a pleca în Statele Unite în 1940, regimul Vichy confiscându-i averea și retrăgându-i cetățenia. Din 1941 până în 1945, a fost consilier literar la Biblioteca Congresului. După război nu și-a reluat cariera diplomatică și, în 1950, s-a retras oficial cu titlul de Ambassadeur de France. S-a stabilit în Statele Unite, întorcându-se în Franța în 1957.

Lucrările literare au fost publicate parțial sub numele său, dar mai ales sub pseudonimele St. J. Perse și Saint-John Perse. După diferite poezii care reflectă impresiile copilăriei sale, a scris Anabase (Anabasis), în 1924, în timp ce se afla în China. Este un poem epic care a nedumerit mulți critici sugerând că ar putea fi înțeles mai bine de un asiatic decât de un occidental.

O mare parte din lucrările sale au fost scrise după ce s-a stabilit în Statele Unite: Exil (Exil), 1942, în care omul și poetul se îmbină; Poème l’Etrangère (Poemul unor străini), 1943; Plugins (Ploi), 1943; Neiges (Snows), 1944; Vents (Vânturi), 1946; Amers (Seamarks), 1957, în care marea răsună ca o imagine a întemnițării omului; și epicul său abstract, Chronique (Cronicile), 1960.

Limba poeziei sale, admirată în special de către poeți pentru precizie și puritate, este dificilă, și nu a prea prins la publicul larg. Poezia lui a fost comparată cu cea a lui Arthur Rimbaud. Viziunea sa hipnotică este transmisă printr-un metru liturgic ajutată de cuvinte exotice.

Pentru unii, Saint-John Perse este întruchiparea spiritului național francez: intelectual, dar pasionat, profund conștient de tragedia vieții, un om de afaceri cu sentimentul artistului pentru perfecțiune și simetrie.

(sursa foto: dreamstime.com)

Articol publicat în revista online Literatura de azi.

Copiii şi muzica lor

Din (ne)fericire, cei care hotărăsc cum anume se desfășoară educația în școlile și grădinițe noastre, au decis, de câțiva ani încoace, ca pe data de 1 Iunie copiii să aibă liber și să nu meargă la școală ori grădiniță.

Un raționament eronat, în opinia mea, pentru că cei mai mulți dintre părinți nu au timpul necesar de a lucra/juca/vorbi cu ei. La orele petrecute alături de colegi, dascălii organizau tot soiul de activități, acestea dându-le copiilor o stare de bine, de bucurie și sărbătoare.

Dar fiindcă așa stau lucrurile, unii cu spirit întreprinzător nu s-au culcat pe-o ureche și au organizat tot soiul de manifestări menite a celebra Ziua Copiilor. În București și în alte orașe ale țării, cei mici au parte de ateliere, întâlniri mai speciale, pe care însă nu le poți urmări în orașele mai mici, iar de mediul rural nici nu mai pomenesc.

Vă invit să nu ocoliți, dacă puteți și aveți chemare, concertul educativ ce se va desfăşura la Sala Radio şi care vă propune un repertoriu antrenant și accesibil pentru cei mici; acolo vor asculta piese de la Mica serenadă a lui Mozart sau fragmente din Anotimpurile lui Vivaldi, până la partituri din musical-uri celebre ca Mary Poppins, Sunetul Muzicii sau Veronica.

Evenimentul este cu acces gratuit (în limita locurilor disponibile) și are o durată de aproximativ 70 de minute. Accesul se va face începând cu ora 10.00.

Și pentru ca cei mici să se bucure de magia muzicii, pe scena Sălii Radio se vor reuni Orchestra de Cameră Radio, violonista Cristina Anghelescu și ansamblul Radio România care se bucură deja de o mare popularitate printre micii spectatori: Corul de Copii Radio (dirijor: Răzvan Rados, acompaniament pian: Magdalena Faur). Întregul eveniment se va desfășura sub bagheta dirijorului Constantin Adrian Grigore. Cu o bogată carieră internațională, acesta a fost invitat în 2017 la pupitrul Filarmonicii Regale din Liege (Belgia), unde a susținut o serie de 7 concerte.

Concertul va cuprinde câteva intervenții ale dirijorului, pentru a-i apropia pe micii melomani de arta muzicii și a-i ajuta să înțeleagă partiturile pregătite pentru ei, cum ar fi: Mozart – Mica serenada (partea I) și două fragmente din suita Anotimpurile – Vivaldi: Concertul nr. 1 în mi major pentru vioară și orchestră, Primăvara – partea I și Concertul nr. 2 în sol minor pentru vioară și orchestră, Vara – partea a III-a.

De asemenea, copiii se vor întâlni și cu lucrările ritmate ale compozitorului american Scott Joplin (The Strenous Life, The Entertainer, The Ragtime Dance) și cu binecunoscutul tango La Cumparsita, semnat de compozitorul uruguayán Gerardo Hernán Matos Rodríguez.

Ce-aș mai putea adăuga pentru a vă convinge? Nimic! 🙂

Audiție plăcută!
Articol publicat în revista online Literatura de azi

„Primul critic” al lui Sadoveanu


Fălticeni este unul dintre orașele importante ale României, în ceea ce privește cultura și știința națională. Un mare număr de personalități marcante – scriitori, oameni de știință și artiști –, s-au format și au creat în Fălticeni. George Călinescu situa acest oraș printre cele mai bogate tezaure spirituale ale poporului român, după București și Iași, Fălticeni fiind al treilea oraș din țară ca număr de scriitori autohtoni, cele două centre culturale. Raportat, însă, la numărul de locuitori, Fălticeni se situează pe primul loc în România. Orașul din Moldova a dat României zeci de oameni ai literelor de talie națională și recunoaștere mondială și acolo s-au format 16 academicieni, 12 generali, 60 de doctori în cultură și știință

Una dintre personalitățile acestei urbe a fost și Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu și a Ecaterinei, născută la 21 mai 1906.

Urmează timp de un an cursurile liceului „Nicu Gane” din oraș (1917-1918) și, după o clasă urmată în particular, fiind pregătită de tatăl său, merge la Liceul „Oltea Doamna” din Iași, unde își dă și bacalaureatul. Mai apoi se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Iași, secția filosofie (1925-l929), pe care o termină, dar fără a-și da licența.

Fiind cea mai mare dintre copii, Profira Sadoveanu, a rămas toată viaţa aproape de inima şi sufletul tatălui. Era chiar „cronicar” fidel al „universului de la Copou”, scriind şi despre mobilizarea generală din casă pentru a-şi ajuta tatăl. Copiau manuscrisele, făceau mici servicii părintelui lor, păstrau o linişte deplină când „tata lucra”. Profiriţa era primul cititor al cărţilor Maestrului, era primul său critic literar, mai ales că el îi respecta părerile. Dintre cei 11 copii, nu doar Profira Sadoveanu avea aplecare spre scris. Didica (Teodora o fată frumoasă, cu ochii strălucitori), scria poezii delicate, dar şi cânta sonate de Bethoveen, iar Despina cânta valsuri şi Mazurci de Chopin.

Și-ar fi dorit să studieze arta dramatica la Paris, dar nu obține consimțământul tatălui. În Universul literar și artistic publică, sub pseudonimul Valer Donea, reportaje. Debutează cu romanul Mormolocul (1933), urmat de „Naufragiații din Aukland” (1937). Scrierile sale au constituit o creație relativ întinsă, cuprinzând volumul de interviuri („Domniile lor domnii și doamnele”, 1937, republicat cu titlul „Stele și luceferi”, 1969), memorialistică și cărți de evocare a lui Mihail Sadoveanu („Viața lui Mihail Sadoveanu”, 1957, republicat cu titlul „Ostrovul zimbrului”, 1966; „O zi cu Sadoveanu”, 1955; „În umbra stejarului”, 1965; „Planeta părăsită”, 1970), poeme în proză („Ploi și ninsori”, 1940), poezie („Somnul pietrei”, 1971; „Cântecele lui Stefan Vodă”, 1974; „Flori de piatră”, 1980; „Ora violet”, 1984), cărți de versuri pentru copii („Balaurul alb”, 1955; „Ochelarii bunicii”, 1969).
Traducea, singură sau în colaborare cu Valeria Sadoveanu, din Cehov, Usinski, Ostrovski, Balzac și îngrijea edițiile din opera tatălui.

„Tata avea pe umeri pelerina italienească cu falduri largi, grea de cuvinte, fraze, virgule şi puncte. Mi-nchipui că de-ai fi scuturat-o, ar fi căzut din ea pasaje din viitoarea-i carte, aşa cum cad în mai din vişini cărăbuşii.”

Cu excepția unui roman și a câtorva proze, opera Profirei Sadoveanu ilustrează în chipul cel mai concludent literatura de popularizare. Ca prozatoare, păcătuiește prin același idilism al evocarii și descrierii, prin „medelenism”, cum a observat G. Calinescu, deși uneori autoarea dovedește un simț notabil al nuanțelor semnificative. Poemele în proză din „Ploi și ninsori” (1940) dezvăluie aceeași intimitate cu taina și misterul, amplificând naturalismul până la fabulos: „Iar mărul cel bătrân s-a așezat într-un cot și-și linge picăturile de apă de pe labe”. Poeziile din volumele Somnul pietrei (1971), Cântecele lui Ștefan Vodă(1974) și Flori de piatră (1980) sunt evocări geografice, excursii lirice, rememorări nostalgice ale copilăriei, proiecții poetice ale amintirilor, grațioase și decorative, simple poetizări. În mare parte, proză lui Profira Sadoveanu se compune din confesiuni edulcorate.

Alungată din casa rămasă de la tatăl său (de către cei care au câştigat-o în instanţă), a murit, în 1997, într-o sărăcie de nedescris. A fost înmormântată în Cimitirul Străuleşti II, din Bucureşti.

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Când tata nu l-a mai așteptat pe Moș Crăciun

Dacă m-ar întreba vreodată cineva care este perioada din an pe care-o îndrăgesc cel mai mult, aș răspunde fără să stau o clipă pe gânduri: Crăciunul și tot ce înseamnă el.

Are un farmec aparte această sărbătoare poate și pentru că atunci, în jurul bradului, tata cânta. Era singura dată în an în care-l vedeam cântând. O imagine pe care n-o voi uita niciodată.

Am încercat și eu să transmit atmosfera magică de Crăciun fiilor mei, iar ei vibrează, poate mai tare decât mi-aș fi închipuit, încă de la începutul lunii decembrie, făcându-și tot soiul de planuri legate de brad, de Moș, de cadouri.

Anul ăsta a fost altfel. Tata a hotărât să plece, fără a se mai întâlni cu Moș Crăciun. Un gest pe care acum, la nici două săptămâni de la despărțire, caut să-l deslușesc, știind că din momentul acesta totul va fi văzut cu alți ochi și din altă perspectivă.

Nu știu dacă te poate cineva pregăti pentru aceste despărțiri/plecări și oricât încerci să-ți imaginezi ce și cum va fi, atunci când ești pus în fața faptului împlinit, reacționezi neașteptat.

Era o perioadă în care nu poți să plângi lângă cel drag pentru că timpul îți este alocat alergăturilor și nebunelii de a nu găsi pe nimeni, nicăieri. De parcă atunci când te naști sau mori în vreme de sărbătoare, toți trebuie să fie liberi, pentru ca tu să te descurci singur.

Aici a fost marea durere de a nu putea jeli în tihnă. De a nu putea sta o clipă locului pentru a te despărți în bună ordine de cel care ți-a fost alături 50 de ani. Și nu oricum.

Tata a fost un om de o discreție cum rar mai întâlnești astăzi, în era în care lumea nu mai știe cum să se afișeze în cele mai intime ipostaze. Un om tăcut și calm, impozant și sobru, fără a lăsa să se vadă muntele de bunătate, dăruire și iubire ce sălășluia în el. Eu una am avut privilegiul de a ști cum e să trăiești lângă un tată respectuos cu familia lui, cu un simț al măsurii extrem de riguros și cu o atitudine pe care am căutat-o și dorit-o și la partenerul meu de viață.

Acum, de când a plecat, am senzația că respirația nu mai e întreagă, că plânsul și jalea mea nu trebuie să fie văzute de nimeni, că nu trebuie să rostesc nimic. Că durerea e numai a mea și că trebuie s-o ostoiesc cum numai eu știu, cu răbdare și măsură.

– Mama, poți fi măcar un pic normală anul ăsta, când vine Moș Crăciun?” îl aud pe cel mic întrebându-mă, dar mie îmi revin în minte o sumedenie de momente alături de tata, când eu trebuia să ridic ochii pentru a-i vedea fața sau când din brațele lui luam din brad dulciurile. Clipe în care muntele de om emana o tandrețe pe care eu, copil fiind, o sorbeam ca un burete.

A sosit momentul în care tăcerea l-a învăluit definitiv însă eu continui să mă sfătuiesc cu el. Și știu că voi găsi un cuvânt bun pe care-l voi simți așa, ca o adiere.

Așa cum mai știu că la Crăciunurile care vor veni, el tot lângă brad va fi, cântând, însă atunci îl voi vedea și auzi doar eu. Ori ăsta nu-i puțin lucru!

(sursa foto: freenode.ro)

Articol publicat în revista online Literatura de azi.