Am început cea de-a doua săptămână cu Dar Motan și, dacă săptămâna trecută am citit primele cinci cărți din serie, astăzi ne-am întâlnit cu „Dar Motan greșește”, poveste scrisă de Cristina Andone, ilustrată de Emi Balint și apărută la Editura Nemira.
Este o poveste așezată în miezul iernii, dar am simțit că nu are rost să întrerup drumul pe care l-am început alături de acest personaj atât de drag copiilor. Până la urmă, poveștile bune nu țin cont de anotimp. Ele vin atunci când avem nevoie de ele.
Și, culmea, nici vremea de afară nu prea mai semăna cu vara. Ploaia și umezeala au făcut ca ziua să fie numai bună pentru citit, pentru vorbit și pentru stat împreună.
Am aflat cum a greșit Dar Motan și, mai ales, cum a încercat să repare ceea ce stricase. Copiii au observat repede că nu doar el greșește. Au greșit și Nuti, și Zahar, și mama, și tata. Cu alte cuvinte, toată lumea.
De aici a pornit unul dintre cele mai frumoase dialoguri ale zilei.
– Cine a greșit vreodată?
Toate mâinile s-au ridicat. Eu am ridicat două.
– Și cine nu a greșit niciodată?
Nicio mână.
Am vorbit despre greșelile lor, despre pedepsele primite și despre ceea ce au învățat din ele. Unii au spus că li s-a luat telefonul, alții că nu au mai avut voie la desene animate, iar câțiva au recunoscut, cu sinceritatea pe care numai copiii o au, că nu au învățat încă mare lucru din pedeapsa primită.
Și tocmai aici este frumusețea unor astfel de povești. Ele nu dau lecții. Deschid uși. Îi fac pe copii să vorbească, să se asculte unii pe alții și să descopere că greșeala nu este sfârșitul lumii, ci începutul unei învățări.
Numai cine nu face nimic nu greșește.
Iar un copil care are voie să încerce, să experimenteze, să descopere și, uneori, să greșească este un copil care își construiește cu adevărat încrederea în sine.
În timp ce ascultam povestea, copiii ronțăiau câte un morcov și câte un biscuit. Se auzea un „crănțănit” vesel care se amesteca firesc cu lectura. Sunt acele momente simple pe care nu le poți programa, dar care rămân în suflet.
După poveste au urmat fișele.
Da, și în vacanță facem fișe.
Nu multe. Nu obositoare. Nu transformate într-o corvoadă.
Le facem pentru că ele sunt încă o formă de joc și de exersare.
În ultima vreme aud tot mai des că vacanța ar trebui să însemne trei luni în care copilul să nu facă absolut nimic. Eu cred altceva.
Cred că vacanța este timpul în care copilul are libertatea să învețe fără presiunea catalogului.
Să citească pentru plăcere.
Să deseneze fără să primească note.
Să construiască.
Să viziteze.
Să pună întrebări.
Să planteze o floare.
Să frământe un aluat.
Să observe un fluture.
Să joace un joc de societate.
Să asculte muzică bună.
Să alerge.
Să scrie două propoziții despre ceea ce a trăit.
Toate acestea sunt tot învățare.
Copiii nu cresc doar în bancă. Cresc în experiențele pe care le trăiesc zi de zi.
La Rainbow Land ne jucăm foarte mult. Dar fiecare joc are un rost. Într-o zi exersăm cititul fără să simțim că citim. În alta facem matematică printre cuburi și piese colorate. Dansăm, ascultăm muzică, modelăm, decupăm, lipim, povestim și râdem mult.
Învățarea nu înseamnă numai manual și caiet. Învățarea înseamnă viață.
Iar vara este poate cea mai generoasă perioadă pentru astfel de experiențe.
Este și perioada în care copiii care au nevoie de mai mult timp pot consolida, în liniște, ceea ce peste an s-a așezat mai greu. Fără stres, fără grabă, fără comparații.
Nu cred că vacanța este despre a nu face nimic.
Cred că vacanța este despre a face altfel.
Mai liber.
Mai curios.
Mai aproape de natură.
Mai aproape de familie.
Mai aproape de tine.
Și, dacă la sfârșitul verii copilul vine cu câteva cărți citite, cu o mulțime de locuri descoperite, cu mâinile murdare de acuarele, cu câteva adunări rezolvate fără teamă și cu mai multă încredere în el, atunci vacanța și-a împlinit cu adevărat rostul.
Noi ne-am încheiat ziua cu fișele lucrate după puterile fiecăruia. Cei mici au avut exerciții potrivite vârstei, cei mari au completat un rebus cu imagini pe o planșă A3 și s-au bucurat nespus când au ajuns la final.
Din păcate, astăzi nu am avut internet, așa că rubrica „Povestea citită altfel” a lipsit. Sperăm să o recuperăm mâine.
Până atunci, rămânem cu gândul pe care ni l-a dăruit astăzi Dar Motan: greșelile nu sunt piedici, ci trepte. Iar copiii cresc atunci când au curajul să le urce, însoțiți de adulți care îi înțeleg și îi sprijină.
