Ziua 4 la Rainbow Land – despre anotimpuri, școala pe care am inventa-o noi și curajul de a păși spre ceva nou
Sunt zile în care activitățile pe care le pregătești pentru copii par, la prima vedere, doar despre un anotimp, o fișă, un copac pictat cu degețelele sau o rachetă construită din cine știe ce materiale. Și sunt zile în care, dacă te uiți puțin mai atent, descoperi că printre toate acestea se ascunde ceva mult mai important.
O conversație despre schimbare.
O emoție care încă nu știe să se numească.
O teamă mică, ascunsă după un „eu nu vreau la școală”.
Un „mai vreau vacanță” care, de fapt, poate să însemne „mi-e puțin teamă de ce urmează”.
Așa a fost ziua a patra la Rainbow Land.
Am început tot de la toamnă, dar am încercat să o privim altfel. Să o întoarcem cumva pe dos și să vedem cât de multe știm deja despre ea înainte să o avem cu adevărat în fața ochilor. Ce ne spune despre ea aerul? Ce se schimbă în natură? Ce fac frunzele? Cum știm că vine, chiar dacă nu am vedea-o încă?
Pentru copiii mai mărișori am pregătit două fișe. Una sub forma unui tabel al anotimpurilor, iar cealaltă pentru decupat, cu imagini specifice fiecărui anotimp. Misiunea lor a fost să observe, să compare, să aleagă și să așeze fiecare imagine la locul potrivit. Nu doar un exercițiu de asociere, ci și un bun prilej de a ne aminti împreună ce știm despre succesiunea anotimpurilor și despre semnele prin care le recunoaștem.
Pentru cei mai mici, am simplificat lucrurile, dar nu și bucuria. Le-am oferit o fișă cu patru copaci – doar trunchi și ramuri, iar fiecare copil urma să transforme copacul în anotimpul dorit prin dactilopictură. Cu degețelele, culorile și imaginația lor, ramurile au început să prindă viață. Un copac de primăvară, unul de vară, unul de toamnă, unul de iarnă. Patru imagini diferite, pornite de la aceeași structură.
Și poate că aici a fost, fără să ne propunem neapărat, una dintre ideile frumoase ale zilei: uneori, ceea ce se schimbă nu este locul de unde pornim, ci felul în care îl transformăm.
Am avut și masa de rigoare, jocuri și momente în care pur și simplu ne-am bucurat unii de ceilalți. Pentru că o zi de atelier nu este făcută doar din obiective, sarcini și activități bifate. Este făcută și din conversații care apar pe neașteptate, din idei care se leagă între ele și din acele momente în care copilul uită că „trebuie să facă ceva” și începe pur și simplu să povestească.
Iar poveștile noastre au ajuns, aproape firesc, la școală.
Doar că nu la școala pe care o știm.
Am inventat-o noi.
Am întrebat cum ar fi școala dacă am putea să o facem exact așa cum ne dorim. Cum ar arăta? Cine ar fi acolo? Cum ar fi învățătorii? Cum ar fi colegii? Unde ar fi clasa?
Și atunci imaginația a început să lucreze.
Poate că școala ar putea fi într-un copac.
Sau, de ce nu, pe Lună.
Poate că profesorii ar fi altfel decât cei pe care îi știm.
Poate că am avea colegi fantastici.
Poate că școala ar fi într-un tren care pleacă într-o călătorie.
Și, bineînțeles, printre toate ideile acestea fantastice, s-au strecurat și adevărurile lor.
„Eu nu vreau la școală.”
„Eu mai vreau vacanță.”
„M-am săturat de vacanță.”
Copiii sunt minunați în sinceritatea lor. Spun lucrurile exact așa cum le simt, fără să le împacheteze prea mult. Iar în spatele acestor propoziții aparent contradictorii se află, uneori, o lume întreagă de emoții.
Pentru că Pregătitoarea nu este doar un alt an.
Pentru un copil care până ieri mergea la grădiniță, faptul că de acum înainte va merge la școală înseamnă o schimbare uriașă. Chiar dacă este Clasa Pregătitoare, chiar dacă știm că tranziția este gândită pentru vârsta lor, în universul copilului lucrurile pot părea mult mai mari.
Se schimbă locul.
Se schimbă rutina.
Se schimbă oamenii.
Apar alte așteptări.
Apare un alt tip de responsabilitate.
Și, mai ales, apare sentimentul că începe „școala cea adevărată”.
De aceea cred că este atât de important să vorbim despre această etapă înainte ca ea să înceapă.
Nu să le spunem copiilor că „nu au de ce să se teamă”. Nu să le anulăm emoțiile. Nu să îi convingem cu orice preț că școala este minunată.
Ci să le facem loc întrebărilor.
Să îi lăsăm să spună că le este teamă.
Să râdem împreună când își imaginează o școală pe Lună.
Să construim, în imaginația lor, un loc în care lucrurile necunoscute devin puțin mai familiare.
Pentru că pregătirea pentru școală nu înseamnă doar să știe litere, cifre sau să țină corect creionul. Înseamnă și să știe că pot vorbi despre ceea ce simt. Că pot pune întrebări. Că pot cere ajutor. Că lucrurile noi pot fi privite cu curiozitate, chiar și atunci când vin la pachet cu puțină teamă.
Și poate tocmai de aceea activitățile noastre s-au legat atât de frumos între ele.
La Craftul zilei, am revenit la nisip. Copiii s-au îndrăgostit atât de tare de această activitate, încât mi-am dorit să le-o readuc. Au fost și elemente de toamnă, bineînțeles, pentru că despre ea vorbeam. Numai că, atunci când le-am dat libertatea de a alege, băieții au găsit foarte repede altceva mult mai interesant: mașinile.
Și atunci mi-am spus: de ce să nu le urmăm noi ideea?
Dacă școala este pe Lună, avem nevoie de o rachetă ca să ajungem acolo.
Dacă școala este într-un tren, avem nevoie de tren.
Și uite așa, fără să forțăm nimic, activitățile au început să se lege prin niște fire aproape nevăzute. Toamna ne-a dus către anotimpuri, anotimpurile către schimbare, schimbarea către școală, școala către imaginație, iar imaginația către rachete, trenuri, călătorii și lumi în care orice este posibil.
Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem face pentru copii înaintea unei etape noi: să nu le cerem să nu le fie teamă, ci să îi ajutăm să descopere că pot merge mai departe chiar și atunci când au emoții.
Să le construim punți, nu să îi împingem peste prag. Să le dăm timp. Să le dăm povești. Să le dăm voie să inventeze.
Și, mai ales, să le arătăm că ceea ce urmează nu trebuie să fie mai puțin frumos doar pentru că este diferit.
Poate fi o clasă într-un copac.
Poate fi o școală pe Lună.
Poate fi un tren care pleacă spre ceva necunoscut.
Iar noi, adulții, putem fi acolo lângă ei, măcar pentru o vreme, cu mâna întinsă și cu suficientă răbdare cât să îi lăsăm să-și găsească singuri curajul.
Ziua a patra la Rainbow Land a fost despre toamnă. Dar, de fapt, cred că a fost despre toate anotimpurile prin care trecem noi, oamenii, atunci când creștem. Și despre felul în care putem face dintr-o schimbare mare o călătorie frumoasă, dacă o învelim în joacă, culoare, imaginație și puțină magie.
