Caleidoscop (greacă καλός, εἴδος, σκοπέω a vedea forme frumoase) este un aparat optic format dintr-un cilindru opac în interiorul căruia se găsesc mai multe fragmente de oglinzi, dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capătul opus celui prin care se privește, să formeze, prin rotirea cilindrului, diferite imagini simetrice. Operă, rubrică într-o publicație periodică, emisiune la radio, televiziune care cuprinde cele mai variate aspecte, teme, subiecte.(sursa: wikipedia)
Aceasta este definiția caleidoscopului.
L-am regăsit, în casa vacanțelor noastre, și m-am bucurat alături de Luca. De mult nu mai privisem într-unul, și mi-am adus aminte de copilăria mea.
Cea fără de atâta tehnologie ci plină doar de natură și frământări copilărești.
Vă las să priviți și voi, dacă nu ați avut prilejul până acum, ori nu ați mai făcut-o de mult timp.
Și așa, într-o zi de vară, iată cum arată câteva clipe de fericire!
Fiecare vară în care ajungem la București înseamnă și o vizită la muzeul Antipa. Urmăresc, de la an la an cum se schimbă preferințele copilului, iar acesta este un semn al acumulării de cunoștințe de la o vizită la alta.
Am un regret că nu suntem atunci când au loc tot soiul de activități tematice, peste an, activități la care am participa cu interes dacă nu ar exista acest impediment al distanței.
Acum sunt două expoziții temporare pe care, din fericire, le-am văzut în anii precedenți. În una este vorba despre fluturi tropicali, iar în cealaltă despre frumuseți de neatins.
Am intrat și am luat sălile le rând și am zăbovit, fiecare, acolo unde a dorit cel mai mult. Am remarcat prezența unui acvariu nou, foarte frumos, chiar de la începutul vizitei. Foarte colorat și plin de vietăți spectaculoase.
Apoi, rând pe rând s-au derulat prin fața noastră vietăți de pe toate continentele.
Din 19 mai și până pe 14 octombrie 2018, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” anunță deschiderea expoziției temporare „Kiseleff nr. 1. De 110 ani, orașul crește în jurul lui!”.
Expoziția propusă de Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” ne va purta printr-o călătorie imaginară în timp, în care vom descoperi, cu ajutorul fotografiilor, al documentelor, dar și al obiectelor, diferitele momente prin care a trecut clădirea muzeului în cei 110 ani de existență. Atracția principală a expoziției va fi reprezentată de una dintre himerele originale care ornau cornișa muzeului, dar mai ales de o reconstituire a grupului alegoric „Știința Zoologiei”.
Clădirea inaugurată pe 24 mai 1908 în prezența Regelui Carol I, a Principelui Ferdinand și a Principesei Maria, dar și a unei numeroase asistențe alcătuită din personalități marcante ale culturii românești, reprezenta primul edificiu din Regatul României realizat pentru a fi muzeu.
Muzeul de Istorie Naturală și Antichități a fost întemeiat în 1834 și a fost adăpostit inițial în clădirea Colegiului Sfântul Sava. În anul 1893, Grigore Antipa a fost numit la conducerea Secției de Zoologie a Muzeului de Istorie Naturală și Antichități, pe când aceasta se afla în aripa dreaptă a Palatului Universității din București. Peste numai un an, colecțiile de zoologie au fost mutate într-o casă particulară închiriată de statul român pe stada Polonă nr. 19. Noul director a depus un efort susținut și, doar în câțiva ani, a reușit prin expediții, achiziții și donații să realizeze un muzeu cu 10 săli, care era vizitat cu „adevărată aviditate” de către public. În anul 1903, Grigore Antipa prezenta Regelui Carol I și primului ministru Dimitrie Sturdza un memoriu în care solicita construirea unui local special pentru a instala colecțiile adunate și pentru a organiza în el un „Muzeu de Istorie Naturală cu toate secțiile care-i aparțin și demn de Capitala Țării”.
Eforturile lui Grigore Antipa sunt încununate de succes, iar guvernul alocă suma de 350.000 lei pentru făurirea muzeului. Proiectul construcției a fost încredințat inginerului Mihail Roco, iar fațadele noii clădiri au fost desenate de către cunoscutul arhitect Grigore Cerkez. În timpul lucrărilor, Spiru Haret îi sugerează lui Grigore Antipa ca frontonul clădirii să fie decorat cu un grup statuar care să reprezinte știința. Lucrarea avea să fie încredințată sculptorului Dimitrie Paciurea și, doi ani mai târziu, grupul alegoric numit „Știința Zoologiei” împodobea frontonul clădirii, în timp ce, deasupra sa, un vultur majestuos scruta orizonturile ajutat de două himere care flancau lateralele edificiului. Cutremurul din noiembrie 1940 a dislocat frumoasa alegorie a lui Paciurea, astfel încât a fost nevoie să se decidă demontarea sculpturii care amenința să cadă și să pună astfel în pericol viața vizitatorilor. Astăzi, doar fotografiile vechi ale clădirii ne mai amintesc de remarcabila operă de artă.
„Acest institut va fi o mare valoare pentru cultura poporului și pentru învățământul superior… În acest muzeu, pe lângă cultura științei se face și cultura națională” sunt cuvintele rostite de Regele Carol I la inaugurarea noii clădiri din Șoseaua Kiseleff nr. 1, clădire devenită simbol al zoologiei și muzeografiei de istorie naturală, simbol al orașului care de 110 ani crește în jurul său. (sursa: antipa.ro)
Nu doresc să închei înainte de a vă invita să aruncați o privire pe afișul de mai jos. Poate vă interesează ceva și să nu ratați.
Vară cu soare și activități reconfortante!
Gata!
S-a terminat și acest sejur la malul mării.
Al Mării Negre, dar pe malul bulgăresc.
Nu regret nici o secundă alegerea făcută pentru că de data asta am găsit altceva.
Un loc plin de istorie, pătruns de delicatețe, tradiții și viață regală, care iată că a dăinuit în ciuda tuturor vicisitudinilor. Toate astea le vezi dacă vrei și cauți puțin.
Locul în care am stat nu a primit calificative la superlativ, dar simți când oamenii doresc să facă mai mult și se zbat în această direcție. Mai e mult de lucru la cazare, mâncare, la spațiile de pe lângă hotel. Oamenii, mare majoritate din ei, au intrat într-un soi de delăsare, de dorință de a face puțin și a fi remunerați mult. Libertatea asta a fost înțeleasă greșit și mă gândesc că asta este valabil la oamenii care au trăit așa de mulți ani într-un regim totalitar. Nu mai avem o disciplină a muncii. Vrem, mare parte din noi, să ne facem că muncim, iar asta se vede peste tot.
Degeaba ai resurse și un postament de la care să continui, dacă tu distrugi și ce a mai rămas.
Mă uitam și aici; atât de multe flori înecate în bălării, o sumedenie de copaci sufocați de plante parazite, saci de gunoi aruncați în păduri, la nimereală, în loc să fie depozitați acolo unde le este locul. Despre asta este vorba, lucruri mărunte, nu cine știe ce chestii simandicoase.
M-a deranjat mult și atitudinea conaționalilor mei, mulți dintre ei extrem de zgomotoși, cu mințile năclăite de la băuturile all inclusiv, cu un vocabular sărac și agresiv. Parte din ei erau însoțiți de copii, niște imitatori perfecți. Ori ce să mai comentezi?
După ce-am trecut vama, am zăbovit ceva timp la Vama Veche. Spre deosebire de litoralul bulgăresc, unde era așa de puțină lume, aici era o puzderie de oameni și mașini, într-o simbioză aproape perfectă. Nu am rezistat prea mult, dar am făcut o plimbare mai lungă pe malul mării, că ne era dor.
După amiază am ajuns la București. Un loc de poveste pentru noi și sunt convinsă și pentru alții.
Vă invit să nu ocoliți Balcicul pentru că are ceva aparte, și nu o spun doar eu!
Ziua a patra a început dimineață, dimineață de tot, atunci când am răsfoit poveștile Reginei Maria. Nu puteam trece pe lângă ele fără a le achiziționa, atunci când am mers în vizită la Castel.
E o carte în format mare, cuprinde patru povești și este ilustrată măiastru de Detelina Dimova. Poveștile sunt: Lulalu, Copila soarelui, Poveste de Crăciun și Povestea trandafirului.
După ce-am mâncat micul dejun am plecat la mare, nu la piscină. E un regret legat de asta pentru că nu putem merge pe malul mării, cu picioarele prin apă, deoarece plaja nu permite acest lucru. Am ajuns pe un petec de nisip, acolo unde se îndrămădeau prea mulți în așteptarea soarelui, scump la vedere. Noi, am avut parte de povești, că tot am început așa ziua, pentru că lângă noi sunt doi naratori iscusiți: Caramel și Berend.
Pe lângă ei am mai avut un companion, un cățel, care nu știu dacă era cățel ori cățelușă, însă pot afirma că era extrem de prietenos, dar mai ales flămând. A stat cu noi atâta timp cât am zăbovit acolo.
Astăzi, până pe final de zi, am avut parte de tot soiul de întâlniri marine. Dimineață, un șarpe de mare, firav și curios, a stârnit multe comentarii, dar mai ales frici. Era așa de curios că își tot scotea capul deasupra apei, evident și să respire. Mai târziu, unul dintre frații lui a fost înhățat de un pescăruș, într-un manevră demnă de un pilot iscusit.
Am citit mult și cu spor, eu terminând o carte super faină, Minciuni pe canapea de Irvin Yalom, despre care voi scrie de îndată ce ajung acasă. La lectura de seară am terminat Wolf Hollow de Lauren Wolk, un roman ce merită parcurs de copii și adulți deopotrivă. Luca a fost curios de poveștile Reginei.
Pe lângă șerpișori, că pe parcursul zilei s-au dovedit a fi mai mulți, am avut ocazia să admirăm multe meduze. Sunt așa de delicate, diafane, elegante, mișcărilor lor părând a fi studiate.
Plimbarea de seară fost tot una de prins în povești. Nu a pluat și nici vântul nu a bătut, poate de aceea și marea era așa deliniștită și plină de vietăți. Ne-am agățat câteva culori și forme de suflet, cine știe cînd vom avea nevoie de ele.
Am plecat la hotel cu o imagine tatuată pe retină, însoțită de o întrebare: se pare că acolo e capăt de drum, dar nu-i așa, că drumul e mai lung, dar nu se vede?
Dacă se mai gândea cineva că a treia zi la țărmul Mării Negre va fi mai însorită, ei bine ar fi constatat că se înșală. Curat lucru, vara asta, a anului 2018, nu seamănă cu nici o descriere cunoscută a acestui anotimp.
Numai că malul mării fiind cel de pe partea bulgară, am avut ce să facem atunci când norii nu știau cum să se mai înghesuie pentru a nu fi codași la linia de finiș, de parcă ar fi existat una.
Pentru că ziua precedentă a adus așa de mult frumos în existența noastră, am hotărât să mai repetăm experiența și așa, iată-ne la poarta de intrare a complexului Reginei Maria. Pentru că e atât de vast și are așa de multe de descoperit nu-i suficient să mergi doar o dată.
Am făcut o plimbare pe malul mării, la prima oră, asta pentru a afla ultimile noutăți din viața sărată.
Apoi am ajuns la intrare. E o nebuneală la porțile de acces pentru că cei puși acolo nu sunt în stare să vorbească pe înțelesul oamenilor. Nu pomenesc că nu vorbesc decât în bulgărește, ci spun că fiecare te îndeamnă să faci altceva. Dacă ieri am intrat la grădina botanică fără a plăti și accesul la Castel, astăzi nu a mai fost posibil acest lucru pentru că… așa este regula. Ori dacă era așa, de ce ieri ne-a fost permis accesul? În fine, am avut un moment de iritare maximă pentru că nu-mi place să fiu luată de fraieră, în condițiile în care eu sunt un turist civilizat și calm.
Am intrat pe la poarta grădinii botanice și am avut grijă să mergem pe acolo pe unde nu am fost. Și-am descoperit noi minunății care au mângâiat ochii și nările.
Am vorbit cu Luca pe-ndelete, imaginându-ne cum ar fi dacă am fi petalele unui nufăr. Pe cine am lăsa să se odihnească și pe cine nu. Dar dacă am fi așa, pufoși, pe cine am încălzi ori ascunde de dușmani?
Ori am imaginat tot soiul de povești despre cactuși, în care am fost pe rând povestitori ori personaje.
Castelul din Balcic este o vilă din orașul Balcic (actualmente în Bulgaria). Castelul a fost construit ca reședință pentru regina Maria a României, în perioada în care Cadrilaterul a aparținut României.
Complexul cuprinde un parc botanic, mai multe vile rezidențiale, o sală a fumatorilor, o pivniță, o mănăstire, un izvor de apă și diverse alte clădiri.
Castelul, numit și „Cuibul Singuratic” („Tenha Juvah” în limba turcă) este de fapt o vilă cu pereți albi și acoperișuri de țiglă roșie străjuite de un minaret. Este construit de-a lungul a trei terase și combină elemente ale stilului maur, stilului mediteraneean cu cel al caselor bulgărești. Este foarte aproape de mare, fiind despărțit de aceasta doar de faleză. A fost locul preferat al Reginei Maria, în care aceasta a locuit, tocmai de aceea rămânându-i denumirea de „castel”. Castelul este compus din șase case, câte una pentru fiecare copil al Reginei Maria. Tot din dorința Reginei Maria a fost construită și Capela Stella Maris, în stil bizantin, un loc în care se retrăgea adesea pentru a se reculege. Atât de mult s-a regăsit în acest loc, încât, regina a lăsat dorința ca după moartea ei, inima să-i fie păstrată în incinta capelei.
Construcțiile de pe domeniul Palatului regal din Balcic au fost în întregime create după planurile și gusturile Reginei Maria. Palatul a fost construit pe un teren oferit reginei de către bancherul Jean Crissoveloni, teren mărit prin achiziționarea de către statul român a altor terenuri de la localnici. Lângă palat s-a construit un minaret, dându-i un aer oriental. Vila „Cuibul singuratic” a fost proiectată de arhitectul E. Guneș și a fost construită între anii 1925 și 1929, lucrările fiind executate de firmele italiene Agostino Fabro (decorațiunile) și Giovanni Tomasini (zidărie, mozaic și asfaltare), sub directa supraveghere a secretarului particular al reginei Gaetan Denize. A doua clădire a complexului Balcic era Vila „Mavi Dalga”, compusă din 16 camere, în care se aflau apartamentele principelui Nicolae și ale doamnelor de onoare. Lângă ea se afla Casa Suitei, având camerele distribuite în formă de potcoavă, cu colonade spre mare și coloane spre interior. Ca locuri de rugăciune, regina și-a construit o bisericuță, un templu („Maria Ruh”) și capela Stella Maris, al cărei interior a fost pictat în 1930 de A. Demian și Papatriandafil. În această bisericuță, va fi depusă după deces și la cererea testamentară a reginei -o casetă cu inima sa, în iulie 1938, aceasta fiind mutată în toamna 1940, după cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, la Castelul Bran și apoi în Tezaurul Muzeului Național de Istorie. Unul dintre vizitatorii celebri la Castelul din Balcic a fost Paul Morand, scriitor și diplomat, care a fost găzduit în palatul reginei.(sursa: wikipedia)
Nu știu cum să povestesc mai în amănunt, cert este că am vrut să gustăm din magia acestui loc, şi, ne-am trezit învăluiți de un aer misterios şi solemn. Scări întortochiate, ziduri vechi, numeroase piese de artă, totul te duce în alt timp, unul care are un parfum aparte. Poate și datorită nebuniei în care trăim, acele vremuri par odihnitoare, mai așezate, în care oamenii aveau timp să se privească ochi în ochi, să discute, să se plimbe admirând natura, nu ecranele telefoanelor.
Matinali, ca de obicei, ne-a trezit la primele ore ale dimineții, dar așa cum anticipam, vremea nu s-a arătat prea prietenoasă. Față de anii trecuți, din tinerețea mea, nu am mai fost afectată de absența soarelui, asta pentru că m-am setat să mă bucur de absolut tot, așa cum vine, indiferent de gradele din termometre.
La ora 7 eram pe malul mării chiar dacă datele meteorologice, precum pomeneam, nu erau prea optimiste. Dar, nesperat, am prins o oră și mai bine de plajă – asta dacă se poate spune plajă când stai în picioare – de bălăceală în apă și pe lângă ea. Partener, o pisică de… mare. Apropos, o găsiți în imagine de mai jos?
După ce am luat micul dejun am plecat la Grădina Botanică, fără a avea idee că vom vedea, cu propriii ochi, cum arată paradisul.
Grădina Botanica din Balcik este a doua atracție ca importanță din oraș, după Castelul Reginei Maria. Aceasta este situată în centrul orașului, în imediata vecinatate a mării și la o distanță relativ mică față de majoritatea hotelurilor din stațiune. Grădina aparține castelului Reginei Maria, fiind construită și amenajată imediat după terminarea castelului, de elvețianul Jules Janine, grădinarul-șef al împăratului rus Nickolai al II-lea. Amenajată pe aproximativ 16 hectare, grădina este dispusă pe un deal abrupt ce coboară în șase terase spre mare reprezentând una pentru fiecare dintre copiii reginei. Mai mult de 3000 de specii de plante sunt cultivate în grădină ce fac parte din 35 de familii florale și 800 de genuri care compun o diversitate incredibilă de soiuri și forme. În grădină puteți vedea câteva plante exotice, cum ar fi: copacul de hârtie, ginkgo biloba, metasequoia, crin de nisip, trandafiri și multe alte specii aflate pe cale de dispariție. Una dintre cele mai mari atractii este colecția de cactuși de mari dimensiuni, specii cultivate într-o zonă cu întindere mare și cu deschidere către soare. Alte atracții ale grădinii sunt: grădina noua, grădina printesei, grădina prințului, grădina Karanfil, grădina cu pietre, grădina lui Allah, grădina primăverii, grădina magnoliilor, grădina divină, fântâna de argint și diferitele vile care se află pe teritoriul grădinii. Grădina Botanică din Balchik este una din cele mai frumoase atracții de pe litoralul bulgăresc, fiind vizitata anual de un număr foarte mare de turiști.
(sursa: litoralulromanesc.ro)
După cel de-al doilea Război Balcanic, Balcicul a fost câștigat, împreună cu Cadrilaterul, de România. Puțin mai târziu, Regina Maria a descoperit orașul despre care poetul roman, Ovidiu, spunea:
O, oraș al pietrelor albe, îți venerez frumusețea.
Regina a cumpărat un întreg domeniu pe care a construit Castelul și Capela Stella Maris, unde după moartea ei i-a fost depusa inima. De fapt, Balcicul îi datorează mare parte din faima de care acesta se bucură acum.
În acea perioadă, actuala localitate bulgarească era vizitată de renumiți pictori, printre care Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu sau Camil Ressu, dar și de alți reprezentanți ai intelectualității epocii: Nae Ionescu, Cezar Petrescu sau Tudor Vianu.
Azi e vizitat de miile de români care preferă Bulgaria din mai multe motive: prețuri mai mici la cazare, servicii mai bune decât cele practicate de români, plaje mai curate.
Am trăit experiențe personale extrem de intense, pentru că multitudnea de culori și mirosuri este copleșitoare. Prin fața ochilor mi s-au perindat imagini cu oamenii pe care-i cunosc, reali, dar și virtuali, iar sentimentul este greu de descris. Nu știu ce anume a declanșat aceste trăiri, însă mă bucur că le-am experimentat.
O parte din cactușii văzuți mi-au reamintit despre putințele, dar mai ales despre neputințele personale.
Despre momentele în care m-am strecurat printre așa spini îmi aduc mereu aminte. Am și reușit, însă am și dat greș. Măcar de-aș fi învățat ceva! Oricum, încerc să-mi învăț băieții cum e cu spinii și cum te poți strecura printre ei fără ca daunele să fie totale.
Am făcut sute de fotografii, unele mai frumoasele ca altele. Sunt așa de bucuroasă că am putut vizita acest loc încât se sterge tot disconfortul pe care l-am avut. E ceva ce numai o minte educată, luminată, vizionară putea face, iar pentru asta trebuie făcută o plecăciune în fața Reginei Maria. Sunt convinsă că ne vede și ne aude.
Azi, Balcicul e vizitat de miile de români care preferă Bulgaria din mai multe motive: prețuri mai mici la cazare, servicii mai bune decât cele practicate de români, plaje mai curate.
Pentru a-i face pe vizitatorii români să se simtă “ca acasă”, bulgarii au început să învețe și limba noastră. Ba mai mult, pe litoralul bulgăresc, comercianții acceptă cu ușurință să-și vândă produsele în lei românești. În plus, atunci când pe pancartele de acces în stațiunea bulgărească stă scris, în română, “Bine ați venit!”, uiți că abia ai trecut granița.
Mâine vom vizita Castelul Reginei, pentru a lăsa loc emoțiilor să se așeze. Nu trebuie să ratați destinația asta!
Daaa!
Vara e un trafic prin gări, așa cum nu-i în restul anului. Poate la Sărbătorile de Crăciun să mai fie așa o vânzoleală.
Lume multă, bagaje mai mari ori mai mici, alergătură de la un peron la altul, ce mai! așa, ca în vacanță.
Trenurile duc și aduc mărfuri și călători, însă mai aduc și altele. Le văd doar cei care sunt mai vigilenți și care nu consideră vara o vacanță din aceea în care să nu faci nimic.
Trenurile mele aduc și literele alfabetului, cifre, formule matematice ori ortograme.
Știu, acum nu le prea ia lumea în seamă, dar va veni o vreme când toți vor alerga să le prindă.
Să prindă trenul în care se găsesc!
Cu atâția nori pe cer, tunete și fulgere, perdele de ploi și o umezeală care-ți sâcâie existența, am mai confecționat un Calendar al Naturii. Am făcut un soare generos, dar și un curcubeu, poate-poate reușesc să le înduplec să vină și să stea.
Iată că suntem aproape de finalul lunii iulie și nu știu să fi fost zi fără măcar câteva picături. Mai este august și sună clopoțelul, iar cei care se miră sunt foarte mulți, cică a trecut prea repede. Și au dreptate, vacanțele trec foarte repede pentru unii. 🙂
Zilele trecute, în timp ce căutam lecturi mai interesante pentru noi, amândoi, privirea mi-a fost atrasă de cartea lui Salman Rushdie, Harun și Marea de Povești. O aveam de mai multă vreme și pentru că pe lângă cea în limba română o avem și pe cea în engleză, Haroun and the Sea of Stories, i-am măsturisit lui Luca gândul meu: de a o citi fiecare, în același timp, dar eu în română și el în engleză. Știam că-i plac astfel de provocări și nu a trebuit să spun de două ori că am și trecut la treabă. Am avut momente minunate când am citit, fiecare pe limba lui, bucățile de text care ne-au impresionat.
În spatele multora dintre cele mai interesante și mai vesele povești adresate copiilor se găsesc, ascunse, umbrele evenimentelor reale și adesea nefericite din viața autorilor lor. Multe dintre animalele lui Beatrix Potter scapă de mediile domestice claustrofobe cum ar fi cele ale propriilor părinți victorieni care respectă reputația. Peter Pan nu ajunge niciodată la maturitate. Și E. B. White care, copil fiind, a fost descris și asemănat cu un șoarece, el devenind eroul „Stuart Little” un șoarece născut într-o familie umană.
Cartea remarcabilă scrisă de Salman Rushdie copiilor, se încadrează acestui tipar.
„Harun si Marea de Povești”, la suprafață, este o poveste plină de viață, minunat concepută. Urmează povestea folclorică clasică în care eroul călătorește pe tărâmuri stranii pentru a ridica o vrajă în țara sa natală sau pentru a-l vindeca pe tatăl său de o boală fatală. În cursul acestei povesti, el este ajutat de tovarăși care au puteri supranaturale și se confruntă și învinge un magician rău.
Tânărul erou al lui Rushdie, Haroun, este fiul renumitului povestitor Rashid (o anagramă aproape de „Rushdie”), Khalifa (Calif), cunoscut sub numele de „Noianul de cuvinte”. Rashid este capabil, ca și Orfeu, să capteze atenția păsărilor și animalelor. Dar „norocul are un mod de a pleca fără cel mai mic avertisment”. Într-o zi, soția lui Rashid îl părăsește pentru un vecin, un funcționăraș pricăjit, sfrijit, smiorcăit, tâmpit, calic, zgârcit care urăște poveștile; își pierde darul și nu poate decât să spună „arcă, arcă, arcă”.
Poate nu întâmplător această afecțiune care l-a cuprins pe Rașid, este paralelă cu necazul țării, care se numește Alifbay („alfabetul” din Hindustani, cele mai multe denumiri din cartea derivă din această limbă și există un glosar binevenit la finalul cărții). Harun trăiește într-un
oraș trist … cel mai trist dintre toate, așa de devastator de trist, că își uitase propriul nume. Era așezat pe țărmul unei mări îndurerate, plină de peștiposaci, atât de amărâți la gust, încât cei care îi mâncau începeau să râgâie de melancolie chiar dacă cerul era senin. (pagina 9)
În această poveste, durerea face ca cineva să-și uite numele și să-și piardă capacitatea de a vorbi; și nu e de mirare, având în vedere viața recentă a autorului său: sub câte nume false și uitate, în câte orașe triste se întreabă cineva, domnul Rushdie a trebuit să se ascundă în ultimii ani de la publicarea romanului său „Versetele Satanice”?
Cel care este răspunzător de durerea lui Rashid este tiranul sinistru al țării întunecate a lui Chup, Khattam-Shud, al cărui nume înseamnă „complet terminat”, „peste și terminat”. El este „Inamicul tuturor Poveștilor, chiar și a Limbii înseși”. Adepții fanatici ai lui Khattam-Shud au jurat o tăcere și lucrează tot timpul pentru a otrăvi Marea de Povești. Țara lor nu este doar întunecată și fără zgomot, ci înghețată de frig: „un loc de umbre, de cărți care poartă cătușe și limbi rupte”.
– Dar de ce urâți atât de mult poveștile? întreabă Harun când se confruntă în cele din urmă cu tiranul. Poveștile sunt distractive.
„Lumea, însă, nu este pentru distracție … Lumea este pentru a fi controlată”, răspunde Khattam-Shud.
Khattam-Șud nu șuiera ca lingăii săi și nici nu croncănea și nu bolborosea ca Mudra, Războinicul Nălucă, ci vorbea clar, cu o voce monotonă, lipsită de orice inflexiuni, o voce pe care nimeni nu și-ar fi reamintit-o vreodată dacă nu ar fi aparținut unui asemenea Personaj puternic și înspăimântător. (pagina 182)
Deși există întuneric și tăcere în centrul orașului Chup, cea mai mare parte a poveștii este plină de energie comică și de viață. În timpul călătoriilor sale, Harun, ca și Dorothy în Oz, dobândește trei tovarăși fantastici: Duhul Apei; Domnul Dakkă, șoferul nebun al poștalionului, care se transformă într-o pasăre mecanică cu abilități telepatice; și Mali, „bătrânul și nodurosul Grădinar Plutitor”, din alge marine. De asemenea, Harun vizitează comunități ciudate și izolate, cum ar fi cele din cărțile Oz: în Moody Land, de exemplu, clima este afectată de starea de spirit a locuitorilor, nu viceversa.
Dacă este sigur că „Harun și Marea de Povești” îi bucură pe copii, ea conține, de asemenea, distracții pentru adulți. În călătoria sa, de exemplu, Haroun întâlnește doi pești Multiflenci
Așa deci”, se gândi Harud plin de uimire, „există cu adevărat Pești Multiflenci în Mare, după cum a spus Înfunuratul Durru; iar eu într-adevăr am făcut un drum lung, după cum a spus tatăl meu, și am aflat că un astfel de Pește poate să fie, în același timp, Pește Înger”. (pagina 96)
Războinicul Nălucă, Mudra, cel care vorbea prin Limbajul Gesturilor, Abhinaya, cel mai vechi dintre toate și pe care, din întâmplare, tatăl lui Harun îl știa.
Mudra și Umbra lui începură să aprobe furios din cap. Umbra își puse și ea sabia în teacă și începu să folosească Limbajul Gesturilor cu aceeași rapiditate ca și Mudra, așa că Rașid se văzu obligat să-i oprească.
– Stați așa. Numai câte unul, vă rog. Și încet; n-am mai făcut asta de foarte mult timp și mergeți prea repede pentru mine. (pagina 152)
Grădinarul Plutitor spune cititorului care este unul dintre efectele rele ale otrăvirii Mării Poveștilor: „Anumite romane populare au devenit doar liste lungi de mers la cumpărături.
Dacă există o concluzie încurajatoare care trebuie trasă este aceea că un povestitor ca Rashid este mai periculos pentru un tiran decât o armată. „Ceea ce începe cu povești se termină cu spionaj”, spune Khattam-Shud. „Povestirile fac probleme.” Deci ei o fac; acesta este motivul pentru care avem nevoie de ele.
Ne-am bucurat sufletele cu amintiri de pus la rană, pentru timpurile când va fi nevoie, și am luat cartea în natură. Am mai spus, și tot repet, nu aveți idee cum se citește în natură, acolo unde păsările, foșnetele frunzelor, joaca vântului și clipocitul râului alcătuiesc un fundal sonor aparte.
Pentru că de lângă noi Caramel nu putea lipsi, a auzit și el multe fragmente, fiind extrem de curios. Parcă nu-i era chiar străină o lume așa de otrăvită, mai ales după ce a luptat cu lemnoșii din greu.
– Dar dar dar ce rost are să dai cuiva Libertatea Cuvântului, declamă Darr Pupăza, dacă nu se poate folosi de ea? Și nu e Puterea Cuvântului cea mai mare dintre toate Puterile? E clar că trebuie exercitată la maxim. (pagina 130)
