Ziua a doua din săptămâna a doua ne-a adus în atenție cartea „Dar Motan dăruiește ”.
Recunosc, nu este o carte care să se potrivească anotimpului în care ne aflăm. Acțiunea se desfășoară iarna, în preajma Crăciunului, iar atmosfera este una specifică sărbătorilor. Și totuși, poveștile bune nu au anotimp. Ele își găsesc locul ori de câte ori au ceva important de spus.
Iar această poveste chiar a avut.
Întrebarea care se desprinde firesc dintre paginile ei este una atât de simplă și, în același timp, atât de profundă:
Ce poți dărui atunci când nu ai bani?
Am citit povestea în trambulină, locul nostru atât de drag pentru lectură, iar copiii au intrat repede în dialog. Le-am întors întrebarea către ei.
– Tu ce ai dărui fără să folosești banii din pușculiță și fără să primești bani de la cineva?
Răspunsurile au venit aproape simultan.
„O felicitare.”
„Un desen.”
„O meștereală.”
Atât de firesc. Atât de sincer.
Cei mici au completat, bineînțeles, cu răspunsuri care au stârnit râsete. Ei au darul acesta de a aduce umorul exact atunci când ai nevoie de el. Și mă bucur că nu-l pierd.
M-a impresionat însă cât de natural au înțeles că un cadou nu înseamnă neapărat ceva cumpărat. Pentru ei încă este suficient să ofere ceva făcut cu mâinile lor, ceva în care au pus timp și bucurie. Poate că noi, adulții, uităm uneori lucrul acesta.
După liniștea poveștii a urmat însă o zi care a avut foarte puțină liniște.
Copiii au fost neobișnuit de agitați. Conflictele au apărut parcă din nimic. Priviri interpretate greșit, jucării dorite în același timp, mici supărări care, în alte zile, nici măcar n-ar fi existat.
Nu mă surprind astfel de zile. Fac parte din ritmul unei grupe de copii. Dar sunt zile care cer enorm de la adultul din mijlocul lor. Să observe totul. Să prevină. Să medieze. Să liniștească. Să rămână calm atunci când în jur pare că energia nu se mai termină.
Astăzi a fost una dintre acele zile.
Am schimbat apoi registrul și am trecut la experiment.
De fapt, la două experimente.
Am pregătit lapte, farfurii transparente, pipete, detergent de vase și câteva dischete demachiante decupate în formă de pisicuță.
Prima încercare a fost cu o dischetă colorată cu cariocă. Funcționa, dar rezultatul nu era chiar spectaculos. Curiozitatea copiilor însă nu s-a diminuat deloc.
Am schimbat puțin materialele și am folosit colorant alimentar.
De îndată ce detergentul a atins laptele, culorile au început să se miște într-un dans fascinant. Privirile copiilor spuneau totul. Era unul dintre acele momente în care nu mai trebuie să explici nimic. Ei văd, se minunează și învață.
Desigur, fiecare a vrut să mai pună puțin colorant. Și încă puțin. Și încă puțin…
La final, laptele era aproape complet acoperit de culoare.
Dar așa se învață. Experimentând. Încercând. Exagerând uneori. Descoperind singuri unde este limita. Nu le-aș lua niciodată această bucurie.
La gustare am avut piept de pui și cartofi.
Spre bucuria mea, s-a mâncat foarte bine. După o dimineață atât de intensă, era și firesc. Uneori observ cât de mult spune apetitul copiilor despre felul în care s-au consumat peste zi.
După masă ne-am așezat la fișe, iar printre exerciții se mai strecura câte un pufulete, ca o mică pauză de răsfăț.
Fetele cele mari au lucrat diferențiat. Au avut câte o fișă pentru dezvoltarea vorbirii și una pentru matematică. Le-au rezolvat cu seriozitate și cu atenția cu care m-au obișnuit.
Băiețeii, cei mici, au avut activități potrivite vârstei lor: identificarea imaginilor, numărare, decupare și lipire.
Îmi place să observ aceste diferențe. Cei mici încă explorează lumea prin gesturi simple, în timp ce cei mari încep deja să caute soluții, să verifice dacă au făcut bine și să fie atenți la detalii.
Meștereala zilei a fost una cu totul specială.
Fetele au realizat câte o felicitare pentru Cristina.
Au avut de asamblat mai multe elemente decorative, iar fiecare și-a pus amprenta asupra lucrării. Au folosit ață, mărgele, nasturi și abțibilduri inspirate din povestea lui Motan, pe care le-au colorat cu răbdare înainte de a le lipi.
La final, felicitările au fost așezate cu grijă în plicuri.
Au ieșit atât de frumoase!
Fiecare diferită, fiecare cu personalitatea celei care a realizat-o.
Sper ca atunci când Cristina le va deschide să simtă nu doar munca depusă, ci și dragostea cu care au fost făcute.
Nu vreau să uit nici ultimul moment al zilei.
Am lucrat cu fetițele care, peste doar câteva luni, vor deveni școlărițe.
Am folosit jocul nostru din lemn cu cifrele de la 1 la 10 și am exersat compunerea și descompunerea numerelor până la 19.
La început a fost nevoie de puțină acomodare. Încercau, se opreau, se uitau una la alta, verificau.
Apoi, dintr-odată, totul a început să aibă sens.
Erica, Iris și Sami au lucrat minunat.
Au înțeles mecanismul, au devenit tot mai sigure pe ele și au rezolvat exercițiile cu bucurie. Sunt momente care îmi dau încredere că sunt pregătite pentru pasul următor și că, dincolo de emoțiile începutului, vor face față cu bine provocărilor clasei pregătitoare.
Închei ziua cu multă oboseală.
A fost, fără îndoială, una dintre acele zile care te lasă fără prea multe rezerve de energie. Zile în care zgomotul pare că nu se mai termină, iar conflictele apar exact când crezi că s-a făcut liniște.
Și totuși…
Dacă mă gândesc mai bine, astăzi niște copii au descoperit că darurile cele mai valoroase nu costă bani. Au privit culorile dansând într-o farfurie cu lapte ca și cum ar fi asistat la o magie. Au creat felicitări pentru cineva drag. Au numărat, au decupat, au lipit, au greșit și au încercat din nou.
Poate că acesta este adevăratul câștig al unei zile.
Nu perfecțiunea.
Ci toate acele lucruri mici care, fără să ne dăm seama, îi așază încet pe drumul devenirii.
Iar eu sper ca mâine să avem parte de puțin mai multă liniște. Nu pentru că liniștea ar fi scopul, ci pentru că, uneori, și ea este un dar.
