Am pus punct celor nouă săptămâni de ateliere de vară de la Rainbow Land.
O spun simplu, dar în spatele acestei propoziții sunt atât de multe zile, întâlniri, povești, întrebări, râsete și momente pe care mi-e greu să le adun acum într-un singur text. Poate și pentru că unele experiențe, atunci când sunt trăite din plin, au nevoie de puțin timp înainte de a putea fi povestite.
Au fost nouă săptămâni în care am avut impresia, de multe ori, că timpul trece altfel. Mai repede, poate, pentru că atunci când îți place ceea ce faci, zilele se așază una peste alta fără să le mai numeri.
Și am făcut multe.
Poate chiar mai multe decât îmi dau seama acum, când încerc să privesc vara aceasta de la capătul ei.
Am pornit la drum alături de Dar Motan și, înainte de cele două săptămâni petrecute în universul lui, am călătorit puțin prin Africa. Ne-am întâlnit cu Kirikou, băiețelul cu pielea de culoarea ciocolatei, și am avut ocazia să descoperim împreună o lume diferită de cea pe care o cunosc copiii în mod obișnuit.
Am făcut lucruri inedite, lucruri pe care mulți dintre ei nu le mai întâlniseră până atunci. Am descoperit, am întrebat, am comparat și am privit lumea dintr-un unghi nou. Iar dincolo de fiecare activitate în parte, poate că cel mai important lucru a fost să le arătăm că lumea este mult mai mare decât ceea ce cunoaștem deja.
Apoi am rămas cu Dar Motan.
Două săptămâni în care Nuti și Zahar ne-au devenit familiari, în care l-am cunoscut pe Toto și în care poveștile au fost, pur și simplu, locul nostru de joacă. Am citit, am vorbit, am căutat, am comparat, am adunat cuvinte și le-am așezat în propoziții. Am pus întrebări și am căutat răspunsuri. Uneori le-am găsit, alteori am rămas cu întrebarea. Și am învățat că și asta e bine.
Am ajuns și la Bran, la castel, purtați de poveștile Cristinei Andone. Cărțile ei ne-au deschis o lume frumoasă, în care curiozitatea nu a fost niciodată o piedică, ci începutul unei aventuri.
Tot în universul Cristinei am rămas și când am citit Cărțile bunătății — cea din Oltenia și cea din Moldova. Ne-am întâlnit cu Lăcrămioara și cu Lin și Pelin, iar poveștile în grai moldovenesc și oltenesc au venit firesc într-un miez de vară fierbinte.
Au fost apoi zile în care am călătorit altfel.
Cu avionul, cu trenul, cu vaporul, cu racheta. Am călătorit prin aer, pe pământ și pe apă, iar fiecare mijloc de transport și-a adus propria poveste: glasul roților de tren, huruitul motoarelor vapoarelor, vuietul și căldura rachetelor.
Și, ca de fiecare dată, nu ne-am mulțumit doar să aflăm lucruri. Am adunat, am comparat, am observat, am căutat cuvinte, am scris propoziții. Am fost curioși.
Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt pentru vara aceasta, cred că acela ar fi curiozitate.
Curiozitatea de a vedea ce se află dincolo de ceea ce știm. De a asculta ceva ce nu am mai ascultat. De a încerca. De a greși. De a o lua de la capăt.
Și apoi a venit Vivaldi.
O săptămână care, pentru mine, a fost un adevărat vis.
Am ascultat Anotimpurile, am făcut cunoștință cu notele muzicale și le-am așezat pe portativ. Am făcut solfegii și am ascultat sunete pe care mulți dintre copii nu le mai auziseră niciodată.
Nu știu foarte bine cum să povestesc despre săptămâna aceea. Poate pentru că unele lucruri, atunci când sunt cu adevărat frumoase, își pierd puțin din magie dacă încerci să le explici prea mult.
Știu doar că muzica a fost acolo.
Și că ne-a făcut bine.
La fel de frumoasă a fost întâlnirea cu Camille Saint-Saëns și cu Carnavalul animalelor, lucrare alcătuită din paisprezece secvențe care, pentru noi, au devenit paisprezece mici lumi.
Copiii erau deja familiarizați cu ritmurile acestea diferite, cu sunetele pe care nu le întâlnesc neapărat în fiecare zi. Și am avut bucuria să observăm că ceea ce, la început, pare străin poate deveni, după puțin timp, familiar. Ba chiar îndrăgit.
Poate că asta înseamnă, uneori, educația: să-i faci unui copil cunoștință cu ceva ce încă nu știe că îi va plăcea.
Ultima săptămână ne-a dus spre toamnă.
A fost o săptămână cu multe experimente, deși experimentele s-au strecurat, discret, și în celelalte întâlniri. Am vorbit despre toamnă și despre o altfel de școală. Despre școala pe care o purtăm în memorie, despre chipurile ei, despre începuturi și despre felul în care putem privi lucrurile cunoscute dintr-o perspectivă nouă.
A fost, într-un fel, o săptămână despre început.
Și poate că nu întâmplător a fost ultima.
Pentru că acum, când vara se încheie, rămâne întrebarea: ce luăm cu noi mai departe?
Eu iau emoții.
Iau râsete, uimiri, povești și momente de bucurie pură, neîntinată. Iau realizări mici, dar importante. Iau priviri care s-au luminat atunci când un copil a înțeles ceva. Iau mâini murdare de materiale, foi pline de cuvinte, sunete, întrebări și răspunsuri. Iau experiențe senzoriale pe care le-aș repeta oricând. Iau aniversări și zile care au avut gustul bun al lucrurilor făcute împreună.
Dar nu vreau să spun că a fost totul perfect.
Pentru că n-a fost.
Și, sincer, nici nu cred că ar fi fost bine să fie.
Au fost și plânsete. Nemulțumiri. Momente în care decibelii au crescut mai mult decât ne-am fi dorit. Au fost tantrumuri, nesupuneri, oboseli. Au fost și dințișori care n-au rupt doar mâncarea. Au fost zile în care lucrurile nu s-au așezat așa cum ne-am imaginat.
Dar toate acestea fac parte din copilărie.
Și fac parte din viață.
Viața nu este alcătuită doar din curcubee și unicorni. Uneori are nevoie de plâns, de furie, de limite, de timp și de răbdare. Sunt lucruri care nu pot fi rezolvate înainte de a fi trăite. Iar copiii au nevoie și de un spațiu în care să le poată trăi în siguranță.
Poate că acesta a fost, până la urmă, unul dintre lucrurile la care am ținut cel mai mult:
să existe un spațiu sigur.
Curat. Frumos. Cu materiale de calitate. Un spațiu bogat nu doar în lucruri, ci și în idei, experiențe și întâlniri. Un loc în care copiii să poată „mânca”, la propriu și la figurat, din această felie mare de cunoaștere pe care am încercat să le-o oferim.
Și spun am încercat pentru că nu totul ne-a ieșit perfect.
Nici nu avea cum.
Însă, dacă mă uit acum la balanță, la capătul celor nouă săptămâni, văd mai multe lucruri bune, mai multe momente frumoase și mai multe experiențe speciale decât cele care ne-au pus la încercare.
Și poate că asta este suficient.
Am avut copii care ne-au fost alături aproape pe tot parcursul verii și vreau să le mulțumesc părinților lor pentru implicare, pentru încredere, pentru colaborare și pentru dialog.
Au fost și copii care au venit doar la câteva întâlniri.
M-am bucurat de fiecare dintre ei.
Pentru că fiecare copil care a intrat pe ușa Rainbow Land a lăsat ceva în urma lui. O întrebare. Un râs. O idee. O amintire. Uneori chiar și o mică dezordine pe care am strâns-o după ce a plecat și care, în mod paradoxal, ne-a făcut să zâmbim.
Iar vara aceasta a mai însemnat ceva important pentru mine: echipa pe care am făcut-o alături de Simona.
Anul trecut nu știam încă foarte bine despre ce este vorba. Eram la început, ne descopeream, învățam din mers. Acum a fost altfel. Dinamica dintre noi a fost mai profundă, mai așezată. Ne-am cunoscut mai bine, ne-am completat, ne-am susținut și ne-am dat toată silința ca cei mici să primească tot ce puteam noi să le oferim mai bun.
Poate că asta se întâmplă atunci când repeți o experiență: nu o faci niciodată la fel.
O faci cu ceea ce ai învățat între timp.
Acum, la capătul verii, rămân cu sentimentul că am strâns ceva.
Nu doar activități.
Nu doar fotografii, fișe, povești, portative sau materiale.
Am strâns momente.
Și poate că asta facem, de fapt, cu timpul nostru: îl transformăm în amintiri.
Nouă săptămâni au trecut.
Nouă săptămâni în care am călătorit prin Africa, am ajuns la Bran, am mers cu trenul, vaporul, avionul și racheta, am ascultat Vivaldi și Saint-Saëns, am cunoscut personaje, am citit în grai moldovenesc și oltenesc, am experimentat, am râs, am plâns, ne-am mirat, ne-am enervat și ne-am împăcat.
Am fost împreună.
Iar acum închid ușa verii cu recunoștință.
Calendaristic, vara se termină. Și noi am încheiat această călătorie.
Dacă suntem sănătoase și dacă lucrurile se vor așeza bine, există undeva, în plan, și o vară viitoare.
Nu știm încă cum va fi. Și poate că e mai bine așa.
Pentru că unele dintre cele mai frumoase călătorii sunt cele pentru care nu știm încă destinația.
Deocamdată, rămân aici, cu vara aceasta în mine.
Cu tot ce a fost.
Cu tot ce a însemnat.
Cu binele ei, cu greul ei, cu zgomotul, muzica, întrebările, râsetele și liniștile ei.
Și cu sentimentul simplu că, timp de nouă săptămâni, am construit împreună un mic curcubeu.
Nu unul perfect. Unul adevărat.
