Iată că începe anul școlar.
Începe grădinița, începe școala, se deschid porți, se pregătesc ghiozdane, se așază haine pentru prima zi și, dincolo de toate acestea, încep să se deschidă lumi. Unele deja cunoscute, altele complet noi.
Pentru mine, începutul acesta vine cu o nostalgie frumoasă. Gândul îmi fuge la copiii cu care am lucrat în această vară și, poate pentru că i-am văzut în contexte în care au avut timp să fie ei înșiși, îmi amintesc nu doar ce au învățat, ci mai ales cum sunt ei.
Cu temperamentul lor, cu ritmul lor, cu felul lor de a întreba, de a se bucura, de a se împotrivi, de a se teme, de a încerca din nou.
Fiecare copil este o poveste în sine.
Mă gândesc la Ioan, care merge în grupa mică. A venit la Rainbow când avea aproape trei ani. Era un pui de om așezat, micuț și tare drăgălaș. L-am privit crescând și sunt convinsă că va face față cu brio grădiniței. Va avea nevoie de timp, de răbdare, de repere și de adulți care să înțeleagă că un copil atât de mic nu trebuie grăbit să fie mare. Are nevoie să fie primit, să fie înțeles și să i se ofere siguranța din care poate porni să descopere lumea.
Apoi sunt Fabian, Alexandru și Adrian, care intră în grupa mare, ultimul lor an de grădiniță. Mă uit la ei și parcă nu-mi vine să cred cât de repede au trecut anii. Sper să ne mai întâlnim în activitățile de la grădiniță și, dacă nu, cu siguranță ne vom revedea la atelierele de sâmbătă pe care le vom continua.
Sunt copii care au crescut și care se pregătesc, fiecare în felul său, pentru următorul prag.
La fel cum sunt Samia, Iris, Elisa, Raisa și Erica, niște fetițe excepționale, drăgălașe și foarte pricepute. Lor le doresc să descopere cât mai repede bucuria cititului. Să ajungă să deschidă singure o carte și să simtă că, odată cu primele rânduri descifrate, li se deschide o ușă către o lume întreagă.
Să descopere povești fără să mai aibă nevoie de cineva care să le citească.
Dar să nu renunțe niciodată la bucuria de a asculta o poveste spusă de altcineva. Pentru că există povești pe care le citim cu ochii și povești pe care le păstrăm pentru totdeauna pentru că le-am auzit din vocea cuiva drag.
Și apoi sunt Theo, Tudor și celălalt Fabian, care intră în clasa pregătitoare.
Trei copii, trei temperamente, trei feluri de a privi lumea și, implicit, trei drumuri diferite către același obiectiv.
Lui Fabian îi doresc să înțeleagă că regulile nu sunt împotriva lui. Că libertatea adevărată are nevoie de limite și că, fără niște reguli pe care să le respectăm, nu putem construi prea multe împreună. Va avea nevoie de adulți fermi, dar calzi, care să-i respecte energia și curiozitatea, fără să confunde înțelegerea cu renunțarea la limite.
Lui Theo îi doresc să capete mai multă încredere în propriile cuvinte. Să nu se teamă atât de mult că nu spune bine, că nu face bine, că nu știe suficient. Să descopere că lucrurile se îndreaptă prin exercițiu și că uneori progresul este atât de mic, încât nu-l observi decât dacă te uiți înapoi.
Iar lui Tudor îi doresc să întâlnească oamenii potriviți. Oamenii care să-l vadă cu adevărat, să-i înțeleagă felul de a fi și să-i ofere sprijinul de care are nevoie pentru a se manifesta. Nu să-l schimbe într-un copil care se potrivește mai ușor unui tipar, ci să-l ajute să-și găsească propriul loc în acel tipar.
Și cred că această dorință este de fapt, valabilă pentru fiecare copil.
Pentru că, atunci când vorbim despre preșcolari și școlari mici, nu putem despărți învățarea de emoție.
Un copil care se simte în siguranță învață altfel. Un copil care este ascultat are curaj să vorbească. Un copil care nu este făcut să se simtă mic atunci când greșește va avea mai mult curaj să încerce din nou.
Iar aici intervine una dintre cele mai mari responsabilități ale adulților.
Nu avem copii identici. Și nu ar trebui să ne dorim să-i avem.
Unii sunt expansivi, alții retrași. Unii se aruncă înainte, alții au nevoie să privească de pe margine înainte de a intra în joc. Unii negociază fiecare regulă, alții le acceptă fără prea multe întrebări. Unii vor să știe totul acum, alții au nevoie de timp. Unii se tem de eșec, alții nu se tem aproape deloc de el. Unii au nevoie de structură, alții de spațiu.
Asta înseamnă că și adulții trebuie să știe să se adapteze.
Nu pentru a renunța la așteptări, ci pentru a găsi drumul potrivit către fiecare copil.
Mă gândesc la Darius, foarte deștept, dar și foarte năbădăios. Poate că timpul îl va învăța că inteligența și talentul sunt doar începutul. Că rutina nu este o pedeapsă, ci un instrument. Că disciplina se învață. Că investiția în tine, chiar și atunci când nu ai chef, este una dintre diferențele dintre ceea ce ai putea fi și ceea ce ajungi să fii.
Mă gândesc la Ana Maria, cu care am mers o bună bucată de drum și care intră acum în școală.
La Cassandra, o fetiță excepțională.
Și la Petruț, fratele Casandrei, care atunci când a venit la Rainbow era atât de mic încât nici măcar nu știa să țină creionul în mână. Astăzi, uitându-mă la el, văd un copil care poartă cu el un bagaj generos. Și spun „bagaj” cu bucurie, pentru că el nu este doar rezultatul muncii mele. În spatele fiecărui copil se află întotdeauna mai mulți oameni, mai multe întâlniri, mai multe încercări, mai multe mâini întinse la momentul potrivit.
Un copil nu crește într-un singur loc și nu se formează prin contribuția unui singur adult.
Crește din familie, din grădiniță, din școală, din întâlnirile cu oameni care îl văd, îl provoacă, îl încurajează, îl corectează, îl ascultă și, uneori, pur și simplu îi sunt alături.
Apoi este Casiana, care intră în grupa mijlocie, dar care vine cu abilități și cunoștințe pe care mulți copii le au abia în Clasa Pregătitoare. Pentru ea, provocarea nu va fi doar să învețe lucruri noi, ci și să găsească mediul în care ceea ce știe deja să nu devină o limită. Un copil foarte priceput are, la rândul lui, nevoie să fie provocat, să fie curios, să nu se plictisească și să înțeleagă că a ști multe nu înseamnă că nu mai ai nimic de învățat.
Și nu o pot omite pe Anastasia.
O fetiță care se teme de greșeală.
Poate că acesta va fi unul dintre cele mai importante lucruri pe care noul an școlar i le poate oferi: ocazia de a privi greșeala altfel. Nu ca pe o dovadă că nu este suficient de bună, ci ca pe o parte firească a procesului de învățare.
Mi-aș dori să întâlnească adulți care să nu se grăbească să repare fiecare greșeală, ci să o transforme într-un loc din care se poate porni mai departe.
Pentru că uneori, cel mai valoros lucru pe care îl poate spune un adult unui copil nu este „ai făcut bine”, ci:
„Nu-i nimic că ai greșit. Hai să vedem ce putem învăța de aici.”
Poate că aceasta este una dintre marile lecții pe care ar trebui să le învățăm noi, adulții, înainte de a le cere copiilor să învețe.
Să nu ne uităm la ei doar prin ceea ce le lipsește.
Să vedem și ceea ce au.
Să nu încercăm să-i potrivim pe toți în aceeași formă.
Să înțelegem că temperamentul nu este un defect care trebuie corectat, ci o realitate de care trebuie să ținem seama atunci când educăm.
Și să nu uităm că, în anii aceștia mici, relația contează enorm.
Copilul, familia și școala sunt trei părți ale aceleiași construcții. Iar între ele trebuie să existe comunicare, încredere și, mai ales, disponibilitatea de a privi copilul ca pe un întreg.
Nu doar ca pe un elev care trebuie să știe.
Ci ca pe un om care trebuie să se simtă în siguranță pentru a putea deveni.
De aceea, pentru toți copiii pe care i-am întâlnit și pentru cei pe care îi voi întâlni, îmi doresc un an școlar bun. Nu doar plin de informații și rezultate, ci și de descoperiri, curaj și stare de bine.
Să li se deschidă lumi care până acum au fost ferecate.
Să învețe să citească, să socotească, să scrie, să întrebe și să caute răspunsuri.
Dar să învețe și să aibă încredere în ei, să tolereze greșeala, să respecte reguli, să ceară ajutor, să persevereze și să înțeleagă că lucrurile valoroase se construiesc în timp.
Iar adulților care le vor sta în față le doresc răbdare, discernământ și disponibilitatea de a-i întâmpina acolo unde sunt.
Nu acolo unde ne-am dori noi să fie.
Pentru că, până la urmă, performanța adevărată nu se construiește doar din informații acumulate. Se construiește din relații, din încredere, din limite sănătoase, din exercițiu, din perseverență și din sentimentul că există cineva care crede în tine chiar și atunci când tu încă nu știi dacă poți.
Așadar, să înceapă școala!
Să înceapă cu emoții, cu întrebări, cu reguli, cu povești, cu greșeli și reușite.
Să înceapă cu copii care sunt exact așa cum sunt ei acum și cu adulți suficient de atenți încât să-i ajute să devină ceea ce pot fi.
Iar eu îi privesc cu drag, de la distanța potrivită, bucuroasă că, pentru o vreme, drumurile noastre s-au întâlnit.
Și poate că asta este una dintre cele mai frumoase părți ale lucrului cu copiii: nu rămâi cu ei pentru totdeauna, dar rămâne în tine câte ceva din fiecare.
Un gest.
O întrebare.
O reușită.
Un creion ținut pentru prima dată în mână.
O literă citită.
O teamă depășită.
O regulă înțeleasă.
O poveste descoperită.
Și sentimentul că, într-un moment al vieții lor, ai fost acolo.
Uneori, este suficient.