Sunt locuri pe care ajungi să le cunoști atât de bine, încât ai putea spune că nu mai au niciun secret pentru tine. Și totuși, de fiecare dată când te întorci, îți dovedesc contrariul. Nu pentru că s-ar schimba ele, ci pentru că te-ai schimbat tu între două vizite. Lumina cade altfel, iarba crește în alt ritm, florile își aleg alte culori, iar sufletul vede ceea ce, poate, data trecută a trecut cu vederea. Tăpșanul verilor mei și al lecturilor mele este unul dintre aceste locuri. Îl cunosc de ani întregi, îi știu fiecare colț, fiecare tufă de zmeură și fiecare petic de umbră, dar nu plec niciodată de acolo fără să descopăr ceva nou. Uneori e o floare pe care n-am observat-o până atunci, alteori e zumzetul neobosit al insectelor sau felul în care liniștea își face loc printre paginile unei cărți. Acolo înțeleg, de fiecare dată, că frumusețea nu stă în spectaculos, ci în disponibilitatea de a privi cu adevărat.
Dimineața nu promitea mare lucru. Vara aceasta continuă să semene mai degrabă cu una scandinavă decât cu verile pe care le port în amintire: răcoroasă, umedă, cu ploi dese și cu soarele zgârcit în apariții. Tocmai de aceea, fiecare rază devine un mic dar.
Mi-am început ziua așa cum îmi place: cu rutina de dimineață, puțină mișcare și câteva pagini citite. Aseară ridicasem un colet din locker, iar una dintre bucuriile lui fusese Iepurele blestemat. Primele două povestiri mă cuceriseră deja, iar astăzi am continuat lectura. Este una dintre cele mai neobișnuite cărți pe care le-am citit până acum, surprinzătoare și imposibil de încadrat în tiparele cu care eram obișnuită.
Între timp, am mai făcut câțiva pași și prin Călătoria lui Charlie. Nu știu cum s-a nimerit să citesc trei cărți în paralel, dar, deocamdată, fiecare își găsește firesc locul în ziua mea.
După ce am rezolvat câteva treburi administrative, am plecat spre tăpșanul meu drag. Am luat cărțile cu mine și m-am lăsat în voia unei băi de soare așa cum o iubesc: fără oameni în jur, doar în compania vieții mici și neobosite care animă locul. Lăcuste sărind din iarbă, un mușuroi de furnici în plină forfotă și câteva viespi care își ridicaseră cu migală cuibul. Le-am privit îndelung, cu aceeași curiozitate cu care răsfoiesc o carte bună.
În jurul meu, vegetația își urma nestingherită rostul. Trifoiul se amesteca printre florile și buruienile pe care le știu mai degrabă după numele lor populare decât după cele din manualele de botanică, iar printre ele apăreau trandafirii, levănțica și caprifoiul, ca niște accente de grădină într-un peisaj rămas încă sălbatic. Am cules câteva zmeure, dulci și calde de la soare, apoi m-am întors acasă cu sentimentul acela rar că timpul fusese bine așezat.
După-amiaza a fost dedicată pregătirii materialelor pentru mâine. M-am hotărât să rămân încă trei zile alături de Dar Motan. Copiii au intrat deja în lumea lui, îl cunosc, îi urmăresc aventurile și mi-ar părea rău să întrerup firul poveștii tocmai acum. Dar Motan greșește, Dar Motan dăruiește și Dar Motan se joacă vor completa săptămâna, iar ultimele două zile le voi dedica Cărții bunătății. Va fi, așadar, încă o săptămână frumoasă în compania Cristinei Andone.
Spre seară, mi-am încălțat pantofii de alergare și am plecat pe stadion. O oră de alergare ușoară, șase kilometri parcurși într-un ritm care mi-a făcut bine, fără grabă și fără ambiții inutile. Exact cât aveam nevoie.
Iar acum, când ziua se pregătește să se închidă, mă întorc, firesc, la cărți. A fost o zi luminoasă, chiar dacă dimineața nu promitea asta. O zi în care am primit soare, pagini bune, liniște, alergare și încă o confirmare că locurile pe care le iubim nu se epuizează niciodată. Ele ne așteaptă răbdătoare să le descoperim, iar și iar, cu alți ochi.
