A venit, și la noi, primăvara. În sfârșit!
Da, e nefiresc de cald pentru un început de aprilie și nu-mi pot stăpâni bucuria de a vedea cum semenii mei umblă în mânecă scurtă. Nu pot. Încă! Nu am putut niciodată să sar din cizme-n sandale pentru că-mi trebuie ceva timp să mă acomodez.
Dar în jur mesajul este mai mult decât clar: e primăvara și aici, în acest colț de lume, unde e atât de mult frig. Câteodată cam prea mult.
E așa de multă forfotă și miroase a brazdă proaspăt întoarsă. Se aude cum sapa mușcă din pământ iar țăcănitul cleștilor se ivește după ce ramura explică unde trebuie să fie primenită. Miroase a crud, a verde crud. A pământ reavăn care strigă că poate găzdui orice sămâncioară ce a rămas fără un adăpost. Pârâie ramurile, la propriu, și numai cei care nu au fost acaparați cu totul de activitatea cotidiană mai pot simți acest răsfăț auditiv. Florile nu-și mai încap în piele de câtă frumusețe sunt capabile să etaleze.
Avem două săptămâni pline de când, în fiecare seară, în tuia din fața geamului camerei noastre șade un porumbel. E prietenos și punctual. L-am urmărit cum stă și ascultă muzica ce răzbate de aici, din culcușul nostru.
Luca a fost super încântat de noul lui prieten și în fiecare seară a vorbit cu el. Îl întreabă una – alta, dă răspunsurile tot el 🙂 dar e bucuros că pasărea își rotește capul în timpul conversației, astfel interpretând acest gest ca o încuviințare a faptului că răspunsul dat este bun.
Am avut o întreagă „dezbatere” asupra numelui pe care ar putea să-l aibă și tot nu s-a hotărât. Balanța a înclinat spre Melomanul.
Porumbelul meloman – ne gândim la nume – video
Așa cum spuneam și în înregistrarea de mai sus, am purces să-i facem un cuib. Am cumpărat un coș din paie pe care l-am umplut cu crenguțe și tot felul de frunzulițe. Crenguțele au fost alese de alte înaripate care-și făceau cuibul. Cum? Păi le-am urmărit și din cele pe care le scăpau în drum spre cuib, le luam noi. 🙂 Am observat că erau crenguțe elastice, ce se puteau îndoi fără a se rupe, așa putându-se mula pe forma cuibului.
Ne-am chinuit câteva zile bune pentru a-l monta în copac, exact în locul în care venea pasărea în fiecare seară, dar pentru că nu am avut cum să ne urcăm și nici o scară potrivită nu am găsit, am lăsat cuibul pe pervaz. S-a uitat la el dar nu s-a așezat cu toate că firimiturile de pâine pe care le-am pus lângă, le-a mâncat.
Aseară, porumbelul a lipsit de la întâlnire iar Luca a plâns. Am încercat să-i spun că trebuie să avem răbdare și să sperăm că va mai veni. Poate și-a găsit perechea și acum se pregătesc să aibă pui. Cine știe? S-a culcat oftând dar cu speranța că lipsa lui este din acest motiv și nu din altul (se foiesc pe aici vreo câteva pisici cu ochii înguști).
Întâmplări frumoase dintr-o copilărie tihnită!
