Nu-mi aduc aminte să mai fi fost an în care casa să fie plină de fluturi albi. În fiecare zi, și noapte, fluturii stau alături de noi și nu înțeleg de unde sunt așa de mulți. Un singur soi; alb cu o dantelărie sidefată pe marginea aripilor.
Din căutările noastre am aflat că sunt fluturi albi, dar cum anume îi cheamă nu ne-am dumirit. Iată ce informații am citit despre fluturii albi, dăunători:
Fluturii albi sunt răspândiți în toate regiunile și trăiesc aproape peste tot unde găsesc plantele cu care se hrănesc (cele din familia muștarului – Brassicaceae și specii de varză). Pot fi întâlniți în special pe plantele vărzoase, de unde li se trage și numele. În acest sens fluturii apar pe condurul doamnei (caltunas), rapiță, hrean, ridichii, rucola și alte specii de plante vărzoase.
Larvele fluturelui alb al verzei produc daune însemnate în culturile de vărzoase, consumând limbul frunzelor, până la nervuri. Tratamentul clasic implică insecticide pentru combaterea lepidopterelor, însă acestea nu pot fi folosite în producția ecologică. Fermierii care cultivă varză în sistemul agriculturii ecologice pot folosi o serie de preparate naturale, obținute din plante, iefine și usor de aplicat.
După 1 sau 2 săptămâni după ce fluturii au depus ouăle pe partea inferioară a frunzelor, insectele intră în stadiul de larvă, apoi omidă și încep să consume și să găurească frunzele de varză. Acestea pot fi roase până la nervuri, iar albilița rapiței sapă adânc în varză, distrugând cultura și lăsând excremente pe plantă. Fluturii de varză albi atacă și alte plante din familia verzei, inclusiv ridichi, hrean, broccoli, rucola și caltunas. (sursa: osidio.ro)
Am filmat un fluture din acesta și ne-am bucurat să-l obeservăm cum caută mâncare cu limba-i lungă. Ce anume a găsit el pe perdea, nu avem cum ști, dar pânda noastră a fost fascinantă. Limba se strânge ca un cârcel și este la fel de lungă, dacă nu mai mult, ca antenele. Puteți privi mai jos captura noastră.
De-a lungul timpului am vorbit de multe ori despre aceste insecte delicate, diafane, atât de frumoase. Ciclul lor de viață l-am făcut și alături de copii, la atelierele pe care le-am desfășurat cu ei.
De fiecare dată când se apropie toamna mă cuprinde un sentiment de nostalgie.
Nostalgie după soare, mare, căldură, timp alocat din belșug activităților care fac multă plăcere și care produc atât de mult bine.
Dar nu are cum să fie așa pentru o perioadă lungă de timp. Ciclul trebuie să continue și toamna să-și intre în drepturi, odată cu ea fiind părtași și la fenomenele care o însoțesc.
Am confecționat un avizier pe care să puteți pune câteva gânduri pentru a întâmpina acest rodnic anotimp.
Nu ar fi frumos fără el, aromele lui, culorile și tot ce-l înconjoară.
Ne putem socoti niște fericiți că încă mai avem parte de toate anotimpurile, chiar dacă în ultimii ani sunt cam amestecate. Să ne bucurăm cu adevărat, asta vă îndemn!
Vă vine în gând abecedarul, nu-i așa? Însă el nu mai există, acum numindu-se Limbă și comunicare. Nici matematica nu mai este ce a fost, ea făcându-se alături de științe.
De regulă, învățătorul își face orarul în funcție de programul cadru, unde există un număr minim și un număr maxim de ore pe săptămână. La clasa I-a, numărul minim de ore pe săptămână este 18, iar numărul maxim, 20. Deci, zilnic ar putea avea 4-5 ore, în funcție de orarul ales de învățător.
Orarul ar putea arăta așa:
1. Limba română (Abecedar 1 ora/zi, scriere 1ora/zi) – 8 ore /săptămână (deci numai 4 zile din săptămână are limba română)
2. Matematică (4 ore/săptămână – deci numai 4 zile)
3. Cunoașterea mediului(1 ora/săptămână )
4. Religie (1 ora/săptămână)
5. Educație muzicală(1 ora/săptămână)
6. Educație plastică(1 ora/săptămână)
7. Educație fizică (2 ore/săptămână)
8. Abilități practice (1 ora/săptămână)
Cum puteam reprezenta grafic materiile studiate? O variantă ar fi ca cea de jos, dar opțiunile sunt practic infinite.
Marea majoritate a teilor din zona noastră sunt încărcați de floare. Știu că sunt ani în care floarea este mai bogată așa cum sunt și situații în care ea aproape că nu există.
Pentru că inflorescența aceasta extrem de bogată aduce cu ea și un miros divin, m-am gândit ca după o zi de muncă să mă delectez culegând floarea pentru ceaiul atât de râvnit în zilele geroase de iarnă.
Așadar, zis și făcut!
Am norocul că nu departe de mine sunt niște copaci bătuți de floare și pentru ca el, norocul – evident! să fie total, niște crengi sunt și la nivelul meu, așa încât să nu fie necesar să mă cațăr prin copaci. Nu că nu mi-ar plăcea, dar nu știu dacă mi-ar mai ieși așa, ca odinioară. Sprinteneala nu a dispărut din cap însă trupul nu prea mai percutează așa cum mintea lucrează. Oricum, a trebuit să sar un gard și am reușit!
Ei bine, toți copacii aceștia sunt și plini de albine. Harnice și silitoare, așa cum le știm, le-am întâlnit și în teii de unde am cules eu florile. Vi le arăt, să le vedeți.
Ce am discutat cu ele, este secret. Însă am petrecut momente care mi-au încărcat bateriile și m-au bucurat. Zău!
Mergeți la cules de floare de tei. E un câștig, negreșit!
Sunt momente în care machetele confecționate de mine trebuie să aibă dimensiuni mai mici. Sunt mai greu de meșterit, mai migăloase, dar efectul pe care-l au parcă e mai pregnant decât la cele supradimensionate.
A fost necesar să aduc o pădure într-o sală de clasă și pentru că numărul elementelor era mare, a fost nevoie de zece copaci, dimensiunea lor nu a depășit 50 de centimetri. La poalele lor, a copacilor, a trebuit să se creeze un peisaj ECO, adică să existe nelipsitele gunoaie cu care sunt sufocate aceste locuri. Evident că la finalul lecției totul era curat, copiii având grijă de acest lucru.
Dacă era după mine aș fi populat pădurea,
însă de data asta nu s-a arătat nici o vulpe, un urs și nici chiar un pufos de iepuraș. Dar cine știe, poate se va ivi și această provocare. 🙂
Să ne bucurăm de aceste oaze de verdeață și să le protejăm cu simț de răspundere.
Din titlu nu ai cum să nu te prinzi despre ce este vorba, dar cum s-au defășurat evenimentele trebuie să vă spun eu, care am avut bucuria de a mai petrece două ore alături de doamna Ana și Spiridușii ei. E o atmosferă acolo că atunci când s-a terminat, am întrebat la unison:
– Cum? A trecut așa de repede timpul?
Da, pentru că atunci când e interesant, nu ai cum să te plictisești și nu mai contabilizezi fiecare minut care se scurge.
De ce am ales acest subiect? Pentru că era în programa școlară la igiena personală, dar și pentru că între cărțile primite de la Editura Cartemma s-a regăsit și una care s-a potrivit mănușă: „Lunița, adevărata poveste a Zânei Măseluță”. Este scrisă de Robin Cruise, ilustrată de Valeria Docampo și tradusă de Laura Frunză și scoasă în niște condiții grafice pe care multe cărți și-ar dori-o.
De data asta am ales să parcurg textul alături de copii, care, pe rând, au citit din poveste.
Cu mulţi, mulţi ani în urmă, Zâna Măseluţă nici măcar nu exista. Să nu existe Zâna Măseluţă? o să întrebaţi voi. Pare imposibil şi totuşi e adevărat. Pe vremuri, copiii care îşi pierdeau câte un dinţişor nu-l puneau sub pernă şi nici nu se trezeau a doua zi cu un dar mic lăsat acolo de Zâna Măseluţă special pentru ei. Dar lucrurile s-au schimbat atunci când o zână inimoasă s-a împrietenit cu un băieţel. Aceasta este povestea lor adevărată…
V-o prezint pe Luniţa. E o zână mică dar cu un vis mare. Îşi doreşte să fie curajoasă, deşteaptă şi bună la suflet – dar şi să aducă strălucirea stelelor în Valea Luminoasă, casa ei şi a celorlalte zâne. Mica Luniţa are multe talente – brodează, colecţionează obiecte strălucitoare şi îşi face prieteni cu uşurinţă. Dar Luniţa nu e convinsă deloc că aceste lucruri o vor ajuta să descopere ce anume o face pe ea specială. Până într-o zi, când întâlneşte un băieţel din lumea oamenilor, care se teme să-şi piardă primul dinte de lapte. Prietenia lor şi un pic din magia zânelor o vor ajuta pe Luniţa să-şi descopere un talent unic şi să schimbe lumea pentru totdeauna.
Povestea a mers la sufletul copiilor, motiv pentru care am zăbovit pe text, mesaj, dar și asemănările dintre personajul principal, Luca, și ei. Și așa am făcut trecerea la chestii mai tehnice și am vorbit despre dințișori și măseluțe, mai serios, despre dinți și măsele. Ajutată de macheta din dotare, am despicat dintele-n patru, dacă pot să spun așa. 🙂
Pentru a nu exista dubii, am pregătit fiecărui școlărel câte o fișă unde să scrie anatomia dintelui. Ceea ce au și făcut.
.
Buuun! După ce am văzut ce secrete sunt ascunse într-un dințișor, am mers mai departe cu informațiile, căutând să aflăm ce-i face bine și ce-l vătămează. Am adus în fața copiilor pasta și periuța de dinți, ața dentară pe care am împărțit-o tuturor, pentru a vedea cum este și ce miros plăcut are. Nu erau complet străini pentru că doamna mai vorbise despre asta și sunt convinsă că și acasă a fost același lucru. Am repetat, pentru că nu strică nimănui.
Pentru a vizualiza ceea ce este bun și ce este rău, am confecționat două planșe de dimensiunea A4, pe care le-am laminat, așa putând fi atașate cu velcro, elementele specifice fiecăreia. Pe dintele vesel s-au pus elementele care-l fac așa, iar pe cel trist elementele care-l supără. Am fost jetoane pentru toți copiii, fiecare contribuind personal la completarea fișelor, ori asta se dorește cel mai mult; implicare individuală.
Dar înainte de asta, am vorbit cu școlarii despre dentiția de lapte și cea definitivă, în acest scop arătându-le niște jetoane cu dintiția definitivă. Au aflat că dinți de lapte sunt douăzeci iar definitivi, treizeci și doi.
Fiecare din informațiile aflate au fost scrise de cei mici pe niște fișe sub formă de dinte, care au fost în număr de șapte.
Un alt moment minunat și inedit a fost acela când le-am cerut copiilor să facă un exercițiu de imaginație. Întrebarea suna așa:
– Ce-ar fi dacă dimineață te-ai trezi că ți-au crescut niște dinți de… ?
iar pentru a înțelege la ce mă refer, am făcut eu o planșă în acest sens. În ea, m-am redat ca având dinți de castor și am explicat alegerea făcută.
Am pregătit fiecărui copil în parte toate tiparele necesare la care am atașat și bucățile de bezea necesare confecționării dinților. Pentru că timpul nu ne-a permis, am dat aceste plicuri copiilor acasă, cu rugămintea de a le aduce a doua zi la școală pentru a arăta cum anume s-au imaginat. Ideea am găsit-o pe pinterest.
Pentru final am lăsat un joc pe care știam că cei mici îl vor îndrăgi și-l vor dori a juca mult. Jocul se numește „Repară dintele stricat”. Pentru a face posibilă această joacă, am confecționat o machetă în care am desenat un dinte cu … gură.
În gura dintelui (cum sună asta!) am ilustrat patru dintre dinți atacați de carii. Acolo, pe acești dinți, am făcut și o gaură destul de mare pentru ca prin ea să poată trece o mingiuță. Dacă era nimerită gaura, jucătorul primea zece puncte. În momentul în care aduna numărul necesar de puncte, dintele era reparat de stomatolog
.
Pentru că timpul nu ne lasă de fiecare dată să facem ce vrem, conditionându-ne, am rugat copiii să se împartă în două echipe și să-și aleagă un nume. Asta au ales. 🙂
Și a început nebunia!
Finalul a fost previzibil: una dintre echipe trebuia să câștige iar ea s-a numit Dentiștii. Vă închipuiți ce bucurie pe unii și ce tristețe pe alții?
Am încheiat activitatea oferindu-le copiilor câte un fruct, o căpșună de data asta, pentru că nu puteam după ce am vorbit de zahăr și ce rău face el dinților să-i servesc cu bomboane.
Am aflat de la doamna Ana că atunci când au venit părinții după copii și au văzut dintele, au dorit și ei să vadă dacă-l pot repara. Se pare că nu au reușit. 😉
Cum tot ce este frumos se termină repede și acum s-a întâmplat la fel. Dar mai vin ele ocazii pe care nu le vom rata. De acum putem merge la stomatolog fără nici o frică!
A plouat toată noaptea. Și un pic de dimineață.
Îi spuneam lui Luca, alaltăieri, uitându-ne la gardul viu care era doar bețe, că dacă se menține vremea așa, nu trec două zile și e totul verde.
Și așa a fost.
Verdele ăsta e o încântare! Nu știu ce altceva îți poate oferi o mai mare bucurie după o perioadă așa de îndelungată de culori terne, așa cum îți oferă verdele. Practic e viață în starea cea mai pură, cea mai crudă.
Și pentru că mi-ar fi plăcut să fie și un curcubeu după atâta ploaie, dar el nu a apărut cum era și firesc în condițiile date, mi-am confecționat eu unul. E drept că nu-i dungat ci înflorat.
În timp ce scriam aceste rânduri, toc!, toc! în geam. La prima bocăneală nu am realizat ce este, dar la a doua am știut că avem un musafir. Ne e drag și-l așteptam, dar nu acum, pentru că el apare, de obicei, în luna mai.
Acum, fiind totul pe repede-nainte, a sosit. E vorba de un cărăbuș pe care l-am poftit în cameră.
A privit curios la ce-i în jur, întâmplător multe flori care mai de care mai colorată, dar nimic nu l-a încântat mai tare ca lumina. Acolo a tot zburat.
L-am chemat și pe Luca să-l vadă iar el l-a pus pe mână pentru că știa câ-l va gâdila. L-am mai lăsat să facă ceva ture și am deschis geamul pentru a pleca. Nu prea dorea însă locul lui nu aici în casă. În speranța că nu va fi mâncat de vreo pasăre, el trebuie să-și urmeaze cursul vieții. Cine știe câți puiuți vor mai bate la geam!
Câteva zile îi vom vedea pentru că așa este. Nu știu dacă vor fi mulți pentru că am observat că sunt ani în care numărul lor nu este foarte ridicat. Vom urmări.
Până atunci, să ne amintim de poezia scrisă de Lucian Blaga, „Cărăbușul de aramă”
Cărăbuşul de aramă
Din belşugul de verdeaţă cărăbuşul de aramă vine din turnătoria verii, să-l luăm în seamă.
Zgomotos ca o reptilă printre vreascuri se avîntă, să arate că-i din lumea celor ce nu prea cuvîntă.
Prinse veste de viaţa ce se-ncinge, rug, în umbra unde ne-am întins, tu basmul, eu ardorile şi ţundra.
Cărăbuş te ia cu iureş. Te încearcă pe la glezne. Îl alungi, el vine iarăşi. Pe-altă parte e mai lesne.
Ca suveica rîndunica ţese pînzele de vară. Ah, ce cald e! Va să plouă ecvatorial pe seară.
Susur mare de lăcuste şi de gîze fără număr. Cărăbuşul de aramă s-a oprit pe caldu-ţi umăr.
Mişcă? Stă să-nchege gînduri? Se destinde? Se descalţă? Parc-ar şti că de pe umăr numai zborul mai înalţă.
Şi o ia către stăpînul iulie, cuptorul – astru, să ne ducă fericirea spre uitare în albastru.
Afară sunt douăzeci și unu de grade Celsius. Bucuria e mai mare, adică are mai multe grade.
Nici nu știi cum să te mai îmbraci, așa cum nu știi la ce să te uiți mai întâi.
Dimineață am observat că parbrizul mașinii era acoperit de polen. Pentru cei sensibil, trebuie că e cruntă apariția lui. Și s-a așezat ca o pătură pentru că totul a fost forțat să iasă altfel decât era programat. De plante nu de om.
Îți vine să imortalizezi totul, de parcă e ultima dată când vezi așa ceva, însă cred că așteptarea a făcut posibilă așa manifestare.
Astăzi, am văzut și eu primele berze în carne și oase și vreau să mărturisesc faptul că am oprit mașina și am încercat să le fotografiez. Din nefericire fotografia nu poate spune și bucuria pe care am avut-o.
Și pentru a fi primăvară și în casă, am meșterit niște elemente specifice.
Soarele acesta încălzește așa de bine, că a făcut posibilă apariția stolului de rândunele. 🙂
Aprilie
Baloane mari de spumă albă prin grădini (Şi zarzărul, şi vişinul, şi perii) Stau gata să se-nalţe din tulpini Spre cerul primăverii…
Caisul nostru s-a gătit la poartă Cu panglici albe, ca-n tablouri vechi, Şi cu zulufi de floare la urechi, Cum astăzi nicăieri nu se mai poartă.
Pe strada mare, Ies flori înalte la plimbare În rochii de sezon, uşoare, Cu toate că-i o vreme aşa de schimbătoare.
Ah, fetele – şi mai ales cucoanele – Când vine primăvara Sunt dulci şi colorate ca bomboanele!
Pe cea care-a trecut o cheamă Clara, Fiindcă are Ochi albaştri tare, Şi gura ei cu rouge ca de coral Surâde vertical…
Un mic vârtej, copil al Nefiinţei, De-a curmezişul străzii rătăcit, Nebun în jurul lui s-a răsucit Să-şi prindă coada galbenă cu dinţii.
Departe, în azurul dintre nori, S-arată bifurcat pe cer Un şir subţire de cocori, O escadrilă de pe vremea lui Homer…
