Transfăgărășan – file de vacanță

Am ajuns pe Transfăgărășan, unii dintre noi pentru a doua oară, alții pentru a treia, iar pentru Răzvan a constituit o premieră.
Fiind prin zonă, iar drumul accesibil, pentru că se știe că această rută este deschisă doar câteva luni din an, era imposibil de ratat.De câte ori îl revăd mă cutremură măreția lui. Îmi imaginez ce muncă titanică a fost acolo, câte povești ar fi putut spune fiecare din cei care au lucrat, câte destine s-au frânt ori recalibrat.

Așa că, de la pensiunea din Mărginimea Sibiului a fost foarte ușor să ajungem acolo. Nu este un traseu lung, iar în mijlocul săptămânii destul de liber. Pentru că eram poziționați de cealaltă parte a muntelui, am ales să nu-l trecem de la un capăt la altul, ci să ajungem până în vârf, și puțin mai încolo, pentru ca mai apoi să ne întoarcem.

Traversând pe o lungime de 151 km, pe axa nord-sud, Munții Făgăraș, cel mai înalt lanț muntos din România, ce face parte parte din Carpații Meridionali, DN7C numit Transfăgărășanul este un drum național spectaculos, ce leagă regiunea istorică a Munteniei cu Transilvania, construit între anii 1970 – 1974.

El începe în comuna Bascov, județul Argeș (lângă orașul Pitești) și se termină la intersecția cu drumul DN1 între Sibiu și Brașov, în apropierea comunei Cârțișoara, porțiunea de la barajul Vidraru până la Cârțișoara traversând un teren montan la altitudini mari, pe o lungime de aproximativ 91 km.

Înainte de construirea barajului și a lacului de acumulare Vidraru, în 1965, de-a lungul căruia Transfăgărășanul se desfășoară pe aproape 20 km, comuna Căpățâneni era legată de vechiul sat Cumpăna (astăzi acoperit de ape, în apropierea căruia fiind construită Cabana Cumpăna) de un drum de pământ și o linie de mocăniță.

Transfăgărășanul este asfaltat, străbate 830 podețe și 27 viaducte, și ajunge în apropierea tunelului de lângă Lacul Bâlea la altitudinea de 2042 m, aflându-se astfel pe locul al doilea ca altitudine în clasamentul șoselelor alpine din România, după Transalpina (DN67C) din Munții Parâng, care urcă până la 2145 m.

Dinspre sud, primul segment al Transfăgărășanului trece prin fața hidrocentralei Vidraru, din subteranul masivului Cetățuia, de unde, în apropierea cetății Poenari, urcă pe serpentine și viaducte, trece prin trei tunele mai scurte și ajunge pe Barajul Vidraru de 307 m care leagă Munții Pleașa și Vidraru. După baraj, drumul continuă în partea stângă de-a lungul lacului Vidraru, apoi urcă pe cursul văii râului Capra până la golul alpin, lângă Cabana Capra, după mai multe serpentine trece prin dreptul Cascadei Capra, ajunge până la intrarea sudică a tunelului Capra-Bâlea, care trece pe sub creasta Munților Făgăraș, între vârfurile Iezerul Caprei (2414 m) și Paltinul (2398 m), acesta fiind cel mai lung tunel rutier din România, cu o lungime de 887 m, o înălțime de 4,4 m, o lățime de 6 m și un trotuar cu o lățime de 1 m, iluminat electric și ventilat natural.

Spre nord, Transfăgărășanul străbate rezervația naturală Golul Alpin al Munților Făgăraș între Podragu – Suru și Valea Bâlii, pe lângă lacul glaciar Bâlea, apoi coboară abrupt în serpentine, străbate căldarea glaciară cam 13 km, trece pe lângă cascada Bâlea, cea mai mare cascadă în trepte din România, de aproximativ 68 m, la altitudinea de aproximativ 1230 m.d.M., ajungând apoi la Cabana Bâlea Cascadă, la 21 km de intersecția cu DN1 (drumul european E68), în apropierea comunei Cârțișoara.

Zona montană înaltă este deschisă circulației rutiere doar între 30 iunie și 1 noiembrie, deoarece drumul este înzăpezit pe timp de iarnă, cu riscul căderilor de pietre și al avalanșelor. Transfăgărășan Pe versantul sudic, drumul este deschis pe timp de iarnă până la complexul Piscul Negru (kilometrul 104 – județul Argeș). Utilajele de deszăpezire urcă până la Complexul Turistic Capra – kilometrul 108, până unde există o singură bandă de circulație, dar cei ce se aventurează se expun amenzilor jandarmilor montani de la Refugiul Salvamont Cota 2000.

Pe versantul nordic drumul este deschis până la Cabana Bâlea-Cascadă (kilometrul 131 – județul Sibiu), unde drumul este blocat pe toată perioada închiderii oficiale cu parapete de beton New Jersey, traversarea fiind imposibilă chiar dacă zăpada se topește. Foarte periculoase sunt căderile de pietre în zona „Poarta Întâlnirii” – cota 1600, înainte de intrarea în Căldarea Glaciară Bâlea. De asemeni, porțile tunelului Bâlea-Capra se închid în timpul iernii, putându-se traversa însă cu piciorul, dacă gurile tunelului nu sunt acoperite de zăpadă, prin cele două uși pietonale.

Pe timp de vară sunt restricționate perioadele de întuneric între orele 22:00-6:00, traseul fiind foarte periculos, datorită virajelor și curbelor în ac de păr, fără elemente reflectorizante, iar riscul căderii în gol fiind foarte de mare.

Atenție, limita de viteză recomandată este de 40 km/h.
(sursa: muntii-fagaras.ro)

Un traseu incitant, provocator și plin de imagini care rămân pe retină și în suflet … obiectivele turistice sunt bonus la ceea ce reprezintă traseul în sine. Nu-l ratați!

Mărginimea Sibiului – file de vacanță

Nu-mi era necunoscută zona, asta pentru că într-o perioadă a existenței mele am lucrat la o firmă din Sibiu, iar întâlnirile erau foarte dese, așa stabiliseră cei care conduceau afacerea. Pe urmă, la altă firmă pentru care am lucrat, am participat la o lansare de produs care a avut loc tot pe aici, la o stână, iar ceea ce s-a petrecut atunci, ineditul situației, nu am avut cum să-l uit nici după atâția ani. Atunci când ești primit de oameni îmbrăcați în port popular, călare pe niște cai parcă scoși din reviste, iar femeile cântă la tulnic, poți uita? Evident că nu!

Am vrut să vadă și băieții zona asta, plină de frumos și de oameni mai altfel decât suntem noi.
Și pentru că trebuia să ne odihnim undeva am ales o pensiune de aici, din Mărginime, și am avut noroc alegând corect.

Pensiunea Norica este situată în centrul localităţii Gura Râului, la 3 km de pârtia de schi Trecătoarea Lupilor. Oferă camere cu vedere la Munţii Cindrel. Pensiunea are un restaurant cu terasă în grădină şi acces gratuit la internet.

 

Toate camerele Pensiunii Norica au baie privată, cu articole de toaletă şi uscător de păr.
În restaurant sunt servite specialităţi ardeleneşti şi preparate din bucătăria internaţională. Bicicletele pot fi împrumutate gratuit sau închiriate. Un serviciu de închiriere de echipamente de schi este, de asemenea, disponibil.
Gara din Orlat este la 4 km, iar cea mai apropiată staţie de autobuz este la doar 200 de metri. Aeroportul Internaţional Sibiu se află la 14 km de proprietate.

Centrul oraşului Sibiu este la 30 de minute de mers cu maşina, iar Dealul Cetatea Scurtă se află la 10 minute cu maşina.
Așa sună prezentarea pensiunii de pe un site de specialitate. Însă nu-i același lucru cu ce vezi la fața locului. Poți fi încântat de alegerea făcută ori poți considera că așteptările ți-au fost înșelate.
În ceea ce ne privește a fost bine, chiar foarte bine, pentru că nu ne-am imaginat ceva diferit de ceea ce am găsit. Un loc de vis, într-o atmosferă curată, fără poluare și zgomote de prisos.
O cameră super curată, utilată cu tot ce-i este necesar unui turist normal.

O terasă cochetă care are în apropiere un grătar pentru cei doritori, dar și un mic lăcușor artificial acolo unde se odihnesc, la soare, câteva broscuțe țestoase.

Mâncarea nu este foarte diversificată, însă felurile existente sunt foarte gustoase, prospete și extrem de bine făcute. Poate că un pic prea mari cantitativ, dar plăcerea cu care le veți mânca va face să nu țineți cont de acest aspect. Domnul proprietar este master cheful și are cu ce se lăuda.

Nu vreau să uit de Alba, câinele proprietarilor, blând și jucăuș. El, ca și noi, avea un Caramel, cu care te ademenea la joacă.

În prima seară, după cină, am plecat într-o plimbare prin sat. Un sat tradițional unde există gospădării înstărite, datate de mulți ani.

„Ţara-ntre dealuri, satul sub lună, Bocca del Rio nu mă adună“, avea să scrie Lucian Blaga într-o poezie dedicată satului sibian care i-a mângâiat sufletul: Gura Râului. Poveştile locului spun că aici umblau odinioară şi George Topârceanu, şi Coşbuc, care ar fi scris pe aceste meleaguri „Nunta Zamfirei“.
Gura Râului este principala poartă de intrare spre Munţii Cibinului, spre Râul Mare şi Râul Mic, spre Iezerele Cindrelului, localitatea fiind în arealul Parcului Naţional Cindrel. Fie că ajungi la ceas de sărbătoare, de Crăciun, când satul prinde viaţă în cetele de juni, fie că vii la Festivalul Bujorului sau la Sărbătoarea Portului Popular, fie că vii pentru câteva zile în care să te bucuri de natură, te vei îndrăgosti iremediabil de aceste locuri.

La ceas de seară nu era aproape nimeni, liniștea era întreruptă doar de susurul râului ori de câte vreo pasăre care-și chema perechea la culcare. Știi că ești într-un loc cu oameni gospodari pentru că vezi mult fân și simți miros de graj, acolo unde văcuțele trebuie că dau un lapte de supercalitate la ce iarbă pasc.

Noi am ales Pensiune Norica, dar la Gura Râului găseşti linişte şi poveste, bucate gătite cu meşteşug şi cu suflet şi foarte mult respect și  în alte pensiuni. Ca turist, ai de unde alege: sunt în jur de 30 de pensiuni într-o comună care numără 3.600 de locuitori. Comuna Gura Râului este împânzită, deci, cu pensiuni, aşa că nu ai cum să nu găseşti un loc de cazare. Gurenii au început să-i primească pe turişti la câţiva ani după Revoluţie, primii oaspeţi fiind cazaţi chiar în locuinţele lor.

Ar fi bine să vizitaţi biserica Sfânta Cuvioasă Paraschiva, unul dintre cele mai vechi monumente istorice ale Mărginimii Sibiului. O inscripţie lapidară aflată în pridvorul bisericii pretinde că anul zidirii ei ar fi 1202. În arhitectura bisericii se remarcă trei etape distincte ca zidire, unite armonios prin stilul neo-bizantin în formă de navă. Naosul şi pronaosul au constituit biserica iniţială, iar altarul şi turnul au fost adăugate ulterior între anii 1728-1830. Monumentul este o construcţie solidă, de dimensiuni reduse (95 de metri pătraţi), din piatră şi cărămidă, cu un turn ţuguiat, acoperit cu ţiglă. Spre deosebire de alte construcţii de acest gen, acoperişul bisericii se sprijină integral pe cupolă. O atracţie a bisericii o constituie cele trei fresce din exteriorul monumentului, pe peretele dinspre nord, zugrăvite în pătratul celor trei firide de dimensiuni medii, distribuite simetric, de la mijloc spre capetele clădirii. Cele trei fresce îi reprezintă pe Cuvioasa Paraschiva, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi pe Sfântul Ierarh Nicolae. Adevărata atracţie o constituie fresca din naos, conservată sub câteva straturi de var mai bine de 200 de ani. Zugravul anonim a realizat minunate tablouri ale sfinţilor în care se remarcă pe primul loc tricolorul românesc.

Dacă ajungeți vara, puteți organiza drumeții alături de ghizi ori merge cu căruța, iar dacă anotimpul e rece, puteți merge cu sania trasă de cai. Se pot închiria biciclete, se poate face enduro sau off-road, turiştii având posibilitatea să închirieze maşini de teren. Se pot organiza la stâne cine tradiţionale, iar iubitorii sporturilor de iarnă se pot bucura aici de o pârtie de schi.

E suficient doar să veniți!

Cetatea Alba Carolina – file de vacanță

Am reușit să ajungem acolo în an centenar. Un an în care suntem mai dezbinați ca niciodată ori poate am mai fi fost așa însă nu știam. Acum, datorită mijloacelor de informare știm ce se întâmplă peste tot, în timp real și asta nu știu dacă ne face atât de mult bine.
Informațiile, multe din ele, ajung distorsionate, trunchiate, interpretate și de aici rezultă mult rău. Prea mult rău.
Am ajuns să nu mai avem încredere, aproape deloc, în semenii noștri.
Am ajuns să vedem cum în fruntea obștei sunt propulsați indivizi care nu pot fi puși nici în fruntea propriilor familii.
Am ajuns să privim, se pare că neputincioși, la degradarea tot mai are a segmentelor de bază – sănătate, educație, protecție socială – iar de aici până la haos și sărăcie nu mai este decât un pas, mulți dintre noi deja fiind acolo.
Cei care ne păstoresc risipesc fondurile nerambursabile pe care le primim de la Uniunea Europeană folosindu-le în interes propriu ori, din neputință și nepricepere, alocându-le unor proiecte fără finalitate și sens.
Toate astea într-o Românie care anul acesta împlinește 100 de ani de când s-a unit. Atunci, înfăptuitorii au gândit altceva și, cu siguranță, ar fi mâhniți să vadă cam cum stau lucrurile acum.

Așadar, am ținut să mergem la locul unde s-a înfâptuit unirea pentru a înțelege, mai bine decât până acum, de ce, cine, ce și cum s-a petrecut, acolo, în cadrul original.
S-au refăcut multe, locul arată extraordinar, de unde se vede treaba că licărul de speranță nu a pierit.
Într-o zi toridă de vară, așa cum îmi place mie însă băieților nu prea, am trecut porțile cetății. Bucuria mare a fost, la fel ca și la Sighișoara, absența mulțimii, și aici având parte de liniște, fără a fi călcați pe bombeu și fără a asculta comentarii inutile.
Când treci de porțile cetății, te cuprinde un aer special, pe care fiecare persoană în parte îl descrie diferit.

Orașul Alba Iulia este recunoscut de către toți românii ca fiind locul unde s-a înfăptuit Marea Unire, la 1 Decembrie 1918. Astăzi, cea mai mare cetate construită în stil Vauban din România, Cetatea Alba Carolina, păstrează mărturiile istorice și culturale ale evenimentelor ce au condus la formarea poporului român. După marele proiect de restaurare, cetatea a devenit un punct de atracție turistic și un simbol mai puternic al orașului, datorită patrimoniului cultural-istoric, fiind vizitată de sute de mii de turiști anual.
Cetatea Alba Carolina a fost, este și va rămâne emblema municipiul Alba Iulia. În ciuda importanței majore pe care a avut-o de-a lungul timpului, numeroși factori au lăsat o amprentă negativă asupra aspectului ei, cât și a monumentelor prezente. Astfel, starea de degradare care se accentua în fiecare an a făcut din Cetatea Alba Carolina un loc neatractiv pentru turiștii veniți să o viziteze.

Datorită inițiativei derulării proiectului de restaurare al Cetății Alba Carolina, început în anul 2009 și finalizat în anul 2014, municipiul Alba Iulia a redevenit un punct de atracție semnificativ pe harta României. Astfel că mulți turiști, atât români, cât în special străini, au început să acorde mai multă atenție vizitării impresionantei cetăți, dar și a monumentelor de care aceasta dispune. În 2018, când se vor împlini 100 de ani de la evenimentul Marii Uniri, se estimează că sunt așteptați să treacă pragul cetății aproximativ 2 milioane de turiști.

Treceți prin porțile cetății
Stilul baroc și sculptorii chemați special la Alba Iulia și-au lăsat amprenta vizibilă pe fiecare dintre cele patru porți existente în cetate.

Prima Poartă. Se asemănă cu un arc de triumf care are în alcătuire trei intrări separate. Statuile așezate în planul superior simbolizează, de la stânga la dreapta: zeița Venus, stema Austriei reprezentată de vulturul bicefal cu o sabie și un sceptru și zeul Marte. Statuile sunt încadrate la exterior de două bombarde. Basoreliefurile sculptate prezintă scene din mitologia antică.

A doua Poartă. A fost refăcută după ce a fost distrusă la începutul secolului al XX-lea. Poarta se regăsește la capătul superior al pantei unde se află și Poarta I. Cele două ziduri laterale, cu două ghiulele deasupra, care au mai rămas din vechea Poartă a II-a, au reprezentat punctul de pornire pentru reconstruirea întregii porți, realizată cu ajutorul fotografiile mai vechi, fiind reînnoită în anul 2009.

A treia Poartă. Reprezintă cea mea impresionantă constructie baroc dintre toate cele patru porți din cadrul fortificației. Comparată tot cu un arc de triumf, având tot trei intrări, ca și Poarta I, se remarcă prin stilul doric. Poarta a III-a face intrarea propriu-zisă în fort, în zona unde sunt concentrate cele mai multe dintre monumentele istorice. Statuia triumfătoare ce se ridică deasupra porții aparține împăratului Carol al VI-lea al Austriei, sub domnia căruia s-a construit Cetatea Alba Carolina, care îi poartă și numele.

A patra Poartă. Încheie cercul monumentelor cu însemnătate importantă din cadrul Cetății Alba Carolina. Se află la mjlocul dintre cele două mari catedrale, cea romano-catolică Sf. Mihail și cea ortodoxă a Încoronării. Odată ce ai lăsat în urmă fortificația, poarta oferă ieșirea spre Platoul Romanilor.

Ce puteți vizita dacă vă aflați în Cetatea Alba Carolina?
Plimbați-vă prin cea mai mare cetate în stil Vauban din România și din sud-estul Europei
Stilul Vauban reprezintă o modalitate de construire a fortificațiilor. Denumirea îi revine însuși mareșalului francez de Vauban, care a proiectat acest modern sistem, caracterizat în principal prin forma sa poligonală. Stilul Vauban în care a fost ridicată Cetatea Alba Carolina, oferă o notă de autenticitate locului, remarcându-se prin forma de stea cu șapte colțuri, cărora le sunt atribuite câte un bastion (Sf. Eugeniu, Sf. Ștefan, Trinitatea, Sf. Mihail, Sf. Carol, Sf. Elisabeta, Sf. Capistrano) cu o înălțime de 12 metri, ajungându-se astfel la un perimentru al zidurilor de 12 kilometri.

Suprafața pe care se află construită cetatea astăzi, măsoară 70 de hectare, jumătate față de suprafața atribuită inițial și pentru care au fost dărâmate numeroase case aflate pe vatra vechiului oraș. La ridicarea cetății au ajutat mii de iobagi din împrejurul orașului, aduși cu forța și siliți să muncească pe gratis. Dimensiunile cetății sunt extraordinare, încât putem compara plimbarea prin cetate cu o plimbare prin Parcul Tineretului din București.

În prezent, Cetatea Alba Carolina înglobează alte două cetăți, fiecare reprezentând în epoca romană, apoi medievală, nuclee de dezvoltare urbană a orașului.

Castrul Legiunii a XIII-a Gemina. Începuturile evoluției ridicării unei cetăți în zona orașului Alba Iulia sunt strâns legate de prezența unei cetăți dacice situate la Piatra Craivii. Acest masiv stâncos situat la 20 km de Alba Iulia a reprezentat locul unde, după cercetările făcute în ulimii ani, s-a descoperit că a existat o cetate dacică numită Apoulon. Prezența acestui tip de fortificație a însemnat pentru acele vremuri cea mai puternică construcție a Daciei romane. În ultimii ani au avut loc diferite cercetări arheologice, care au scos la iveală prezența castrului roman pe teritoriul actualei cetăți bastionare. Este cunoscut faptul că fortificația Legiunii a XIII-a Gemina, construită din piatră cioplită, avea forma unui patrulater.

Cetatea medievală. De-a lungul secolelor următoare, IV-VIII, așezarea Apulum a continuat să fie locuită de către populația aborigenă. În acel timp, datorită fenomenului migrației, locuitorii au început să se diminueze ca și număr. Ca urmare, cetatea romană existentă reprezenta un spațiu mult prea mare pentru o populație nu atât de numeroasă. Una dintre caracteristicile principale ale unei cetăți medievale o simbolizează chiar modificările de diminuare a suprafeței cetăților antice preexistente. În timpul în care așezarea era denumită Bălgrad, însemnând „Cetatea Albă”, încă folosea vechile ziduri ale cețății castrului roman al Legiunii a XIII-a Gemina. Cetatea medievală de la Alba Iulia, în timpul existenței sale, trece prin perioade diferite care îi vor afecta foarte mult aspectul. Cetatea își câștigă titlul de cetate regală, și chiar este desemnată la timpul acela fiind cea mai importantă de pe tot teritoriul Transilvaniei.

Cetatea bastionară. Venirea la putere a Imperiului Austriac la sfârșitul secolului al XVII-lea reprezintă momentul în care este decisă construirea cetații. Victoriile acestora împotriva Imperiului Otoman le conferă o mare putere politică, administrativă, economică și militară peste ținutul Transilvaniei. Dat fiind faptul că austriecii erau conștienți de această mare putere, astfel se hotărăște ridicarea cetății în stil Vauban, care astfel va purta și numele împăratului Carol al VI-lea. Cetatea Alba Carolina a fost ridicată între anii 1715-1738, sub aprobările lui Eugeniu de Savoia, îndrumarea generalului Steinville și planurile arhitectului italian Giovanni Morando Visconti. Porți în stil baroc cu basoreliefuri, șanțuri, bastioane, cazemate, galerii și alte lucrări de fortificații descriau pe atunci cetatea ridicată în stil Vauban, stil căruia îi era caracteristică forma heptagonală.

Cetatea Alba Carolina dispune de prezența unor importante monumente ce stau mărturie evenimentelor petrecute în istoria orașului dar și în evoluția țării noastre. Cele mai multe dintre ele dispun de o poziționare semnificativă raportată la evenimentul petrecut în sine. Astfel, în locul în care s-a purtat o bătălie importantă sau unde personalități importante au murit pentru patrie regăsim astăzi statui, busturi sau monumente ridicate în cinstea unor oameni care au schimbat cursul evenimentelor. (sursa: turismistoric.ro)

Corpul principal al cetăţii este de forma unui heptagon neregulat, cele şapte bastioane conferindu-i o imagine stelată tipică sistemelor de acest gen. Trinitatea este cel mai mare bastion şi are un blazon încoronat cu câmpuri multiple şi frunze de acant. Celelalte sunt Sfântul Ştefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano şi Sfânta Elisabeta. Atât bastioanele (cu o înălţime de 12 metri şi o lungime variind între 106 şi 142 metri) cu feţe lungi dispuse în unghiuri diferite (75° – 120°) şi flancuri scurte şi concave (42 – 48 metri), cât şi curtinele de care le leagă (la distanţe de 116-135 metri) perpendicular, nu sunt egale deoarece au fost uşor adaptate terenului. Bastioanele principale nu au cazemate interioare, defensiva implicând baterii de artilerie aşezate pe platforme superioare. Între bastioanele principale şi curtinele din a doua linie, se află şanţul interior cu lăţimea de 27 metri. Linia a doua era formată din raveline (sau semilune) care apără curtinele, având numele bastioanelor apropiate, excepţia fiind cea dispusă pe flancul sudic denumită Francisc de Paula. Linia externă era alcătuită din contragărzile ce protejau feţele bastioanelor şi ravelinelor, ele fiind dispuse în aceleaşi unghiuri cu bastioanele şi ravelinele pe care le apărau.

La un moment dat am ajuns la niște grajduri unde erau câțiva cai, unul mai frumos ca altul. Era curat, caii mâncau ori se adăpau de la niște țâșnitori speciale pe care le foloseau cu multă îndemânare, însă mirosul, din pricina caldurii era insuportabil, ochii, nasul și gâtul usturându-te instantaneu.

Caramel a putut vorbi cu ei, dar ce și-au spus e secret, numai ei știu.

Am zăbovit de mai multe ori pe băncile din incinta castelului, atunci când a fost neapărat necesar să ne hidratăm. Oricum, am stat cu tricourile ude și am băut mai multă apă decât ne așteptam. Noroc că am fost prevăzătoare și am avut atâta câtă a trebuit.

Una dintre cele mai interesante căi de de acces și mai abrupte.
Atunci când am citit despre poarta de acces spre bastion, din cauză că nu aveam ochelarii la ochi, am citit oricum dar nu „poternele”. Poterna este o poartă secretă a fortificațiilor castelelor care dădea spre șanțul împrejmuitor; galerie, comunicație subterană.
Și așa am mai învățat ceva.

Ultima oprire a fost la Bastionul sașilor, singurul loc unde am avut ghid.

Am intrat într-un soi de cramă, foarte frumos amenajată, cu mai multe încăperi, în care pereții erau plini de fum. Doamna ghid a ținut să ne spună, atunci când a auzit pe unul din grup tușind, că ăsta e abia începutul și că ceea ce va urma va fi mai sâcâitor. Acolo, în subteran, existau nenumărate tulpini de mucegaiuri, iar cei sensibili la ele vor avea reacții neplăcute: mâncărimi de nas și ochi, rinite și tuse. Ne-a atenționat să nu punem mâna pe nimic însă tonul și atitudinea ei a avut ceva înfricoșător. Erau acolo copii mici, chiar și două  doamne însărcinate cărora li se vedeau burticile bine de tot. Pe loc mi-am tras tricoul peste nas și în loc să fiu atentă la ce povestea ea, m-am gândit la nenorocitele de ciuperci.

La ieșire, ne-am spălat bine pe mâini și ne-am spus că ce va fi va fi, urmând a vedea cum se vor petrece lucrurile. Dar nu am avut nimic, semn că nu suntem alergici la mucegaiuri, ori timpul petrecut acolo a fost destul de scurt pentru a nu ne afecta.

La plecare am dat peste un „locuitor” al cetății, care am aflat că era de loc din Iași, și cu care am schimbat câteva impresii. Băieții s-au mirat de ținuta lui, întrebându-se cum putea rezista, la așa multe grade, cu perucă și vestă matlasată.

Dacă puteți, nu ocoliți! Merită tot efortul.

Sighișoara – file de vacanță

Săptămâna trecută, pe vremea asta, plecam la drum alături de băieții mei, în ceea ce îmi doresc să devină o obișnuință: timp petrecut în trei. Nu știu dacă va fi posibil, dar intenție există.
Am dorit a merge în destinații noi, necunoscute, pentru a diversifica trăirile, senzațiile, respirațiile.
După mai multe simulări, Sighișoara s-a aflat în capul listei, asta pentru că niciunul dintre noi nu o vizitasem mai pe-ndelete, ci doar așa, din goana mașinii niște imagini furate.
E o perioadă în care oamenii se bulucesc pentru a profita de finalul vacanței de vară, având în vedere că iar va urma o perioadă încărcată, solicitantă, în care va fi nevoie de multă energie pentru a o birui.

Drumul a fost ales de GPS și nu a ales greșit, atât doar că o bucată din el, într-un cadru mirific dealtfel, s-a derulat pe un drum care nu era drum, adică nu mai fusese pavat niciodată. A fost necesară ca viteză de rulare mai puțin de 30 km pe oră, însă așa am avut răgaz să vedem ce era de văzut. Deloc rău!

De la noi până la Sighișoara sunt puțin peste 250 km pe care i-am parcurs în aproape 6 ore. Drumul sinuos, plin de serpentine, bucata nepavată și nicidecum aglomerația care nu era, au făcut ca lucrurile să se desfășoare așa. Însă am căutat să vedem partea bună a lucrurilor și am reușit. Nu puteam lăsa un impediment așa de mic să ne strice începutul de minivacanță.

Am găsit cazare la Pensiunea Ana Cristina, cu mare noroc, pentru că așa cum spuneam totul era plin, rezervat cu multe luni înainte. Anularea unor rezervări a făcut posibilă șederea noastră acolo.
Pensiunea Ana Cristina este un loc în care ar fi bine să zăboviți și voi, pentru că întrunește condițiile necesare. Curățenia, cadrul natural minunat, condițiile de cazare și nu în ultimul rând ospitalitatea gazdelor îl recomandă.
Noi am avut o cameră triplă pentru care am plătit 170 de lei, în acest preț nefiind inclus micul dejun. Dar există acolo un loc complet utilat – o bucătărie cu sală de mese cu tot – în care-ți poți face singur de mâncare ori dacă nu dorești să procedezi așa, gazdele au un protocol cu un restaurant care-ți livrează mâncare în cameră. Așadar, variante există pentru fiecare.

E un loc în care puteți merge cu copiii pentru că există spațiu de joacă, un mic lac cu pești și numeroase leagăne pe care cei mici să se dea. Cei mici pot vedea și câteva rățuște simpatice, dar și porumbei eleganți. Există și o masă de tenis unde vă puteți exersa abilitățile sportive.

Am ajuns, ne-am cazat și tras sufletul, am mâncat și apoi am plecat în cetate. Bucuria a fost că nu era lume multă, ceea ce a sporit confortul.

Cetatea este amplasată pe malul sudic al râului Târnava Mare, pe o coastă de deal lungă de 850 m, pe două terase: terasa de jos, Dealul Cetății, se află la o altitudine de 350 m p.n.m (ca. 30 m mai sus de Orașul de Jos), iar terasa de sus, Dealul Școlii, la o altitudine de 429 m (ca 49 m mai sus de terasa de jos).

Popularea Dealului Cetății a avut loc în jurul Bisericii Mănăstirii Dominicane⁠(en), a cărei construcție a fost începută la sfârșitul secolului al XII-lea. Tot lângă Biserica Mănăstirii a funcționat și prima școală din Sighișoara (menționată documentar în 1522).

O schola maioris („școală majoră”) și-a început cursurile în anul 1607 pe lângă Biserica din Deal (Bergkirche), monument istoric și de arhitectură din secolul al XIV-lea. În anul 1619 a fost dată în folosință cădirea proprie a Școlii din Deal. Scara acoperită, inițial cu 300 de trepte, a fost construită în 1642.

Descriere
Cetatea este înconjurată de un zid de 930 m a cărui înălțime inițială era de ca. 4m. Ulterior, înălțimea zidului a fost mărită în unele locuri până la 14 m. Zidul a fost construit între secolul al XIV-lea și al XVII-lea[3]ca protecție împotriva atacurilor turcești. Zidul avea 14 turnuri, din care 9 se păstrează până în ziua de azi. Turnurile funcționau ca sedii ale diferitelor bresle meșteșugărești.

Turnul cu Ceas (înălțime: 64m; turn-poartă)
Turnul frânghierilor (aflat pe platoul Școlii din Deal, a fost restaurat în sec. al XIX-lea și servește actualmente ca locuință a îngrijitorului cimitirului evanghelic din deal)
Turnul măcelarilor (hexagonal)
Turnul cojocarilor (distrus în incendiul din 1676, dar a fost reconstruit; are 4 niveluri)
Turnul țesătorilor (a fost dărâmat în 1858, pietrele fiind folosite pentru pavajul cetății)
Turnul croitorilor (pe partea opusă a Turnului cu ceas, este turn-poartă; are 2 etaje; pulberăria de aici a explodat în incendiul din 1676 distrugând turnul, care a fost reconstruit)
Turnul giuvaergiilor/aurarilor (incendiat de un trăsnet în 1809, a fost dărâmat în 1863, când pe fundamentul lui a fost construită sala de gimnastică a liceului german; aceasta a fost la rândul ei schimbată în capela cimitirului în 1935/36)
Turnul cositorarilor (înălțime: 25 m; patru etaje)
Turnul tăbăcarilor (unul din cele mai vechi)
Turnul fierarilor (ridicat în 1631 pe temeliile vechiului turn al bărbierilor; distrus în incendiul din 1676, dar a fost reconstruit)
Turnul lăcătușilor și dogarilor erau situate între Turnul cizmarilor și fierarilor.
Turnul pescarilor se afla cândva pe malul Târnavei, mult mai în afara cetății, unde se găsea pe-atunci și moara. Rareori mai este amintit. Există doar pe macheta Muzeului din incinta Turnului cu ceas.
Turnul cizmarilor (marchează capătul de nord al zidului cetății; menționat în 1521, fortificat în 1603, distrus parțial în 1606, reconstruit în 1650, ars în 1676, reclădit în 1681). (sursa: wikipedia)

Am vorbit între noi, dar nu așa de mult, fiecare imaginându-și cum ar fi trăit în acest loc. Mi-ar fi plăcut să fi putut exista niște holograme a celor care au trăit atunci, iar noi, din alte timpuri, să-i urmărim fără să-i deranjăm.

Am revenit și a doua seară atunci când am asistat la un spectacol intitulat Proetnica.

O călătorie în timp, e drept că având telefoanele în mână, dar care ne-a îmbogățit sufletele într-un mod care nu poate fi posibil decât la fața locului.

„Vegetariana” de Han Kang

Nevastă-mea nu a avut niciodată ceva special în personalitatea ei. Cel puțin așa am crezut până în ziua în care s-a hotărât să devină vegetariană. Sincer să fiu, nici măcar nu m-am simțit atras de ea atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată: nu era nici prea înaltă și nici prea scundă; părul, tuns bob, nu era nici prea lung și nici prea scurt; tenul uscat de nuanță gălbuie, se exfolia într-una; avea pleoape căzute și pomeți puțin proeminenți; era îmbrăcată în haine de culori neutre, inexpresive, ca și cum i-ar fi fost frică să-și arate personalitatea. Încălțată în cei mai simpli pantofi de culoare neagră, se apropiase de masa la care o așteptam, mergând nici prea repede, nici prea încet, cu pași nici prea grei, nici prea ușori. (pagina 5)

Aceasta este descrierea făcută lui Yeong-hye de soțul ei, domnul Cheong, care este un angajat mediocru, nu foarte ambițios, dar nu atât de dramatic. Timpul trece, iar cei doi își continuă viața obișnuită; dar obișnuința lor, se dovedește a fi mai fragilă decât își dau seama.

Lucrurile iau o turnură aparte în ziua în care Yeong-hye aruncă toată carnea din congelator și anunță că de acum înainte va fi vegetariană. Singura explicație pe care o dă soțului ei nu este foarte satisfăcătoare: „Am avut un vis”. Când găsește frigiderul gol, curățat de toate produsele din carne, inclusiv fructele de mare scumpe, el este șocat și nu știe ce să mai creadă. Cum este posibil ca soția lui docilă, plictisitoare și liniștită să se transforme într-o astfel de persoană?
Masca este obișnuința ei de a se adapta la dorințele și așteptările celor din jurul ei. A deveni vegană, a pierde în greutate și a se alimenta cu grăsimea necesară pentru existența umană (dieta ei nu este sănătoasă sau echilibrată), Yeong-hye sfidează aceste așteptări și dorințe, refuzând să continue să trăiască ca soție, al cărui unic scop este de a găti pentru soțul ei, de a dormi cu el.

Violența izbucnește curând în lumea lui Yeong-hye, atunci când tatăl ei încearcă să o forțeze să mănânce o bucată de carne de porc dulce-acrișoară îndesând-o în gura ei. Totul culminează când fata este lovită de tată, așa, ca în tinerețe.

Și de aici totul ia o altă turnură. Toată familia este târâtă într-o sarabandă care face ca relațiile să se destrame iar jurământul lui Yeong-Hye de a rămâne vegetariană este constant într-o familie care se dezintegrează înaintea ochilor noștri. Soțul ei este frustrat de această complicație din viața sa meticuloasă necomplicată și nu poate să creadă că este vorba despre el. (Ce se întâmplă când trebuie să meargă la cină împreună cu șeful său?) Sora ei, In-hye, se luptă cu sentimentul de responsabilitate familială, în timp ce află că, chiar și atunci când un membru al familiei este în dificultate, există atâtea lucruri care se pot face.

„Vegetariana” este o poveste în trei acte: primul ne arată decizia lui Yeong-hye și reacția familiei sale; al doilea se concentrează pe cumnatul său, un artist fără succes care devine obsedat de corpul ei; iar în al treilea pe In-Hye, sora lui Yeong-hy, managerul unui magazin de cosmetice, încercând să-și găsească propriul mod de a face față căderii de la colapsul familiei.

În cele trei părți, suntem presați împotriva structurilor celor mai inflexibile ale societății – așteptările comportamentului, funcționarea instituțiilor – și le privim clacând pe fiecare. Romanul arată în mod repetat fricțiunile dintre pasiunea uriașă și detașare, între dorințele care sunt hrănite și cele care sunt negate. Cu o astfel de violență în lumea internă a acestor personaje și o asemenea impasibilitate externă înnebunită, acele patimi interioare sunt obligate să izbucnească într-un fel iar asta  se va petrece într-un mod nu prea drăguț.

Dorințele lui Yeong-hye par să nu moară atât de mult încât să trăiască diferit. Toate semnele arată că ea dorește să devină ceva ce nu este hrănit prin violență față de alte ființe vii; șezând lângă fântână însoțită de soare, refuzând îmbrăcămintea și umblând goală cât de des poate, gloria și excitarea ei când corpul ei este vopsit cu flori și scăparea ei din spitalul psihiatric, doar să stea în mijlocul copacilor. Vrea să nu mai fie umană. Omenirea este dăunătoare, furioasă, criminală, violentă, aprinsă, geloasă, lacomă – toate lucrurile pe care ea nu vrea să fie. Și astfel ea sfidează oamenii nu numai prin a deveni vegetariană, ci și prin încercarea de a deveni vegetație însăși. Nu vrea să renunțe la viață. Vrea să nu mai trăiască ca noi.

Romanul este senzual, provocator și violent, presărat cu imagini puternice, culori uimitoare și întrebări tulburătoare. Pe măsură ce Yeong-hye se schimbă, limbajul cărții se schimbă, proza ​​măsurată a lumii lui In-hye, narațiunea densă și sângeroasă a Yeong-hye visele lui Hye și descrierile seducătoare ale corpurilor vii pictate cu flori, în stări de transformare sau pierdere. Propoziție cu propozițe, „Vegetariana” este o experiență extraordinară.
Vă invit să o aflați.

Nimic nu are sens.

Nu mai pot îndura.

Nu pot merge mai departe.

S-a uitat din nou la lucrurile din jurul ei. Nu-i aparțineau. Așa cum nici propria ei viață nu-i aparținuse niciodată.

A înțeles în sfârșit ce simțise în acea după-amiază de primăvară, așteptând trenul pe peronul gării. Fusese convinsă că sângele ce se scurgea din corpul ei era dovada că moartea avea să se apropie de ea în câteva luni. Dar a realizat că ea murise cu mult înainte, că viața ei obosită, secătuită de putere, nu era decât o piesă de teatru, o închipuire. (…)

Nu a simțit nici o fericire conștientizând că timpul pe care trebuia să-l trăiască de atunci încolo era, din nou, un timp fără limite.​ (pagina 223)

„Minciuni pe canapea” de Irvin Yalom

Cu fiecare carte pe care o citesc scrisă de acest autor, se conturează mai tare concluzia că felul în care privesc oamenii este diferit. Și nu numai asta ci și felul în care mă privesc pe mine este diferit.

Am luat-o cu mine în rucsacul de vacanță, pentru că știam că atunci trebuie s-o citesc, pe îndelete, fără grabă și într-un cadru care face ca fiecare cuvânt citit să fie mult mai profund, înțeles așa cum numai atunci când ești cu mintea doar la subiectul cărții se poate întâmpla.

În „Minciuni pe canapea”, autorul se ocupă  de cea mai serioasă problemă cu care se confruntă psihiatria: limitele tratamentului. Yalom începe cu povestea lui Seymour Trotter, un terapeut neconvențional care a avut o implicare sexuală de lungă durată cu o femeie de 40 de ani. Mărturiile lui îl fac pe Ernest Lash, medicul din San Francisco care deservește comisia de etică care va analiza comportamentul lui Trotter, să asculte cu multă atenție mărturiile inculpatului deoarece tehnicile lui Trotter par să fi eliberat femeia din lumea ei limitată, plină de promiscuitate și de auto-mutilare.
Câțiva ani mai târziu, unul dintre pacientii lui Ernest, un om timid, obsesiv, își lasă soția pentru o femeie mai tânără. Nevasta uluită și furioasă, Carol, un avocat nemilos, după o partidă de analiză alături de prietenele ei cele mai bune, îl învinuiește pe Ernest și îl atrage printr-un complot pentru a-l distruge, devenind pacientul său și seducându-l. Ernest este singur, puternic ispitit, dar este, de asemenea, conștiincios și cinstit, și începe să vadă prin Carol și povestea lui. Carol devine un adevărat pacient și se confruntă cu tot soiul de temeri. Și sexul nu este singura limită dificilă pe care Yalom o explorează.

Într-o întorsătură frumoasă, supervizorul lui Ernest, doctorul Marshal Streider, un om aflat într-o poziție extrem de importantă, care simte angajamentul lui Ernest de a-și îndeplini onestitatea, este naiv, face o investiție cu un om pe care îl tratează ca pacient, în ciuda faptului că în acest fel își încălca deontologia profesională. Șarlatanul îi citește perfect vulnerabilitățile lui Marshal: ambiția excesivă și dragostea de bani.
Marshal, furios, fără prieteni, incapabil să se consulte cu un alt coleg, își varsă oful unui avocat, Carol, pacientul lui Ernest. Avocata îl învață pe maestru, fără a-și încălca confidențele, discută strategii terapeutice și află cum anume să procedeze de la Ernest și „îl tratează” pe păcălit – sau, mai degrabă, îl obligă să se trateze.
O examinare minunată a modului în care psihiatrii gândesc, construind o viziune a unei comunități sănătoase și mature suficient pentru a se confrunta cu temerile cele mai profunde și mai persistente.

Domeniul moral al relației profesionale-pacient este expus și disecat. Ambițiile și pasiunile profesioniștilor individuali sunt prezente în activitatea psihanalistă. Membrii comunității psihanalitice sunt angajați în dileme limită fragile și conflictuale, în care motivele și intențiile care implică psihanalizatorul și pacientul nu sunt ceea ce par. Yalom explorează din nou, cu umor și suspans, contradicțiile dintre intenția conștientă și experiența trăită.
Dar oare, pentru psihiatri și psihanaliști, Yalom nu atrage un portret neclar al acestei lumi privilegiate?

Asta-i întotdeauna o strategie bună când te vezi cu un pacient dificil, domnule doctor Lash. Află cum au tratat-o ceilalți și pe urmă încearcă să le eviți greșelile. Uită de tot rahatul ăla cu pacientul care nu e pregătit de terapie! Terapia e cea care nu-i pregătită pentru pacient. Dar trebuie să fii suficient de îndrăzneț și de creativ, să născocești câte o nouă formă de terapie pentru fiecare pacient în parte.(pagina 16)

 

Ernest, n-o să fii niciodată un adevărat terapeut dacă gândești așa.. Exact despre asta vorbeam mai devreme, când povesteam de pericolele diagnosticelor. Există diferite tipuri de bordeline. Etichetele dăunează oamenilor. Nu poți să tratezi o etichetă, trebuie să tratezi persoana care se află sub etichetă. (pagina 28)

 

Dacă încerci să înțelegi doliul folosind un model medical al bolii, atunci omiți exact ce este mai uman în noi. Pierderea nu e o invazie bacteriană, nu seamănă cu o traumă organică. Durerea psihică nu este echivalentă cu o disfuncție somatică. Mintea nu e trup. Cantitatea și timpul suferinței pe care o trăim nu este determinată de (sau nu numai de) natura traumei, ci de semnificația traumei. Iar semnificația reprezintă tocmai diferența dintre somă și psihic. (pagina 85)

Când personajele preferate din poveste rămân la fel, dar tu crești. Cum le vezi?

Pentru cei care ne mai calcă pragul știu că întâlnirea mea cu Winnie the Pooh s-a petrecut la maturitate, atunci când am achiziționat cărțile pentru a le citi fiului meu, primului meu fiu.
I-au plăcut așa de mult că le-am citit vreme îndelungată și nu am omis nimic din ce a apărut pe piața românească. Și am avut norocul de a prinde câteva exemplare de colecție, cele pe care acum cu greu le mai găsești.
Puteți citit despre asta accesând linkurile de mai jos.

„Descoperă un urs nu de pluș ci din cuvinte”, vorba celor de la editura elefant

Ursuleţul Winnie şi copacul cu miere – carte şi fişe de lucru

Când mama şi fiul sunt printre nori, pot face ce vor. Nu contează starea!

Atunci când am fost la Londra, am putut cumpăra o versiune în limba engleză a poveștii, pe care Luca a citit-o cu multă plăcere.

Acum, am mers să vedem filmul apărut la Disney, Christopher Robin, un film care e ceea ce cred eu că trebuie să reprezinte un film.

Știu că a fost așa, mai pregnant, pentru că l-am vizionat alături de copiii mei, ambii cunoscători în amănunt a aventurilor acestui băițel și a jucăriilor lui.
A fost așa de frumos că am putut să-l urmărim doar noi, și poate dacă vă întrebați: Cum, doar voi?”, ei bine, trebuie să mărturisesc că sala a fost doar a noastră, nemaifiind nici un spectator.
E a doua oară când trăiesc această experiență, când sala la cinematograf era goală, și după ce trece nedumerirea te gândești că e mai bine să nu mai auzi mai știu eu ce ronțâit, ori sunete de telefon. Ori poate prețul destul de ridicat al biletelor și ce mai vine pe lângă ele să determine părinții să nu-i aducă pe cei mici la film? Nu știu, motive pot fi foarte multe, din nefericire.

Nu am de gând să vă povestesc filmul ci vreau doar să punctez ce mi-a plăcut mie. Și am constatat că și băieților.

În primul rând mi-a plăcut că filmul nu a fost dublat, așa putând auzi rostirile în limba engleză, dar mai ales vocea lui Pooh și a prietenilor lui.
Mi-a mers la suflet muzica, și aceea extrem de cunoscută, responsabila declanșării unor dulci și neuitate amintiri.
Mi-au plăcut, la nebunie, personajele de pluș, cele care erau atinse de patina vremii atât cât trebuia.


(sursa foto: movieandtvcorner.com)

Mi-a plăcut că o parte din film, cel în care se află parculețul din fața casei este filmat într-un loc binecunoscut nouă. De fiecare dată când am fost la Londra, l-am avut în față.


(sursa: traileraddict)

Am adorat atmosfera londoneză cu ceața și cu umezeala aferentă. E ceva ce nu pot descrie și nici explica, pentru că eu sunt o persoană care nu funcționează la frig, dar am constatat că acolo, în Marea Britanie este un alt fel de frig.

Și nu în ultimul rând mi-a plăcut să constat, pentru a câta oară?, că problemele unei familii sunt aceleași fie că trăiește în anul 1960 ori în 2018. Mă refer la cele de bază, evident!


Vizionare plăcută!

P.S. Sper ca Luca să-i povestească lui Caramel și Berend numai lucruri bune, pentru a se putea bucura împreună.

Christopher Robin hits theaters on August 3, 2018. Here’s the official synopsis:

In the heartwarming live action adventure Disney’s “Christopher Robin,” the young boy who shared countless adventures with his band of lovable stuffed animals in the Hundred Acre Wood is now grown up and living in London but he has lost his way. Now it is up to his childhood friends to venture into our world and help Christopher Robin rediscover the joys of family life, the value of friendship and to appreciate the simple pleasures in life once again.

Privind în urmă după ce mi-am tras sufletul

Au trecut ceva zile de când Răzvan a terminat cei patru ani academici. Trei s-au petrecut la Essex, la Universitatea de acolo, iar unul în America, la Universitarea NDSU, Nord Dakota.

Am parcurs, în calitate de mamă, de la depărtare în cea mai mare parte a timpului, o perioadă plină cu de toate, dar preponderent lucruri bune. Știam că paleta emoțiilor e vastă iar eu nu am avut cum a o experimenta pe toată și, ei bine, iată că am avut posibilitatea în acești patru ani să mai adaug la emoțiile trăite unele unice, excepționale.

Și a început cu momentul în care a sunat ceasul de plecare. A dorit a o face singur, iar eu am respectat dorința. Nu era prima dată când pleca neînsoțit peste hotare, însă acum perioada în care trebuia să stea acolo era infinit mai mare ca precedentele.

Nu am avut nici un sentiment rău că nu s-ar descurca în ciuda faptului că atâta timp cât a stat acasă, adică primii 19 ani ai existenței lui, nu a dereticat prin casă, nu a făcut mâncare, nu a meșterit. În ciuda faptului că am văzut nenumărate liste care dezbat aceste chestii, eu nu am optat a-mi face un țel pentru a fi respectate aceste reguli de copii, și iată că asta nu a reprezentat un impediment pentru ca el să supraviețuiască frumos.
A învățat și a făcut acolo, singur, toate aceste manevre spre bucuria mea, evident.

A urmat prima noastră plecare la Londra și acum, privind în urmă, mi se face pielea găină. Îmi doream foarte mult să ajung acolo și iată că visul meu a căpătat substanță. La braț cu Luca, cu sufletul plin de freamăt, am ajuns la Stanstead pregătită să-mi încarc bateriile cu imagini, arome, senzații unice.
Și am reușit!

Reveniți acasă am putut înțelege mai bine, un pic mai bine, despre ce este vorba și ne-am dorit foarte mult să revenim. Iar Dumnezeu a fost darnic cu noi și a facilitat revenirea. Nu o dată ci chiar de două ori.

În vara următoare Răzvan a venit acasă și am descoperit un bărbat tânăr, determinat și serios, stăpân pe alegerile lui. Eu, ca de fiecare dată, am fost responsabilă cu încurajatul, dar și cu remarcile ce trebuiau rostite chiar dacă nu erau dorite. Așa e o mamă, spune și ce nu vrei să auzi, dar e sinceră, mânată fiind de spiridușa Adevărului.

A urmat anul doi, tot la Essex, un an în care nu s-a mai stat în campus ci într-o casă alături de alți patru colegi, de diferite naționalități. Un an care dacă n-ar fi avut poticnelile de pe final, ar fi fost perfect. Un an în care am revenit la Londra, dar am și fost la Essex, acolo unde am stat la el acasă. Am vizitat cel mai vechi oraș atestat din Marea Britanie, am fost la universitate, ce mai, multe senzații noi într-o primăvară plină de culoare și umezeală.

Am intrat în multe librării unde am avut posibilitatea să zăbovim, am vizitat mult și cu folos, am gătit și dereticat, am refăcut atmosfera de acasă de care era nevoie.

Ei bine, în anul care ce a urmat Răzvan nu a mai venit acasă ci a plecat direct de acolo în America, unde urma să facă anul trei de facultate. Nu a fost bine că nu a trecut pe acasă înainte, pentru că ar fi suportat mai ușor traversarea oceanului și tot ce a adus ea.
Experiența americană a lăsat urme adânci în mentalul nostru și a avut un crescendo spectaculos în ceea ce privește percepția.
America e America și cred că orice muritor își dorește în viața asta să calce, măcar o dată, pe pământul făgăduinței.
Revederea a fost copleșitoare pentru toți, Luca fiind de-a dreptul extaziat de prezența fratelui mai mare.

Amintirile s-au depănat firesc, iar noi am avut urechile cât capul pentru a nu pierde nimic din rostirile lui. Am petrecut un timp numai al nostru, reverberațiile acelor amintiri fiind mai prezente ca niciodată. Dacă nu ați experimentat așa ceva, vă invit!

Ultimul an de facultate a fost unul fără prea multe necunoscute, cu mai mult studiu și cu freamătul examenelor finale și a lucrării de diplomă. Am vizitat Londra pentru a treia oară și nici vremea extrem de rece, cu temperaturi cu multe grade sub zero nu a împiedicat aproape nici un demers al nostru. Poate faptul că drumurile au fost închise datorită căderilor de zăpadă, însă noi nu suntem străini și nici înfricoșați de armatele fulgilor de nea.

După ce am plecat noi, el s-a concentrat pe examenele finale, iar rezultatele au fost cum nu se poate mai bune. Am stabilit de comun acord, că mai bine să mergem în martie, atunci având timp berechet de petrecut împreună, decât în iulie, la festivitatea de absolvire, atunci când au venit mai mulți prieteni de-ai lui.

Acum suntem împreună, ne-am adunat. Preconizăm să plecăm câteva zile prin țară, Răzvan fiind prea obosit pentru deplasări mai lungi. Din octombrie se va reîntorce la Essex, acolo unde a aplicat și acceptat pentru a face masterul.

Eu, eu sunt fericită, liniștită, bucuroasă!
Îți mulțumesc pentru toate aceste minunății pe care le-ai adus în viața mea și a celui mic.
Îți mulțumesc pentru că m-ai făcut să simt cum e atunci când inima ți-e mai mare decât o pâine.
Și îți mai doresc să se întoarcă la tine toată bucuria pe care mi-ai dăruit-o tu, pentru că așa știu că vei fi fericit toată viața, atât de multă a fost!
Te respect și te iubesc, dragul meu neprețuit!

În care vacanța e mai mult decât pare

Daaa!
E vacanță de aproape două luni. E vacanță pentru cei mici, dar cei mari se strecoară în ea și-și fac programul cum pot, în funcție de pricepere, potențial, năzuințe.
Vacanțele astea sunt și obositoare, dacă aștepți prea mult de la ele. În concepția unora, vacanța este o perioadă în care zaci, așa, până aproape de extrem, ori pe mine zăcutul ăsta mă face praf. Pentru ai mei, vacanța este personalizată, dar mai ales este o perioadă în care pot face, din plin, activități pe care le îndrăgesc foarte mult și pe care acum nu le mai îngrădește nimic. Mai ales timpul.
Și până la urmă, copiii fac ce fac și părinții, adică se molipsesc de la ei fără a băga de seamă acest lucru.
Cum spuneam, copiii mei au o vacanță personalizată. Căutăm să respectăm un tipar, adică să mergem în locuri care s-au tatuat pe sufletele noastre: marea e primul dintre ele, perioada petrecută la București acolo unde paradisul este palpabil ba chiar intri în el, prietenii de la Brașov, mai era și o mătușă dragă nouă care însă s-a grăbit să plece, și mai mult timp petrecut în trei. Ah! să nu uit tăpșanul lecturilor noastre.


Spun trei pentru că e vorba de mine și de copii.

Vacanța de vară este momentul în care Răzvan revine acasă, dacă poate – pentru că a fost un an în care n-a putut – și atunci încercăm să vibrăm la unison.
Fiindcă nu este un mare ducăreț, poate și pentru că dorește a se odihni după perioade încărcate/concentrate, căutăm să limităm deplasările și să facem activități de altă natură. Și sunt destule, credeți-mă!

E timpul poveștilor nerostite cu toate că peste an, vorbim mereu, dar altfel e atunci când ești față în față, parcă-s altele, mai frumoase, mai pline de substanță.

Așadar, ne bucurăm de faptul că suntem sănătoși, că putem să învățăm unii de la alții și că avem ocazia să adunăm momente speciale ce mai târziu vor fi numai bune de povestit celor care vor veni să ni se alăture. Băieții au crescut, se văd altfel, se percep diferit, iar eu îi privesc și încerc să construiesc o relație indestructibilă.

Mi-ar fi plăcut să pot merge în destinații deosebite, să pot vizita tărâmuri încărcate de istorie, numai că trebuie să mă limitez la ceea ce se poate. Însă sunt și variante accesibile, pe care le vom lua în calcul.
Vacanță cu tihnă!