Idei pentru mamici

Metroul londonez, o atracție ce nu merită ratată

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

„Underground” sau „tube” niciodată „subway” sau „metro“ așa trebuie să știi că-și denumesc britanicii metroul.

De multă vreme doream să scriu despre această atracție a capitalei regatului, una pe care nu trebuie s-o ratezi cu nici un chip dacă ajungi acolo.
Încă de prima dată când am fost la Londra, am dorit ca reperul nostru să fie Gara Paddington. Evident că totul se trage de la copii, mai ales de la Luca, cel care făcuse o pasiune pentru celebrul ursuleț venit la Londra tocmai din Peru.
Așa că am ales hotelul unde ne-am cazat îmediat la ieșirea din Gara Paddington, experiență pe care am repetat-o de fiecare dată când am revenit. Și am bifat-o deja pe a treia.

Prima linie – Metropolitan – făcea legătura între gara Paddington şi cartierul de afaceri Farringdon, pe o distanţă de 4,8 km, avea şapte staţii şi a început să funcţioneze la 10 ianuarie 1863. Lucrările de construcţie duraseră 3 ani. Cozi lungi de aşteptare s-au format atunci în fiecare staţie pentru îmbarcarea pasagerilor în vagoane trase de o locomotivă cu aburi şi iluminate de lămpi cu gaz.

Imediat după inaugurarea Metropolitan Railway s-au construit şi alte linii, care azi formează District Line, Hammersmith & City Line şi East London Line. În 1884 s-a încheiat şi construcţia Circle Line care ocoleşte zona centrală a Londrei. Fiecare linie era operată de o companie diferită, iar pasagerii erau nevoiţi să iasă la suprafaţă pentru a trece de la o linie la alta. Magnatul american Charles Yerkes a cumpărat majoritatea aceste companii şi a creat, în aprilie 1902, compania Underground Electric Railways of London.

În 1933 a apărut corporaţia publică London Passenger Transport Board, sub tutela căreia au fost plasate companiile operatoare de trenuri de metrou.

În timpul celui de-al doilea război mondial, primul ministru Winston Churchill şi cabinetul sau au folosit staţia Down Street drept cartier general de urgenţă, iar multe alte staţii au devenit adăposturi anti-aeriene sau ca fabrici de muniţii.

La un secol şi jumătate de la inaugurare, metroul londonez acoperă 460 km, deserveşte 287 de staţii şi transportă aproximativ 3 milioane de persoane zilnic, adică 1,1 miliarde de pasageri pe an. Reţeaua cuprinde 12 tronsoane: Bakerloo, Central, Circle, District, East London, Hammersmith and City, Jubilee, Metropolitan, Nothern, Picadilly, Victoria and Waterloo and City. Cele mai aglomerare staţii sunt Victoria şi Oxford Circus prin care tranzitează anual circa 58 de milioane de pasageri.

Rețeaua de metrou acoperă mare parte din Londra, făcând legătura și cu zone învecinate cum ar fi Essex, Hertfordshire sau Buckinghamshire. Hărți gratuite ale metroului găsești începând cu holurile aeroporturilor și terminând cu toate stațiile de metrou din Londra (ba chiar le găsești și imprimate pe tot felul de suveniruri cum ar fi căni sau tricouri). Dacă pentru început ți se pare complicat sistemul de metrou, poți folosi instrumentul de planificare a călătoriilor: Journey Planner aflat pe site-ul regiei care administrează transportul public în Londra (Transport for London).

Pentru că transportul în capitala Angliei este foarte scump, noi am optat pentru cardul Oyster care ne-a scutit de cumpărarea biletului în fiecare zi, dar ne-a și ajutat să economisim niște lire. Și am umblat mult, dar nu atât de mult cât ne-am fi dorit, dovadă că nu am reușit să străbatem întreaga rețea a metroului.

În interiorul metrului poți vedea o sumedenie de reclame, afișe care anunță concerte de tot soiul, dar și diferiți cântăreți de toate națiile. Londra este un oraș în care poți auzi toate limbile pământului, ca să nu mai pomenesc de fascinația pe care o ai privind atâtea mii de chipuri.

Multe dintre clădirile ce marchează intrarea în stațiile din London Underground sunt clasificate ca monumente istorice și se merită vizitate. Însă adevăratul beneficiu al acestui sistem de transport este că vă permite să vizitați o bună parte din Londra fără a vă face probleme referitor la traficul urban, la blocajele de circulație sau la modul în care puteți ajunge din punctul A în punctul B. (sursa: turisteuropa.ro și descoperalocuri.ro)

 

Așa că avem o sumedenie de amintiri din aceste călătorii în care eu am ales să privesc și să ascult la oamenii din jurul meu. Lumea aceasta este fascinantă, iar tumultul și exuberanța turiștilor se împletește cu viața de zi cu zi a localnicilor. Nu știu cum e să suporți de fiecare dată când părăsești casa, aglomerația infernală, alergătura contra cronometru și zgomotul trolerelor târâte pe asfalt. Dar e ceva ce te atrage acolo, ceva care te face să te simți bine, cel puțin asta fiind valabil în ceea ce mă privește. Mi-ar fi plăcut să fi locuit într-un oraș atât de minunat, dar destinul meu a spus altceva. Oricum, sunt fericită că am putut să-l vizitez și să-i respir aerul plin de istorie, zile multe, pe care nu le voi uita niciodată. Și asta s-a petrecut în compania celor doi fii ai meu. Vis!

Dințoșii și Dentiștii – o întâlnire de zile mari

Publicat de Machete pe în Activitati educative pentru copii, Ateliere educative alături de copii, Idei pentru mamici, Machete biologie, Machete dezvoltarea vorbirii, Machete didactice Niciun comentariu

Din titlu nu ai cum să nu te prinzi despre ce este vorba, dar cum s-au defășurat evenimentele trebuie să vă spun eu, care am avut bucuria de a mai petrece două ore alături de doamna Ana și Spiridușii ei. E o atmosferă acolo că atunci când s-a terminat, am întrebat la unison:

– Cum? A trecut așa de repede timpul?

Da, pentru că atunci când e interesant, nu ai cum să te plictisești și nu mai contabilizezi fiecare minut care se scurge.

De ce am ales acest subiect? Pentru că era în programa școlară la igiena personală, dar și pentru că între cărțile primite de la Editura Cartemma s-a regăsit și una care s-a potrivit mănușă: „Lunița, adevărata poveste a Zânei  Măseluță”. Este scrisă de Robin Cruise, ilustrată de Valeria Docampo și tradusă de Laura Frunză și scoasă în niște condiții grafice pe care multe cărți și-ar dori-o.

De data asta am ales să parcurg textul alături de copii, care, pe rând, au citit din poveste.

Cu mulţi, mulţi ani în urmă, Zâna Măseluţă nici măcar nu exista.
Să nu existe Zâna Măseluţă? o să întrebaţi voi. Pare imposibil şi totuşi e adevărat. Pe vremuri, copiii care îşi pierdeau câte un dinţişor nu-l puneau sub pernă şi nici nu se trezeau a doua zi cu un dar mic lăsat acolo de Zâna Măseluţă special pentru ei. Dar lucrurile s-au schimbat atunci când o zână inimoasă s-a împrietenit cu un băieţel. Aceasta este povestea lor adevărată…

V-o prezint pe Luniţa.
E o zână mică dar cu un vis mare. Îşi doreşte să fie curajoasă, deşteaptă şi bună la suflet – dar şi să aducă strălucirea stelelor în Valea Luminoasă, casa ei şi a celorlalte zâne.
Mica Luniţa are multe talente – brodează, colecţionează obiecte strălucitoare şi îşi face prieteni cu uşurinţă. Dar Luniţa nu e convinsă deloc că aceste lucruri o vor ajuta să descopere ce anume o face pe ea specială. Până într-o zi, când întâlneşte un băieţel din lumea oamenilor, care se teme să-şi piardă primul dinte de lapte. Prietenia lor şi un pic din magia zânelor o vor ajuta pe Luniţa să-şi descopere un talent unic şi să schimbe lumea pentru totdeauna.

Povestea a mers la sufletul copiilor, motiv pentru care am zăbovit pe text, mesaj, dar și asemănările dintre personajul principal, Luca, și ei. Și așa am făcut trecerea la chestii mai tehnice și am vorbit despre dințișori și măseluțe, mai serios, despre dinți și măsele. Ajutată de macheta din dotare, am despicat dintele-n patru, dacă pot să spun așa. 🙂

Pentru a nu exista dubii, am pregătit fiecărui școlărel câte o fișă unde să scrie anatomia dintelui. Ceea ce au și făcut.

.

Buuun! După ce am văzut ce secrete sunt ascunse într-un dințișor, am mers mai departe cu informațiile, căutând să aflăm ce-i face bine și ce-l vătămează. Am adus în fața copiilor pasta și periuța de dinți, ața dentară pe care am împărțit-o tuturor, pentru a vedea cum este și ce miros plăcut are. Nu erau complet străini pentru că doamna mai vorbise despre asta și sunt convinsă că și acasă a fost același lucru. Am repetat, pentru că nu strică nimănui.

Pentru a vizualiza ceea ce este bun și ce este rău, am confecționat două planșe de dimensiunea A4, pe care le-am laminat, așa putând fi atașate cu velcro, elementele specifice fiecăreia. Pe dintele vesel s-au pus elementele care-l fac așa, iar pe cel trist elementele care-l supără. Am fost jetoane pentru toți copiii, fiecare contribuind personal la completarea fișelor, ori asta se dorește cel mai mult; implicare individuală.

Dar înainte de asta, am vorbit cu școlarii despre dentiția de lapte și cea definitivă, în acest scop arătându-le niște jetoane cu dintiția definitivă. Au aflat că dinți de lapte sunt douăzeci iar definitivi, treizeci și doi.

Fiecare din informațiile aflate au fost scrise de cei mici pe niște fișe sub formă de dinte, care au fost în număr de șapte.

Un alt moment minunat și inedit a fost acela când le-am cerut copiilor să facă un exercițiu de imaginație. Întrebarea suna așa:

– Ce-ar fi dacă dimineață te-ai trezi că ți-au crescut niște dinți de… ?

iar pentru a înțelege la ce mă refer, am făcut eu o planșă în acest sens. În ea, m-am redat ca având dinți de castor și am explicat alegerea făcută.

Am pregătit fiecărui copil în parte toate tiparele necesare la care am atașat și bucățile de bezea necesare confecționării dinților. Pentru că timpul nu ne-a permis, am dat aceste plicuri copiilor acasă, cu rugămintea de a le aduce a doua zi la școală pentru a arăta cum anume s-au imaginat. Ideea am găsit-o pe pinterest.

Pentru final am lăsat un joc pe care știam că cei mici îl vor îndrăgi și-l vor dori a juca mult. Jocul se numește „Repară dintele stricat”. Pentru a face posibilă această joacă, am confecționat o machetă în care am desenat un dinte cu … gură.

În gura dintelui (cum sună asta!) am ilustrat patru dintre dinți atacați de carii. Acolo, pe acești dinți, am făcut și o gaură destul de mare pentru ca prin ea să poată trece o mingiuță. Dacă era nimerită gaura, jucătorul primea zece puncte. În momentul în care aduna numărul necesar de puncte, dintele era reparat de stomatolog

.

Pentru că timpul nu ne lasă de fiecare dată să facem ce vrem, conditionându-ne, am rugat copiii să se împartă în două echipe și să-și aleagă un nume. Asta au ales. 🙂

Și a început nebunia!

Finalul a fost previzibil: una dintre echipe trebuia să câștige iar ea s-a numit Dentiștii. Vă închipuiți ce bucurie pe unii și ce tristețe pe alții?

Am încheiat activitatea oferindu-le copiilor câte un fruct, o căpșună de data asta, pentru că nu puteam după ce am vorbit de zahăr și ce rău face el dinților să-i servesc cu bomboane.

Am aflat de la doamna Ana că atunci când au venit părinții după copii și au văzut dintele, au dorit și ei să vadă dacă-l pot repara. Se pare că nu au reușit. 😉

Cum tot ce este frumos se termină repede și acum s-a întâmplat la fel. Dar mai vin ele ocazii pe care nu le vom rata. De acum putem merge la stomatolog fără nici o frică!

Despre zilele de școală și socoteala lor

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici, Machete dezvoltarea vorbirii, Machete didactice Niciun comentariu

Nu a trecut o lună de când am făcut un material în urma unui telefon primit de la o mămică. E vorba despre cele o sută de zile pe care le sărbătoresc unii copii de pe alte meleaguri decât ale noastre.

Sau poate s-or sărbători și la noi, dar nu mai am eu idee, cu toate că mă mișc printre cei mici de clase primare.

În fine, e un concept ce poate fi foarte frumos interpretat, fiecare școlar optând pentru o poveste proprie. E și un motiv de frământări pentru mame și bunici, pentru că cei mici nu pot realiza singuri, de la cap la coadă, un proiect așa de vast. Ori, poate pot, dar trebuie să le înlesnească cineva demersul, referindu-mă aici la materialele necesare.

Pentru că de data asta era vorba despre un băiețel, după ce am propus mai multe variante și am pus o mie de întrebări, mama școlarului a optat pentru ceva care să fie folosit și după.

Așa a prins contur copăcelul bun la toate, dacă stau să mă gândesc câte activități se pot face cu el pe post de suport.

I-am făcut un postament acestui copac, iar ce va trebui să facă elevul va consta într-o joacă cu literele. Va atașa pe coroana copacului o sută de litere, dar eu am propus mămicii ca să scrie și cuvinte legate de școală, rezultând în acest mod un mesaj.

Evident că se pot pune silabe, aleatorii, pentru a se forma mai apoi cu ele cuvinte. Ori se poate folosi și la activități matematice pentru diferite socoteli. Dacă ai puțină imaginație și vrei, multe activități pot prinde contur spre deliciul celui mic.

E un concept frumos și mă bucur că el prinde tot mai mult teren.

În ce ne privește, nu prea ne iese socoteala zilelor de școală. Ba am fost plecați, ba ne-am îmbolnăvit, ba a recidivat boala pentru ca acum, după o zi de la începerea școlii, elevii să nu meargă astăzi la cursuri pentru că a fost o manifestare eco în oraș. Au mers să strângă gunoaiele de care mustește urbea.
O fi bine? O fi rău?
Câte puțin din fiecare, așa cred. Bine că a fost o zi splendidă, cum de mult așteptam.

O metodă de a te destresa acum, că tot s-a terminat vacanța

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici Niciun comentariu

Iepurașul a adus un soi de bilă dintr-un cauciuc foarte moale, pus într-o plasă.

Nu pare a fi specială, la prima vedere, dar dacă te apuci și o strângi în mâna, multe mingiuțe mici ies la iveală. Nu numai că ies, dar îți crează o stare de bine pe care vrei s-o menții.

Așadar, după o perioadă așa de grea,  plină de oboseală și de mese copioase, e timpul să vă destresați. Iar asta e o variantă.

Meștereli de suflet, bată-l vina că tot numai despre el vorbesc!

Publicat de Machete pe în Abilități practice pentru copii și mămici, Idei pentru mamici, Machete didactice Niciun comentariu

Îmi spuneam că anul ăsta voi sta liniștită în ultimile zile înaintea sărbătorii, pentru ca să elimin zbuciumul creativ. Dar, ți-ai găsit! Nu s-a putut și pace.
Aseară, după ce soarele plecase să lumineze cealaltă parte a omenirii și să o încălzească pentru a deveni mai bună, am scos cele trebuincioase și m-am pus pe treabă. E ceva ce nu pot descrie în cuvinte, un soi de neliniște dacă nu se întâmplă, un disconfort pe care nu-l pot elimina, înlocuindu-l cu altceva. Merg ca teleghidată și mă trezesc în plin proceș de meștereală. Nu întotdeauna rezultatele sunt uau, dar ele vin să-mi panseze fisurile și crăpăturile din sufletul meu atât de zbuciumat. iar rezultatul este, de fiecare dată tămăduitor. Probabil că pe măsură ce meșteresc, endorfinele mă învăluie și creează starea asta. Nu puține sunt momentele în care sunt acolo, în treaba pe care o fac, băgată cu totul, asta eliminând orice alt disconfort.
Pomeneam de endorfine și nu știți ce-s alea? Cum nu? Iată ce se spune despre ele:

Ce sunt, de fapt, endorfinele? Sunt o categorie de substanțe produse de creier, deci fac parte dintre neurotransmițători (alături de dopamină și serotonină). Din punct de vedere chimic, endorfinele au structură de proteine complexe, iar rolul pe care li-l încredințează organismul este acela de analgezic, vizând suprimarea durerii de orice fel.

După cum le spune și numele, endorfinele au o structura chimică foarte asemănătoare cu a substanțelor extrase din opiu și folosesc aceiași receptori pentru a se „agăța” de celule. Efectul de calmare a durerii este puternic, iar consecința este o stare de relaxare, de bucurie chiar. Există stimuli preciși care declanșează secreția internă a acesței substanțe: expunerea la lumină, durerea, condimentele din mâncăruri (piper, chilli), stresul sau râsul, sexul și efortul fizic în general. Rezultatul este, de fiecare dată, atingerea unei stări euforice.

În continuarea articolului se pomenește că nu țin mult, adică efectul nu ține mult, însă eu mă mulțumesc cu atâta.

Buuun, spuneam că am meșterit, din nou, atunci când lumea învârte la cozonaci ori vopsește ouăle. Dar și eu am „vopsit” niște ouă mai altfel, adică le-am îmbrăcat în hăinuțe cusute cu modele naționale. Mi-ar fi plăcut să nu fie plate, ci așa cum sunt ele, dar în ciuda încercărilor am optat într-un final pentru felii de ouțe de lemn.

O altă ispravă de ieri a fost aceea a redecorării unui suport de lemn, în care să se pună corespondența, ziarele, ori vreo carte. Era simplă, singurul decor fiind reprezentat de o ștampilă, dar eu am optat pentru a dubla inima ce era decupată în lemn pentru a o reprezenta pe etamină în punct de cusătură. Am mai adăugat trei trandafirași care tot țipau că doresc să stea acolo. Și i-am pus, într-un final. 🙂

Și așa m-am mai liniștit. Am putut merge la culcare cu inima împăcată. Cine știe ce-o mai fi mâine?

Şi pianul îşi (re)începe călătoria

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici Niciun comentariu

Fiecare lucru pe lumea asta are o poveste și pianul călător nu este o excepție. Așa cum se întâmplă de obicei, totul începe cu o întrebare:

În fond, dacă s-a putut în 1846, atunci când Liszt străbătea Europa și, respectiv, ceea ce avea să devină România, alături de pianul său, de ce nu s-ar putea acum?

Doar pentru că avem falsa senzație că nu mai este cazul? Concertele oferite atunci de Liszt unor comunități în care astfel de evenimente erau extrem de rare au fost primite de public cu entuziasm. Însăși sosirea lui Liszt în orașe precum Timișoara, Arad, Cluj, Iași sau București a reprezentat un eveniment în sine. Multe dintre concertele acestui turneu au avut și caracter umanitar, pianistul donând onorariul în scopul înființării unor școli, sau pentru a fi împarți și săracilor…

După ce au trecut 172 ani, situația nu este foarte schimbată în ceea ce ne privește. Din nefericire, cultura se află într-o perioadă când sunt necesare mari eforturi pentru a ajunge în fața oamenilor, deşi manifestările de gen sunt extrem de iubite, mai ales de cei care au acces mai greu la ea. Or, când pianul vine la tine, cum să nu-l asculți?

Începând din 2011, Horia Mihail a vizitat zeci de oraşe din ţară, însoțit de pianul călător sau cântând pe pianele din oraşele în care a ajuns. Acum, pianele călătoare sunt încredințate comunităților din Tulcea, Caracal, Deva, Alba Iulia şi Roman, dar drumul lor a fost mai lung şi a trecut prin multe localități care încă au nevoie de piane de concert, uneori fără să se oprească mai mult de o seară.

Așa că, în fiecare primăvară, pianul pleacă la drum. Mai jos, puteți citi programul de anul acesta și locurile unde vine la întâlnire.

Luni, 9 Aprilie, ora 19 – Arad, Teatrul Ioan Slavici
Marţi, 10 Aprilie, ora 19 – Oradea, Sala Filarmonicii
Miercuri, 11 Aprilie, ora 19, Alba Iulia, Casa de Cultură
Joi, 12 Aprilie, ora 19 – Deva, Sala Pro Arte
Vineri, 13 Aprilie, ora 19 – Sf. Gheorghe, Centrul de cultură Arcuș
Duminică, 15 aprilie, ora 19 – Brașov, Sala Patria
Miercuri, 18 Aprilie, ora 19 – Bârlad, Pavilionul Marcel Guguianu
Joi, 19 Aprilie, ora 19 – Roman, Casa de cultură
Vineri, 20 Aprilie, ora 19 – Suceava, Teatrul Matei Vișniec
Sâmbătă, 21 Aprilie, ora 19 – Tecuci, Ateneu
Duminică, 22 Aprilie, ora 19 – Slatina, Centrul Cultural Eugen Ionescu
Miercuri, 25 Aprilie, ora 19 – București, Sala Radio
Joi, 26 Aprilie, ora 19 – Caracal, Teatrul Național
Vineri, 27 Aprilie, ora 19 – Pitești, Centrul Multifuncțional
Sâmbătă, 28 Aprilie, ora 18 – Timișoara, Sala Capitol
Joi, 3 Mai, ora 19 – Tulcea, Teatrul Jean Bart
Vineri, 4 Mai, ora 19 – București, Sala Teatrelli
Marți, 8 Mai, ora 19 – Bistrița, Sinagoga

Pentru că suntem în anul Centenarului României, programul îl include şi pe Enescu. Cei pasionați vor putea asculta următorul repertoriu:

W. A. Mozart: Sonata nr. 11 în la major, KV 331/300i, Alla turca
L. van Beethoven: Sonata nr. 14, op. 27 nr. 2 în do diez minor – Sonata lunii
R. Schumann: Kinderszenen, op. 15
G. Enescu: Rapsodia I (prelucrare de G. Enescu)

Să ne bucurăm de aceste acorduri selecte și să întâmpinăm (şi) prin muzică această primăvară ce greu s-a mai dat venită!

Articol apărut în revista online Literatura de azi.

Imagine cover: Horia Mihail (foto: Virgil Oprina)

Orașul ciorilor

Publicat de Machete pe în Activitati educative pentru copii, Idei pentru mamici, Literatură pentru copii, Școlărel de clasa a VI-a Niciun comentariu

Nu cred că exagerez cu nimic și pot afirma că trăiesc într-un oraș dominat de ciori.  Spun asta pentru că toate pâlcurile de copaci existenți în urbea noastră, și nu sunt puține din fericire, sunt sufocate de ciori.
De la an la an sunt tot mai multe și în ciuda faptului că au fost numeroase discuții pe seama aceastui subiect, ciorile au triumfat de fiecare dată probabil datorită puterii lor de adaptare, dar și inteligenței.

După ce de mai bine de o săptămână ne luptăm cu o viroză, astăzi am reușit să ieșim din bârlog pentru că afară a fost o zi splendidă. Un soare de care ne era dor încălzea troienele așternute în cursul săptămânii, iar streșinile își plângeau amarul, una mai convingător ca alta. Câțiva țurțuri rezistau eroic atacurilor concertate ale razelor de soare, rezistând încă pe baricade datorită vigorii căpătate în zilele în care gradele au fost cu minus.

Pentru a sta cât mai mult pe aceste meleaguri, iarna a prins în cămașă de forță copăceii care au avut curajul de a o înfrunta, imaginea lor fiind extrem de impresionantă. Lupta lor pentru viață se pare că este la fel de acerbă ca a oricărei alte vietăți, așa că, profitau și ei de razele astea binefăcătoare pentru a se mai elibera nițel din strânsoare.

Spuneam că trăim într-un oraș al ciorilor. Zgomotul pe care-l fac acum, în plin proces de refacere/construcție a cuiburilor este greu de suportat. De cum se luminează, ele trec la treabă și nu poți să nu le admiri, chiar dacă nu-ți sunt la suflet, munca, tenacitatea și determinare de a-și perpetua specia.

Pentru că ne întâlnim cu ele mereu, am căutat să mai aflăm câte ceva despre rasa lor, dar și ciudățeniile care le caracterizează.

Temute, disprețuite, urâte, ironizate, sărbătorite, adorate, batjocorite, urmărite, vânate, exterminate, dar în cele din urma… învingătoare! Dacă nu ați ghicit încă protagonistele de astăzi, ei bine, este vorba despre banalele și uimitoarele păsări din familia corvidelor. Adică despre ciori.
Credeați că le cunoașteți?
La fel au crezut și generații de cercetători în cele mai diverse domenii, cercetători care, pe măsura ce s-au apropiat de viața și obiceiurile păsărilor cu haine cernite, au descoperit nenumărate lucruri interesante despre cea care poate fi numită, fără exagerare “Maestra supraviețuirii în lumea păsărilor”. Cât de interesantă este această păsăre, puteți concluziona singuri, după parcurgerea materialului de mai jos.

Pentru început, merită sublinat faptul că cioara și corbul nu fac parte din aceeași specie, iar corbul nu este perechea mascul a ciorii, după cum se mai crede în mod eronat. Această confuzie des întalnită este asemenea celei făcute de unii oameni care încă cred că cerbul este perechea căprioarei.

1. La ora actuală, familia Corvidelor, din care fac parte ciorile, numără peste 120 de specii răspândite în întreaga lume cu excepția Antarcticii.

2. În prezent, în România trăiesc 8 specii de corvide, anume: Gaița (Garrulus glandarius glandarius), Alunarul (Nucifraga caryocatactes), Coțofana (Pica pica), Cioara de semănătură (Corvus frugilegus), Cioara neagră (Corvus corone corone), Cioara griva (Corvus corone cornix), Stăncuța (Corvus monedula) și Corbul (Corvus corax) – de la stânga la dreapta și de sus în jos:

3. Dintre toate aceste specii, cele mai des întâlnite sunt coțofenele și ciorile grive, iar cele mai rare sunt alunarii și corbii.

4. Conform studiilor și estimărilor de teren realizate de ornitologii români, cea mai mare densitate de ciori din Romania se întâlnește în Câmpia Bărăganului și în împrejurimile capitalei București.

5. Ciorile ocupă toate arealele și nișele ecologice, de la ghețurile polare, păduri de toate tipurile, câmpii, zone agricole, delte, munți, deșerturi, până la zone locuite de om, unde ajung chiar să prospere.

6. Ciorile sunt omnivore. Mănâncă orice, fără mofturi, inclusiv hoituri și gunoaie.

7. În Familia Corvidelor, genul Corvus, reprezentat de „ciorile adevărate”, adică ciorile, stăncuțele, coțofenele și corbii, ocupă o treime din totalitatea speciilor.

8. Primele ciori au aparut în Miocen, în urmă cu circa 17 milioane ani, în zona Australiei și Oceaniei.

9. Oricât ar părea de bizar, cele mai apropiate rude ale ciorilor sunt frumoasele păsări ale paradisului.

10. Cea mai mică corvidă din lume este gaița pitică din Mexic (Aphelocoma nana). Are o greutate de maxim 40 grame și o lungime de circa 20 cm. Titlul de cea mai mare corvidă din lume se împarte între corbul comun (Corvus corax) și Corbul cu cioc gros (Corvus crassirostris) din Etiopia. Ambele specii ating greutatea de 1.500 grame și o lungime de circa 65 cm.

11. Ciorile sunt sedentare de felul lor. Dacă însă mâncarea se împuținează, sau condițiile meteo se înrăutățesc, migrează în masă.

12. Ciorile sunt păsări foarte sociabile, deseori clocind în colonii care pot atinge mii de exemplare. În Scotia a fost indentificata o colonie de ciori unde trăiau peste 65.000 de exemplare.

13. Spre deosebire de marea majoritatea a păsărilor, ciorile nu se tem de om, ci au învățat să trăiască în apropierea oamenilor, profitând deseori de pe urma lor.

14. Ciorile depun de obicei între 4-7 oua. Dacă au mâncare din belșug, pot avea o ponta chiar de 10 ouă.

Mai multe detalii extrem de interesante puteți citi în continuare aici.

Pentru a vedea că nu exagerez cu nimic, am înregistrat câteva minute, în două zone diferite ale orașului, forfota de care spuneam.

Pe lângă zgomot, aceste păsări fac și o mizerie de nedescris, aici referindu-mă la crengile pe care le tot cară dintr-o parte în alta, dar mai ales excrementele care sunt nocive și pentru sol și pentru vopseaua mașinilor.

Acum ceva ani am avut ocazia să ne întâlnim cu un pui de cioară, de care nu am uitat nici acum. A fost o experiență interesantă atât pentru mine cât și pentru copil.

Puii încă nu au apărut, pentru că a fost foarte frig și încă nu le e timpul. Dar vor fi din belșug, având în vedere numărul de cuiburi ce aproape nu pot fi numărate.

Am lăsat în urmă Muzeul Ion Irimescu învăluit de croncănituri, noi aducându-ne aminte de puiul de cioară întâlnit acolo, dar și de activitatea așa de faină legată de fabula Cioara și ulciorul.

Cioara şi ulciorul de Aesop, varianta cu îmbunătăţiri

Ciorile din România s-au înmulțit foarte mult în ultimii ani, devenind un factor de dezechilibru ecologic. Cauza constă în împușcarea și combaterea iratională a uliilor porumbari, șoimilor călători și dunăreni, acvilelor și bufnițelor mari, singurii dușmani naturali capabili să rărească eficient numărul ciorilor. În lipsa acestor păsări de pradă redutabile, ciorile se înmulțesc fără probleme, ajungând să provoace pagube considerabile.

Cât valorezi în ochii băncii tale?

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici Niciun comentariu

Probabil că unii mai bogați, care au tranzacții zilnice, consistente, mai valorează ceva, dar noi, clienți obișnuiți, nu valorăm nimic.
Zero barat!

De unde a început toată povestea asta și cum am ajuns la concluzia de mai sus: la începutul lunii februarie, pe 5 ori 6 februarie, nu mai țin minte cu exactitate, primeam un telefon de la fiul meu din Marea Britanie, în care eram înștiințată că tocmai îi fusese blocată o suma de bani, 1000 lire, sumă destinată efectuării unor plăți.
Totul s-a petrecut la bancomatul din incinta unei bănci, adică nu la un bancomat de pe stradă ori din vreun market. După ce a introdus cardul pentru a scoate banii, ceva s-a întâmplat, cardul blocându-se în bancomat. A așteptat preț de câteva minute bune, timp în care nu s-a întâmplat nimic, după care a anulat tranzacția. Cardul a ieșit, dar banii nu.
A intrat imediat în bancă pentru a spune pățania însă nu a reușit să rezolve nimic, pentru că cea de la ghișeu l-a informat să ia legătura cu banca la care era deschis contul. A verificat contul și a descoperit că în ciuda faptului că tranzacția figura ca fiind făcută, banii erau „spânzurați” undeva între cont și bancomat, figurând că nu au fost eliberați. A dorit să scoată de la ghișeu o sumă cash, dar a fost înștiințat că se poate doar de la bancomat.
Și de aici a intrat în sarabanda nebunilor. La telefonul la care ești sfătuit să suni dacă ai probleme legate de card se răspunde extrem, extrem de greu. Tot ești pasat de la un operator la altul până când nu mai răspunde nimeni.
În primă fază i s-a comunicat că este așa cum i-a spus și cea de la banca engleză, dar că nu se poate face nimic, pentru că de acum există un litigiu între banca românească și cea engleză, și până ce nu se rezolvă acest litigiu nu se poate interveni. A sunat de nenumărate ori, cât despre timpul petrecut în așteptare pentru a răspunde cineva, la celălalt capăt al firului, nu mai pomenesc.
Păi vin și întreb: tu, student într-o țară străină, fără posibilitatea de a te împrumuta de la unul ori altul, cum te descurci în atare situații?
Chiar banca nu putea vira imediat banii în contul păgubitului, urmând ca ea să rezolve litigiul existent?
Cu ce este vinovat clientul că a existat o problemă de conexiune între bancomat și cont, așa proprietarul contului fiind păgubit, temporar, de suma respectivă.
Am fost și eu aici, la noi în oraș, unde a fost deschis contul, dar la fel mi s-a transmis că nu există altă cale decât să așteptăm.
A fost cineva și la București, dar tot așa, la un momentat, între birouri, s-a pierdut legătura.
Oricum, vreau să vă spun că abia astăzi, după aproape două luni, banii au fost virați în cont.
Cum ar fi fost dacă eu, client, nu aș fi achitat o datorie la bancă preț de două luni?
Câte telefoane aș fi primit?
Câte mesaje ar fi bipăit?
Câtă penalizare aș fi suportat?
Tot ești îndrumat să renunți ca cash, dar ce te faci în atare situații? Dacă ești plecat în concediu și banii îi ai pe card? Cine te ajută să ajungi înapoi acasă?
Doamna de aici de la bancă m-a învățat că fac două carduri, diferite, pentru același cont, dar mi-a specificat și faptul că la banca lor, Transilvania, acest lucru nu este posibil.
Pentru că banca de care vorbesc este Banca Transilvania.
Mi-aș fi dorit să mă întâlnesc cu Zânul lor, pentru a-i lua bagheta și a le bate obrazul. Și nu o singură dată!
Mi-e lehamite de toată fușăreala asta și de toată prosteala de care avem parte noi, cei mulți și mărunți.
Așa cum mi-e lehamite și de țara asta în care nu se mai întrevede nici o speranță, în nici un domeniu. Totul merge din rău în mai rău iar de unul singur nu poți rezolva nimic.
Măcar de-ar avea copiii ăștia parte de ceva mai bun.

sursa foto: dorusupeala.ro

„Femeile care au renunțat la bărbați” de Karine Lambert

Publicat de Machete pe în Idei pentru mamici Niciun comentariu

Dacă doriți să cunoașteți povestea a cinci femei care locuiesc în același imobil, dar care trebuie să respecte o regulă, aceea de a nu aduce bărbați acolo, trebuie să citiți această carte. Poate e bine să specific faptul că nu-i este permis nici unui bărbat, nu numai în postura de iubit ci fie el electrician, instalator ori alt fel de meseriaș. Așadar, și electricianul care intra acolo era femeie.

Inițial au fost Giuseppina, Regina, Rosalie, Simone și Clara, dar cea din urmă a decis să plece în India așa că îi lasă apartamentul din imobilul cu pricina lui Juliette, redactor de film, mult mai tânără ca noile ei vecine.

În jurul mesei își povestesc poveștile cu emoție, experiențele lor în dragoste și de ce au decis să nu mai aibă oameni în viața lor.
Povestea fiecărei în parte este interesantă.

Regina este cea care o viață întreagă s-a hrănit din aplauze și din atenția de care avea parte din partea bărbaților, fiind mereu în lumina reflectoarelor. Dulapul uriaș în care-și adăpostește întreaga ținută de scenă, afișele prezente din belșug vin să completeze aura de mister. Regina este cea care a impus regulile din imobilul în care bărbații au interzis și ai fi tentat să gândești că a trăit cine știe ce drame amoroase însă motivul este altul: teama de a nu mai stârni aceleași pasiuni din pricina vârstei.

Giuseppina, o siciliană adevărată, dorește cu toată ardoarea să fie stăpână pe propria viață, asta după ce a trebuit să respecte dorințele bărbaților din familia sa.

Despre Simone aflăm că locuiește lângă singurul mascul din imobil, motanul Jean-Pierre. După o perioadă petrecută în Argentina, s-a reîntors alături de un copil, al ei. Mare fiind acum, copilul nu înțelege de ce mama sa a renunțat la bărbați, nemai amintind faptul că el nu o poate vizita, neavând acces în imobil. De aici o întreagă tevatură.

Rosalie și Francois – o poveste cu multe ingredinte, plină de întrebări fără răspuns.

Carla este cea care o aduce pe Juliette în imobil, iar aceasta, lipsită de iubire din fragedă pruncie, nu e dispusă la a renunța a o mai căuta.

După ce i-a descris cartierul, Carla a adăugat pur și simplu:„Viitoarele tale vecine sunt femei afectuoase, foarte diferite unele de altele. Ceea ce le unește este aceeași alegere: nu există bărbați în viața noastră, iar asta ne convine”. (pag. 19)

Dacă va reuși Juliette să schimbe regulile în imobil, trebuie să descoperiți singuri.

O întrebare tot mă încearcă: nu există fericire pentru o femeie fără un bărbat?

Pentru a vă face curioși, iată un fragment din carte, când Simone aflată într-o librărie, răsfoiește un album de artă.

De cât timp n-a mai atins un bărbat gol? Ultimul a fost Carlos, profesorul de salsa, cu zece ani în urmă şi s-a întâmplat pe întuneric. Şi aici, bărbatul ăsta. Întins leneş, abandonat, oferindu-se privirii ei. Are un spate care nu se mai termină, umeri rotunzi, o piele netedă şi dulce. Simone îşi lasă degetele să-i alunece pe pagină, urmăreşte contururile trupului, face înconjurul buricului.

I-ar plăcea să modeleze un bărbat din lut, ca şi cum ar frământa pâinea. Ar sta întins, cu braţele sub cap, ea l-ar răsuci, i-ar trasa zona şalelor, i-ar sublinia pulpa gambelor, şoldurile largi, i-ar modela protuberanţele feselor, i-ar reliefa modelul voluptuos al sexului.

Aruncă o privire spre Marcel – e cufundat într-o veche enciclopedie, cu ochelarii mici, cu rame de metal pe vârful nasului –, apoi îşi întoarce privirea spre bărbatul gol din cartea de artă: un trup uman ţâşnind din marmura rece.

Deodată, îşi închipuie că doarme. Şi că ea e acolo, în imaginea aia, împreună cu el. Prezenţa ei îl trezeşte. Bărbatul nemişcat întoarce capul. Încet. O vede, o invită să vină să se culce. Ea se întinde lângă el. Picioarele lor se împletesc. El întinde mâna. Schiţează o mângâiere pe sânul său.

Închide brusc cartea, se duce să caute la secţiunea de grădinărit, frunzăreşte alte lucrări, fără să le vadă, revine pe culoarul de la beaux-arts, deschide din nou cartea. Bărbatul de marmură e acolo. Nu s-a mişcat. O aşteaptă.

Sexul îi este încordat, viguros, umflat de dorinţă, fremătând.

Simone scoate un ţipăt puternic, tăcut.(pagina 108)

Femeile care au renunțat la bărbați
Editura Trei
Traducere Doina Ioanid
Pagini: 175