Am adormit cu gândul că trebuie să fiu pregătită pentru ziua de astăzi pentru că ce spuneau meteorologii ăștia pe la televizor nu era a bună. Până și hainele din șifonier priveau mirate la faptul că e necesară rocada, bluzele flu-flu și tricourile atât de iubite trebuind să facă loc maletelor și cămășilor groase și tot ce mai conține o garderobă de iarnă.
Așa că, după ce am deschis ochii, am constatat că s-ar putea să aibă dreptate, în cameră fiind întuneric, prea întuneric pentru ora 7:00. Dar nu ploua și cum mental eram pregătită, m-am bucurat, așa putând merge pe jos la școală.
Odată ajunși afară am inspirat un aer cald, și consultând internetul am descoperit că gradele adunate în termometru erau în număr de 16, ceea ce contrazicea aerul polar anunțat.
Și iată ce ușor am pornit în noua săptămână cu zâmbetul pe buze.
Numai că lucrurile s-au schimbat de la o oră la alta. A început ploaia, acompaniată de vânt. Gradele s-au speriat și au fugit, în rând, câte unul. Ușor ușor, au mai rămas puține, mai bine de jumătate capitulând.
Când a venit Luca de la școală ploua, nu tare însă suficient cât să-i ude hainele de pe el. Însă vântul care a început să bată, a împrăștiat norii și a adus, pe pervazul ferestrelor, fructele teilor din spatele blocului, dar și alte frunze prinse în vârtej.
De la școală veștile sunt așa cum sunt, la fel cum e toată activitatea din societatea noastră, ori poate nu toată – cu mici excepții. Însă fără educație nu se poate și demersul în acest sens nu trebuie întrerupt. Cum putem și ne pricepem.
Evaluările aproape s-au terminat, mai e de dat la germană și gata. Azi a fost istoria și geografia și nu vreau să povestesc nimic despre asta.
În rest teme, foarte puține și încercăm să ne ocupăm timpul acasă căutând subiecte interesante. E parcă tot mai greu și sunt convinsă că nu sunt singura care se gândește cu îngrijorare la ce va urma.
Revenind la vremea de astăzi, a fost nevoie să ies, în jur de ora 18:00. Te cam pișca frigul și ploaia îți intra în oase. Am început să mă strâng pentru a mă feri de frig, pentru că pot fi îmbrăcată oricum, senzația de disconfort n-o pot elimina.
Noroc cu machetele mele, cu revista, dar mai ales cu băieții. Aceste componente compensează frigul de afară și ploaia. Să vă fie cald și bine, asta vă doresc!
De când mă știu am auzit cuvântul „tăpșan”. Mă leagă amintiri vitale pentru existența mea. Tatăl meu, atunci când mergeam pe tăpșan, făcea unt din caimacul laptelui, iar acesta răspândea un miros pe care și acum îl am în minte, este impregnat acolo fiind inconfundabil.
De câte ori am ocazia, cu o frecvență sporită vara și toamna, nu ocolesc acest loc, pentru că știu că voi trăi momente minunate. Ador să citesc acolo, cuvintele căpătând un iz pe care lecturatul într-o încăpere nu-l poate da. Ele se aud printre triluri de păsări, foșnet de copaci, susur de apă. Legănatul în hamac contribuie și el într-un mod fericit.
Pe lângă toate astea nu e deloc de neglijat componenta olfactivă. Fie că e vorba de iarbă proaspătă/crudă ori uscată, gâze care miros ciudat ori frumos, flori terapeutice ori aromatice, sentimentul de special este întregit într-un mod strălucit.
Atunci când ajung la tăpșan, grijile mele rămân lipite de asfalt fără ca eu să-mi fac un țel din asta, pentru că pur și simplu se întâmplă. Se petrece ceva, ca o magie, care delimitează confortul de zbucium și mă mir de fiecare dată de acest fapt.
Și uite-așa, într-o mirare aproape permanentă, cărțile se așază pe suflet, amintirile se cuibăresc în album, fotografiile încremenesc instantanee dintr-o viață de om.
Copiii mei au practicat acest exercițiu, cel mic mai mult decât cel mare, și faptul că într-o proporție destul de mare dau curs cererii mele de a mă însoți, spune ceva.
Azi am mai prins câteva zeci de minute bune. Am lăsat totul și am plecat, ca o reptilă veritabilă care știe că dacă nu mai prinde puțin soare, e posibil să moară.
De data asta am fost singură, băieții fiind prinși în alte treburi. Mi-am luat cartea, 2 mere, o sticlă de apă și gata! în câteva minute am ajuns în raiul meu.
Și mi-am încărcat sufletul cu o zi de toamnă superbă. Și i-am mulțumit Domnului pentru minutele astea atât de speciale.
Într-o zi de toamnă bună de așezat în album, m-am reîntâlnit cu o grupă de Voinicei care acum au ajuns în ultima etapă din ciclul preșcolar: grupa mare.
Copii care au crescut, s-au schimbat și cu care poți aborda mult mai multe subiecte.
M-am tot gândit cu ce anume să marchez această întâlnire și m-am aplecat asupra unei cărți pe care orice copil ar trebui s-o audă, vadă, ori chiar mângâie dacă acest lucru este posibil. Un mieluț la cină de Steve Smallman, apătură la Editura Cartemma s-a dovedit a merge direct la sufletele copiilor, pentru că dacă lectura se face cu intonație, efectul este garantat.
Știți cât au imitat sughițul, dar și modul în care se minuna lupul? Nu aveți idee!
– Doamne Dumnezeule! spuse bătrânul lup. Nu pot mânca un miel care sughiță! M-ar putea apuca și pe mine!
La felul în care a fost percepută povestea a contribuit și prezența machetei care pare că a ieșit din carte, dimensiunea ei fiind un element important în economia activității.
După ce povestea a fost citită, primul lucru pe care l-am întrebat a fost:
– Știe cineva ce înseamnă cină?
Așa am ajuns să spunem cum se numesc mesele principale ale zilei, când se iau și cu cine. Ca de fiecare dată, copiii vin cu exemple personale, vorbind de mamă și tată, frați, surori ori bunici.
Apoi am vorbit pe marginea ei, iar curiozitățile nu au fost puține, la fel ca și întrebările.
Un moment frumos a fost acela în care am exemplificat cum face mama atunci când puiul sughite, alegând o fetiță mai slăbuță pe care am pus-o pe umăr, pentru a o putea bate ușor cu palma.
Așa că bătrânul lup l-a pus pe mieluț pe umăr și l-a bătut pe spate cu laba lui mare și păroasă.
Nu au lipsit întrebările prin care aflăm ce a plăcut mai mult, mai puțin, ce ai schimba dacă ai fi tu unul dintre personaje. Copiii au fost cooperanți, curioși, empatici, o plăcere!
A urmat apoi un joc: Cine face supa mai gustoasă?
Pentru asta am avut nevoie de o oală și o grămadă de morcovi. Cerința era ca să se „arunce” morcovii în oală, câștigând echipa care adună cei mai mulți.
Un moment gustat și dorit a fi repetat.
A fost frumos și am trecut la etapa următoare.
Am meșterit un joc pe care l-am văzut în mediul virtual și pe care l-am considerat a fi de mare efect și cu priză la cei mici, și mari pot eu completa. Am avut nevoie de coli colorate de carton, zece culori am ales eu, câte două foi de fiecare. Din una am confecționat rulourile, tăind foaia în două așa putând confecționa două bucăți, iar cealaltă foaie am tăiat-o tot în două pentru a le așeza pe covor.
Evident că am exemplificat, ceea ce a adus o partidă de joc alături de doamna educatoare. Regret că nu ne-a filmat nimeni pentru că ne-am bucurat ca doi copii, iar cei mici ne-au făcut o galerie strașnică.
Și a venit rândul copiilor. O ne-bu-ni-e!
A fost timp suficient pentru a putea participa toți cei prezenți, 24 la număr.
Am mai avut pregătite câteva activități însă jocul acesta a fost adorat de copii. Nu s-a putut renunța la el decât când s-a terminat timpul activității. Dar voi reveni săptămâna viitoare pentru a continua.
I-am lăsat să-și tragă sufletul înainte de masă și am plecat. Afară, o atmosferă de vis!
Și uite așa, acum pot spune că am început cu dreptul. Așa de multă bucurie, atâta dorință de povești, atâta veselie nu are cum să nu-ți umple sufletul. Hai că nu-i totul pierdut!
E puțin trecut de ora 6:00. Întuneric, frig, umezeală.
De ce mi-e cel mai groază, nu scap. A trecut vara, și simt asta din plin.
Luca se pregătește să plece la pescuit. A promis și vrea să se țină de promisiune. Îl asist să-și ia cele necesare pentru a nu simți frigul, pe care oricum îl percepe diferit față de mine.
Pleacă, îmbrăcat ca de toamnă, cu mămăliga în mână și cu alte câteva acareturi. Printre ele, evident, undițele.
N-aș merge pentru nimic… dar pentru nimic n-aș pleca pe malul bălții acum, însă înțeleg pasiuni și hobby-uri pentru că și eu am.
Și le respect așa cum am pretenția să fie și ale mele respectate.
Mă cuibăresc din nou în pat. Mi-am tras un hanorac pe mine și mă gândesc că trebuie să schimb pledul cu unul mai gros. Nu-mi mai aduce confortul dorit, e prea subțire.
Îmi trece prin minte să mă ridic și să mă ocup de pagina revistei, pentru că azi eu am grijă de ea, dar e prea frig.
Mă uit pe telefon să văd ce a mai apărut, dacă mai are cineva nevoie de mine.
Renunț, după două alunecări de deget. E prea multă lumină pentru mine la ora asta.
Îmi afund fața în pernă și constat că e prea multă. Față, nu pernă. Cade într-un fel care nu-mi place.
Mă doare burta și am o stare de disconfort accentuată de frig.
Nu-mi place frigul ăsta și basta! Am încercat în fel și chip, dar pe măsură ce îmbătrânesc e și mai greu să-l suport, că de înțeles nu am reușit niciodată.
Trec anii, urmează o perioadă aiurea plină de neputințe. La început mai mici, apoi mai mari. Îmi doresc să nu fie exagerat de mari, până la dependență.
Băieții îmi tot spun că vor fi alături de mine mereu, însă eu știu cum e cu alăturea asta. Aduce cu ea multe pe care nu știu dacă voi fi capabilă să le suport.
Închid ochii și mă gândesc la vară, la căldura ei, și la lucrurile pozitive pe care le aduce.
Amintirile nu mi le poate lua nimeni și e bine. E chiar bine.
Cred că cel mai indicat ar fi să-mi fac un ceai. Și așa voi face.
Am ajuns pe Transfăgărășan, unii dintre noi pentru a doua oară, alții pentru a treia, iar pentru Răzvan a constituit o premieră.
Fiind prin zonă, iar drumul accesibil, pentru că se știe că această rută este deschisă doar câteva luni din an, era imposibil de ratat.De câte ori îl revăd mă cutremură măreția lui. Îmi imaginez ce muncă titanică a fost acolo, câte povești ar fi putut spune fiecare din cei care au lucrat, câte destine s-au frânt ori recalibrat.
Așa că, de la pensiunea din Mărginimea Sibiului a fost foarte ușor să ajungem acolo. Nu este un traseu lung, iar în mijlocul săptămânii destul de liber. Pentru că eram poziționați de cealaltă parte a muntelui, am ales să nu-l trecem de la un capăt la altul, ci să ajungem până în vârf, și puțin mai încolo, pentru ca mai apoi să ne întoarcem.
Traversând pe o lungime de 151 km, pe axa nord-sud, Munții Făgăraș, cel mai înalt lanț muntos din România, ce face parte parte din Carpații Meridionali, DN7C numit Transfăgărășanul este un drum național spectaculos, ce leagă regiunea istorică a Munteniei cu Transilvania, construit între anii 1970 – 1974.
El începe în comuna Bascov, județul Argeș (lângă orașul Pitești) și se termină la intersecția cu drumul DN1 între Sibiu și Brașov, în apropierea comunei Cârțișoara, porțiunea de la barajul Vidraru până la Cârțișoara traversând un teren montan la altitudini mari, pe o lungime de aproximativ 91 km.
Înainte de construirea barajului și a lacului de acumulare Vidraru, în 1965, de-a lungul căruia Transfăgărășanul se desfășoară pe aproape 20 km, comuna Căpățâneni era legată de vechiul sat Cumpăna (astăzi acoperit de ape, în apropierea căruia fiind construită Cabana Cumpăna) de un drum de pământ și o linie de mocăniță.
Transfăgărășanul este asfaltat, străbate 830 podețe și 27 viaducte, și ajunge în apropierea tunelului de lângă Lacul Bâlea la altitudinea de 2042 m, aflându-se astfel pe locul al doilea ca altitudine în clasamentul șoselelor alpine din România, după Transalpina (DN67C) din Munții Parâng, care urcă până la 2145 m.
Dinspre sud, primul segment al Transfăgărășanului trece prin fața hidrocentralei Vidraru, din subteranul masivului Cetățuia, de unde, în apropierea cetății Poenari, urcă pe serpentine și viaducte, trece prin trei tunele mai scurte și ajunge pe Barajul Vidraru de 307 m care leagă Munții Pleașa și Vidraru. După baraj, drumul continuă în partea stângă de-a lungul lacului Vidraru, apoi urcă pe cursul văii râului Capra până la golul alpin, lângă Cabana Capra, după mai multe serpentine trece prin dreptul Cascadei Capra, ajunge până la intrarea sudică a tunelului Capra-Bâlea, care trece pe sub creasta Munților Făgăraș, între vârfurile Iezerul Caprei (2414 m) și Paltinul (2398 m), acesta fiind cel mai lung tunel rutier din România, cu o lungime de 887 m, o înălțime de 4,4 m, o lățime de 6 m și un trotuar cu o lățime de 1 m, iluminat electric și ventilat natural.
Spre nord, Transfăgărășanul străbate rezervația naturală Golul Alpin al Munților Făgăraș între Podragu – Suru și Valea Bâlii, pe lângă lacul glaciar Bâlea, apoi coboară abrupt în serpentine, străbate căldarea glaciară cam 13 km, trece pe lângă cascada Bâlea, cea mai mare cascadă în trepte din România, de aproximativ 68 m, la altitudinea de aproximativ 1230 m.d.M., ajungând apoi la Cabana Bâlea Cascadă, la 21 km de intersecția cu DN1 (drumul european E68), în apropierea comunei Cârțișoara.
Zona montană înaltă este deschisă circulației rutiere doar între 30 iunie și 1 noiembrie, deoarece drumul este înzăpezit pe timp de iarnă, cu riscul căderilor de pietre și al avalanșelor. Transfăgărășan Pe versantul sudic, drumul este deschis pe timp de iarnă până la complexul Piscul Negru (kilometrul 104 – județul Argeș). Utilajele de deszăpezire urcă până la Complexul Turistic Capra – kilometrul 108, până unde există o singură bandă de circulație, dar cei ce se aventurează se expun amenzilor jandarmilor montani de la Refugiul Salvamont Cota 2000.
Pe versantul nordic drumul este deschis până la Cabana Bâlea-Cascadă (kilometrul 131 – județul Sibiu), unde drumul este blocat pe toată perioada închiderii oficiale cu parapete de beton New Jersey, traversarea fiind imposibilă chiar dacă zăpada se topește. Foarte periculoase sunt căderile de pietre în zona „Poarta Întâlnirii” – cota 1600, înainte de intrarea în Căldarea Glaciară Bâlea. De asemeni, porțile tunelului Bâlea-Capra se închid în timpul iernii, putându-se traversa însă cu piciorul, dacă gurile tunelului nu sunt acoperite de zăpadă, prin cele două uși pietonale.
Pe timp de vară sunt restricționate perioadele de întuneric între orele 22:00-6:00, traseul fiind foarte periculos, datorită virajelor și curbelor în ac de păr, fără elemente reflectorizante, iar riscul căderii în gol fiind foarte de mare.
Atenție, limita de viteză recomandată este de 40 km/h.
(sursa: muntii-fagaras.ro)
Un traseu incitant, provocator și plin de imagini care rămân pe retină și în suflet … obiectivele turistice sunt bonus la ceea ce reprezintă traseul în sine. Nu-l ratați!
Hendrik Groen are 83 de ani și trăiește într-un azil de bătrâni din Amsterdam. Începe un jurnal în care consemnează necazurile zilnice ale vieții într-o astfel de institutie înconjurat fiind de colegii săi și confruntându-se cu provocările de sănătate care vin odată cu vârsta.
Încă un an în care n-o să iubesc persoanele în vârstă. Acesl târșâit de picioare din spatele rolatoarelor ortopedice, acea nerăbdare inoportună, acea lamentare permanentă, acei biscuiți serviți la ceai, acele oftaturi și gemete.
Eu însumi am 83 de an și-un sfert. (pagina5)
Locuitorii acestei case au temperamente diferite, cum este și firesc, mulți își petrec zilele în așteptarea orele de masă, căutând ocazii de a-și rosti neputințele sau de a discuta despre membrii familiei care par să-i fi uitat. Nedorind să facă parte din acest grup, Hendrik și un grup mic de rezidenți care se răzvrătesc în mod similar formează clubul Bătrân dar nu mort cu scopul „… de a crește bucuria vârstei avansate prin organizarea de excursii” , „Nu este permis să-ți cauți scuze”. În curând, clubul intră în atenția personalului de conducere și a altor rezidenți, care sunt în mod clar iritați de faptul că membrii clubului se bucură de viață și nu se comportă ca niște oameni bătrâni instituționalizați.
Din club face parte Evert (nepoliticos, sarcastic, care fumează și bea excesiv în ciuda faptului că este diabetic, aceste excese ducând într-un final la amputarea unuia dintre picioare), Eefje (femeia pe care Hendrik și-ar fi dorit s-o fi întâlnit cu jumătate de secol mai devreme, calmă și echilibrată), Grietje (care crede că are boala Alzheimer), Edward (un supraviețuitor al accidentului vascular cerebral cu dificultăți de vorbire) și Hendrik (care prezintă o multitudine de probleme legate de uzura datorate vârstei care i-au provocat o incontinență urinară ce nu mai poate fi tratată).
Aveți ocazia să citiți un roman amuzant și emoționant care pune la îndoială modul în care percepem persoanele în vârstă, în special persoanele în vârstă care trăiesc în aziluri. Autorul sugerează că mutarea într-o casă de îngrijire a persoanelor în vârstă nu trebuie să însemne renunțarea la toate activitățile pe care oamenii le-a avut în trecut și înlocuirea acestor angajamente plăcute cu o mulțumire de a privi pereții și a juca bingo într-o seară de luni. Deși cititorii olandezi pot obține mai multă plăcere din această carte datorită cunoașterii politicilor locale și a politicilor de îngrijire a vârstei, Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, de 83 ¼ani are un apel universal iar romanul a luat lumea prin surprindere. Încorporează problemele legate de eutanasie, directivele de îngrijire avansată, finanțarea pentru îngrijirea persoanelor în vârstă, disponibilitatea suportului familial și chestiunea mai largă a ceea ce trebuie să facă cu persoanele în vârstă care își pierd independența – conferă cărții relevanță internațională. În plus, aceste aspecte sunt acoperite cu umor din perspectiva persoanei în vârstă, o voce care nu se aude, de obicei, dar care este în centrul discuției.
Publicată inițial în limba olandeză în 2014, autorul acestei cărți a rămas un mister, lăsând cititorilor întrebarea dacă jurnalul a fost într-adevăr o lucrare a lui Hendrik Groen ori a fost scrisă de altcineva.
Vă invit să citiți o scriitură frumoasă, cu multe personaje, care vă vor rămâne multă vreme în minte după ce ați terminat de citit. Veți râde ori plânge, după caz, și vă veți regăsi dacă nu pe voi pe cei dragi vouă, cu siguranță.
Cred că cititorii de vârsta mea o vor percepe mai profund, asta prin prisma trăirilor de până acum, dar și în perspectiva unei bătrâneți trăite într-o țară care nu-și apreciază cetățenii.
Și te întrebi: dacă în țări așa de evoluate precum cea în care se petrece acțiunea, traiul este așa cum îl descrie Hendrik, ce te mai aștepți la noi, unde traiul de zi cu zi și asistența socială sunt la niște niveluri îngrijorătoare, asta ca să nu spun aproape inexistente.
Și mai e o chestie: atunci când ești tânăr privești bătrânețea cu o detașare așa de mare de parcă tu nu vei ajunge acolo niciodată. Pe măsură ce anii trec, lucrurile și percepția se schimbă. Pentru unii, per ansamblu, e bine și frumos, cu toate că și aici sunt rezerve, pentru alții supraviețuirea este de-a dreptul dramatică.
Hărțuirea în școli și pe internet e un subiect popular în ziare și la televiziuni, însă despre căminele de bătrâni nu se știu prea multe. Niște bătrâni respectabili nu au cum să hărțuiască. Ce eroare! Vino să stai aici o zi și-o să te convingi că nu-i așa.Avem adevărați specialiști. Doamnele Slothouwer, două surori nemăritate, alcătuiesc un duet de temut. (pagina 50)
La cefea vorbim despre bani. Banca SNS are probleme, iar locatarii care-și depuseseră economiile acolo și-au golit toți conturile. Sau mai bine spus: și-au pus fii și fiicele să facă asta, căci cei de-aici nu se simt deloc în apele lor atunci când e vorba de chestiuni bancare. Să scoată bani de la bancomat e deja o întreagă aventură. Să te uiți în spate să vezi dacă nu cumva te atacă cineva și în același timp să te uiți în față pentru a introduce corect, cu degete treburânde, cele patru cifre ale codului, pe care să le mai ferești de curioși lipindu-ți corpul de bancomat… asta-i o manevră complicată, care eșuează frecvent. Și-atunci apare un dor arzător de plicul cu salariu. (pagina 69)
Odată ajuns aici, altă cale nu mai e: nimeni nu se întoarce să trăiască pe cont prorpiu. Și nici nu vei mai fi vreodată dat afară din căminul nostru fiindcă ești sărac lipit. Da, copiii se plâng. Se cătrănesc atunci când mama sau tata sunt obligați să le toace moștenirea lor. Cu cât părinții trăiesc mai mult, cu atât rămâne mai puțin. Aș spune: copile drag, asta nu-i problema mea.
Sărăcia în rândul persoanelor în vârstă e mult mai puțin gravă decât cred oamenii. (pagina 80)
Sunt oameni care simt un dispreț profund față de tot ce-i, bătrân, cărunt și lent. (pagina 84)
Dintre toate simțurile, cel olfactiv funcționează cel mai bine la mine. Aici, asta nu-i întotdeauna o binecuvântare. Miroase a oameni bătrâni. Îmi amintesc cât de neplăcut mi se părea mirosul din casa bunicilor mei când eram copil. Un iz indefinibil amestecat cu miros de trabuc. Haine umede care au stat prea mult într-un sac de plastic. (pagina 90)
Aseară a fost foarte plăcut la cursul de Google. Evert pronunță „jogăl”, iar acum sunt unii colegi din cămin care cred că urmăm un curs de jonglerie. Cineva a întrebat când avem spectacol. Graeme: „Când ne vine iepurele”. (pagina 102)
Regulile pentru copii sunt valabile și pentru vârstnici: odihnă, curățenie și rutină. În privința curățeniei, nu toată lumea mai e la fel de strictă, însă odihna și rutina sunt pietrele de temelie ale acestei comunități. (pagina 150)
Acum o săptămână și jumătate au fost douăzeci și opt de grade și era încă vară. Acum sunt paisprezece grade și e toamnă. Nu-mi place toamna. Da, da, desigur, sunt culori frumoase, însă sunt culorile declinului. În toamna târzie a vieții mele sunt suficient de des confruntat cu moartea și putreziciunea, nu-mi mai trebuie harababura asta de frunze moarte. Toamna miroase ca un cămin de bătrâni. Prefer primăvara, un nou început, cât să compenseze puțin. (pagina 373)
Nu-mi era necunoscută zona, asta pentru că într-o perioadă a existenței mele am lucrat la o firmă din Sibiu, iar întâlnirile erau foarte dese, așa stabiliseră cei care conduceau afacerea. Pe urmă, la altă firmă pentru care am lucrat, am participat la o lansare de produs care a avut loc tot pe aici, la o stână, iar ceea ce s-a petrecut atunci, ineditul situației, nu am avut cum să-l uit nici după atâția ani. Atunci când ești primit de oameni îmbrăcați în port popular, călare pe niște cai parcă scoși din reviste, iar femeile cântă la tulnic, poți uita? Evident că nu!
Am vrut să vadă și băieții zona asta, plină de frumos și de oameni mai altfel decât suntem noi.
Și pentru că trebuia să ne odihnim undeva am ales o pensiune de aici, din Mărginime, și am avut noroc alegând corect.
Pensiunea Norica este situată în centrul localităţii Gura Râului, la 3 km de pârtia de schi Trecătoarea Lupilor. Oferă camere cu vedere la Munţii Cindrel. Pensiunea are un restaurant cu terasă în grădină şi acces gratuit la internet.
Toate camerele Pensiunii Norica au baie privată, cu articole de toaletă şi uscător de păr.
În restaurant sunt servite specialităţi ardeleneşti şi preparate din bucătăria internaţională. Bicicletele pot fi împrumutate gratuit sau închiriate. Un serviciu de închiriere de echipamente de schi este, de asemenea, disponibil.
Gara din Orlat este la 4 km, iar cea mai apropiată staţie de autobuz este la doar 200 de metri. Aeroportul Internaţional Sibiu se află la 14 km de proprietate.
Centrul oraşului Sibiu este la 30 de minute de mers cu maşina, iar Dealul Cetatea Scurtă se află la 10 minute cu maşina.
Așa sună prezentarea pensiunii de pe un site de specialitate. Însă nu-i același lucru cu ce vezi la fața locului. Poți fi încântat de alegerea făcută ori poți considera că așteptările ți-au fost înșelate.
În ceea ce ne privește a fost bine, chiar foarte bine, pentru că nu ne-am imaginat ceva diferit de ceea ce am găsit. Un loc de vis, într-o atmosferă curată, fără poluare și zgomote de prisos.
O cameră super curată, utilată cu tot ce-i este necesar unui turist normal.
O terasă cochetă care are în apropiere un grătar pentru cei doritori, dar și un mic lăcușor artificial acolo unde se odihnesc, la soare, câteva broscuțe țestoase.
Mâncarea nu este foarte diversificată, însă felurile existente sunt foarte gustoase, prospete și extrem de bine făcute. Poate că un pic prea mari cantitativ, dar plăcerea cu care le veți mânca va face să nu țineți cont de acest aspect. Domnul proprietar este master cheful și are cu ce se lăuda.
Nu vreau să uit de Alba, câinele proprietarilor, blând și jucăuș. El, ca și noi, avea un Caramel, cu care te ademenea la joacă.
În prima seară, după cină, am plecat într-o plimbare prin sat. Un sat tradițional unde există gospădării înstărite, datate de mulți ani.
„Ţara-ntre dealuri, satul sub lună, Bocca del Rio nu mă adună“, avea să scrie Lucian Blaga într-o poezie dedicată satului sibian care i-a mângâiat sufletul: Gura Râului. Poveştile locului spun că aici umblau odinioară şi George Topârceanu, şi Coşbuc, care ar fi scris pe aceste meleaguri „Nunta Zamfirei“.
Gura Râului este principala poartă de intrare spre Munţii Cibinului, spre Râul Mare şi Râul Mic, spre Iezerele Cindrelului, localitatea fiind în arealul Parcului Naţional Cindrel. Fie că ajungi la ceas de sărbătoare, de Crăciun, când satul prinde viaţă în cetele de juni, fie că vii la Festivalul Bujorului sau la Sărbătoarea Portului Popular, fie că vii pentru câteva zile în care să te bucuri de natură, te vei îndrăgosti iremediabil de aceste locuri.
La ceas de seară nu era aproape nimeni, liniștea era întreruptă doar de susurul râului ori de câte vreo pasăre care-și chema perechea la culcare. Știi că ești într-un loc cu oameni gospodari pentru că vezi mult fân și simți miros de graj, acolo unde văcuțele trebuie că dau un lapte de supercalitate la ce iarbă pasc.
Noi am ales Pensiune Norica, dar la Gura Râului găseşti linişte şi poveste, bucate gătite cu meşteşug şi cu suflet şi foarte mult respect și în alte pensiuni. Ca turist, ai de unde alege: sunt în jur de 30 de pensiuni într-o comună care numără 3.600 de locuitori. Comuna Gura Râului este împânzită, deci, cu pensiuni, aşa că nu ai cum să nu găseşti un loc de cazare. Gurenii au început să-i primească pe turişti la câţiva ani după Revoluţie, primii oaspeţi fiind cazaţi chiar în locuinţele lor.
Ar fi bine să vizitaţi biserica Sfânta Cuvioasă Paraschiva, unul dintre cele mai vechi monumente istorice ale Mărginimii Sibiului. O inscripţie lapidară aflată în pridvorul bisericii pretinde că anul zidirii ei ar fi 1202. În arhitectura bisericii se remarcă trei etape distincte ca zidire, unite armonios prin stilul neo-bizantin în formă de navă. Naosul şi pronaosul au constituit biserica iniţială, iar altarul şi turnul au fost adăugate ulterior între anii 1728-1830. Monumentul este o construcţie solidă, de dimensiuni reduse (95 de metri pătraţi), din piatră şi cărămidă, cu un turn ţuguiat, acoperit cu ţiglă. Spre deosebire de alte construcţii de acest gen, acoperişul bisericii se sprijină integral pe cupolă. O atracţie a bisericii o constituie cele trei fresce din exteriorul monumentului, pe peretele dinspre nord, zugrăvite în pătratul celor trei firide de dimensiuni medii, distribuite simetric, de la mijloc spre capetele clădirii. Cele trei fresce îi reprezintă pe Cuvioasa Paraschiva, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi pe Sfântul Ierarh Nicolae. Adevărata atracţie o constituie fresca din naos, conservată sub câteva straturi de var mai bine de 200 de ani. Zugravul anonim a realizat minunate tablouri ale sfinţilor în care se remarcă pe primul loc tricolorul românesc.
Dacă ajungeți vara, puteți organiza drumeții alături de ghizi ori merge cu căruța, iar dacă anotimpul e rece, puteți merge cu sania trasă de cai. Se pot închiria biciclete, se poate face enduro sau off-road, turiştii având posibilitatea să închirieze maşini de teren. Se pot organiza la stâne cine tradiţionale, iar iubitorii sporturilor de iarnă se pot bucura aici de o pârtie de schi.
Am reușit să ajungem acolo în an centenar. Un an în care suntem mai dezbinați ca niciodată ori poate am mai fi fost așa însă nu știam. Acum, datorită mijloacelor de informare știm ce se întâmplă peste tot, în timp real și asta nu știu dacă ne face atât de mult bine.
Informațiile, multe din ele, ajung distorsionate, trunchiate, interpretate și de aici rezultă mult rău. Prea mult rău.
Am ajuns să nu mai avem încredere, aproape deloc, în semenii noștri.
Am ajuns să vedem cum în fruntea obștei sunt propulsați indivizi care nu pot fi puși nici în fruntea propriilor familii.
Am ajuns să privim, se pare că neputincioși, la degradarea tot mai are a segmentelor de bază – sănătate, educație, protecție socială – iar de aici până la haos și sărăcie nu mai este decât un pas, mulți dintre noi deja fiind acolo.
Cei care ne păstoresc risipesc fondurile nerambursabile pe care le primim de la Uniunea Europeană folosindu-le în interes propriu ori, din neputință și nepricepere, alocându-le unor proiecte fără finalitate și sens.
Toate astea într-o Românie care anul acesta împlinește 100 de ani de când s-a unit. Atunci, înfăptuitorii au gândit altceva și, cu siguranță, ar fi mâhniți să vadă cam cum stau lucrurile acum.
Așadar, am ținut să mergem la locul unde s-a înfâptuit unirea pentru a înțelege, mai bine decât până acum, de ce, cine, ce și cum s-a petrecut, acolo, în cadrul original.
S-au refăcut multe, locul arată extraordinar, de unde se vede treaba că licărul de speranță nu a pierit.
Într-o zi toridă de vară, așa cum îmi place mie însă băieților nu prea, am trecut porțile cetății. Bucuria mare a fost, la fel ca și la Sighișoara, absența mulțimii, și aici având parte de liniște, fără a fi călcați pe bombeu și fără a asculta comentarii inutile.
Când treci de porțile cetății, te cuprinde un aer special, pe care fiecare persoană în parte îl descrie diferit.
Orașul Alba Iulia este recunoscut de către toți românii ca fiind locul unde s-a înfăptuit Marea Unire, la 1 Decembrie 1918. Astăzi, cea mai mare cetate construită în stil Vauban din România, Cetatea Alba Carolina, păstrează mărturiile istorice și culturale ale evenimentelor ce au condus la formarea poporului român. După marele proiect de restaurare, cetatea a devenit un punct de atracție turistic și un simbol mai puternic al orașului, datorită patrimoniului cultural-istoric, fiind vizitată de sute de mii de turiști anual.
Cetatea Alba Carolina a fost, este și va rămâne emblema municipiul Alba Iulia. În ciuda importanței majore pe care a avut-o de-a lungul timpului, numeroși factori au lăsat o amprentă negativă asupra aspectului ei, cât și a monumentelor prezente. Astfel, starea de degradare care se accentua în fiecare an a făcut din Cetatea Alba Carolina un loc neatractiv pentru turiștii veniți să o viziteze.
Datorită inițiativei derulării proiectului de restaurare al Cetății Alba Carolina, început în anul 2009 și finalizat în anul 2014, municipiul Alba Iulia a redevenit un punct de atracție semnificativ pe harta României. Astfel că mulți turiști, atât români, cât în special străini, au început să acorde mai multă atenție vizitării impresionantei cetăți, dar și a monumentelor de care aceasta dispune. În 2018, când se vor împlini 100 de ani de la evenimentul Marii Uniri, se estimează că sunt așteptați să treacă pragul cetății aproximativ 2 milioane de turiști.
Treceți prin porțile cetății
Stilul baroc și sculptorii chemați special la Alba Iulia și-au lăsat amprenta vizibilă pe fiecare dintre cele patru porți existente în cetate.
Prima Poartă. Se asemănă cu un arc de triumf care are în alcătuire trei intrări separate. Statuile așezate în planul superior simbolizează, de la stânga la dreapta: zeița Venus, stema Austriei reprezentată de vulturul bicefal cu o sabie și un sceptru și zeul Marte. Statuile sunt încadrate la exterior de două bombarde. Basoreliefurile sculptate prezintă scene din mitologia antică.
A doua Poartă. A fost refăcută după ce a fost distrusă la începutul secolului al XX-lea. Poarta se regăsește la capătul superior al pantei unde se află și Poarta I. Cele două ziduri laterale, cu două ghiulele deasupra, care au mai rămas din vechea Poartă a II-a, au reprezentat punctul de pornire pentru reconstruirea întregii porți, realizată cu ajutorul fotografiile mai vechi, fiind reînnoită în anul 2009.
A treia Poartă. Reprezintă cea mea impresionantă constructie baroc dintre toate cele patru porți din cadrul fortificației. Comparată tot cu un arc de triumf, având tot trei intrări, ca și Poarta I, se remarcă prin stilul doric. Poarta a III-a face intrarea propriu-zisă în fort, în zona unde sunt concentrate cele mai multe dintre monumentele istorice. Statuia triumfătoare ce se ridică deasupra porții aparține împăratului Carol al VI-lea al Austriei, sub domnia căruia s-a construit Cetatea Alba Carolina, care îi poartă și numele.
A patra Poartă. Încheie cercul monumentelor cu însemnătate importantă din cadrul Cetății Alba Carolina. Se află la mjlocul dintre cele două mari catedrale, cea romano-catolică Sf. Mihail și cea ortodoxă a Încoronării. Odată ce ai lăsat în urmă fortificația, poarta oferă ieșirea spre Platoul Romanilor.
Ce puteți vizita dacă vă aflați în Cetatea Alba Carolina?
Plimbați-vă prin cea mai mare cetate în stil Vauban din România și din sud-estul Europei
Stilul Vauban reprezintă o modalitate de construire a fortificațiilor. Denumirea îi revine însuși mareșalului francez de Vauban, care a proiectat acest modern sistem, caracterizat în principal prin forma sa poligonală. Stilul Vauban în care a fost ridicată Cetatea Alba Carolina, oferă o notă de autenticitate locului, remarcându-se prin forma de stea cu șapte colțuri, cărora le sunt atribuite câte un bastion (Sf. Eugeniu, Sf. Ștefan, Trinitatea, Sf. Mihail, Sf. Carol, Sf. Elisabeta, Sf. Capistrano) cu o înălțime de 12 metri, ajungându-se astfel la un perimentru al zidurilor de 12 kilometri.
Suprafața pe care se află construită cetatea astăzi, măsoară 70 de hectare, jumătate față de suprafața atribuită inițial și pentru care au fost dărâmate numeroase case aflate pe vatra vechiului oraș. La ridicarea cetății au ajutat mii de iobagi din împrejurul orașului, aduși cu forța și siliți să muncească pe gratis. Dimensiunile cetății sunt extraordinare, încât putem compara plimbarea prin cetate cu o plimbare prin Parcul Tineretului din București.
În prezent, Cetatea Alba Carolina înglobează alte două cetăți, fiecare reprezentând în epoca romană, apoi medievală, nuclee de dezvoltare urbană a orașului.
Castrul Legiunii a XIII-a Gemina. Începuturile evoluției ridicării unei cetăți în zona orașului Alba Iulia sunt strâns legate de prezența unei cetăți dacice situate la Piatra Craivii. Acest masiv stâncos situat la 20 km de Alba Iulia a reprezentat locul unde, după cercetările făcute în ulimii ani, s-a descoperit că a existat o cetate dacică numită Apoulon. Prezența acestui tip de fortificație a însemnat pentru acele vremuri cea mai puternică construcție a Daciei romane. În ultimii ani au avut loc diferite cercetări arheologice, care au scos la iveală prezența castrului roman pe teritoriul actualei cetăți bastionare. Este cunoscut faptul că fortificația Legiunii a XIII-a Gemina, construită din piatră cioplită, avea forma unui patrulater.
Cetatea medievală. De-a lungul secolelor următoare, IV-VIII, așezarea Apulum a continuat să fie locuită de către populația aborigenă. În acel timp, datorită fenomenului migrației, locuitorii au început să se diminueze ca și număr. Ca urmare, cetatea romană existentă reprezenta un spațiu mult prea mare pentru o populație nu atât de numeroasă. Una dintre caracteristicile principale ale unei cetăți medievale o simbolizează chiar modificările de diminuare a suprafeței cetăților antice preexistente. În timpul în care așezarea era denumită Bălgrad, însemnând „Cetatea Albă”, încă folosea vechile ziduri ale cețății castrului roman al Legiunii a XIII-a Gemina. Cetatea medievală de la Alba Iulia, în timpul existenței sale, trece prin perioade diferite care îi vor afecta foarte mult aspectul. Cetatea își câștigă titlul de cetate regală, și chiar este desemnată la timpul acela fiind cea mai importantă de pe tot teritoriul Transilvaniei.
Cetatea bastionară. Venirea la putere a Imperiului Austriac la sfârșitul secolului al XVII-lea reprezintă momentul în care este decisă construirea cetații. Victoriile acestora împotriva Imperiului Otoman le conferă o mare putere politică, administrativă, economică și militară peste ținutul Transilvaniei. Dat fiind faptul că austriecii erau conștienți de această mare putere, astfel se hotărăște ridicarea cetății în stil Vauban, care astfel va purta și numele împăratului Carol al VI-lea. Cetatea Alba Carolina a fost ridicată între anii 1715-1738, sub aprobările lui Eugeniu de Savoia, îndrumarea generalului Steinville și planurile arhitectului italian Giovanni Morando Visconti. Porți în stil baroc cu basoreliefuri, șanțuri, bastioane, cazemate, galerii și alte lucrări de fortificații descriau pe atunci cetatea ridicată în stil Vauban, stil căruia îi era caracteristică forma heptagonală.
Cetatea Alba Carolina dispune de prezența unor importante monumente ce stau mărturie evenimentelor petrecute în istoria orașului dar și în evoluția țării noastre. Cele mai multe dintre ele dispun de o poziționare semnificativă raportată la evenimentul petrecut în sine. Astfel, în locul în care s-a purtat o bătălie importantă sau unde personalități importante au murit pentru patrie regăsim astăzi statui, busturi sau monumente ridicate în cinstea unor oameni care au schimbat cursul evenimentelor. (sursa: turismistoric.ro)
Corpul principal al cetăţii este de forma unui heptagon neregulat, cele şapte bastioane conferindu-i o imagine stelată tipică sistemelor de acest gen. Trinitatea este cel mai mare bastion şi are un blazon încoronat cu câmpuri multiple şi frunze de acant. Celelalte sunt Sfântul Ştefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano şi Sfânta Elisabeta. Atât bastioanele (cu o înălţime de 12 metri şi o lungime variind între 106 şi 142 metri) cu feţe lungi dispuse în unghiuri diferite (75° – 120°) şi flancuri scurte şi concave (42 – 48 metri), cât şi curtinele de care le leagă (la distanţe de 116-135 metri) perpendicular, nu sunt egale deoarece au fost uşor adaptate terenului. Bastioanele principale nu au cazemate interioare, defensiva implicând baterii de artilerie aşezate pe platforme superioare. Între bastioanele principale şi curtinele din a doua linie, se află şanţul interior cu lăţimea de 27 metri. Linia a doua era formată din raveline (sau semilune) care apără curtinele, având numele bastioanelor apropiate, excepţia fiind cea dispusă pe flancul sudic denumită Francisc de Paula. Linia externă era alcătuită din contragărzile ce protejau feţele bastioanelor şi ravelinelor, ele fiind dispuse în aceleaşi unghiuri cu bastioanele şi ravelinele pe care le apărau.
La un moment dat am ajuns la niște grajduri unde erau câțiva cai, unul mai frumos ca altul. Era curat, caii mâncau ori se adăpau de la niște țâșnitori speciale pe care le foloseau cu multă îndemânare, însă mirosul, din pricina caldurii era insuportabil, ochii, nasul și gâtul usturându-te instantaneu.
Caramel a putut vorbi cu ei, dar ce și-au spus e secret, numai ei știu.
Am zăbovit de mai multe ori pe băncile din incinta castelului, atunci când a fost neapărat necesar să ne hidratăm. Oricum, am stat cu tricourile ude și am băut mai multă apă decât ne așteptam. Noroc că am fost prevăzătoare și am avut atâta câtă a trebuit.
Una dintre cele mai interesante căi de de acces și mai abrupte.
Atunci când am citit despre poarta de acces spre bastion, din cauză că nu aveam ochelarii la ochi, am citit oricum dar nu „poternele”. Poterna este o poartă secretă a fortificațiilor castelelor care dădea spre șanțul împrejmuitor; galerie, comunicație subterană.
Și așa am mai învățat ceva.
Ultima oprire a fost la Bastionul sașilor, singurul loc unde am avut ghid.
Am intrat într-un soi de cramă, foarte frumos amenajată, cu mai multe încăperi, în care pereții erau plini de fum. Doamna ghid a ținut să ne spună, atunci când a auzit pe unul din grup tușind, că ăsta e abia începutul și că ceea ce va urma va fi mai sâcâitor. Acolo, în subteran, existau nenumărate tulpini de mucegaiuri, iar cei sensibili la ele vor avea reacții neplăcute: mâncărimi de nas și ochi, rinite și tuse. Ne-a atenționat să nu punem mâna pe nimic însă tonul și atitudinea ei a avut ceva înfricoșător. Erau acolo copii mici, chiar și două doamne însărcinate cărora li se vedeau burticile bine de tot. Pe loc mi-am tras tricoul peste nas și în loc să fiu atentă la ce povestea ea, m-am gândit la nenorocitele de ciuperci.
La ieșire, ne-am spălat bine pe mâini și ne-am spus că ce va fi va fi, urmând a vedea cum se vor petrece lucrurile. Dar nu am avut nimic, semn că nu suntem alergici la mucegaiuri, ori timpul petrecut acolo a fost destul de scurt pentru a nu ne afecta.
La plecare am dat peste un „locuitor” al cetății, care am aflat că era de loc din Iași, și cu care am schimbat câteva impresii. Băieții s-au mirat de ținuta lui, întrebându-se cum putea rezista, la așa multe grade, cu perucă și vestă matlasată.
Săptămâna trecută, pe vremea asta, plecam la drum alături de băieții mei, în ceea ce îmi doresc să devină o obișnuință: timp petrecut în trei. Nu știu dacă va fi posibil, dar intenție există.
Am dorit a merge în destinații noi, necunoscute, pentru a diversifica trăirile, senzațiile, respirațiile.
După mai multe simulări, Sighișoara s-a aflat în capul listei, asta pentru că niciunul dintre noi nu o vizitasem mai pe-ndelete, ci doar așa, din goana mașinii niște imagini furate.
E o perioadă în care oamenii se bulucesc pentru a profita de finalul vacanței de vară, având în vedere că iar va urma o perioadă încărcată, solicitantă, în care va fi nevoie de multă energie pentru a o birui.
Drumul a fost ales de GPS și nu a ales greșit, atât doar că o bucată din el, într-un cadru mirific dealtfel, s-a derulat pe un drum care nu era drum, adică nu mai fusese pavat niciodată. A fost necesară ca viteză de rulare mai puțin de 30 km pe oră, însă așa am avut răgaz să vedem ce era de văzut. Deloc rău!
De la noi până la Sighișoara sunt puțin peste 250 km pe care i-am parcurs în aproape 6 ore. Drumul sinuos, plin de serpentine, bucata nepavată și nicidecum aglomerația care nu era, au făcut ca lucrurile să se desfășoare așa. Însă am căutat să vedem partea bună a lucrurilor și am reușit. Nu puteam lăsa un impediment așa de mic să ne strice începutul de minivacanță.
Am găsit cazare la Pensiunea Ana Cristina, cu mare noroc, pentru că așa cum spuneam totul era plin, rezervat cu multe luni înainte. Anularea unor rezervări a făcut posibilă șederea noastră acolo. Pensiunea Ana Cristina este un loc în care ar fi bine să zăboviți și voi, pentru că întrunește condițiile necesare. Curățenia, cadrul natural minunat, condițiile de cazare și nu în ultimul rând ospitalitatea gazdelor îl recomandă.
Noi am avut o cameră triplă pentru care am plătit 170 de lei, în acest preț nefiind inclus micul dejun. Dar există acolo un loc complet utilat – o bucătărie cu sală de mese cu tot – în care-ți poți face singur de mâncare ori dacă nu dorești să procedezi așa, gazdele au un protocol cu un restaurant care-ți livrează mâncare în cameră. Așadar, variante există pentru fiecare.
E un loc în care puteți merge cu copiii pentru că există spațiu de joacă, un mic lac cu pești și numeroase leagăne pe care cei mici să se dea. Cei mici pot vedea și câteva rățuște simpatice, dar și porumbei eleganți. Există și o masă de tenis unde vă puteți exersa abilitățile sportive.
Am ajuns, ne-am cazat și tras sufletul, am mâncat și apoi am plecat în cetate. Bucuria a fost că nu era lume multă, ceea ce a sporit confortul.
Cetatea este amplasată pe malul sudic al râului Târnava Mare, pe o coastă de deal lungă de 850 m, pe două terase: terasa de jos, Dealul Cetății, se află la o altitudine de 350 m p.n.m (ca. 30 m mai sus de Orașul de Jos), iar terasa de sus, Dealul Școlii, la o altitudine de 429 m (ca 49 m mai sus de terasa de jos).
Popularea Dealului Cetății a avut loc în jurul Bisericii Mănăstirii Dominicane(en), a cărei construcție a fost începută la sfârșitul secolului al XII-lea. Tot lângă Biserica Mănăstirii a funcționat și prima școală din Sighișoara (menționată documentar în 1522).
O schola maioris („școală majoră”) și-a început cursurile în anul 1607 pe lângă Biserica din Deal (Bergkirche), monument istoric și de arhitectură din secolul al XIV-lea. În anul 1619 a fost dată în folosință cădirea proprie a Școlii din Deal. Scara acoperită, inițial cu 300 de trepte, a fost construită în 1642.
Descriere Cetatea este înconjurată de un zid de 930 m a cărui înălțime inițială era de ca. 4m. Ulterior, înălțimea zidului a fost mărită în unele locuri până la 14 m. Zidul a fost construit între secolul al XIV-lea și al XVII-lea[3]ca protecție împotriva atacurilor turcești. Zidul avea 14 turnuri, din care 9 se păstrează până în ziua de azi. Turnurile funcționau ca sedii ale diferitelor bresle meșteșugărești.
Turnul cu Ceas (înălțime: 64m; turn-poartă) Turnul frânghierilor (aflat pe platoul Școlii din Deal, a fost restaurat în sec. al XIX-lea și servește actualmente ca locuință a îngrijitorului cimitirului evanghelic din deal) Turnul măcelarilor (hexagonal) Turnul cojocarilor (distrus în incendiul din 1676, dar a fost reconstruit; are 4 niveluri) Turnul țesătorilor (a fost dărâmat în 1858, pietrele fiind folosite pentru pavajul cetății) Turnul croitorilor (pe partea opusă a Turnului cu ceas, este turn-poartă; are 2 etaje; pulberăria de aici a explodat în incendiul din 1676 distrugând turnul, care a fost reconstruit) Turnul giuvaergiilor/aurarilor (incendiat de un trăsnet în 1809, a fost dărâmat în 1863, când pe fundamentul lui a fost construită sala de gimnastică a liceului german; aceasta a fost la rândul ei schimbată în capela cimitirului în 1935/36) Turnul cositorarilor (înălțime: 25 m; patru etaje) Turnul tăbăcarilor (unul din cele mai vechi) Turnul fierarilor (ridicat în 1631 pe temeliile vechiului turn al bărbierilor; distrus în incendiul din 1676, dar a fost reconstruit) Turnul lăcătușilor și dogarilor erau situate între Turnul cizmarilor și fierarilor. Turnul pescarilor se afla cândva pe malul Târnavei, mult mai în afara cetății, unde se găsea pe-atunci și moara. Rareori mai este amintit. Există doar pe macheta Muzeului din incinta Turnului cu ceas. Turnul cizmarilor (marchează capătul de nord al zidului cetății; menționat în 1521, fortificat în 1603, distrus parțial în 1606, reconstruit în 1650, ars în 1676, reclădit în 1681). (sursa: wikipedia)
Am vorbit între noi, dar nu așa de mult, fiecare imaginându-și cum ar fi trăit în acest loc. Mi-ar fi plăcut să fi putut exista niște holograme a celor care au trăit atunci, iar noi, din alte timpuri, să-i urmărim fără să-i deranjăm.
Am revenit și a doua seară atunci când am asistat la un spectacol intitulat Proetnica.
O călătorie în timp, e drept că având telefoanele în mână, dar care ne-a îmbogățit sufletele într-un mod care nu poate fi posibil decât la fața locului.
