„Vegetariana” de Han Kang

Nevastă-mea nu a avut niciodată ceva special în personalitatea ei. Cel puțin așa am crezut până în ziua în care s-a hotărât să devină vegetariană. Sincer să fiu, nici măcar nu m-am simțit atras de ea atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată: nu era nici prea înaltă și nici prea scundă; părul, tuns bob, nu era nici prea lung și nici prea scurt; tenul uscat de nuanță gălbuie, se exfolia într-una; avea pleoape căzute și pomeți puțin proeminenți; era îmbrăcată în haine de culori neutre, inexpresive, ca și cum i-ar fi fost frică să-și arate personalitatea. Încălțată în cei mai simpli pantofi de culoare neagră, se apropiase de masa la care o așteptam, mergând nici prea repede, nici prea încet, cu pași nici prea grei, nici prea ușori. (pagina 5)

Aceasta este descrierea făcută lui Yeong-hye de soțul ei, domnul Cheong, care este un angajat mediocru, nu foarte ambițios, dar nu atât de dramatic. Timpul trece, iar cei doi își continuă viața obișnuită; dar obișnuința lor, se dovedește a fi mai fragilă decât își dau seama.

Lucrurile iau o turnură aparte în ziua în care Yeong-hye aruncă toată carnea din congelator și anunță că de acum înainte va fi vegetariană. Singura explicație pe care o dă soțului ei nu este foarte satisfăcătoare: „Am avut un vis”. Când găsește frigiderul gol, curățat de toate produsele din carne, inclusiv fructele de mare scumpe, el este șocat și nu știe ce să mai creadă. Cum este posibil ca soția lui docilă, plictisitoare și liniștită să se transforme într-o astfel de persoană?
Masca este obișnuința ei de a se adapta la dorințele și așteptările celor din jurul ei. A deveni vegană, a pierde în greutate și a se alimenta cu grăsimea necesară pentru existența umană (dieta ei nu este sănătoasă sau echilibrată), Yeong-hye sfidează aceste așteptări și dorințe, refuzând să continue să trăiască ca soție, al cărui unic scop este de a găti pentru soțul ei, de a dormi cu el.

Violența izbucnește curând în lumea lui Yeong-hye, atunci când tatăl ei încearcă să o forțeze să mănânce o bucată de carne de porc dulce-acrișoară îndesând-o în gura ei. Totul culminează când fata este lovită de tată, așa, ca în tinerețe.

Și de aici totul ia o altă turnură. Toată familia este târâtă într-o sarabandă care face ca relațiile să se destrame iar jurământul lui Yeong-Hye de a rămâne vegetariană este constant într-o familie care se dezintegrează înaintea ochilor noștri. Soțul ei este frustrat de această complicație din viața sa meticuloasă necomplicată și nu poate să creadă că este vorba despre el. (Ce se întâmplă când trebuie să meargă la cină împreună cu șeful său?) Sora ei, In-hye, se luptă cu sentimentul de responsabilitate familială, în timp ce află că, chiar și atunci când un membru al familiei este în dificultate, există atâtea lucruri care se pot face.

„Vegetariana” este o poveste în trei acte: primul ne arată decizia lui Yeong-hye și reacția familiei sale; al doilea se concentrează pe cumnatul său, un artist fără succes care devine obsedat de corpul ei; iar în al treilea pe In-Hye, sora lui Yeong-hy, managerul unui magazin de cosmetice, încercând să-și găsească propriul mod de a face față căderii de la colapsul familiei.

În cele trei părți, suntem presați împotriva structurilor celor mai inflexibile ale societății – așteptările comportamentului, funcționarea instituțiilor – și le privim clacând pe fiecare. Romanul arată în mod repetat fricțiunile dintre pasiunea uriașă și detașare, între dorințele care sunt hrănite și cele care sunt negate. Cu o astfel de violență în lumea internă a acestor personaje și o asemenea impasibilitate externă înnebunită, acele patimi interioare sunt obligate să izbucnească într-un fel iar asta  se va petrece într-un mod nu prea drăguț.

Dorințele lui Yeong-hye par să nu moară atât de mult încât să trăiască diferit. Toate semnele arată că ea dorește să devină ceva ce nu este hrănit prin violență față de alte ființe vii; șezând lângă fântână însoțită de soare, refuzând îmbrăcămintea și umblând goală cât de des poate, gloria și excitarea ei când corpul ei este vopsit cu flori și scăparea ei din spitalul psihiatric, doar să stea în mijlocul copacilor. Vrea să nu mai fie umană. Omenirea este dăunătoare, furioasă, criminală, violentă, aprinsă, geloasă, lacomă – toate lucrurile pe care ea nu vrea să fie. Și astfel ea sfidează oamenii nu numai prin a deveni vegetariană, ci și prin încercarea de a deveni vegetație însăși. Nu vrea să renunțe la viață. Vrea să nu mai trăiască ca noi.

Romanul este senzual, provocator și violent, presărat cu imagini puternice, culori uimitoare și întrebări tulburătoare. Pe măsură ce Yeong-hye se schimbă, limbajul cărții se schimbă, proza ​​măsurată a lumii lui In-hye, narațiunea densă și sângeroasă a Yeong-hye visele lui Hye și descrierile seducătoare ale corpurilor vii pictate cu flori, în stări de transformare sau pierdere. Propoziție cu propozițe, „Vegetariana” este o experiență extraordinară.
Vă invit să o aflați.

Nimic nu are sens.

Nu mai pot îndura.

Nu pot merge mai departe.

S-a uitat din nou la lucrurile din jurul ei. Nu-i aparțineau. Așa cum nici propria ei viață nu-i aparținuse niciodată.

A înțeles în sfârșit ce simțise în acea după-amiază de primăvară, așteptând trenul pe peronul gării. Fusese convinsă că sângele ce se scurgea din corpul ei era dovada că moartea avea să se apropie de ea în câteva luni. Dar a realizat că ea murise cu mult înainte, că viața ei obosită, secătuită de putere, nu era decât o piesă de teatru, o închipuire. (…)

Nu a simțit nici o fericire conștientizând că timpul pe care trebuia să-l trăiască de atunci încolo era, din nou, un timp fără limite.​ (pagina 223)

„Minciuni pe canapea” de Irvin Yalom

Cu fiecare carte pe care o citesc scrisă de acest autor, se conturează mai tare concluzia că felul în care privesc oamenii este diferit. Și nu numai asta ci și felul în care mă privesc pe mine este diferit.

Am luat-o cu mine în rucsacul de vacanță, pentru că știam că atunci trebuie s-o citesc, pe îndelete, fără grabă și într-un cadru care face ca fiecare cuvânt citit să fie mult mai profund, înțeles așa cum numai atunci când ești cu mintea doar la subiectul cărții se poate întâmpla.

În „Minciuni pe canapea”, autorul se ocupă  de cea mai serioasă problemă cu care se confruntă psihiatria: limitele tratamentului. Yalom începe cu povestea lui Seymour Trotter, un terapeut neconvențional care a avut o implicare sexuală de lungă durată cu o femeie de 40 de ani. Mărturiile lui îl fac pe Ernest Lash, medicul din San Francisco care deservește comisia de etică care va analiza comportamentul lui Trotter, să asculte cu multă atenție mărturiile inculpatului deoarece tehnicile lui Trotter par să fi eliberat femeia din lumea ei limitată, plină de promiscuitate și de auto-mutilare.
Câțiva ani mai târziu, unul dintre pacientii lui Ernest, un om timid, obsesiv, își lasă soția pentru o femeie mai tânără. Nevasta uluită și furioasă, Carol, un avocat nemilos, după o partidă de analiză alături de prietenele ei cele mai bune, îl învinuiește pe Ernest și îl atrage printr-un complot pentru a-l distruge, devenind pacientul său și seducându-l. Ernest este singur, puternic ispitit, dar este, de asemenea, conștiincios și cinstit, și începe să vadă prin Carol și povestea lui. Carol devine un adevărat pacient și se confruntă cu tot soiul de temeri. Și sexul nu este singura limită dificilă pe care Yalom o explorează.

Într-o întorsătură frumoasă, supervizorul lui Ernest, doctorul Marshal Streider, un om aflat într-o poziție extrem de importantă, care simte angajamentul lui Ernest de a-și îndeplini onestitatea, este naiv, face o investiție cu un om pe care îl tratează ca pacient, în ciuda faptului că în acest fel își încălca deontologia profesională. Șarlatanul îi citește perfect vulnerabilitățile lui Marshal: ambiția excesivă și dragostea de bani.
Marshal, furios, fără prieteni, incapabil să se consulte cu un alt coleg, își varsă oful unui avocat, Carol, pacientul lui Ernest. Avocata îl învață pe maestru, fără a-și încălca confidențele, discută strategii terapeutice și află cum anume să procedeze de la Ernest și „îl tratează” pe păcălit – sau, mai degrabă, îl obligă să se trateze.
O examinare minunată a modului în care psihiatrii gândesc, construind o viziune a unei comunități sănătoase și mature suficient pentru a se confrunta cu temerile cele mai profunde și mai persistente.

Domeniul moral al relației profesionale-pacient este expus și disecat. Ambițiile și pasiunile profesioniștilor individuali sunt prezente în activitatea psihanalistă. Membrii comunității psihanalitice sunt angajați în dileme limită fragile și conflictuale, în care motivele și intențiile care implică psihanalizatorul și pacientul nu sunt ceea ce par. Yalom explorează din nou, cu umor și suspans, contradicțiile dintre intenția conștientă și experiența trăită.
Dar oare, pentru psihiatri și psihanaliști, Yalom nu atrage un portret neclar al acestei lumi privilegiate?

Asta-i întotdeauna o strategie bună când te vezi cu un pacient dificil, domnule doctor Lash. Află cum au tratat-o ceilalți și pe urmă încearcă să le eviți greșelile. Uită de tot rahatul ăla cu pacientul care nu e pregătit de terapie! Terapia e cea care nu-i pregătită pentru pacient. Dar trebuie să fii suficient de îndrăzneț și de creativ, să născocești câte o nouă formă de terapie pentru fiecare pacient în parte.(pagina 16)

 

Ernest, n-o să fii niciodată un adevărat terapeut dacă gândești așa.. Exact despre asta vorbeam mai devreme, când povesteam de pericolele diagnosticelor. Există diferite tipuri de bordeline. Etichetele dăunează oamenilor. Nu poți să tratezi o etichetă, trebuie să tratezi persoana care se află sub etichetă. (pagina 28)

 

Dacă încerci să înțelegi doliul folosind un model medical al bolii, atunci omiți exact ce este mai uman în noi. Pierderea nu e o invazie bacteriană, nu seamănă cu o traumă organică. Durerea psihică nu este echivalentă cu o disfuncție somatică. Mintea nu e trup. Cantitatea și timpul suferinței pe care o trăim nu este determinată de (sau nu numai de) natura traumei, ci de semnificația traumei. Iar semnificația reprezintă tocmai diferența dintre somă și psihic. (pagina 85)

„Lămâi, cărți și prieteni” de Jo Cotterill

Calypso este o fată de zece ani liniștită, pasionată de cărți, de lectură și de scris și, de când mama ei a murit cu câțiva ani în urmă, a trăit singură împreună cu tatăl ei care este ocupat să-și scrie propria sa carte despre istoria lămâei. Casa nu este curată, nu sunt destule alimente în frigider, iar Calypso este prea ocupată să aibă grijă de ea însăși și de tatăl ei pentru a mai avea prieteni de vârsta ei. Dar când o nouă fată, Mae, ajunge să-i fie colegă de clasă, Calypso descoperă un spirit înrudit iar atunci când vizitează casa lui Mae, ea întâlnește o familie destul de opusă propriei ei familii. Totuși, abia când descoperă că tatăl ei are un secret față de ea, capacitatea lui Calypso de a face față tuturor provocărilor începe să scadă, și începe să se întrebe cât de afectată este familia ei.

Este o carte minunată care tratează pierderea unui părinte, procesul dureros prin care trec protagoniștii și  depresia. Știu că sună destul de greu și groaznic, dar chiar și în mijlocul momentelor cele mai disperate, există încă un mic sentiment de speranță. Cartea este scrisă în așa fel încât, în loc să te simți tras în jos și  mizerabil pentru sărmana Calypso, se pare că va exista o cale prin care ea și tatăl ei să ajungă la liman. Aceasta nu este o lectură ușoară, deși are multe momente mai facile. Este doar o poveste foarte bine scrisă, mișcătoare și sensibilă și, în ciuda naturii serioase a conținutului, am simțit că este perfect potrivită pentru cititorii pre-adolescenți. Mi-a plăcut într-adevăr modul în care s-au rezolvat problemele și cât de repede s-a simțit totul.
M-am simțit atât de disperată de situația lui Calypso și inițial nu am avut decât dispreț față de tatăl ei îngrozitor, dar atunci când povestea progresează, înțelegi de unde vine și descoperi și povestea lui care este la fel de tragică și reală ca a lui Calypso.

Pentru că Mae și Calypso sunt niște devoratoare de cărți, există numeroase referințe literare de-a lungul întregii povești, printre care mai multe despre „Anne of Green Gables”. O vom căuta și noi pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba. Există povestiri clasice menționate și mulți copii pasionați de lectură le vor recunoaște. Poți fi foarte gelos pe bibliotecă personală a lui Calypso, dacă nu ai așa ceva acasă, atât de frumos este descrisă. Când fata a descoperit secretul tatălui ei, am fost la fel de mirați/șocați ca și ea. E mai bine să aflați singuri despre ce este vorba.

Prietenia dintre cele două fete este importantă și am simțit că este o descriere foarte reală a unei prietenii instantanee și intense. Familia lui Mae este caldă, minunat de normală, iar după ce ați descoperit singurătatea lui Calypso, puteți intui imediat ce bucurie simte atunci când petrece timp alături de Mae, acasă la aceasta. Mi-a plăcut foarte mult mama Mae, dar într-adevăr Calypso mi-a stârnit curiozitatea și încălzit inima. Ea este o fată drăgălașă, mereu atentă la ceea ce face. Au existat o mulțime de momente când Calypso își exprima un gând sau o credință pe care am găsit-o înduioșătoare și mi-a plăcut că acestea erau redate într-un mod ușor de înțeles, potrivite pentru copii și totuși pline de semnificație pentru adulți, așa putând și aceștia citi cartea cu plăcere.

Probleme nu se termină odată cu încheierea poveștii, ele arătând în mod clar că fata și tatăl ei mai au de rezolvat multe, însă asta oferă cărții o notă de onestitate.
Un subiect delicat este acela al „grupului copiilor îngrijitori”, de care nu am cunoștință a exista și în România. E un grup pe care cu greu îl înțelegi, pentru că acolo copiii sunt învățați cum să preia responsabilitatea funcționării unei familii atunci când adulții sunt bolnavi/nefuncționali.
Cu siguranță există și pe meleagurile noastre cazuri de acest gen, asta numai dacă ne gândim la câți părinți au plecat în străinătate și au lăsat copiii în urmă, dar ele nu sunt monitorizate de nimeni, ori sunt, dar în foarte mică măsură.
Este o carte pe care am citit-o împreună, fără grabă, care are nevoie de timp pentru a se așeza și a o înțelege. Lectura nu a fost lipsită de numeroase întrebări care au cerut lămuriri peste lămuriri, dar și multe discuții de felul „cum ar fi fost dacă…”.
O poveste frumoasă,  „Lămâi, cărți și prieteni” de Jo Cotterill, pe care v-o recomandăm.

Când personajele preferate din poveste rămân la fel, dar tu crești. Cum le vezi?

Pentru cei care ne mai calcă pragul știu că întâlnirea mea cu Winnie the Pooh s-a petrecut la maturitate, atunci când am achiziționat cărțile pentru a le citi fiului meu, primului meu fiu.
I-au plăcut așa de mult că le-am citit vreme îndelungată și nu am omis nimic din ce a apărut pe piața românească. Și am avut norocul de a prinde câteva exemplare de colecție, cele pe care acum cu greu le mai găsești.
Puteți citit despre asta accesând linkurile de mai jos.

„Descoperă un urs nu de pluș ci din cuvinte”, vorba celor de la editura elefant

Ursuleţul Winnie şi copacul cu miere – carte şi fişe de lucru

Când mama şi fiul sunt printre nori, pot face ce vor. Nu contează starea!

Atunci când am fost la Londra, am putut cumpăra o versiune în limba engleză a poveștii, pe care Luca a citit-o cu multă plăcere.

Acum, am mers să vedem filmul apărut la Disney, Christopher Robin, un film care e ceea ce cred eu că trebuie să reprezinte un film.

Știu că a fost așa, mai pregnant, pentru că l-am vizionat alături de copiii mei, ambii cunoscători în amănunt a aventurilor acestui băițel și a jucăriilor lui.
A fost așa de frumos că am putut să-l urmărim doar noi, și poate dacă vă întrebați: Cum, doar voi?”, ei bine, trebuie să mărturisesc că sala a fost doar a noastră, nemaifiind nici un spectator.
E a doua oară când trăiesc această experiență, când sala la cinematograf era goală, și după ce trece nedumerirea te gândești că e mai bine să nu mai auzi mai știu eu ce ronțâit, ori sunete de telefon. Ori poate prețul destul de ridicat al biletelor și ce mai vine pe lângă ele să determine părinții să nu-i aducă pe cei mici la film? Nu știu, motive pot fi foarte multe, din nefericire.

Nu am de gând să vă povestesc filmul ci vreau doar să punctez ce mi-a plăcut mie. Și am constatat că și băieților.

În primul rând mi-a plăcut că filmul nu a fost dublat, așa putând auzi rostirile în limba engleză, dar mai ales vocea lui Pooh și a prietenilor lui.
Mi-a mers la suflet muzica, și aceea extrem de cunoscută, responsabila declanșării unor dulci și neuitate amintiri.
Mi-au plăcut, la nebunie, personajele de pluș, cele care erau atinse de patina vremii atât cât trebuia.


(sursa foto: movieandtvcorner.com)

Mi-a plăcut că o parte din film, cel în care se află parculețul din fața casei este filmat într-un loc binecunoscut nouă. De fiecare dată când am fost la Londra, l-am avut în față.


(sursa: traileraddict)

Am adorat atmosfera londoneză cu ceața și cu umezeala aferentă. E ceva ce nu pot descrie și nici explica, pentru că eu sunt o persoană care nu funcționează la frig, dar am constatat că acolo, în Marea Britanie este un alt fel de frig.

Și nu în ultimul rând mi-a plăcut să constat, pentru a câta oară?, că problemele unei familii sunt aceleași fie că trăiește în anul 1960 ori în 2018. Mă refer la cele de bază, evident!


Vizionare plăcută!

P.S. Sper ca Luca să-i povestească lui Caramel și Berend numai lucruri bune, pentru a se putea bucura împreună.

Christopher Robin hits theaters on August 3, 2018. Here’s the official synopsis:

In the heartwarming live action adventure Disney’s “Christopher Robin,” the young boy who shared countless adventures with his band of lovable stuffed animals in the Hundred Acre Wood is now grown up and living in London but he has lost his way. Now it is up to his childhood friends to venture into our world and help Christopher Robin rediscover the joys of family life, the value of friendship and to appreciate the simple pleasures in life once again.

Privind în urmă după ce mi-am tras sufletul

Au trecut ceva zile de când Răzvan a terminat cei patru ani academici. Trei s-au petrecut la Essex, la Universitatea de acolo, iar unul în America, la Universitarea NDSU, Nord Dakota.

Am parcurs, în calitate de mamă, de la depărtare în cea mai mare parte a timpului, o perioadă plină cu de toate, dar preponderent lucruri bune. Știam că paleta emoțiilor e vastă iar eu nu am avut cum a o experimenta pe toată și, ei bine, iată că am avut posibilitatea în acești patru ani să mai adaug la emoțiile trăite unele unice, excepționale.

Și a început cu momentul în care a sunat ceasul de plecare. A dorit a o face singur, iar eu am respectat dorința. Nu era prima dată când pleca neînsoțit peste hotare, însă acum perioada în care trebuia să stea acolo era infinit mai mare ca precedentele.

Nu am avut nici un sentiment rău că nu s-ar descurca în ciuda faptului că atâta timp cât a stat acasă, adică primii 19 ani ai existenței lui, nu a dereticat prin casă, nu a făcut mâncare, nu a meșterit. În ciuda faptului că am văzut nenumărate liste care dezbat aceste chestii, eu nu am optat a-mi face un țel pentru a fi respectate aceste reguli de copii, și iată că asta nu a reprezentat un impediment pentru ca el să supraviețuiască frumos.
A învățat și a făcut acolo, singur, toate aceste manevre spre bucuria mea, evident.

A urmat prima noastră plecare la Londra și acum, privind în urmă, mi se face pielea găină. Îmi doream foarte mult să ajung acolo și iată că visul meu a căpătat substanță. La braț cu Luca, cu sufletul plin de freamăt, am ajuns la Stanstead pregătită să-mi încarc bateriile cu imagini, arome, senzații unice.
Și am reușit!

Reveniți acasă am putut înțelege mai bine, un pic mai bine, despre ce este vorba și ne-am dorit foarte mult să revenim. Iar Dumnezeu a fost darnic cu noi și a facilitat revenirea. Nu o dată ci chiar de două ori.

În vara următoare Răzvan a venit acasă și am descoperit un bărbat tânăr, determinat și serios, stăpân pe alegerile lui. Eu, ca de fiecare dată, am fost responsabilă cu încurajatul, dar și cu remarcile ce trebuiau rostite chiar dacă nu erau dorite. Așa e o mamă, spune și ce nu vrei să auzi, dar e sinceră, mânată fiind de spiridușa Adevărului.

A urmat anul doi, tot la Essex, un an în care nu s-a mai stat în campus ci într-o casă alături de alți patru colegi, de diferite naționalități. Un an care dacă n-ar fi avut poticnelile de pe final, ar fi fost perfect. Un an în care am revenit la Londra, dar am și fost la Essex, acolo unde am stat la el acasă. Am vizitat cel mai vechi oraș atestat din Marea Britanie, am fost la universitate, ce mai, multe senzații noi într-o primăvară plină de culoare și umezeală.

Am intrat în multe librării unde am avut posibilitatea să zăbovim, am vizitat mult și cu folos, am gătit și dereticat, am refăcut atmosfera de acasă de care era nevoie.

Ei bine, în anul care ce a urmat Răzvan nu a mai venit acasă ci a plecat direct de acolo în America, unde urma să facă anul trei de facultate. Nu a fost bine că nu a trecut pe acasă înainte, pentru că ar fi suportat mai ușor traversarea oceanului și tot ce a adus ea.
Experiența americană a lăsat urme adânci în mentalul nostru și a avut un crescendo spectaculos în ceea ce privește percepția.
America e America și cred că orice muritor își dorește în viața asta să calce, măcar o dată, pe pământul făgăduinței.
Revederea a fost copleșitoare pentru toți, Luca fiind de-a dreptul extaziat de prezența fratelui mai mare.

Amintirile s-au depănat firesc, iar noi am avut urechile cât capul pentru a nu pierde nimic din rostirile lui. Am petrecut un timp numai al nostru, reverberațiile acelor amintiri fiind mai prezente ca niciodată. Dacă nu ați experimentat așa ceva, vă invit!

Ultimul an de facultate a fost unul fără prea multe necunoscute, cu mai mult studiu și cu freamătul examenelor finale și a lucrării de diplomă. Am vizitat Londra pentru a treia oară și nici vremea extrem de rece, cu temperaturi cu multe grade sub zero nu a împiedicat aproape nici un demers al nostru. Poate faptul că drumurile au fost închise datorită căderilor de zăpadă, însă noi nu suntem străini și nici înfricoșați de armatele fulgilor de nea.

După ce am plecat noi, el s-a concentrat pe examenele finale, iar rezultatele au fost cum nu se poate mai bune. Am stabilit de comun acord, că mai bine să mergem în martie, atunci având timp berechet de petrecut împreună, decât în iulie, la festivitatea de absolvire, atunci când au venit mai mulți prieteni de-ai lui.

Acum suntem împreună, ne-am adunat. Preconizăm să plecăm câteva zile prin țară, Răzvan fiind prea obosit pentru deplasări mai lungi. Din octombrie se va reîntorce la Essex, acolo unde a aplicat și acceptat pentru a face masterul.

Eu, eu sunt fericită, liniștită, bucuroasă!
Îți mulțumesc pentru toate aceste minunății pe care le-ai adus în viața mea și a celui mic.
Îți mulțumesc pentru că m-ai făcut să simt cum e atunci când inima ți-e mai mare decât o pâine.
Și îți mai doresc să se întoarcă la tine toată bucuria pe care mi-ai dăruit-o tu, pentru că așa știu că vei fi fericit toată viața, atât de multă a fost!
Te respect și te iubesc, dragul meu neprețuit!

În care vacanța e mai mult decât pare

Daaa!
E vacanță de aproape două luni. E vacanță pentru cei mici, dar cei mari se strecoară în ea și-și fac programul cum pot, în funcție de pricepere, potențial, năzuințe.
Vacanțele astea sunt și obositoare, dacă aștepți prea mult de la ele. În concepția unora, vacanța este o perioadă în care zaci, așa, până aproape de extrem, ori pe mine zăcutul ăsta mă face praf. Pentru ai mei, vacanța este personalizată, dar mai ales este o perioadă în care pot face, din plin, activități pe care le îndrăgesc foarte mult și pe care acum nu le mai îngrădește nimic. Mai ales timpul.
Și până la urmă, copiii fac ce fac și părinții, adică se molipsesc de la ei fără a băga de seamă acest lucru.
Cum spuneam, copiii mei au o vacanță personalizată. Căutăm să respectăm un tipar, adică să mergem în locuri care s-au tatuat pe sufletele noastre: marea e primul dintre ele, perioada petrecută la București acolo unde paradisul este palpabil ba chiar intri în el, prietenii de la Brașov, mai era și o mătușă dragă nouă care însă s-a grăbit să plece, și mai mult timp petrecut în trei. Ah! să nu uit tăpșanul lecturilor noastre.


Spun trei pentru că e vorba de mine și de copii.

Vacanța de vară este momentul în care Răzvan revine acasă, dacă poate – pentru că a fost un an în care n-a putut – și atunci încercăm să vibrăm la unison.
Fiindcă nu este un mare ducăreț, poate și pentru că dorește a se odihni după perioade încărcate/concentrate, căutăm să limităm deplasările și să facem activități de altă natură. Și sunt destule, credeți-mă!

E timpul poveștilor nerostite cu toate că peste an, vorbim mereu, dar altfel e atunci când ești față în față, parcă-s altele, mai frumoase, mai pline de substanță.

Așadar, ne bucurăm de faptul că suntem sănătoși, că putem să învățăm unii de la alții și că avem ocazia să adunăm momente speciale ce mai târziu vor fi numai bune de povestit celor care vor veni să ni se alăture. Băieții au crescut, se văd altfel, se percep diferit, iar eu îi privesc și încerc să construiesc o relație indestructibilă.

Mi-ar fi plăcut să pot merge în destinații deosebite, să pot vizita tărâmuri încărcate de istorie, numai că trebuie să mă limitez la ceea ce se poate. Însă sunt și variante accesibile, pe care le vom lua în calcul.
Vacanță cu tihnă!

Caleidoscop

Caleidoscop (greacă καλός, εἴδος, σκοπέω a vedea forme frumoase) este un aparat optic format dintr-un cilindru opac în interiorul căruia se găsesc mai multe fragmente de oglinzi, dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capătul opus celui prin care se privește, să formeze, prin rotirea cilindrului, diferite imagini simetrice. Operă, rubrică într-o publicație periodică, emisiune la radio, televiziune care cuprinde cele mai variate aspecte, teme, subiecte.(sursa: wikipedia)
Aceasta este definiția caleidoscopului.
L-am regăsit, în casa vacanțelor noastre, și m-am bucurat alături de Luca. De mult nu mai privisem într-unul, și mi-am adus aminte de copilăria mea.

Cea fără de atâta tehnologie ci plină doar de natură și frământări copilărești.
Vă las să priviți și voi, dacă nu ați avut prilejul până acum, ori nu ați mai făcut-o de mult timp.
Și așa, într-o zi de vară, iată cum arată câteva clipe de fericire!

Miracolul din fiecare zi

Ador diminețile și răsăriturile le ador!
De aici, de unde-mi duc eu existența, răsăriturile nu se arată în toată splendoarea lor, însă atunci când am ocazia, nu pierd nici o clipă din a savura acest miracol.
Pentru că da, consider răsăritul un miracol ce însoțește fiecare zi.
Un nou început în care ai posibilitatea să duci la îndeplinire ce ți-ai propus, ori să repari ce ai stricat.

Am reușit să prind câteva răsărituri și în vacanța asta, unul mai frumos ca altul, unul mai special ca celălalt.

Citeam zilele trecute o întrebare pusă de o doamnă pe care o urmăresc pentru că-mi place cum scrie, iar ea se întreba: cine are curajul să-și facă un selfie dimineața, la prima oră, așa cum arăți fără nici o cosmetizare? Ei bine, uite că eu am avut! Cu toate că nu sunt un fan al selfiurilor, mi-am amintit de cele citite, și am vrut să văd dacă sunt așa de înspăimântătoare. Și n-am observat vreo modificare, poate puțin mai boțită după somn. 🙂

Diferența atunci când folosești un contur de ochi se poate observa mai jos.

Așadar, răsăritul este un miracol pe care atât de puțini dintre noi au timp să-l mai observe. Trece pe lângă noi, zilnic, tot ce avem de făcut este să-l luăm în seamă.

Vorba mamei: bine că vine noaptea, pentru că așa avem răgazul să ne tragem sufletul pentru a porni, a doua zi, într-o nouă călătorie. Unii fără a schimba nimic, alții făcând modificări majore.

„Cum să oprești timpul” de Matt Haig

Știam că poveștile lui Matt Haig sunt minunate, pentru că am citit cele trei volume scrise pentru copii, despre care puteți afla mai jos.

Dacă e sezonul lor, să le citim! „Un băiat numit Crăciun! de Matt Haig

„Fetița care a salvat Crăciunul” de Matt Haig

„Father Christmas and Me” by Matt Haig

Dar iată că vara asta mi-am pus în rucsac un titlu care nu este special pentru copii, cu toate că am citit, cu voce tare, pentru Luca, aproape toată cartea. Asta pentru că nu are nimic care să nu o recomande și acestei vârste.

Cum să oprești timpul este o carte în care dacă s-ar fi putut, aș fi intrat fără nici o reținere, pentru a putea călători, în timp, alături de eroul principal, Tom Hazard. Tom, un bărbat care la prima vedere pare a avea puțin peste 40 de ani, însă în realitate vârsta lui adunând câteva secole.

E o poveste în care trecutul alternează cu prezentul, locul acțiunii fiind cum nu se poate mai bine ales: Londra și împrejurimile ei, câteva regiuni din America iar pe final, Australia, acolo unde Tom își reîntâlnește fiica, pe Marion, după secole de căutări.

E o poveste de dragoste, începută după ce Tom rămâne orfan, mama fiindu-i omorâtă, acuzată că ar fi vrăjitoare. Profund marcat de această dramă, pleacă cu lăuta la spinare și o întâlnește pe Rose, cea care-i va deveni soție și mamă a fiicei lui; Marion.

De-a lungul secolelor Tom are diferite îndeletniciri, măiestria lui de a cânta la instrumente muzicale salvându-l în multe situații. Însă acum, la întâlnirea cu el, cititorul află că este profesor de istorie, la o școală gimnazială, acolo unde predă unor puști de 12 ani, care nu sunt atrași în nici un fel de această materie. Dar amintirile personale, patosul și modul în care o transmite face ca acest lucru să schimbe mentalitatea și atitudinea unora dintre ei. Ce mi-ar fi plăcut ca și la clasa fiului meu să fie un așa profesor. 🙂

Habar nu am dacă Anton a înțeles ceva din tot ce i-am spus. Trăiesc de numai 449 de ani, nu e o perioadă suficient de lungă ca să înțeleg expresiile faciale minime ale adolescentului obișnuit. (pagina 198)

De-a lungul pendulării între secolele în care a trăit, eroul principal se întâlnește cu nume marcante ale culturii universale: Shakespeare – cum altfel, Josephine Baker, Scott și Zelda Fitzgerald fiind doar câteva dintre ele.

Shakespeare a fost un actor ciudat. Ponderat – nu mă refer la glas – în maniere și în gesturi. Total opusul lui Burbage sau Kemp. Shakespeare avea ceva non-shakesperian, mai ales când era treaz. O liniște atât pe scenă, cât și în afara ei, de parcă ar fi absorbit lumea, în loc să o proiecteze. (pagina 183)

– Scrieți o piesă nouă? am întrebat cu voce tare. Vă deranjez?
A încuviințat.
– Da și nu.
– Ah, am rostit. (Nu mai exista nimeni la Will Shakespeare care să amuțească în asemenea hal). Bun. Și bine.
– Se va numi Julius Caesar.
– E vorba de viața lui Julius Caesar?
– Nu.
– Hmmm…
A tras adânc din pipă.
– Urăsc să scriu, a adăugat, printre spiralele de fum. Ăsta-i adevărul gol-goluț.
– Dar sunteți foarte bun.
– Așa, și? Talentul meu nu valorează nici cât o halbă de bere. Nu cântărește nimic. Zero. Să fii bun la scris presupune să fii bun la smuls părul din cap. Și ce folos, dacă talentul îți aduce durere? E un dar care miroase până la ceruri și pute a rahat de vulpe. Mai bine boarfă la Pălăria Cardinalului decât scriitor. Pana mea e blestemul meu. (pagina 185)

Mi-a întins mână.
– Scott Fitzgerald. Iar ea e Zelda.
Marele avantaj când ajungi în al patrulea secol de viață este că rareori te mai uimește ceva, dar chiar și așa mi s-a părut ceva extraordinar să dai întâmplător peste autorul uneicărți pe care o ai pe noptieră.
– Tocmai am terminat cartea ta, Marele Gatsby. Și am citit și Dincoace de paradis când a apărut.

– Ei bine, mie mi s-a părut excepțională. La carte mă refer.
Zelda a încuviințat
Arăta ca un copil, mi-am dat seama. Amândoi arătau așa. Ca niște copii îmbrăcați în haine de oameni mari. Aveau un aer de inocență fragilă. (pagina 202)

Marea problemă a lui Tom este că nu poate sta mult timp într-un loc, pentru că cei din jurul lui îmbătrânesc iar el rămâne la fel, ceea ce îi crează mari probleme. Atunci când Rose își dă seama de acuzațiile și nenorocirile care s-ar putea abate asupra familiei lor, își dă acceptul la Tom să plece de lângă ele, cu atât mai mult cu cât și fiica lor, unica lor fiică, suferă de aceeași boală ca tatăl ei.
În demersul lui de a-și găsi fiica, acceptă să facă parte dintr-o societate, cea care îi proteja pe cei care sufereau de aceeași boală. Numai că societatea are reguli foarte stricte și îi permite să stea într-un loc doar 8 ani. Din această cauză Tom va avea de-a lungul timpului mai multe indentități, ultimele evenimente aducându-l înapoi în Londra, de data asta în prezent.

Aici, se îndrăgostește de o colegă, profesoară de istorie, care-l recunoaște dintr-o fotografie veche, făcută La Ciro.

Muzica a devenit ancora mea. Pe lângă Ciro, uneori am lucrat și într-un club de jazz, numit Les Annees Folles. Cântam la pian deja de trei decenii și interpretarea mea era naturală. Pianul poate duce multe. Tristețe, fericire, bucurie prostească, regret, suferință. Câteodată, toate la un loc. (pagina 231)

De-a lungul lecturii, Luca m-a întrebat, nu o dată, dacă mi-ar fi plăcut să fiu ca Tom, adică să îmbătrânesc atât de greu, iar răspunsul meu a fost de fiecare dată afirmativ. În ciuda tuturor neajunsurilor, consider că puse într-o balanță, câștigul e mai mare decât pierderile. Însă mi-ar fi plăcut să prind secolele din urmă, nu cele care vor urma. Iar Omai, prietenul lui Tom, a concretizat asta:

Lucrurile nu se îmbunătățesc. Privește lumea, Tom. Totul e cu curul în sus. Musculițele efemere nu trăiesc suficient să învețe. Se nasc, cresc și fac aceleași greșeli într-una. E un cerc vicios imens care se învârte bezmetic și distruge tot mai mult de fiecare dată. Uită-te la America. Uită-te la Europa. Uită-te la internet. Civilizația nu rezistă niciodată prea mult înainte ca Imperiul Roman să se prăbușească din nou. Superstițiile s-au întors. Vânătoarea de vrăjitoare s-a întors. Minciunile s-au întors. Ne cufundăm în Evul Mediu din nou, Tom. Nu că l-am fi lăsat în urmă cu adevărat. Trebuie să rămânem un secret. (pagina 346).