23 de ani frumoși, pe care i-aș retrăi oricând, cu infinită plăcere.
E un 23 plin de atât bucurie pentru că ei vin la sărbătorit în momentul în care s-a pus un punct extrem de important al unei etape din viața ta.
Pentru că de fiecare dată privesc înapoi, rostind cu zâmbetul pe față, ce și cum a fost, astăzi voi încerca să nu mă mai repet. E greu, pentru că o mamă se tot repetă, o fi de la obișnuița atâtor ani în care a făcut acest lucru. Învățătoarea mea spunea că dacă un copil nu înțelege ceva, trebuie să repeți și de o mie de ori până va fi înțeles.
Cred că e o chestie comună mamelor, celor cărora le pasă de copiii lor: mirarea.
Mirarea de a vedea în fața ta un bărbat, în toată regula, când tu știi freamătul îmbrățișării unei mogâldețe, în cazul tău de 3200gr.
Mirarea de a privi în sus, de vreme ce ani de zile ochii au căutat întotdeauna în jos, acolo unde ești tu, copilul mult dorit.
Mirarea de a putea să încurajezi și susții ca cel atât de adulat să intre în visul lui chiar dacă asta înseamnă să nu-l mai vezi cu anii. Da, știu, sunt infinit de multe voci care spun că așa e normal, însă și normalul ăsta poate avea infinit de multe interpretări.
Mă bucur, cum nu pot descrie, de ultima ta festivitate la care am avut prilejul să particip și să sorb fiecare imagine. Nu știu să te fi văzut mai fericit și senin vreodată și am concluzionat că trebuie că ți-a fost destul de greu, dar ai reușit.
Știu că de acolo s-ar fi văzut diferit, puțin diferit, dar cunosc mirosurile și freamătul acelui campus și am intrat în atmosferă mult mai ușor. Și nu singură, ci la braț cu Luca.
Da, ești pe drumul tău cu acte în regulă. Ai reușit! E ceva ce nu seamănă cu nimic, ce te răscolește în adâncul sufletului. Meritul nu este al meu ci al tău, însă în umbră se află părintele și dascălul. Dovada că ai reușit este la minutul 1:02:30 în înregistrarea festivității de absolvire.
E un 23 super. Îți doresc să-i savurezi fiecare secundă alături de prietenii tăi!
La fel vom face și noi, atunci când vei veni!
La mulți ani!
P.S. Nu pot uita de floarea care te-a întâmpinat atunci când ai sosit în această lume. Nu vreau să lipsească pentru că privind la ea, are culoarea ochilor tăi
The ceremony begins with the procession of Academic Staff, Officers of the University and the Chancellor* entering the auditorium. The University Mace is carried in front of the Chancellor*, and signifies their authority to preside at the ceremony.
The Chancellor* opens the ceremony and makes a welcome speech.
This is followed by a representative from departments providing a short overview of the work of the departments.
Each graduand is then presented individually to the Chancellor*. Research students will be formally presented with their caps.
If there is an Honorary Graduand or the Alumnus of the Year attending the ceremony, they will then be presented to the Chancellor* and may make a speech.
The Vice-Chancellor makes a brief closing statement and the Chancellor* formally closes the ceremony.
The processions leave the auditorium, followed by the graduates of the University.
The Scintillo String Quartet play music in the Hall before and after the ceremony, and during the entrance and exit of the processions and graduates.
*or his/her representative
There are approximately 250 graduates with 700 guests, and the ceremony normally lasts around two hours. There is also a live screening of the ceremony (see below).
Ce-ar mai fi de spus?
Emoții… aduceri aminte… ambiție… determinare… seriozitate.
Bucurie, o imensă bucurie!
Zilele trecute, în timp ce căutam lecturi mai interesante pentru noi, amândoi, privirea mi-a fost atrasă de cartea lui Salman Rushdie, Harun și Marea de Povești. O aveam de mai multă vreme și pentru că pe lângă cea în limba română o avem și pe cea în engleză, Haroun and the Sea of Stories, i-am măsturisit lui Luca gândul meu: de a o citi fiecare, în același timp, dar eu în română și el în engleză. Știam că-i plac astfel de provocări și nu a trebuit să spun de două ori că am și trecut la treabă. Am avut momente minunate când am citit, fiecare pe limba lui, bucățile de text care ne-au impresionat.
În spatele multora dintre cele mai interesante și mai vesele povești adresate copiilor se găsesc, ascunse, umbrele evenimentelor reale și adesea nefericite din viața autorilor lor. Multe dintre animalele lui Beatrix Potter scapă de mediile domestice claustrofobe cum ar fi cele ale propriilor părinți victorieni care respectă reputația. Peter Pan nu ajunge niciodată la maturitate. Și E. B. White care, copil fiind, a fost descris și asemănat cu un șoarece, el devenind eroul „Stuart Little” un șoarece născut într-o familie umană.
Cartea remarcabilă scrisă de Salman Rushdie copiilor, se încadrează acestui tipar.
„Harun si Marea de Povești”, la suprafață, este o poveste plină de viață, minunat concepută. Urmează povestea folclorică clasică în care eroul călătorește pe tărâmuri stranii pentru a ridica o vrajă în țara sa natală sau pentru a-l vindeca pe tatăl său de o boală fatală. În cursul acestei povesti, el este ajutat de tovarăși care au puteri supranaturale și se confruntă și învinge un magician rău.
Tânărul erou al lui Rushdie, Haroun, este fiul renumitului povestitor Rashid (o anagramă aproape de „Rushdie”), Khalifa (Calif), cunoscut sub numele de „Noianul de cuvinte”. Rashid este capabil, ca și Orfeu, să capteze atenția păsărilor și animalelor. Dar „norocul are un mod de a pleca fără cel mai mic avertisment”. Într-o zi, soția lui Rashid îl părăsește pentru un vecin, un funcționăraș pricăjit, sfrijit, smiorcăit, tâmpit, calic, zgârcit care urăște poveștile; își pierde darul și nu poate decât să spună „arcă, arcă, arcă”.
Poate nu întâmplător această afecțiune care l-a cuprins pe Rașid, este paralelă cu necazul țării, care se numește Alifbay („alfabetul” din Hindustani, cele mai multe denumiri din cartea derivă din această limbă și există un glosar binevenit la finalul cărții). Harun trăiește într-un
oraș trist … cel mai trist dintre toate, așa de devastator de trist, că își uitase propriul nume. Era așezat pe țărmul unei mări îndurerate, plină de peștiposaci, atât de amărâți la gust, încât cei care îi mâncau începeau să râgâie de melancolie chiar dacă cerul era senin. (pagina 9)
În această poveste, durerea face ca cineva să-și uite numele și să-și piardă capacitatea de a vorbi; și nu e de mirare, având în vedere viața recentă a autorului său: sub câte nume false și uitate, în câte orașe triste se întreabă cineva, domnul Rushdie a trebuit să se ascundă în ultimii ani de la publicarea romanului său „Versetele Satanice”?
Cel care este răspunzător de durerea lui Rashid este tiranul sinistru al țării întunecate a lui Chup, Khattam-Shud, al cărui nume înseamnă „complet terminat”, „peste și terminat”. El este „Inamicul tuturor Poveștilor, chiar și a Limbii înseși”. Adepții fanatici ai lui Khattam-Shud au jurat o tăcere și lucrează tot timpul pentru a otrăvi Marea de Povești. Țara lor nu este doar întunecată și fără zgomot, ci înghețată de frig: „un loc de umbre, de cărți care poartă cătușe și limbi rupte”.
– Dar de ce urâți atât de mult poveștile? întreabă Harun când se confruntă în cele din urmă cu tiranul. Poveștile sunt distractive.
„Lumea, însă, nu este pentru distracție … Lumea este pentru a fi controlată”, răspunde Khattam-Shud.
Khattam-Șud nu șuiera ca lingăii săi și nici nu croncănea și nu bolborosea ca Mudra, Războinicul Nălucă, ci vorbea clar, cu o voce monotonă, lipsită de orice inflexiuni, o voce pe care nimeni nu și-ar fi reamintit-o vreodată dacă nu ar fi aparținut unui asemenea Personaj puternic și înspăimântător. (pagina 182)
Deși există întuneric și tăcere în centrul orașului Chup, cea mai mare parte a poveștii este plină de energie comică și de viață. În timpul călătoriilor sale, Harun, ca și Dorothy în Oz, dobândește trei tovarăși fantastici: Duhul Apei; Domnul Dakkă, șoferul nebun al poștalionului, care se transformă într-o pasăre mecanică cu abilități telepatice; și Mali, „bătrânul și nodurosul Grădinar Plutitor”, din alge marine. De asemenea, Harun vizitează comunități ciudate și izolate, cum ar fi cele din cărțile Oz: în Moody Land, de exemplu, clima este afectată de starea de spirit a locuitorilor, nu viceversa.
Dacă este sigur că „Harun și Marea de Povești” îi bucură pe copii, ea conține, de asemenea, distracții pentru adulți. În călătoria sa, de exemplu, Haroun întâlnește doi pești Multiflenci
Așa deci”, se gândi Harud plin de uimire, „există cu adevărat Pești Multiflenci în Mare, după cum a spus Înfunuratul Durru; iar eu într-adevăr am făcut un drum lung, după cum a spus tatăl meu, și am aflat că un astfel de Pește poate să fie, în același timp, Pește Înger”. (pagina 96)
Războinicul Nălucă, Mudra, cel care vorbea prin Limbajul Gesturilor, Abhinaya, cel mai vechi dintre toate și pe care, din întâmplare, tatăl lui Harun îl știa.
Mudra și Umbra lui începură să aprobe furios din cap. Umbra își puse și ea sabia în teacă și începu să folosească Limbajul Gesturilor cu aceeași rapiditate ca și Mudra, așa că Rașid se văzu obligat să-i oprească.
– Stați așa. Numai câte unul, vă rog. Și încet; n-am mai făcut asta de foarte mult timp și mergeți prea repede pentru mine. (pagina 152)
Grădinarul Plutitor spune cititorului care este unul dintre efectele rele ale otrăvirii Mării Poveștilor: „Anumite romane populare au devenit doar liste lungi de mers la cumpărături.
Dacă există o concluzie încurajatoare care trebuie trasă este aceea că un povestitor ca Rashid este mai periculos pentru un tiran decât o armată. „Ceea ce începe cu povești se termină cu spionaj”, spune Khattam-Shud. „Povestirile fac probleme.” Deci ei o fac; acesta este motivul pentru care avem nevoie de ele.
Ne-am bucurat sufletele cu amintiri de pus la rană, pentru timpurile când va fi nevoie, și am luat cartea în natură. Am mai spus, și tot repet, nu aveți idee cum se citește în natură, acolo unde păsările, foșnetele frunzelor, joaca vântului și clipocitul râului alcătuiesc un fundal sonor aparte.
Pentru că de lângă noi Caramel nu putea lipsi, a auzit și el multe fragmente, fiind extrem de curios. Parcă nu-i era chiar străină o lume așa de otrăvită, mai ales după ce a luptat cu lemnoșii din greu.
– Dar dar dar ce rost are să dai cuiva Libertatea Cuvântului, declamă Darr Pupăza, dacă nu se poate folosi de ea? Și nu e Puterea Cuvântului cea mai mare dintre toate Puterile? E clar că trebuie exercitată la maxim. (pagina 130)
„Pavilionul femeilor” de Pearl S. Buck (1946) este o bijuterie de roman care povestește despre trezirea spirituală și intelectuală a doamnei Wu, o soție răsfățată a unei case bogate din China. La aniversarea vârstei de patruzeci de ani, doamna Wu își anunță soțul că a sosit momentul să se retragă din viața de cuplu, ocupându-se doar de administrarea moșiei pe care o aveau. În locul ei dorea să aducă o fată tânără, pe post de concubină, care să aibă grijă de trupul domnului Wu.
Se ocupă personal de acest lucru și reușește să aducă în casă o orfană, pe care o numește Xiuming/Toamnă Luminoasă. În ciuda faptului că acest plan este întâmpinat cu consternare, mistificare sau revoltă de către diferiții membri ai familiei, totuși el este continuat.
N-a putut să doarmă mult timp după ce s-a dus la culcare. Aproape de miezul nopții s-a ridicat din pat, a intrat în cealaltă odaie, a aprins lumânarea și a privit-o pe fată cum dormea. Nu se mișca deloc. Stătea culcată pe partea dreaptă, cu o mână sub obraz. Respira ușor, cu gura închisă, cu chipul trandafiriu. Adormită, părea mai drăguță, a observat doamna Wu. A remarcat, de asemenea, că fata nu sforăia și nici nu se agita. Trăsese cuverturile cu grijă, acoperindu-se până la brâu. Dormea în rufăria de corp din bumbac, dar își desfăcuse gulerul, lăsându-și la vedere gâtul rotunjor și o parte dintr-un sân. Doamna Wu îl putea vedea foarte clar. Era tânăr, rotund și ferm. (pagina 87)
După ce îndeplinește acest aranjament, se retrage în propriile camere pentru a citi cărți și a trăi o viață a minții, un lux cu care nu avusese de a face înainte, atâta timp cât fii ei au fost mici. Pentru că preocupările ei în favoarea cunoașterii au sporit, casa alunecă într-un haos, moment în care ea cere ajutorul unui preot străin care vine să-l învețe pe cel de-al treilea fiu, limba engleză. Odată intrat în casă, preotul are o influiență foarte mare asupra doamnei Wu.
Scriitoarea împletește analiza înțelesului căsătoriei și a naturii iubirii, a creșterii valorilor spirituale, a vieții de familie din China. Vorbește cu o neasemuită fericire, de percepție și de înțelepciune.Față de romanele precedente, acesta este mai pământesc și mai senzual, iar aici autoarea introduce o notă de misticism prin prezența acestui preot eretic străin.
Este o carte care te va face să te gândești la semnificația căsătoriei, a maternității și a familiei, la valoarea auto-disciplinei.
„Pavilionul femeilor” se înscrie în tradiția fericită a romanelor despre chinezi a doamnei Buck și poate fi recomandată pentru acțiunile și motivele umane, pentru umorul liniștit, pentru descrierile detaliate și fidele ale traiului din interiorul unei familii numeroase, dar înstărite din China. Chiar dacă scrie despre bogați ori săraci, umili ori îndrăzneți, cărțile ei sunt pline de autenticitate, iar cititorul ajunge să cunoască în amânunt acest popor, cu toate tradițiile lui. Secretul acestei integrități în scrisul ei este, fără îndoială, iubirea și respectul față de poporul chinez.
„Pavilionul femeilor” este despre femeile chineze și relațiile lor cu bărbații, dar mai ales despre Doamna Wu și soțiile fiilor ei și despre concubinele soțului ei.
Cei patru fii ai ei îi sunt dedicați, soțul – un model, cei 60 de membri ai casei respectându-i și admirându-i. Dar în această mare liniștită de fericire, Doamna Wu aruncă o mică pietricică care provoacă o mare schimbare
Vă invit să vă aplecați asupra unei povești minunate despre o femeie educată, care începe să pună la îndoială orînduielile din trecut. Întâlnirea cu un preot străin, fratele André, de care ajunge să se ataşeze pe nesimţite, îi transformă radical spiritul şi felul în care vede lumea.
„Pe măsură ce am îmbătrânit, am învățat mult lucruri. Dacă izvoarele lăuntrice sunt tulburi, atunci viața nu e bună. Și am mai învățat că orice suflet are dreptul să fie fericit. (pagina 343).
Spuneam la începutul vacanței, din care iată că a trecut deja aproape o lună, că lecturile din lista obligatorie, cele care în bună măsură reprezintă opere scrise de autori români, le vom parcurge împreună. Nu am stabilit dacă toate, așa cum nu am selectat din ele. Le-am scos din rafturile bibliotecilor ori le-am achiziționat dacă a fost necesar. Mă bucur că am cumpărat o carte de la Editura Steaua Nordului, Lecturile scolarului pentru clasa a VII-a. Antologie de lecturi obligatorii si suplimentare,pentru că în ea se regăsesc multe din titlurile căutate, scutind părintele de cheltuieli mari și rezolvând o problemă așa de importantă. Cel puțin așa ar trebui să fie ea pentru toți școlarii.
Am ales să le punem la lectura de seară, cea cu voce tare, pentru că aveam impresia că vor fi parcurse mai greu, fără tragere de inimă. Dar ne-am înșelat. Cu toate că stabilisem să fie la lectura de seară, cartea s-a cerut luată și pe tăpșan și pot spune, cu mâna pe inimă, că am fost foarte inspirați când am hotărât asta. Alături de Caramel, indiferent de cât de „aspră” e intriga, totul se vede diferit.
Vremea nu prea ține cu noi și ne lasă cu bucățica să stăm în aer liber, pentru că așa de mult a plouat în ultime vreme pe aici, de ne-a făcut să privim în calendar la data la care ne aflăm. Și în calendar e vară. 🙂
Să revin la lectura de astăzi, numele ei fiind Alexandru Lăpușneanu, nuvela scrisă de Costache Negruzzi, o nuvelă în care acțiune este zugrăvită în niște termeni extrem de duri. Recitită în altă etapă a vieții, te face să reconsideri unele aspecte și să vezi totul în altă lumină.
Am citit, pe tăpșan, în tandem, a analizat arhaismele, a comentat arta narativă și stilul nuvelei.
În cartea în care sunt lecturile școlarului, la finalul fiecărui text se află câteva întrebări la „Verificați-vă cunoștințele”, foarte bine venite și ajutătoare de a împrospăta noțiunile parcurse în timpul anului școlar. Școlarilor li se cere să identifice cuvinte care conțin diftongi și cuvinte care să conțină hiaturi; să identifice verbe la participiu și sinonime pentru ele; deasemenea, să identifice adverbe de loc și să le precizeze funcția sintactică. Nici conjuncțiile nu sunt uitate așa cum se cere să se identifice cuvinte la cazul Vocativ cărora să li se găsească câte un antonim.
Luca nu a scris toate aceste cerințe ci le-a rezolvat oral, însă am considerat un plus chiar în așa abordare.
Ajunși acasă, a făcut fișa de lectură cerută de doamna profesoară de limba română. Acolo au trebuit specificate mai multe cerințe, ceea ce s-a și întâmplat. Deasemenea, s-a dorit un rezumat pe capitole.
Alexandru Lăpușneanu a fost un domn al Moldovei care a domnit între septembrie 1552 – 18 noiembrie 1561 și octombrie 1564 – 9 martie 1568. Figura sa a fost popularizată de scriitorul Costache Negruzzi, care l-a imortalizat în nuvela Alexandru Lăpușneanu, atribuindu-i celebrele fraze „De mă voiu scula, pre mulți am să popesc și eu…” și „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”.
Din îndelungata noastră istorie medievală nici un personaj nu a stârnit controverse atât de mari ca Alexandru Lăpușneanu. În general, din cauza operei lui Costache Negruzzi și a cronicii lui Grigore Ureche domnul moldovean a rămas posterității drept un tiran și un însetat de sânge. Această apreciere este făcută cu precădere pentru cea de-a doua domnie (1564-1568) când, din cauza sa s-au stins mai multe mari familii de boieri. În rândurile de față mi-am propus să expun cauzele care l-au determinat pe domn să ucidă atât de mulți boieri, precum și evoluția relației dintre Alexandru Lăpușneanu și boieri.
De remarcat este faptul că încă de la început, Petre Stolnicul (așa cum îl chema de fapt pe viitorul domn) s-a confruntat cu opoziția moldovenilor. În fruntea acestora se afla Elena Rareș, care îl susținea la domnie pe un anume Joldea. Această femeie puternică dorea să o căsătorească pe Ruxandra, fiica sa, cu acest pretendent. Această nuntă a fost însă stricată de Petre Stolnicul, care a luat-o de soție pe Ruxandra și a ajuns domn al Moldovei.[1] Cu această ocazie și-a schimbat și numele în Alexandru, deoarece dorea să amintească moldovenilor de Alexandru cel Bun și Lăpușneanu, de la locul unde s-a născut (ținutul Lăpușna). Interesant este că, după ce a ajuns pe tron, Lăpușneanu nu i-a pedepsit pe susținătorii lui Joldea, încercând să colaboreze cu aceștia. Restul acestui articol îl puteți citi aici.
Am de gând să tragem o fugă și la Slatina, acolo unde este îngropat domnitorul, asta pentru a îmbina literatură cu istoria.
Mănăstirea Slatina se află la o distanță de circa 28 km nord-vest de orașul Fălticeni, într-o zonă împădurită de la poalele Munților Stânișoarei, pe valea pârâului Suha Mică. Numele Mănăstirii Slatina provine de la un izvor cu apă sărată (slatină) aflat în apropiere, care a secat în timp.
Istoria zidirii mănăstirii se pierde în negura timpului. Legendele spun că aici trăia un sihastru cu numele de Pahomie care l-ar fi sfătuit pe domnitorul Lăpușneanu să zidească o mănăstire pe locul unde creștea un paltin. Până atunci, sihastrul se nevoia într-o bisericuță de lemn.
Ctitorul Mănăstirii Slatina este Alexandru Lăpușneanu, domnitorul Moldovei (1552-1561, 1564-1568). Cronicarul Eftimie, care a devenit ulterior episcop al Rădăuților (1558-1561), a scris o Cronică în limba slavonă, a cărei figură principală este Alexandru Lăpușneanu. El a scris că zidirea mănăstirii a fost începută în anul 1553 și a fost finalizată în a doua domnie a lui Lăpușneanu, în anul 1564. Domnitorul ar fi fost condus în acest loc de către sihastrul Pahomie. El l-a numit ca întâiul egumen pe Iacob zis și Molodeț, adică cel vrednic. (sursa: wikipedia)
Nu doresc a intra în amănuntul nuvelei pentru a vă lăsa pe voi să o savurați așa cum se cuvine. Poate veți lua în considerare varianta ca unele lecturi, poate cele la care școlarii întâmpină greutăți nefiind atrași de ele, să le parcurgeți împreună. Aveți idee ce important este? Și nu spuneți că nu aveți timp, pentru că dacă doriți cu adevărat, timp se găsește. Zău așa!
La prima oră m-a impresionat o postare a unei mămici.
Timp de o saptamana, multi din prietenii mei s-au laudat cu notele mari de la Bac obtinute de unii membri din familia lor. Ii felicit pe toti. Este cu adevarat o mare realizare ca unul dintre ai tai sa se poata lauda cu un rezultat deosebit. Eu ma voi lauda cu un 6,53. Veti spune ca este o nota mica. Ei bine, aflati ca pentru fiul meu este o nota imensa. Iar pentru mine este o fericire enorma ca a fost in masura sa il obtina ! De ce ? Pentru ca fiul meu a fost autist si este in totalitate recuperat. Iar aceasta medie nu a fost obtinuta oriunde ci la profilul mate-info, adica la profilul la care se face cea mai grea matematica. Realizarea lui nu se datoreaza in nici un caz sistemului. Pot spune ca este o minune de la Dumnezeu. La ea au contribuit profesorii lui care au inteles din primul an problema cu care se confrunta. Pe atunci autismul i se transformase intr-o forma de ADHD.
Știu cum este să fii în caruselul ăsta al senzațiilor de după un examen, fie că este de admitere la o clasă de gimnaziu mai specială, că e pentru intrarea la liceu, ori finalul reprezentat de bacalaureat. Am trecut prin toate din postura de părinte și înțeleg, de pe treapta pe care sunt, ce anume înseamnă asta.
De ce am spus „de pe treapta pe care sunt”?
Pentru că mă refer la copii mei (la cel mare în special care deja a trecut prin toate etapele) și la cum a priceput el sistemul educațional din care a făcut parte. În România până a terminat liceul și în Marea Britanie, acolo unde a urmat cursurile academice.
Spun asta pentru că Dumnezeu mi-a dat în grijă doi copii sănătoși, da!, sănătoși pentru că uitându-mă în jurul meu e un mare noroc să crești copii sănătoși.
Doamna care m-a impresionat prin destăinuirile ei a trebuit să facă față unei mari provocări: aceea de a educa în România un copil diagnosticat cu autism. Nu ar fi reprezentat o așa mare problemă dacă ar fi trăit într-o țară normală, dar la noi, acest lucru este aproape imposibil de rezolvat.
Nu vreau să mai înșir cauzele pentru care și unui copil sănătos îi este greu să răzbată prin școala de stat românească pentru că ele se știu și le-am enumerat de atâtea ori că… pur și simplu mi-a ajuns, nici nu-mi pot închipui la ce cazne au fost supuși părinții acestui copil, care BRAVO LUI!, a luat bacalaureatul.
Nota nu mai contează ci toate datele care au dus la acest rezultat măreț.
Mă bucur că a avut tăria de a se destăinui.
Însă nu înțeleg un lucru: de ce trebuie ca rezultate examenelor să fie afișate cu lux de amânunte când se poate opta pentru a da un răspuns simplu și clar: admis ori respins.
Mă uitam la modul în care se dau rezultatele la universitățile de afară și acolo nu se afișează nici pe garduri, nici pe internet ci se trimit pe mail-ul personal.
Dacă vrei, spui mai departe, dacă nu, nu!
În rest, e vară și suntem învăluiți de o atmosferă letargică, poate și determinată de vremea asta pe care nimeni nu o înțelege și explică. Până la plecare la mare, continuăm să păstrăm, în termeni mai lejeri, programul obișnuit.
Se citește la ora la care se dorește, se scrie – cu măsură – tot așa, la ce este cheful mai mare, se fac planuri pentru plecările de acasă.
Am revenit la limba germană, acolo unde în ciuda eforturilor, rezultatele încă nu se arată. E percepută greșit și asta se datorează și celei de la catedră care nu a reușit să ridice o barieră. Startul a fost greșit, atunci când în clasa a III-a s-a pornit, la școală, cu studiul a două limbi străine. La opționalul existent a fost un părinte care a făcut mare vâlvă, profesor fiind și el, și în loc de trei ore de engleză (2 din programă + opționalul) s-a ales germana. Din pricina unor împrejurări nefavorabile, doamna profesoară s-a îmbolnăvit apoi a suferit un accident, a lipsit mult de la școală iar locul a fost ținut de învățătoare care a lucrat cu copiii ce a știut ea, nu limba engleză și nici germana. La clasa a VI-a, s-a schimbat profesorul dar nici acesta nu a reușit prea multe. E drept că aici, în zona asta, limba germană nu are un istoric prea bun, predându-se ani de zile limba franceză, la care s-a renunțat în ultima perioadă fără a ști de ce.
Dacă la engleză a existat o afinitate și un ajutor sporit acasă, la germană nu a fost la fel. Anul trecut am optat pentru o susținere mai mare a acestei limbi străine și am apelat la o profesoară care să învețe cu copilul. E o doamnă care lucrează cu el cu multă seriozitate, limba de legătură fiind engleza și nu româna. Întâlnirile au loc pe Skype, o dată pe săptămână, însă nu e suficient doar asta. Așa că am încercat și eu, care nu am studiat nici o oră de germană, să ajut cât pot. Am printat materialele pe care le-am primit, am achiziționat dicționarele cele mai bune și am fost un susținător constant.
Și uite că acum, în plină vară, se citește și se traduce în germană. Cu ajutor, mai poticnit, dar cu o dorință de a mai înainta puțin. A pus semn unde nu am reușit să rezolvăm urmând a o întreba pe doamna atunci când se vor întâlni.
Cred că va fi de ajutor chiar și numai lectura și traducerea, pentru că va avea ocazia să mai îmbogățească vocabularul. Pentru mine e foarte greu, dar nu las să se vadă acest lucru, pentru că știu ce mult contează susținătorul.
În rest e bine, de-am fi sănătoși.
Vă ocupați de limbile străine în vacanță? Lucrează cei mici, citesc, ori le lasă în așteptare?
După ce am citit „Cum e să fii fată”, în care Cristina semnează alături de opt autoare povești despre identitate feminină, maternitate și altele specifice doamnelor, a venit rândul ultimului roman semnat doar de ea, cel apărut la Editura Univers, în această primăvară.
Îmi place cum scrie Cristina Andone pe care am cunoscut-o mai întâi ca scriitoare de literatură pentru copii, acolo unde spiridușii din Pădurea Muzicală au înlesnit multe momente unice alături de fiul meu cel mic.
L-am luat pe tăpșanul lecturilor noastre, acolo unde lavanda era în floare și unde, cartea primită de la autoare avea să-și consolideze mirosul cu care a sosit în brațele mele, în colet existând un buchet de lavandă.
Sunt pe tăpșan. Cartea e cu mine. Mă opresc pentru a o/mă lăsa să aud toate foșnetele din jur. Și să am răgazul de a mirosi lavanda și fânul proaspăt cosit. Amintiri îmi revin de-a valma, de atunci de când am lucrat și eu într-o multinatională. A fost și bine, dar și greu. Oricum, senzația care mă încearcă e stranie și plăcută. Dacă m-ai întreba ce mai fac, acum ți-as răspunde: o vraja ca să arăt vie, și nu aș închide o trusă ci aș privi un fluture care tocmai gustă din nectarul florilor de lavanda. Mulțumesc!
Am luat-o cu mine și la Brașov și nu a fost întâmplător acest fapt. Cine cunoaște detalii știe la ce mă refer.
Mi-am adus aminte de perioada în care am lucrat și eu într-o multinațională, nu de publicitate ci cu parfumuri și cosmetice, pentru că am avut privilegiul de a fi acolo chiar din momentul în care au venit în România. E o lume diferită din multe puncte de vedere.
Cititorul are ocazia să respire, cu ajutorul poveștii, viața dintr-o multinațională și ce anume înseamnă ea. Dacă mai are și o experiență proprie e și mai interesant.
În poveste se va întâlni cu patru personaje, fiecare cu lumea lui proprie, dar și cu lumea lor comună determinată de slujba pe care o fac. Numele lor?
Vera Trotsky, Marta Coman, Felix Dimuleanu și Mishu – băiatul de la IT. Mai apare un măgar și multe situații nostime.
Aflăm despre dramele, obsesiile și dorințele fiecăruia dintre ei și despre cum decurge călătoria lor pentru a aduce măgărița acasă de peste graniță. Călătoria este presărată cu numeroase expresii franțuzești și englezești, cu ironie și umor, dar și cu tot soiul de rețete care te fac foarte curios în a le degusta.
Scriitura aceasta degajă un parfum delicat, plăcut și rafinat în care ai ocazia să auzi despre compozitori celebri și chiar să citești o poezie în franceză care nu este tradusă, dar care se face înțeleasă. Dacă veți avea curiozitatea să ascultați melodia, veți vedea că e foarte cunoscută și s-ar putea să o știți.
Gris, gris, l´amour est gris Pleure mon cœur lorsque tu t´en vas Gris, gris, le ciel est gris Tombe la pluie quand tu n´es plus là
Le vent, le vent gémit Pleure le vent lorsque tu t´en vas
Le vent, le vent maudit Pleure mon cœur quand tu n´es plus là
Chiar dacă nu am ajuns la lansare, am putut-o urmări în direct, și vă invit să o faceți și voi pentru a vedea ce frumos vorbește Cristina despre povestea ei. De acum și a mea!
așa suna pe la prânz o întrebare pusă de Luca. Dacă ne-ar fi auzit cineva cu siguranță ar fi interpretat, imediat, că nu acord copilului timp și că-i dornic de el. Ori, cine ne cunoaște știe că noi stăm, practic, tot timpul împreună. Mai cu seamă că acum e vacanță și nu trebuie să plece la școală.
Dar a sunat nostim și am hotărât să mergem la film. La cinema city de la Iulius Mall rula Jim Năsturel, varianta din 2018, și am considerat a fi interesant de privit ecranizarea după ce am citit cartea.
Și mă/ne bucurăm că am citit cartea mai întâi pentru că nu se compară ce e în carte și cum e scenariul. Am scris despre ea luna trecută.
Am ajuns acolo cu câteva minute înainte și am intrat în sală. Nu mai era nimeni și așa a rămas până la final. Doar noi doi. O sală întreagă doar pentru noi doi. Nici dacă o închiriam nu era așa.
Și uite că am reușit, fără a interveni, de a avea într-un spațiu public un timp numai al nostru.
Am tremurat de frig acolo din pricina aerului condiționat. Prevăzătoare, am luat o jachetă cu mine, pe care de la mijlocul filmului am împărțit-o cu Luca. Avea niște mâini reci la gheața.
Despre film, ce să spun?! A fost frumos, dar nu la nivelul cărții. Numele toate au fost traduse, s-au sărit multe pasaje care în economia poveștii sunt importante, nici efectele speciale nu au fost așa de reușite, dar așa-i cu filmele.
Mi-a plăcut de Tur-Tur / Uriașul Părelnic, de Lukas, dar nu mi-a mers la suflet Jim. Putea fi ales mai … altfel. E o chestie de gust. 🙂 Ah, și regele Alfons al XII-lea Fără un Sfert fără un Sfert era de-a dreptul tălâmb.
Una peste alta am reușit să facem ce ne-am propus și asta-i cel mai important. Având în vedere că această carte este pe multe liste de lectură, poate ar fi bine să vedeți și filmul, așa experimentând pe propria piele ce înseamnă să citești cartea și apoi să vezi filmul. Spor la citit și vizionare plăcută!
Sejurul nostru la Brașov a luat sfârșit. A fost frumos, așa ca de fiecare dată.
În ciuda ploilor și a vremii foarte reci, ne-am odihnit și bucurat de clipele petrecute alături de prietenii noștri.
Luca se simte foarte bine acolo, pentru că așa cum pomeneam, acolo este raiul jocurilor, a jucăriilor și cărților.
Ne-am trezit de dimineață fără a auzi ploaia, iar asta ne-a bucurat. Era și cazul să se mai termine cu ea, că ne-a sufocat.
Bagajele erau pregătite de cu seară, așa că ne-am schimbat, am luat micul dejun, am băut câte o cafea și am vorbit despre ce urmează să facă fiecare dintre noi.
Ghemotoc, pisica Ioanei, a fost ochi și urechi, iar eu am mângâiat-o și alintat-o cât m-a lăsat. E așa de frumoasă!
Am venit pe Oituz, iar drumul purta urmele lăsate de viituri. Mari pagube și multe lacrimi au mai curs!
Cerul nu era limpede, dar am fost scutiți de ploi torențiale. O singură porțiune a fost udată, asta după ce am trecut de Bacău.
Am ajuns acasă cu bine și mai bogați. Cu siguranță fiecare deplasare aduce cu ea trăiri, impresii, emoții noi de neuitat. Dar vacanța este abia la început. Tihnă și timp petrecut cu folos să aveți!
