Mijlocul săptămânii a venit cu sentimentul unui mic final. Astăzi am încheiat seria dedicată cărților semnate de Cristina Andone, iar ultima oprire a fost Dar Motan se joacă – o carte diferită de celelalte, construită în jurul jocului, al curiozității și al activităților pe care adulții le pot transforma cu ușurință în momente speciale alături de copii.
Trebuie să recunosc că această carte a fost și cea mai greu de prins din colecția mea. Era singurul volum care îmi lipsea și, parcă intenționat, a ajuns abia ieri, adus de curier. Exact la timp. Uneori, lucrurile chiar sosesc atunci când trebuie.
Din toate propunerile din carte, am ales să pregătesc două activități. Le-am printat cu gândul că vom avea timp pentru amândouă, însă ziua și-a urmat propriul ritm. Am reușit să facem doar una dintre ele și, privind în urmă, cred că a fost suficient. Copiii au avut timp să o trăiască, nu doar să o termine.
Cum dimineața ne-a întâmpinat cu cer senin și o căldură încă blândă, am profitat de vreme și am început ziua afară, în fața spațiului de joacă. Știam că după ora zece temperaturile devin mai greu de suportat fără pălării și fără pauze dese pentru hidratare, așa că am ales să ne bucurăm de răcoarea primei părți a dimineții.
Am construit un traseu motric simplu, dar plin de provocări. Copiii au sărit, au alergat, au schimbat direcția, au respectat pașii traseului și au încercat să urmeze fiecare cerință cu entuziasm. Dincolo de joacă, pentru mine fiecare astfel de activitate este și un prilej de observare: coordonarea, atenția, echilibrul, capacitatea de a asculta și de a urma instrucțiuni se văd atât de firesc atunci când copilul se joacă.
Am continuat cu un joc care a stârnit multe zâmbete: „Să tragem mâța de coadă”, adaptat cu ajutorul unei mingi. Aproape cincizeci de minute am alergat, am râs și ne-am bucurat împreună de energia unei dimineți de vară.
După ce am intrat în interior, ne-am așezat la răcoare. Atmosfera era liniștită, nici prea cald, nici prea rece – exact cât să ne invităm la o poveste. Theo îmi adusese de mai multă vreme o cărticică pe care își dorea foarte mult să o citim împreună. Astăzi i-a venit rândul. Ne-am așezat în trambulină și am citit acolo, într-un colț care s-a transformat, pentru câteva minute, într-o mică lume a poveștilor.
După gustarea de rigoare, am deschis în sfârșit Dar Motan se joacă. Activitatea aleasă i-a provocat pe copii să unească cifrele pentru a descoperi desenul ascuns, iar apoi să îl coloreze folosind creioane cerate. Fiind imprimată pe un format A3, lucrarea le-a oferit suficient spațiu pentru explorare și pentru mișcări ample ale mâinii.
Nu au reușit să o termine până la finalul programului și nici nu acesta era scopul. Mai important a fost procesul: răbdarea, concentrarea, felul în care au căutat cifrele și satisfacția de a vedea imaginea conturându-se treptat. Poate că o vor continua acasă, însă eu am reușit să observ exact ceea ce îmi propusesem prin această provocare.
Printre toate acestea, am creat și câteva contexte de joc de rol. Fără să le spun copiilor ce urmăresc, i-am invitat să exploreze jucăriile noi din spațiul de joacă. În astfel de momente, copiii vorbesc liber, negociază, își împart rolurile și reproduc, fără să își dea seama, expresii și comportamente pe care le văd acasă.
Îmi place să urmăresc aceste interacțiuni. Nu pentru a le judeca, ci pentru a înțelege mai bine lumea fiecărui copil. Este fascinant cât de multe povești se ascund într-o simplă joacă și cât de fidel reflectă ea universul familial din care vine fiecare.
Spre finalul zilei, am avut parte de o activitate care a cerut și mai multă atenție. Copiii au decorat cartoline autoadezive folosind folii metalizate colorate. Imaginea era împărțită în multe fragmente mici, iar fiecare bucată trebuia descoperită și acoperită cu folia potrivită.
A fost un exercițiu excelent de răbdare și precizie. Dacă folia era așezată invers, stratul colorat se desprindea și nu mai putea fi folosit, așa că fiecare pas trebuia făcut cu grijă. Pentru cei mici nu a fost doar o activitate creativă, ci și un exercițiu de autocontrol și concentrare, iar rezultatele au fost pe măsura efortului.
Astfel s-a încheiat ziua noastră alături de Dar Motan se joacă. Un final frumos pentru această etapă dedicată cărților Cristinei Andone, dar nu și sfârșitul întâlnirilor noastre cu universul ei.
Mâine ne așteaptă Cartea bunătății din Moldova. Îmi doresc să continui să le aduc copiilor poveștile și activitățile unei scriitoare pe care o admir sincer și pe care o consider una dintre cele mai generoase prezențe din literatura contemporană pentru copii.
Pentru mine, fiecare carte a Cristinei Andone este mai mult decât o lectură. Este o invitație la dialog, la joacă, la descoperire și la construirea unor amintiri care rămân în sufletul copiilor mult după ce ultima pagină a fost întoarsă.
