Rainbow Land – Ziua a patra, săptămâna a doua. O zi în care „Cartea bunătății”, de Cristina Andone, a coborât dintre pagini și s-a așezat firesc printre copii.
Sunt zile care îți umplu agenda cu activități și sunt zile care îți umplu sufletul cu întrebări. Astăzi a fost din amândouă câte puțin.
De dimineață am simțit că energia copiilor este diferită. Mai intensă, mai greu de așezat, mai dornică să izbucnească din orice nimic. Conflictele au apărut repede, aproape fără avertisment. O privire, o replică spusă prea tare, o jucărie mutată dintr-un loc în altul. Atât le trebuie uneori copiilor pentru ca lumea lor să pară că se clatină.
Ca adult, ai impresia că trebuie să fii pretutindeni. Să vezi tot, să previi tot, să repari tot. Adevărul este că nu poți. Nu poți fi în toate colțurile încăperii și nici în toate inimile în același timp. Poți doar să revii, iar și iar, la regulile pe care le-ați construit împreună. Să le amintești cu blândețe, să le susții cu fermitate și să speri că, într-o zi, nu vor mai avea nevoie de tine ca să și le amintească singuri.
Am început altfel decât în celelalte zile. Am lăsat cartea să aștepte puțin și am deschis dimineața cu planșele de catifea. Modelele ascunse sub suprafața lor își cereau culoarea, iar fetițele au răspuns imediat invitației. Au lucrat atent, răbdătoare, cu acea liniște pe care doar copiii concentrați o pot aduce într-o sală.

Băieții au ales alt drum. Ei caută mereu provocarea care îi pune în mișcare și, dacă ar putea, ar sări peste orice presupune răgaz. Dar și răbdarea se învață. Nu vine odată cu vârsta. Se construiește, încet, din multe momente în care rămâi lângă un copil și îl încurajezi să nu renunțe.
Cu fetițele am strecurat firesc exerciții de dezvoltarea vorbirii și jocuri matematice. Cu băieții am construit roboței din puzzle-uri cu cifre.

Fiecare copil și-a găsit locul în activitatea care îl provoca cel mai mult și, pentru câteva clipe, totul a părut în echilibru.


Apoi ne-am întors la poveste.
„Cartea bunătății” ne-a purtat din nou prin Moldova și, dintr-odată, copiii au descoperit că personajele folosesc cuvinte pe care le aud și ei acasă. „Oleacă”, „olecuță”, „olecuțică”, „chisăliță”, „chișleac”. Sala s-a umplut de zâmbete și de exclamații: „Și bunica mea spune așa!” sau „Scrijelele sunt niște cartofi eșuați!”

Îmi place enorm momentul acela în care copiii înțeleg că limba nu este doar ceea ce găsesc în manuale. Ea trăiește în casele lor, în glasul bunicilor, în mesele de familie, în poveștile pe care le duc mai departe fără să știe.
După gustare și timpul de joacă a venit modelajul.
Și, odată cu el, una dintre cele mai importante lecții ale zilei.
Alexandru voia toate culorile. Nu pentru că avea nevoie de ele, ci pentru că imaginația lui îi cerea să le transforme într-o singură bilă uriașă. Elisa, în schimb, modela cu o răbdare care mă uimește de fiecare dată. Din bucățele mici de plastilină apăreau flori, animale, obiecte în miniatură, fiecare cu detalii atent lucrate. Samia avea un singur gând: o inimă mare, cât mai mare, roșie, peste care urma să așeze pete roz.

Trei copii.
Trei feluri de a crea.
O singură cutie cu materiale.
Și inevitabila întrebare:
Cum împărțim?
Am observat de multe ori că, pentru copii, împărțitul nu este despre obiecte. Este despre emoții. Atunci când își apără bucata de plastilină, ei își apără, de fapt, ideea. Visul. Dorința de a vedea ceea ce și-au imaginat prins în formă.
Noi, adulții, spunem adesea cu ușurință: „Hai, împarte!”
Dar cât de des ne întrebăm dacă noi înșine știm să împărțim?
Știm să împărțim timpul nostru? Atenția? Răbdarea? Spațiul? Recunoașterea? Sau, uneori, vrem și noi toate culorile, chiar dacă folosim doar una?
Copiii ne obligă să ne privim în oglindă. Lecțiile pe care credem că le predăm lor ajung, de multe ori, să fie lecțiile pe care le avem noi de învățat.
Astăzi nu am ieșit afară. Căldura a fost prea puternică și am ales să rămânem înăuntru. Uneori, cea mai bună grijă este aceea pe care copiii nici nu o observă.
Am rămas între povești, jocuri, râsete, plastilină și mici furtuni emoționale care s-au stins una câte una.
Spre finalul zilei m-am gândit că nu vreau să grăbesc călătoria noastră prin Moldova. Mai sunt atâtea cuvinte de descoperit, atâtea povești de ascultat și atâtea ocazii de a vorbi despre bunătate fără să ținem lecții despre ea.
Pentru că bunătatea nu se învață din definiții.
Se învață când îi dai colegului tău o bucată din plastilina roșie, chiar dacă și tu ai fi vrut-o pe toată.
Se învață când aștepți.
Când asculți.
Când faci loc și altcuiva.
Iar uneori se învață pur și simplu privind un adult care face toate aceste lucruri înainte să le ceară copiilor să le facă și ei.
Mâine încheiem cea de-a doua săptămână. Am pregătit un joc nou și abia aștept să îl descoperim împreună.
Dar, dacă ar fi să aleg cel mai frumos joc al acestei săptămâni, cred că l-am jucat deja.
Se numește „Împărțim?”.