Scriu aceste rânduri de pe stadion, cu mai puțin de un sfert de oră înainte de ora nouă. Mai am de făcut norma de astăzi: cinci kilometri, alergați sau, dacă trupul nu mai vrea să alerge, mergând repede. Și, în timp ce fac pașii aceștia, gândurile o iau înaintea mea și se întorc la ziua care tocmai se încheie.
Astăzi m-am întâlnit, într-un market, cu un vechi coleg de clasă. Nu știu dacă m-a recunoscut. Eu l-am recunoscut imediat. Am trecut unul pe lângă celălalt fără să schițăm vreun gest, fără un salut, fără să spunem nimic. Și, totuși, întâlnirea aceea tăcută a rămas cu mine.
Mi-am amintit de tânărul care fusese cândva: zvelt, frumos, bine proporționat. Iar omul pe care l-am văzut astăzi mi-a părut atât de schimbat, încât primul meu sentiment a fost unul de tristețe. Nu pentru el, în fond, și poate nici măcar pentru mine, ci pentru timpul care trece peste noi fără să ne ceară voie. Pentru felul în care ne schimbă trupurile, chipurile, mersul, fără să ne întrebe dacă suntem pregătiți.
Poate că asta m-a durut cel mai tare: să văd, într-o singură clipă, cât de mult poate încăpea într-o diferență de câteva decenii. Și să înțeleg, din nou, că tinerețea pe care o păstrăm în memorie nu mai seamănă întotdeauna cu oamenii pe care îi întâlnim în prezent.
Apoi am ajuns la cimitir.
Am început să ajungem la vârsta la care ne întâlnim cu oamenii mai des acolo decât în alte locuri. Ieri am fost cu Luca la tatăl lui și am făcut puțină ordine. Știu că va veni și momentul în care voi reuși să mă adun și să fac și acolo tot ce trebuie făcut. Uneori lucrurile acestea nu pot fi făcute doar cu mâinile. Ai nevoie și de o anumită putere lăuntrică, de un fel de disponibilitate pe care nu o ai întotdeauna.
De la cimitir am mers pe Tăpșan.
Și acolo m-am bucurat. Poate chiar mai mult decât altădată, tocmai pentru că am început să înțeleg că unele locuri trebuie privite cu grijă, aproape cu dorința de a le păstra înăuntrul nostru. Să le încapsulăm, cum am mai spus cândva și cum am și înregistrat: să adunăm în memorie cât mai multe dintre lucrurile care, într-o zi, nu vor mai fi acolo.
M-am uitat la glicina care are acum păstăi. Păstăi legate, pregătite parcă pentru momentul în care se vor desface și își vor arunca semințele în lume, ca să populeze din nou locurile în care viața lor poate începe.
M-am bucurat de soc. L-am văzut deja ajuns în borcane, transformat într-o dulceață delicioasă. Mi-a plăcut gândul acesta simplu: ceva care ieri era floare și miros, astăzi poate fi pus pe pâine și împărțit.
Am trecut pe lângă trandafiri și i-am mirosit pe rând. I-am împărțit, într-un fel, cu albinele și cu fluturii, care își făceau și ei treaba lor, fără să știe că eu îi privesc și mă bucur de ceea ce văd.
Am revăzut albilița și, aproape inevitabil, gândul mi-a fugit la ciclul de viață al fluturelui. La machetele pe care le-am făcut de atâtea ori, prima dată acasă, cu fiii mei. Apoi ei au plecat în lumea lor, iar eu am rămas cu amintirea acelor lucruri făcute împreună.
Prima machetă a fost chiar cea a albiliței. Luca era atunci în grupa mijlocie. Sunt lucruri mici, aproape nesemnificative pentru un om din afară, dar care pentru noi devin, cu timpul, niște puncte de sprijin în memorie. O machetă, o insectă, o perioadă din copilăria unui copil. Și, deodată, toate acestea capătă greutate.
Am gustat și murele. Unele zemoase, unele acre, altele dulci. Exact așa cum sunt și zilele noastre: niciodată toate la fel.
Am privit apoi iazul. Între timp a secat. Acolo unde era apă, unde se construia un întreg ecosistem, acum lucrurile s-au schimbat. Și când dispare apa, nu dispare doar apa. Se schimbă lumea din jurul ei. Se strică un echilibru pe care îl observăm abia atunci când nu mai este.
M-am uitat la prunele movălite, la gutuile învelite în puf — și m-am întrebat, aproape copilărește, cum de nu le este cald în hainele lor atât de groase, când afară e încă vară.
Și apoi au fost merele. Merele acelea crocante, de care îmi era atât de dor și pe care le-am regăsit întâi la Brașov. Sunt gusturi și imagini care nu rămân doar în prezent. Ele deschid uși către alte vremuri. Și uneori nici nu știm exact unde ne duc.
Am terminat și Bătrânul și marea.
Am recitit-o cu o bucurie pe care poate nu aș fi putut să o am în urmă cu mulți ani. Acum îl înțeleg altfel pe Santiago. Înțeleg mai bine zbuciumul lui, încăpățânarea lui, lupta, oboseala, zilele și nopțile petrecute pe mare, dorința aceea aproape dureroasă de a aduce la mal captura nemaipomenită.
Îi simt altfel acum durerile din mâini, din oase și din umeri. Poate pentru că timpul m-a apropiat, măcar puțin, de înțelegerea oboselii lui.
Și mi-a plăcut enorm felul în care Santiago vorbește cu lumea din jur. Cu pasărea, cu rechinul, cu marea, cu peștele, dar, de fapt, cu el însuși. Monologurile lui sunt uneori dialoguri cu tot ceea ce îl înconjoară. Nu este niciodată cu adevărat singur, deși este singur în larg.
Poate că aici m-a atins cel mai mult cartea la recitirea ei: Santiago nu luptă doar să prindă peștele. Luptă să rămână el însuși. Să demonstreze, poate mai ales sieși, că încă poate. Iar victoria și înfrângerea nu mai sunt lucruri atât de simple. Poți să aduci la mal cea mai nemaipomenită captură și, în același timp, să pierzi aproape tot ce ai obținut. Și totuși, ceea ce rămâne este lupta.
Poate că acesta este unul dintre lucrurile pe care le înțelegem diferit când îmbătrânim: nu mai contează doar ce ai adus la mal, ci și cât ai fost dispus să înduri pentru ceea ce ai crezut că merită.
Mai târziu, am meșterit niște machete pentru o doamnă cu care colaborez de foarte multă vreme. Lucrurile nu se mai așază cu machetele așa cum se așezau odinioară. Am făcut sute, poate chiar mai multe. Și totuși, am dat curs acestei colaborări.
Poate pentru că unele lucruri nu se mai fac neapărat pentru câștigul lor imediat. Se fac din dragul unei relații, din respect pentru un om, din dorința de a rămâne implicat. Și, uneori, asta este suficient.
Iar acum sunt aici, pe stadion.
Este aproape ora nouă. Luna a apărut pe cer, mică și subțire, ca o seceruță. Stadionul este pregătit pentru ziua de mâine, când aici va avea loc o manifestare sportivă — Turneul 4 Regiuni pentru Europa. Ucraina, Franța, România și Germania se vor întâlni aici prin copii și tineri care vor alerga, vor concura, se vor bucura și, poate, vor începe să lege între ei amintiri care peste câteva decenii vor avea aceeași greutate pe care o au pentru mine astăzi lucrurile mici din trecut.
Mă gândesc și la Thassos.
Acum doi ani ne pregăteam să plecăm acolo. Anul acesta am primit din nou o invitație, dar nu am putut să-i dau curs. Nu am ajuns nici în Thassos, așa cum nu am ajuns nici măcar în Paradisul verilor mele de la Corbeanca.
Viața nu este întotdeauna așa cum vrem noi.
Și, dacă sunt sinceră, trebuie să recunosc că nici eu nu am fost întotdeauna cea mai inspirată în felul în care m-am descurcat cu ea. Am făcut alegeri bune și alegeri mai puțin bune. Am amânat, am ratat, am pierdut momente, am crezut că unele lucruri vor rămâne acolo și că ne vom putea întoarce la ele cândva.
Dar timpul nu prea lucrează așa.
Poate de aceea m-a tulburat atât de mult întâlnirea de dimineață cu acel coleg. Poate de aceea am privit altfel iazul secat, merele, trandafirii, gutuile, fluturii și glicina. Poate de aceea l-am înțeles altfel pe Santiago.
Pentru că, până la urmă, despre același lucru vorbesc toate: despre trecere.
Despre ceea ce se schimbă fără să ne întrebe. Despre oameni care se îndepărtează, despre locuri care se transformă, despre copii care cresc și pleacă, despre veri în care nu mai ajungem, despre vacanțe care rămân doar în amintire, despre trupuri care nu mai sunt cele de odinioară și despre lucruri pe care încercăm să le păstrăm cât putem de bine.
Și poate că asta fac și eu acum, alergând sau mergând pe acest stadion: încerc să mai adun câțiva pași.
Nu neapărat ca să ajung undeva.
Ci ca să nu mă opresc.
