„Femeile lui Lazăr” de Marina Stepnova este una dintre „acele” cărți pe care n-am putut-o duce la bun sfârșit la prima abordare. Am luat-o într-un cadru de vis, la Balcic, însă după ce am parcurs aproape o sută de pagini, am înțeles că nu înțeleg nimic drept pentru care nu am mai continuat așteptând un moment propice și sperând să pot duce la bun sfârșit acest demers.
Trecând la detalii …
„Femeile lui Lazar”, care este o saga de familie, începe la începutul secolului al XX-lea și continuă până în prezent. Și, da, este cu adevărat o saga de familie: fiecare dintre femei – Marusia, Galina Petrovna și Lidocika – pe care le cuprinde titlul ocupă, cu o anumită suprapunere, o perioadă istorică specifică și fiecare (fel de) are locul ei în viața unui singur bărbat, Lazar Iosifovici Lindt. În lectura mea, Lindt este aproape un personaj întâmplător, simțind mai întâi dragoste neîmpărtășită pentru Marusia (soția mentorului său, Cealdonov) din cauza primirii acasă a acestuia, apoi căsătorindu-se cu prea tânără Galina Petrovna și tratând-o în moduri din epoca sovietică și, în cele din urmă, slujind ca o figură mitică în viața nepoatei sale, Lidocika, a cărei mamă se îneacă în primul capitol al cărții, lăsând-o să fie crescută de Galina Petrovna, acum o văduvă destul de rece, acră, lipsită de scrupule.
– Colaps ortostatic, spuse sec medicul de gardă. Plus mobilitate redusă, tensiune emoțională. Masa corpului e redusă, de fapt, îi dați vreodată de mâncare? Și o scoateți afară?
În cele din urmă, el nu se mai abținu, izbucni, simțind cum îi bubuie în urechi inima ce i se zbuciuma din cauza oboselii și a furiei.
Obrajii Galinei Petrovna se umplură de pete strălucitoare, aproape abstracte, ca în tablourile lui Juan Miró.
Joan Miró – Ciphers and Constellations, in Love with a Woman– Cum vă permiteți asta? întrebă ea liniștită și se ridică. Păi o să fac o plângere pe numele dumneavoastră. În doi timpi și trei mișcări o să zburați de la serviciu.
– Scrieți, se bucură deodată medicul de gardă și sări și el în sus. Scrieți, fiți amabilă. Numai să nu uitați să scrieți și că nu ați putut răspunde la nicio întrebare de-a mea. Nu știți de ce suferă copilul, pentru ce și când a fost vaccinat – ah, eu nu sunt la curent, traume craniene, păi de unde să știu eu? Trebuie să fiți decăzută din drepturile părintești, și chiar mai bine, să fiți trimisă în judecată. Jigodie! Cuvântul îi scăpă în cele din urmă, se învârti prin salon ca un titirez furios, și medicul de gardă simți o ușurare subită, de parcă aruncase din spinare un sac extrem de greu, cu ceva viu, care se mișca slab, mirosind urât. (pagina 267)
Rezumatul sună destul de tipic și banal, și atunci când adăugați în rolul lui Lazar de matematician care lucrează la o bombă – Lazar este un creator și un distrugător, într-un singur loc, trăind într-un oraș cu nume ciudat Ensk alături de alți cercetători – tratamentul lui Stepnova asupra materialului ei este cel care îi dă cărții interesul său.
Am citit primele o sută de pagini din „Femeile lui Lazăr” încă o dată, pe tăpșanul lecturilor noastre fără să mai gândesc așa cum am pățit prima dată că este un roman suprasolicitat și supra solicitant… dar apoi am înțeles logica cărții și am început să o citesc ca o reprezentare alegorică, abstractă a istoriei, a iubirii, non-iubirea și efectele vieții sovietice asupra psihicului iar atunci totul s-a legat.
„Femeile lui Lazăr” disecă diferite tipuri de perversiune pentru că autoarea folosește diferite tehnici de descriere ale emoției. Anumite secvențe mi-au umplut ochii de lacrimi și cred că asta s-a mai întâmplat și în cazul altor cititori fie ei masculini ori feminini. Marina Stepnova combină elemente și specificuri precum privilegii din epoca sovietică de înaltă clasă, cuvinte triviale legate de corp, o scenă dintr-o baie care implică o balerină fumătoare, genul de saga flexibilă și un narator la persoana întâi cu o identitate și o voce foarte distinctă, dar doar (aparent) o prezență criptic tangențială la povestea reală.
O găsi pe Lidocika în toaleta de fete de la parter – în această oază de lacrimi, tristeți și bârfe, preferată de multe generații de eleve de la balet. Când o văzu pe Ninel’ cea Mare, ea-și ridică privirea, își șterse repede ochii și lumină closetul scorojit, urât mirositor, cu un zâmbet așa de incredibil, sfios, că Ninel’, extrem de surprinsă, îi zâmbi și ea.
– Și totuși, ce sărită mai ești și tu, spuse ea cu o voce bubuitoare, scoțând din buzunar un pachet boțit de țigări ieftine. Hai, fumează și liniștește-te.
Lidocika, sugându-și obrajii delicați, se aplecă asupra focului palid al chibritului și începu să tușească recunoscătoare, dându-și seama de marea onoare ce i se arătase – să fumeze alături de Ninel’, vatra ei imposibilă, pe picior de egalitate, ca un adult alături de alt adult, ca o balerină alături de o altă balerină.
– De ce ai fugit așa, ți-e frică? întrebă Ninel, suflând pe nări niște șuvoaie uriașe de fum, mirosind greu.
Lidocika zâmbi din nou – de data aceasta cu vinovăție, chiar fără să încerce să mai explice ceva.
…
– Sunt pregătită, Ninel’ Danilova, spuse ferm și, după ce mai trase încă un fum cu putere, aruncă chiștocul în vasul de toaletă.
– Foarte bine, pufni Ninel’, atunci du-te în clasă, o să vin și eu acum. Ea o petrecu din priviri pe Lidocika, își aruncă în același WC țigara și, după ce se mai gândi puțin, își ridică fusta largă, dar exact ca de bătrână. Șuvoiul de urină lovi faianța veche, sovietică, formând o spumă puternică, galbenă. N-o să mă cheme dacă n-o trimit pe fata asta la Moscova, bolborosi ea. Măcar așa să ajung și eu în enciclopedie.
Ninel’ se îndreptă, își trase în jos fusta și smulse cu hotărâre lanțul de la WC, ștergând în urma sa toate mâhnirile și păcatele inimaginabile adunate într-o viață lungă, deloc blândă – de fapt, foarte nefericită.(pagina 337)
„Femeile lui Lazăr” mi-au stârnit reacții diverse și bizare, am simțit o abundență greu de suportat a diminutivelor, m-au durut și intrigat toate acele detalii despre lumea baletului care se vede atât de frumos și diafan pentru a putea suporta mizeria și durerea din spatele reflectoarelor. Nu este o saga de familie blândă, dar asta o face incitantă și de neabandonat.
Nici „Lecția de italiană” scrisă de aceeași Marina Stepnova vă invit, de asemenea, să nu o ocoliți.
