Am început cu puzzle-ul
Dimineața a început cu puzzle. Este una dintre activitățile care îmi plac tocmai pentru că, dincolo de partea aparent simplă a așezării pieselor, copiii exersează răbdarea, atenția, orientarea vizuală și capacitatea de a lucra până când lucrurile încep să capete sens.
După puzzle, ne-am mutat în trambulină. De data aceasta, însă, trambulina a devenit și locul nostru de lectură.
Am adus cu mine o carte despre mașini, publicată de cei de la Skoda, o carte care le arată copiilor lucruri foarte concrete despre o mașină: spațiile de depozitare, locurile în care pot fi găsite anumite lucruri și, într-o manieră accesibilă, lumea din jurul automobilului. Povestea îi are în centru pe Alex și Seb, care merg la showroom.
Cartea am lăsat-o la Rainbow Land, dar titlul ei este Alex și Seb în căutarea mașinii perfecte, un material foarte potrivit pentru astfel de discuții.
Și, bineînțeles, de aici am ajuns la un dialog cu copiii.
La prima vedere, poate ai fi tentat să crezi că băieții erau numai ochi și urechi. Nu a fost chiar așa. Doi dintre ei sunt extrem de năzdrăvani și încă nu am găsit toate pârghiile prin care să le canalizez energia, indiferent de tema pe care o abordăm.
Dar tocmai aici mi-am dat seama că trebuie să cauți mereu alte căi.
„Când te gândești la o mașină, ce cuvânt îți vine în minte?”
Am transformat discuția într-un joculeț.
I-am întrebat:
„Când te gândești la o mașină, ce cuvânt îți vine în minte?”
Răspunsurile le veți putea auzi în filmulețul de mai jos.
Mi-a plăcut foarte mult răspunsul lui Fabian, băiețelul nostru delicat, care a spus: „eleron”.
Iar băiețelul de cinci ani, captivat pur și simplu de mașini, a venit și el cu un răspuns care m-a făcut să zâmbesc: „piston”.
Sunt momente mici, dar tocmai astfel de momente îți arată cât de diferit gândesc copiii și cât de multe poți descoperi dacă le dai ocazia să vorbească.
Fișele de lucru – joacă, învățare și puțină liniște
După trambulină, ne-am așezat la mese.
Am pregătit un set de fișe în care copiii au avut de colorat, de completat, de numărat și de rezolvat labirinturi. Fiecare activitate a avut rolul ei și am încercat să construiesc un parcurs cât mai variat, astfel încât copiii să nu simtă că „lucrează”, ci că se joacă în timp ce învață.
Fetițele au avut, în plus, câte două fișe potrivite pentru nivelul lor școlar și alte două activități în care au avut de scris. A fost o secvență ceva mai așezată, mai liniștită, aproape necesară după energia consumată în trambulină.
Pentru mine, materialele de lucru nu sunt niciodată doar niște foi puse pe masă. Contează foarte mult ce material alegi, cum îl prezinți, ce tehnică de lucru propui și ce vrei să obții prin el.
Uneori, o fișă de colorat poate fi un exercițiu de concentrare. Un labirint poate deveni un exercițiu de orientare și perseverență. O activitate de numărare poate fi o ocazie de a consolida noțiuni fără ca micuțul să simtă că face matematică.
Micul dejun și o întâmplare care m-a speriat
După această primă parte de activități, am avut micul dejun: cereale cu miere și fulgi, alături de iaurt.
Apoi ne-am întors la mese, pregătiți să continuăm.
Dar înainte de asta s-a întâmplat ceva care m-a îngrijorat foarte tare.
Doi băieței s-au luat la harță. Într-o fracțiune de timp, unul dintre ei l-a strâns de gât pe celălalt. Avea unghiile foarte lungi, iar până am ajuns eu, câteva secunde au fost suficiente pentru ca celălalt copil să fie zgâriat atât de tare încât să-i rămână două urme vineții. M-am speriat. Și cred că orice adult care lucrează cu copii înțelege sentimentul acela de neputință care apare în asemenea momente. Eram la doar câțiva pași, am intervenit cât de repede am putut, dar câteva secunde au fost suficiente. L-am dus la baie, l-am spălat și am verificat rana. Nu curgea sânge, însă urmele se învinețiseră. În același timp, celălalt băiețel și-a rupt ochelarii. Din fericire, rama pe care o are este una care se desface în urma presiunii și poate fi reasamblată, așa că am reușit să îi punem din nou la loc. Dar dincolo de zgârietură și de ochelari, a rămas lecția.
Despre violență trebuie să vorbim. Chiar și cu cei mici.
Am stat de vorbă cu ei.
Le-am explicat, încă o dată, că indiferent cât de supărați suntem, nu lovim, nu mușcăm, nu strângem de gât, nu împingem și nu rănim.
Copiii trebuie să înțeleagă că furia este permisă. Supărarea este permisă. Frustrarea este permisă.
Violența nu este.
Cred că este foarte important să facem această diferență fără să îi etichetăm pe copii. Un copil care lovește nu trebuie redus la „e rău”. Trebuie să îl ajutăm să înțeleagă ce s-a întâmplat, ce a simțit, ce a făcut și, mai ales, ce poate face data viitoare în loc să rănească.
Aici avem nevoie de consecvență din partea tuturor adulților: educatori, supraveghetori și părinți.
Copilului trebuie să i se spună simplu și clar: „Poți fi furios, dar nu ai voie să rănești.”
Trebuie să îi oferim alternative: să se retragă, să ceară ajutor, să spună „m-am enervat”, să se îndepărteze de conflict, să cheme un adult.
Iar părinții au un rol esențial în continuarea acestei conversații acasă. Un incident de acest fel nu trebuie nici dramatizat la nesfârșit, dar nici trecut cu vederea. Copilul care a fost rănit are nevoie să se simtă în siguranță, iar copilul care a rănit are nevoie să învețe responsabilitatea și autocontrolul.
Într-un grup de copii, nu poți acoperi fiecare centimetru de spațiu în fiecare secundă. Poți fi atent, poți fi vigilent, poți interveni rapid, poți construi reguli și rutine. Dar nu poți elimina complet momentele imprevizibile.
Și, uneori, exact asta doare cel mai tare.
Am discutat cu părinții ambilor copii. Le-am explicat ce s-a întâmplat, iar ei s-au arătat înțelegători. Pentru mine, însă, incidentul nu a trecut ușor. Sunt foarte atentă, sunt aproape permanent în alertă și, cu toate acestea, uite că nu pot ține în frâu chiar totul.
Nisipul colorat – activitatea care a încheiat ziua
La final ne-am întors la ceva care le place enorm: coloratul cu ajutorul nisipului.
Este una dintre activitățile pentru care copiii au o bucurie aparte. Și aici materialele și tehnica de lucru contează enorm. Nu am putut lucra cu toți copiii în același timp, pentru că seturile de nisip pe care le-am cumpărat nu conțin o cantitate suficientă pentru ca fiecare copil să aibă propriul material. Așa că am adaptat. Au venit câte doi, câte trei, în jurul meu, iar eu i-am ghidat pas cu pas.
Mai întâi au dezlipit suprafața care trebuia îndepărtată. Apoi au ales culoarea nisipului, au așezat-o cu grijă, au folosit pensonul pentru a acoperi întreaga suprafață, iar la final au scuturat surplusul.
Pare simplu atunci când privești rezultatul.
Nu este.
Este nevoie de răbdare, atenție, coordonare, grijă și, mai ales, de o anumită tehnică. Și poate tocmai acesta este motivul pentru care mă complic atât de mult cu materialele. Pentru că îmi place să le aduc copiilor lucruri diferite.
Îmi place să le pun în față materiale pe care poate nu le-ar întâlni în fiecare zi. Îmi place să schimb tehnicile, să încerc, să adaptez, să văd ce îi atrage și ce îi face să spună: „Mai vreau!”
Și, da, de multe ori mă complic.
Dar nici dacă nu fac lucrurile pe care le am în minte nu îmi este mie bine.
Așa că încerc să împac și capra, și varza: să respect ceea ce este posibil în realitate, dar să nu renunț la ideile care pot transforma o activitate obișnuită într-o experiență pe care copilul să și-o amintească.
Rezultatele au fost foarte frumoase. Le puteți vedea mai jos.
Fiecare copil și-ar fi dorit, evident, să facă mai multe. Nu am avut suficiente materiale. Nici măcar câte două modele pentru fiecare. Dar am preferat să găsim o soluție și să le oferim tuturor posibilitatea de a încerca, decât să renunțăm complet.
O zi încărcată. Și o lecție pentru mine.
A fost o zi foarte, foarte încărcată.
Am avut joacă și învățare, lectură și discuții, mașini și cuvinte noi, fișe, numărat, colorat, labirinturi, nisip colorat și multă energie.
Dar am avut și un moment care mi-a reamintit cât de importantă este partea invizibilă a muncii cu copiii: aceea în care îi înveți să își gestioneze emoțiile, să respecte corpul celuilalt și să înțeleagă că un conflict nu se rezolvă prin lovire.
Nu este suficient să le spunem copiilor ce nu au voie să facă.
Trebuie să îi învățăm și ce pot face în loc.
Iar asta nu se învață într-o singură conversație. Se învață repetând, explicând, modelând comportamentul, punând limite și revenind de fiecare dată când este nevoie.
Închei ziua cu sentimente amestecate.
Cu bucuria activităților care au ieșit frumos.
Cu satisfacția că am putut să le ofer copiilor materiale diverse și experiențe diferite.
Cu zâmbetul rămas după răspunsul lui Fabian – „eleron” – și după „pistonul” spus cu atâta siguranță.
Dar și cu nodul acela pe care îl lasă un incident pe care ai fi vrut să îl poți preveni.
Poate că aceasta este, până la urmă, una dintre cele mai grele lecții pentru un adult care lucrează cu copii: **poți fi atent, poți fi implicat, poți face tot ce știi mai bine și, uneori, tot nu poți controla fiecare secundă.**
Ce poți face însă este să fii acolo.
Să intervii.
Să repari cât se poate.
Să vorbești.
Să explici.
Să înveți.
Și să te întorci a doua zi cu aceeași grijă, aceeași răbdare și dorința de a face lucrurile puțin mai bine.
