Am intrat la micuții de trei ani hotărâtă să aduc în grupă raze de soare. Afară era cald, frumos, cu aer din acela care îți șoptește că iarna s-a dus fără să mai ceară voie. Și dacă tot era 1 martie, ne-am învârtit – la propriu și la figurat – în jurul firului împletit, răsucit, alb cu roșu.
— Ce-i cu mărțișorul ăsta?
Nu le-am spus legenda. Mi s-a părut că e încă prea devreme pentru povestea cu Baba Dochia și cojoacele ei. Dar le-am spus ceva ce mi se pare esențial: că ața de mărțișor nu se aruncă. Că, la un moment dat, când un copac înflorește, o agăți într-o ramură și lași primăvara să o poarte mai departe.
Am discutat despre copaci, despre flori, despre cum arată un pom „fericit”. Unii au spus că e plin de flori, alții că are păsări. Un băiețel a zis că un copac fericit are leagăn. Și mi s-a părut perfect.
Perioada asta, între 1 și 8 martie, e mereu încărcată. Când eram eu copil, era un adevărat ritual. Alegeam cu grijă mărțișoarele: pentru cine unul simplu, pentru cine unul cu sclipici, pentru cine unul „special”. Era o hartă secretă a simpatiilor noastre.
Și mi-am amintit cum, într-un an, noi – 36 de copii – ne-am pus de acord să-i oferim profesorului de biologie câte o ciocănitoare. A plecat domnul dintre noi între timp, dar imaginea lui cu 36 de ciocănitori înfipte în piept rămâne una dintre cele mai tandre fotografii din memoria mea.
Crești și mărțișorul își schimbă greutatea. Dar nu dispare. Acum opt ani, eram la Londra și am oferit mărțișoare la recepția hotelului. Oamenii au fost mirați, aproape nedumeriți. „It’s a symbol of spring”, le-am spus. Și mi-a plăcut să duc cu mine, într-o altă țară, un fir mic de acasă.
În fața copiilor am venit cu o carte care mie îmi e tare dragă: Ce este un copil? de Beatrice Alemagna, apărută la Editura Signatura.
E o carte dedicată „fiecărui adult care nu și-a uitat niciodată jucăria preferată”. Ilustrațiile sunt neobișnuite, inedite, cu texturi și chipuri care par desprinse dintr-un vis ușor șifonat.
O fetiță m-a întrebat foarte serioasă:
— De ce, dacă scrie Ce este un copil?, pe copertă sunt numai băbuțe?
Și da, pe copertă sunt mai multe băbuțe. Întrebarea ei a fost aur. Pentru că, în fond, cartea e o incursiune în copilărie, dar prin ochii timpului. Copiii au ascultat surprinzător de atenți. La trei ani, atenția e ca un fluture: se așază și zboară. Dar azi a stat. Au vibrat la paginile în care se regăseau: în încăpățânare, în lacrimi rapide, în râsete fără motiv.
Apoi am pus în oglindă această carte cu alta, mai veche, greu de găsit acum: Mama, apărută la Editura Cartemma. O carte cu ilustrații calde, rotunde, care respiră tandrețe.
Am comparat împreună imaginile: două stiluri diferite, același univers – copilul și mama. Linii frânte versus linii moi. Culori îndrăznețe versus culori catifelate. A fost un mic exercițiu de privire, de observare, de „ce vezi tu aici?”.
Apoi a început partea care a făcut să explodeze râsetele: atelierul senzorial.
Fiecare copil și-a lăsat amprenta palmei pe o felicitare pentru mama. Am pregătit vopseaua roșie, bureței moi și multă răbdare. Procesul e delicat – poate degenera ușor într-un carnaval al palmelor imprimate peste tot.
Am acoperit fiecare palmă cu burețelul îmbibat în roșu. Unii au chicotit când au simțit textura rece și umedă. Alții au strâns degețelele și au întrebat dacă „pișcă”. N-a pișcat. Doar a gâdilat.
Niciun copil nu a refuzat. Toți și-au așezat palma pe carton, cu solemnitatea unui gest important. Și chiar este. O palmă de trei ani nu e doar o formă. E o declarație de iubire în miniatură.
După ce toate palmele au devenit flori roșii, copiii au colorat inimioare și rochițe. Modul în care colorează la vârsta asta e o poezie în sine: culoarea iese din contur, dar intră perfect în emoție. Ar trebui studiat serios acest fel de a umple lumea fără să ceri voie liniilor.
Între timp, s-a repetat și pentru serbare. Pași mici, poezii spuse pe jumătate șoptit, cântece cu sincron imperfect și adorabil. La final, fiecare copil a transmis un mesaj mamei. Câteva secunde. Un „te iubesc”, un „să nu fii supărată”, un „îți dau flori”. Le-am adunat într-un mic montaj. Atât cât mă pricep. Dar e autentic. Și asta ajunge.
La vârsta asta, mama e universul. E axul. E începutul și întoarcerea. Iar la grădiniță, educatoarea devine o prelungire a acestei siguranțe. Într-un sistem aproape în întregime feminin, copiii petrec uneori mai bine de opt ore pe zi în brațele simbolice ale unei alte mame. E mult. E responsabilitate. E legătură.
Și, în tot timpul ăsta, eu mă gândesc la copacii care urmează să înflorească. La momentul când vom agăța firele de mărțișor în ramuri subțiri.
Îmi fug gândurile și în Anglia, unde prin parcuri, pe vremea asta, narcisele și zambilele fac spectacol. Unde verdele e deja hotărât. Dar va fi și la noi. Cu puțină răbdare.
Hai, primăvară.
Copiii sunt pregătiți. Iar noi, cei mari care nu ne-am uitat jucăria preferată, la fel.
