machetedidactice.com

Odiseea – trei ore în care mitul prinde din nou viață

Am fost astăzi la film, la Odiseea, o producție de aproape trei ore care impresionează încă din primele minute prin amploarea decorurilor și prin costumele realizate cu o atenție remarcabilă la detaliu. Am citit deja opiniile unor istorici și pasionați ai Antichității care spun că o parte dintre costume nu respectă fidel epoca descrisă. Sincer, nu acesta mi se pare lucrul cel mai important.

Odiseea a supraviețuit tocmai pentru că a fost repovestită la nesfârșit. Nicio generație nu a transmis-o identic celei dinainte, iar fiecare artist și-a permis libertatea de a o adapta sensibilităților timpului său. Dacă am cere fiecărei reinterpretări să fie o copie fidelă a unei presupuse versiuni originale, probabil că mitul și-ar pierde tocmai forța de a rămâne viu.

Cel mai mult mi-a plăcut interpretarea lui Matt Damon în rolul lui Ulise. Nu construiește un erou invincibil, ci un om care poartă pe chip oboseala războiului și a unei călătorii fără sfârșit. Inteligența, încăpățânarea și dorul de casă sunt redate cu măsură, fără excese dramatice, iar personajul devine credibil tocmai prin vulnerabilitatea lui.

La fel de convingătoare este și Penelopa, prezentată nu doar ca simbol al fidelității, ci ca o femeie de o inteligență remarcabilă. Este elegantă, calmă și stăpână pe sine, capabilă să țină în echilibru un regat aflat sub presiunea pretendenților. Mi-a plăcut că filmul îi acordă suficient spațiu pentru a arăta că răbdarea ei nu este pasivitate, ci o formă de curaj.

Dintre pretendenți, cel care domină ecranul este liderul lor, interpretat cu multă forță și aroganță. Personajul inspiră permanent sentimentul unei amenințări, iar siguranța cu care încearcă să-i uzurpe locul lui Ulise face ca tensiunea să crească de la o scenă la alta. Nu este doar un antagonist, ci întruchiparea haosului care se instalează atunci când ordinea și dreptatea dispar.

Unul dintre momentele care mi-au rămas cel mai bine întipărite în memorie este întâlnirea cu Circe. Interpretarea este seducătoare și misterioasă, iar scena în care îi transformă pe însoțitorii lui Ulise în porci este realizată spectaculos, fără să piardă dimensiunea simbolică a episodului. Circe nu apare doar ca o vrăjitoare puternică, ci ca o femeie care își exercită puterea cu naturalețe și inteligență.

La polul opus se află Calypso, a cărei prezență este melancolică și aproape poetică. Relația dintre ea și Ulise este construită în jurul unei dileme profunde: dragostea nu poate înlocui dorul de casă. Chiar dacă îi oferă nemurirea și o existență lipsită de griji, Calypso înțelege că nimic nu poate concura cu dorința eroului de a se întoarce la Ithaca și la Penelopa.

Mi-a făcut plăcere și apariția lui Robert Pattinson. Pentru mine, el va rămâne multă vreme și Cedric Diggory din Harry Potter și Pocalul de Foc, însă aici demonstrează încă o dată cât de mult a evoluat ca actor. Construiește un personaj complex, cu prezență scenică și nuanțe, fără să cadă în capcana interpretărilor teatrale specifice filmelor istorice.

Am citit Odiseea de mai multe ori de-a lungul anilor și, tocmai de aceea, am urmărit filmul cu o anumită curiozitate, dar și cu rezerve. Am ieșit însă din sală convins că este o adaptare care merită văzută. Nu încearcă să înlocuiască poemul lui Homer și nici nu ar avea cum. Îl interpretează, îl actualizează și îl face accesibil unei noi generații de spectatori.

Dacă aveți la dispoziție trei ore și vă plac marile povești despre curaj, destin, iubire și întoarcerea acasă, vă recomand să mergeți la cinema. Sunt șanse mari să descoperiți că, după mai bine de două mii de ani, călătoria lui Ulise încă are ceva important de spus fiecăruia dintre noi.

Lasă un răspuns