Ultimul colet pe care l-am primit înainte de a pleca la spital, unde urma să suport o intervenție chirurgicala, a avut și o carte, pe care am reușit s-o parcurg integral acolo, despre care vreau să vă povestesc acum. Cum nimic nu e întâmplător, această poveste, de fapt șaptesprezece întâlniri adunate într-un roman, a venit pentru a mă purta pe mine prin toate încercările prin care am trecut cu copiii mei însă cu precăderea cel de-al doilea, unele nu de gravitatea celor descrise de autoare, dar la fel de importante pentru mine, din alt registru, care mi-au schimbat cursul vieții transformându-mă într-o persoană care percepe lucrurile, faptele diferit, determinându-mă să fiu mai bună mai înțelegătoare, posesoarea unei răbdări care este infinită putând părea cuiva care nu mă cunoaște lipsită de logică. Sper ca strădaniile mele să fie simțite și de adulții din viața mea pentru că în ceea ce-i privește pe copii (și nu-s puțini cei cu care mă întâlnesc) sunt convinsă de ceea ce transmit, ei simt manifestându-se. Adulții poartă tot felul de filtre societatea impunându-le asta, unii dintre ei uitând că mai sunt capabili de empatie, bunătate, răbdare, toleranță.
Știu, fiecare trece cartea pe care o citește prin propriul filtru de aceea afinitățile pentru o scriitură ori alta diferind. Dacă te regăsești acolo, chiar și la un nivel care să nu fie sus confundându-te cu personajul principal, ceva se așază diferit în mintea și sufletul tău. Dacă nu, timpul o șterge din memoria ta nelăsând urme care să ceară recitiri ori reveniri.
Exist, exist, exist este o incursiune în viața autoarei, alegând a destăinui în șaptesprezece povestiri momente care au schimbat-o radical. Și dacă nu suferința prin care a trecut atunci când era copil (encefalita țintuind-o la pat un an de zile) a fost cea care a doborât-o, boala fiicei sale, cea pe care a visat-o cu ani buni înainte de a o avea, a determinat-o să poată duce aceasta luptă implicându-se total. Și nu doar pentru ea ci și pentru alții aflați în această situație.
Nu cred că a fost vreo întâmplare mărturisită aici în care să nu mă regăsesc. Pot eu uita neputința de a-mi hrăni la sân primul prunc, zilele în care încercam de la un alăptat la altul să fiu mai iscusită, singura carte pe care o aveam nedându-mi informațiile necesare? De internet nici nu era vorba pe atunci.
În 1995 când am născut eu, România era vai mama ei în ceea ce privește acest capitol și prea multe altele. Am pregătit 40 de scutece din finet și tot atâtea triunghiuri pentru a-l înfășa, scutecele de unica folosință și șervețelele umede ajungând în colțul ăsta uitat de lume atunci când am rugat o farmacista din oraș să aducă. Și le-a adus cu promisiunea că le voi cumpăra pentru că erau foarte scumpe (și acum știu prețul lor, 125000 lei, Huggies pachet cu 100 buc). Pot uita cum tatăl lui a vrut să spele un astfel de scutec pentru a salva din bani și mirarea lui când a constatat ca greutatea lui și triplase? Pot uita biberoanele și sticlele pe care le puneam la fiert pentru a le steriliza? Nu, nu am cum!
Nu de puține ori autoarea ne povestește cum fuge cu copiii la spital înnebunită de groază că iar putea pierde. Dar eu, eu când am fugit cu cel mic în brațe să-i fac RMN că am crezut că a avut accident vascular, el nemaivorbind și având ochii și gura cuprinse de mișcări nefirești! După rezultat am aflat altele, dar accidentul vascular nu era acolo plecând la un spital, Obregia pe numele lui, pentru a căuta un psiholog, având copilul tot în brațe că era după anestezia generală necesară efectuării RMN-ului, o stagiară ieșind din cabinetul doctoriței pentru a ne comunica că doamna doctor nu mai are chef de consultații. E drept, ceasul arata deja ora 13:00 și, poate, programul ei se încheiase, dar era acolo, prezentă, iar noi, la ușa, cu un copilaș în brațe. Nu știu cum am reușit să-l stăpânesc pe tatăl copilului care ar fi rupt ușa și-ar fi dat cu ea de pământ (cu doctorița, evident!) însă modul cum am rostit:
Dacă nu are chef nu are, n-avem noi cum schimba asta
a făcut minuni. Am plecat cu el căutând oameni care au chef să fie oameni înainte de profesioniști.
Cât am mulțumit eu logopedului, psihologilor, profesorilor care m-au lăsat să stau alături de el, în aceeași încăpere, pentru că el nu stătea nicăieri singur, numai eu știu.
Cât am vegheat pe la ușile care zăvorau sălile unde aveau loc concursurile ori olimpiadele la care el participa că așa-i era dorința, terifiat de frica de a rămâne singur acolo?! La una dintre olimpiade, la faza pe județ, am vorbit cu supraveghetorii și le-am spus situația lui iar unul dintre ei mi-a comunicat:
doamnă, noi suntem specialiști în educația copiilor nu vă faceți nici o grijă!
iar după o oră a ieșit copilul livid pentru că specialistul îl făcuse handicapat, prost, incompetent pentru că greșise la tabelul cu datele personale o majusculă. A stat doar timpul regulamentar care era de o oră și chiar în aceste condiții tot a obținut un punctaj mare.
Să pomenesc de doamna dirigintă care n-a înțeles nimic din felul lui de a fi unul de altfel neconflictual, liniștit, manierat și civilizat? Mereu m-a considerat vinovată însă eu mi-am văzut de drumul meu că altfel nu era cum. După o excursie în care el a dorit să meargă, cazarea masa și organizarea fiind alta decât cea prezentată nouă, cu un hotel plin de gândaci, mese luate pe brațe și discoteci pentru clasa a VII în săli luminate doar de stroboscop, la întoarcere a ținut să mă ia deoparte și să-mi spună că foarte bine am făcut că a rezolvat ea ce nu am reușit eu în atâția ani. La psiholog, mai apoi, s-a constatat că această excursie a reprezentat o traumă majoră însă am învățat și eu și el din asta, doar ea rămânând cu gândul rezolvării unor probleme pe care habar n-avea cum, neînțelegându-le.
Am ales acest mod de prezentare al acestei minunate cărți nedorind a vă strica plăcerea descoperirii fiind o scriitură ce trebuie trecută prin propriul filtru, dar si pentru că acum am fost în stare să aștern aceste rânduri. Asta a fost posibil pentru că lucrurile stau astăzi diferit, fiul meu cel mic reușind a gestiona mare parte din provocările de care are parte. Ori asta înseamnă că lupta, determinarea și consecventa mea au dat roade.
Despre mine, femeia, e cu totul altceva poveștile având nuanțe diferite și sentimente ce nu pot fi încă scrise.
