Taiga, pisica lui Iris și a lui Darius, ne-a trecut pragul și, fără să știe, a devenit parte din povestea noastră.
Nu cred că am mai văzut de mult o pisicuță atât de spectaculoasă. Cu o blană mătăsoasă, împodobită cu pete elegante, părea desprinsă din lumea felinelor sălbatice. Era deopotrivă grațioasă și copilăroasă, curioasă și neobosită, iar ochii copiilor au urmărit-o din primul până în ultimul moment cât a rămas alături de noi.
Parcă ieșise chiar dintr-un colț al cărții pe care urma să o citim.
Am început lectura volumului „Dar motan visează”, iar Taiga s-a așezat firesc printre noi. Nu pentru mult timp, desigur. O pisicuță atât de mică și atât de jucăușă nu putea accepta să fie doar spectator. Își dorea fiecare mână întinsă spre ea, fiecare privire și fiecare zâmbet. A făcut lectura puțin mai dificilă, dar infinit mai vie. Au fost și câteva zgârieturi mărunte, inevitabile atunci când un pui de pisică descoperă lumea prin joacă, însă nimeni nu s-a supărat. Toți au înțeles că entuziasmul ei era sincer și molipsitor.
După ce Taiga și-a încheiat vizita, ne-am întors cu totul în lumea lui Dar.
Povestea ne-a purtat către fricile lui Toto, iar de aici s-a deschis unul dintre acele dialoguri pe care nu le poți planifica, dar pe care le prețuiești mult timp după aceea. Copiii au vorbit despre frica de întuneric, despre serile în care adorm singuri, despre umbrele care par altfel când se stinge lumina și despre lucrurile care îi liniștesc. Unii dintre ei și-au amintit că mai vorbisem despre aceste temeri și cu alte ocazii, iar asta a făcut conversația și mai firească. A fost unul dintre acele momente în care o carte devine doar începutul unei întâlniri autentice.
Și, pentru că în poveste și-a făcut apariția un… papanaș, curiozitatea copiilor a fost imediată. Nu toți știau ce este acest desert. Cum aș fi putut să las misterul nerezolvat?
Am comandat papanași (vorba lui Fabian, papanașe) și, după gustarea noastră obișnuită și după ce am încheiat lectura, fiecare copil a avut ocazia să guste ceea ce până atunci fusese doar un cuvânt dintr-o poveste. Papanași pufoși, cu smântână, frișcă și dulceață de afine. O experiență care a transformat lectura într-o amintire ce putea fi și văzută, și mirosită, și savurată.
A urmat apoi timpul dedicat fișelor de lucru. Am pregătit multe materiale pentru această săptămână și mi-am dorit ca fiecare dintre ele să fie folosit cu sens. Am lucrat împreună, am discutat, am completat, iar copiii au parcurs activitățile cu răbdare și interes.
În plus, am descoperit la Lidl o cărticică în formă de pisică, plină de exerciții simpatice. Am desprins pentru fiecare copil paginile potrivite și ele s-au integrat minunat în activitatea noastră. Uneori, cele mai simple descoperiri completează perfect ceea ce ai pregătit cu mult înainte.
După pauza de joacă a venit partea cea mai așteptată a zilei.
Ne-am pregătit masa de lucru pentru o activitate artistică diferită de cele pe care le facem de obicei. Am folosit hârtie specială, mai groasă și mai poroasă, aproape ca un mic canvas, alături de tuburi cu acuarele lichide. De această dată am ales să lucrez individual cu fiecare copil.
În timp ce unul dintre ei venea lângă mine, ceilalți își găseau preocupări liniștite. Unii completau o carte cu abțibilduri după numere, având ca temă insectele, o activitate care i-a captivat surprinzător de mult. Alții răsfoiau cărți sau se jucau împreună, iar atmosfera din sală era una calmă și echilibrată.
Fiecare copil a avut propriul moment de creație.
Împreună am ales culorile, am turnat vopseaua pe hârtie, iar apoi copiii au folosit rigla pentru a întinde culoarea într-o singură mișcare, de sus până jos. Era fascinant să îi văd cum urmăresc cu atenție firul culorii, cum observă amestecurile care apăreau și cum fiecare lucrare devenea diferită, chiar dacă tehnica era aceeași.
Nu a fost doar o activitate artistică.
A fost timp petrecut unu la unu cu fiecare copil. Timp în care am vorbit, am ascultat, am încurajat, am admirat și am construit împreună ceva unic. Sunt momente pe care le prețuiesc enorm, pentru că fiecare copil are nevoie, din când în când, să simtă că întreaga atenție îi aparține.
Am scos apoi lucrările afară pentru a se usca. Soarele și căldura verii și-au făcut repede treaba, iar în sala noastră, pe retroproiector, continua să ne însoțească imaginea cărții „Dar motan visează”, ca și cum întreaga zi ar fi rămas sub semnul acestei povești.
Când foile au fost gata, copiii și-au primit din nou lucrările și au început să le completeze. Pisicuțele au prins chip, expresie și, mai ales, poveste.
Aproape fără să le sugerăm noi, au început să apară familii întregi de pisici. Era mama, tata, fratele mai mare, sora mai mică, ba chiar și câte un pui poznaș. Fiecare desen vorbea despre lumea copilului care îl crease și era imposibil să nu zâmbești ascultând explicațiile lor.
A fost încă o zi în care literatura, jocul, arta și viața s-au întâlnit firesc.
Iar dacă la începutul dimineții îl aveam doar pe Dar, motanul din carte, până la sfârșitul zilei parcă povestea mai câștigase un personaj.
Pe Taiga.
O pisicuță adevărată care a intrat în sala noastră cu pași mici și a plecat lăsând în urmă zâmbete, râsete, câteva zgârieturi nevinovate și sentimentul minunat că, uneori, cele mai frumoase povești aleg singure să prindă viață.
