E dimineață și, pentru prima dată după mai mult timp, ziua nu mă scoate din casă.
M-am trezit liniștit, mi-am făcut rutina care deja are mai bine de o lună de fidelitate în spate — exercițiile acelea pentru spate care au devenit un fel de pact tăcut între mine și corpul meu. Îi promit că am grijă de el, iar el, în schimb, încearcă să mă țină drept.
După aceea am schimbat lenjeria de pat. Un gest simplu, domestic, dar care are ceva aproape ceremonial. Cearșafurile curate, întinse cu grijă, mirosul de proaspăt spălat care umple camera — toate astea au o putere neașteptată: parcă rearanjează puțin și lucrurile din interior.
M-am întors în pat cu o carte.
„Refugiul meu, furtuna mea” de Arundhati Roy, din colecția Raftul Denisei de la Humanitas Fiction, cartea lunii la clubul de lectură. O citesc încet, cu pauze lungi între pagini, cum se citesc cărțile care îți dau voie să rămâi puțin în gândurile tale.
Din când în când ridic ochii și privesc pe fereastră.
Soarele apare și dispare printre nori, ca într-un joc de copii.
Și mă gândesc cât de mult îmi place mirosul ăsta de așternut proaspăt. Starea aceea de liniște domestică, aproape rotundă, care încearcă să ștergă zgomotul de ieri. Pentru că ieri a fost o zi cu accente puternice, aproape stridente, iar ecoul lor încă mai reverberează undeva în mine.
Ieri, uitându-mă la fotografiile primite de la atelier, am avut un gând ciudat.
M-am privit în ele și, pentru prima dată, mi-a trecut prin minte o propoziție simplă și grea:
„M-am săturat de mine.”
Nu de riduri. Nu de cearcăne.
Nu de felul în care îmi apare nasul într-o fotografie sau de micile imperfecțiuni pe care le vezi inevitabil atunci când te uiți prea mult la tine.
Nu.
Era o altă senzație.
Una de sațietate. Ca și cum te-ai privi și ai spune: ajunge.
Și atunci apare întrebarea inevitabilă:
dacă te-ai săturat de tine, ce faci?
Adevărul e că nu ai unde pleca. Nu există altă versiune în care să te muți pentru o vreme.
Singurul lucru posibil este să îmbunătățești relația pe care o ai cu tine.
Să te porți cu tine așa cum te-ai purta cu un prieten cu care ai stat prea mult într-o cameră mică:
deschizi geamul, schimbi aerul, faceți o plimbare, mai adăugați ceva nou în conversație.
Poate asta e soluția când te saturi de tine:
să te reinventezi puțin.
Nu radical. Nu spectaculos. Ci în gesturi mici:
o rutină nouă, o carte care te mută într-o altă lume, un drum pe care nu l-ai mai făcut, o întrebare pe care nu ți-ai pus-o niciodată.
E început de martie.
Un început timid de primăvară.
Și poate că primăvara nu face altceva decât atât:
ne amintește că, chiar și atunci când simți că te-ai epuizat pe tine însuți, viața încă mai are răbdare cu tine.
Iar tu ai, din nou, ocazia să înveți cum să rămâi la suprafață.
