Am ajuns la Buburuze un pic mai devreme decât de obicei și am nimerit fix în mijlocul săptămânii dedicate animalelor din pădure. O temă atât de bogată, atât de ofertantă, încât o singură săptămână pare, sincer, prea puțin. Pădurea noastră e plină de povești, iar copiii simt asta.
Am început cu dialogul. Întotdeauna cu dialogul. Pentru mine, e esențial.
I-am întrebat ce le-a plăcut ieri la grădiniță și ce nu. Răspunsurile au venit firesc, sincere, fără filtre. Copii care vin pentru că își iubesc prietenii. Copii care nu vor să vină „pentru că nu le place nimic”.
Un răspuns a rămas suspendat în aer: „Nu vreau să vin, nu-mi place nimic.”
Am întrebat de ce vine. Nu a venit niciun răspuns.
Și atunci, dialogul a mers mai departe. Am vorbit despre grădiniță nu ca despre o toană a părinților, ci ca despre o etapă necesară, profund importantă, din viața lor. Despre faptul că aici învață să fie cu alții, să respecte rutine, să se descurce. Mai ales copiii de la program prelungit, care petrec uneori mai mult de opt ore pe zi în grădiniță — mai mult decât stau unii adulți la locul de muncă.
În acest timp, copilul e ghidat, susținut, învățat cum să-și gestioneze existența într-un spațiu comun. Iar asta nu e puțin lucru.
Grupa Buburuzelor e minunată. Caldă, luminoasă, curată, bine organizată, foarte bine utilată. Când am intrat, am văzut planșe, fișe, materiale laminate, imagini clare, culori curate, informații bine alese despre animalele din pădure. O investiție mare. O investiție care, de multe ori, nu e văzută. Și care, de cele mai multe ori, e făcută din resursele și implicarea educatorului.
Mi-aș dori ca părinții să știe asta. Să vadă dincolo de ce ajunge acasă într-un ghiozdănel.
Am continuat cu numărătoarea. Câți suntem? Cum ne așezăm? Cine e primul, cine e ultimul? Care e perechea a cincea? A șaptea?
Copiii au descoperit că sunt „fără soț”, așa că nu s-au putut face perechi complete. Am fost eu pereche cu Mihail.
Fără să știe, au făcut matematică. Multă. Poziționare spațială, ordine, număr. Fără să audă vreodată cuvântul „matematică”. Doar prin joc, repetiție și bucurie. Așa cum ar trebui să fie.
Apoi am profitat de fișele minunate găsite acolo și am intrat în poveste. „Ursul păcălit de vulpe.” 15 fișe excepționale.
De data aceasta, copiii au fost povestitorii. Au spus imaginile, le-au legat, le-au trăit. Sunt câteva fetițe extrem de stăpâne pe dialog și mi-aș dori ca, încet-încet, numărul lor să crească. Insist mereu pe propoziții întregi, pe exprimare clară, nu pe „dă”, „ia”, „vreau”.
La un moment dat, Gloria a fost vulpea, Dima a fost ursul. Un dialog spontan, savuros, viu. Un moment care, dacă nu s-a înregistrat, rămâne cu siguranță în noi.
A urmat o mică pauză dulce. Un biscuit. Atât.
L-am transformat într-o experiență senzorială: mirosim, privim, gustăm, spunem dacă ne place sau nu. Un singur copilaș nu a dorit să participe — cel nou, timid, încă în perioada de acomodare. Și e în regulă. Fiecare are ritmul lui.
Am continuat cu mișcare. Dansurile de la începutul anului, repetate, rafinate, sincronizate din ce în ce mai bine.
Apoi o fișă matematică: animale sortate după mediul în care trăiesc — pajiște, baltă, pădure, pol. Decupare, identificare, lipire, discuții. Totul legat, coerent, viu.
Apoi, o poveste. „Ghici cât de mult te iubesc când vine iarna.” O carte mică, delicată, cu o copertă cartonată, detalii lucioase, o estetică minunată. Povestea unei mame și a unui pui de iepure care joacă un joc simplu: „Ghici ce văd eu?”.
Se văd unul pe altul. Și își spun, fără cuvinte mari, cât de mult se iubesc.
Craftul a încheiat ziua. O bufniță.
Plastilină, pene, paste, ochi mobili, semințe. Etape clare, materiale diverse, mâini mici foarte implicate. Bufnițe cu burți albastre, verzi, colorate în toate felurile posibile. Nu contează cum arată rezultatul final. Contează procesul. Bucuria. Respectarea etapelor. Felul în care au lucrat.
Sunt profund încântată. Ne cunoaștem tot mai bine. Observ progrese reale, palpabile.
Și, când privesc în urmă la tot ce s-a întâmplat într-o singură dimineață, mi-aș dori să știu ce simt și părinții.
Pentru că grădinița nu este doar un loc unde copiii sunt aduși. Este un parteneriat. Iar comunicarea dintre părinte și educator este puntea fără de care tot acest efort riscă să rămână nevăzut.
În ziua aceasta gri, am avut o bufniță spectaculoasă.
Și mult mai mult decât atât.
