A fost o zi frumoasă și plină de culoare, dar și una care mi-a reamintit cât de complex este să lucrezi cu un grup atât de diferit de copii. Fiecare vine cu ritmul lui, cu nevoile lui, cu felul lui de a înțelege și de a participa. Iar adultul trebuie să găsească, de fiecare dată, echilibrul dintre a conduce, a explica, a interveni și a le lăsa copiilor suficient spațiu pentru a face singuri.
Dimineața, în compania muzicii
Am început ziua în compania muzicii și am reușit, în sfârșit, să ducem până la capăt audiția pentru Iarna din Anotimpurile lui Vivaldi. Poate că, privit din exterior, pare un lucru simplu: asculți o bucată de muzică și mergi mai departe. Într-un grup de copii, însă, lucrurile sunt ceva mai complicate.
Am reușit să ascultăm întreaga lucrare, să rămânem conectați la muzică și să facem din acest moment o parte reală a zilei noastre. Îmi place ideea de a-i obișnui pe copii cu muzica, nu doar ca fundal pentru alte activități, ci ca experiență în sine.
Apoi am avut o secvență de lectură, o parte importantă din ea fiind și înregistrată. Revederea înregistrării mi-a oferit însă și o oglindă sinceră asupra felului în care a decurs activitatea.
Am observat de câte ori am spus: „Te rog să stai jos!”, „Stai liniștit!”, „Te rog să asculți!”. Și mi-am dat seama cât de fragmentată poate deveni o poveste atunci când adultul este nevoit să intervină permanent pentru a păstra atenția grupului.
M-am întrebat, inevitabil, dacă nu există o altă modalitate de a construi această secvență. O abordare care să-i țină pe copii mai conectați, fără ca povestea să fie întreruptă atât de des.
Este unul dintre lucrurile pe care vreau să le mai studiez și să le înțeleg mai bine. Nu privesc această constatare ca pe un eșec, ci ca pe un punct de plecare. Știu că mai am de învățat și caut soluții.
Și aici simt că sprijinul părinților poate conta foarte mult. Atunci când copilul primește acasă mesaje și exerciții de aceeași natură cu cele pe care le întâlnește în grup, lucrurile pot deveni mai ușor de construit și de consolidat.
Povestea din Țara Muzichia și rolul lui Darius
Pentru reprezentarea grafică a poveștii din Țara Muzichia am schimbat puțin abordarea.
De această dată, l-am rugat pe Darius, cel mai mare copil din grup, să fie coordonatorul activității.
A fost o alegere intenționată. Cred foarte mult în valoarea acestor momente în care copilului mai mare îi este oferită o responsabilitate reală, nu doar una simbolică.
Sub îndrumarea lui Darius, copiii au reconstruit povestea, iar aceasta a apărut, pas cu pas, scrisă pe tabla noastră. El a avut rolul de a conduce secvența, de a-i asculta pe ceilalți, de a încerca să-i aducă împreună în jurul unei idei și de a vedea ce înseamnă, concret, să coordonezi un grup.
Și tocmai aici a apărut una dintre lecțiile importante ale zilei.
Darius a putut experimenta cum este atunci când îți dorești să faci ceva, ai o idee, vrei ca lucrurile să meargă într-o anumită direcție, dar ceilalți nu răspund întotdeauna imediat dorinței tale.
Uneori copiii nu ascultă. Alteori sunt preocupați de altceva. Uneori nu înțeleg ce li se cere sau pur și simplu nu vor să urmeze direcția propusă de celălalt.
Iar atunci descoperi că simplul fapt că ai o idee bună nu înseamnă că îi poți determina automat și pe ceilalți să o urmeze.
Cred că pentru Darius a fost o experiență valoroasă. A putut simți, într-un cadru sigur, ce înseamnă să fii în situația celui care conduce și cât de greu poate fi să obții cooperarea celorlalți.
Evident, am intervenit și l-am ajutat cât am putut. Nu mi-am dorit ca această responsabilitate să devină o povară pentru el, ci o experiență de învățare.
Îmi doresc ca astfel de roluri să apară tot mai des în activitățile noastre. Copilul mai mare poate deveni, pentru câteva momente, un reper pentru ceilalți, iar cei mai mici pot învăța să asculte, să urmărească și să se raporteze la cineva care, pentru o vreme, nu este adultul.
Este o formă simplă, dar importantă, de autonomie și responsabilizare.
Solfegiul și notele care ajung acasă
Am făcut și solfegiu.
Iar aici am primit unul dintre cele mai frumoase semne că ceea ce facem noi nu rămâne neapărat între pereții sălii.
O mămică mi-a spus că micuțul ei cântă acasă după-amiaza. Apoi a venit o altă mămică și mi-a spus același lucru.
M-am bucurat enorm.
Nu pentru că vreau să demonstrez că „am reușit” să-i învăț pe copii ceva, ci pentru că muzica începe să devină parte din lumea lor. Notele muzicale se aud și acasă, se repetă, se transformă în joc și, poate, încet-încet, rămân în mintea lor.
Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai frumoase rezultate ale unei activități educaționale: atunci când copilul ia ceva cu el și continuă, din proprie inițiativă, și după ce activitatea s-a încheiat.
De la labirinturi la activitatea principală
După micul dejun – unul consistent și de această dată – am trecut la câteva labirinturi.
Am vrut să schimbăm puțin ritmul și să le oferim copiilor o activitate care cere atenție, urmărirea unui traseu și găsirea unei soluții.
Apoi am ajuns la activitatea principală a zilei: colorarea tricourilor.
A fost, de fapt, unul dintre acele momente în care o idee aparent simplă devine o activitate complexă, cu foarte multe lucruri de pregătit și de urmărit.
Fiecare copil a primit tricoul pe care îl pregătisem. După multe aranjamente, am reușit chiar să ne prindem cu toții într-o fotografie, înainte de a începe, cu tricourile încă necolorate.
Apoi ne-am așezat la mese.
Am explicat ce avem de făcut, cum trebuie folosite cariocile pentru textile și, mai ales, cum putem proteja tricoul astfel încât desenul să nu se imprime și pe spate. Am introdus în fiecare tricou o folie de PVC, astfel încât copiii să poată lucra fără grija că vor păta partea cealaltă.
Am avut suficiente carioci pentru ca fiecare copil să poată alege culorile și să lucreze în ritmul lui.
Tricourile – un exercițiu de libertate și exprimare
Poate că cel mai mult mi-a plăcut faptul că nu mi-am dorit tricouri perfecte.
Nu acesta era scopul.
Nu am vrut să le corectez fiecare linie, să le spun unde să coloreze, ce culoare să aleagă sau să le cer să nu depășească absolut deloc conturul.
Fiecare copil a făcut ceea ce a putut și ceea ce și-a dorit.
Unii au depășit conturul. Unele dintre fete au ales să deseneze și pe spatele tricoului. Cei doi băieți mai mari au făcut același lucru.
Au ales culorile pe care le-au dorit și au avut libertatea de a transforma tricoul într-un obiect care să le aparțină.
Cred că este important să le oferim copiilor și astfel de contexte.
Un copil nu învață doar atunci când execută corect o sarcină. Învață și atunci când ia o decizie. Când alege. Când încearcă. Când vede că o linie nu i-a ieșit așa cum voia și decide ce face mai departe.
În activitățile mai elaborate, copiii au nevoie să aibă loc pentru propria lor voce.
Iar tricourile noastre sunt exact așa: diferite, imperfecte, colorate și foarte personale.
Ele spun ceva despre fiecare copil și despre locul în care se află el acum în ceea ce privește îndemânarea, atenția, coordonarea și exprimarea.
Aici suntem.
Și este foarte bine să fim aici.
Ioan și provocarea de a lucra cu cei mici
Ioan, cel mai mic dintre copii, are doar trei ani.
Pentru el, o activitate de acest tip este mult mai complicată. Și pentru mine este o provocare să găsim ritmul în care să ne putem sincroniza.
Am reușit, până la urmă, să lucrăm împreună.
Dar până să ajung la el, în timp ce ofeream explicațiile necesare celorlalți copii, Ioan își găsise deja propria direcție. A făcut niște meteoriți.
Și, privind lucrurile cu puțin umor, poate că exact asta trebuia să se întâmple.
Copilul de trei ani nu așteaptă întotdeauna să terminăm noi toate explicațiile pentru a începe să creeze. El creează.
Pe tricoul lui și pe cel al lui Alexandru apare și racheta. Nu a fost neapărat planul nostru inițial, ci o consecință foarte concretă a materialelor pe care le aveam la dispoziție. În stocul pregătit de mine, tricouri pentru patru ani erau doar două, iar acestea aveau deja desenată o rachetă.
Am transformat însă situația într-o poveste.
Dacă avem o rachetă, atunci putem pleca într-o călătorie muzicală.
Și uite așa, ceea ce ar fi putut părea o limitare a materialelor a devenit parte din povestea noastră.
O zi frumoasă, dar nu perfectă
A fost o zi plină.
Plină de muzică, culoare, povești, exerciții, responsabilități și încercări.
Și, în același timp, a fost o zi care mi-a reamintit cât de multă muncă presupune un grup de copii atât de divers.
Trebuie să fii permanent atent. Să explici unui copil, să supraveghezi altul, să-l ajuți pe cel mic, să răspunzi unei întrebări, să previi o situație, să încurajezi, să intervii și, uneori, să spui pentru a zecea oară: „Te rog, stai jos.”
Iar la finalul zilei te întrebi dacă nu puteai face altfel.
Poate că da.
Poate că un profesionist cu mai multă experiență ar fi găsit o altă abordare. Poate că există metode pe care încă nu le cunosc. Poate că uneori sunt prea exigentă cu mine.
Dar știu un lucru: caut.
Caut soluții, caut abordări potrivite pentru fiecare copil, încerc să înțeleg particularitățile fiecăruia și să găsesc felul în care putem funcționa cât mai armonios împreună.
Nu sunt perfectă.
Greșesc și eu.
Uneori mă grăbesc, alteori insist prea mult, alteori poate cer mai mult decât ar trebui. Dar fiecare zi îmi oferă ocazia să observ, să mă gândesc și să încerc din nou.
Și cred că asta înseamnă, până la urmă, să lucrezi cu copii.
Nu să ai întotdeauna răspunsul corect, ci să fii dispus să cauți răspunsul potrivit.
Mai ales atunci când lucrezi cu copiii altora, responsabilitatea este mare. Fiecare copil vine cu lumea lui, iar adultul trebuie să găsească o cale de a construi o lume comună în care fiecare să-și poată găsi locul.
Ziua a patra la Rainbow Land a fost, pentru mine, despre această căutare.
Despre muzică ascultată până la capăt.
Despre o poveste construită împreună.
Despre Darius, care a descoperit ce înseamnă să coordonezi.
Despre copii care au învățat că pot alege și se pot exprima.
Despre tricouri care nu trebuiau să fie perfecte.
Despre meteoriți, rachete și o călătorie muzicală.
Și despre un adult care, la sfârșitul zilei, își spune din nou: mai am de învățat.
Dar mâine o iau de la capăt.
