Sunt zile în care viața curge domol, ca un fir de apă topindu-se de pe acoperiș, și altele în care totul pare să se împletească – grijile, durerile, drumurile medicale și momentele de tihnă. Dar undeva, la mijlocul fiecărei zile, există un loc mic și luminos în care mă întorc mereu: lectura. Cărțile au fost mereu puntea mea de trecere – de la neliniște la liniște, de la durere la sens. Azi, povestea mea vine cu frig, picuri, așteptări și recunoștință, dar și cu o reîntoarcere la o carte pe care o iubesc tot mai mult cu fiecare lectură.
Dimineața a început cu un mic miracol alb. A nins ceva mai serios peste noapte, iar când am deschis ochii, copacii erau îmbrăcați într-un strat subțire, ca într-o haină de sărbătoare. Nu a durat mult – așa cum nici lucrurile fragile nu durează niciodată prea mult. Pe la prânz, aerul s-a încălzit, iar zăpada s-a scurs încet în picuri care băteau ritmic în pervaz. Sunetul acela l-am știut dintotdeauna: un amestec de melancolie și liniște.
Am alergat mult dimineață cu treburi administrative apoi la injecția pe care am primit-o după consultația de ieri. Nu mi-e străină senzația, am trecut prin multe la viața mea, și mereu am simțit că injecțiile sunt mai blânde cu mine decât pastilele. Pastila o simt acolo, în stomac, parcă invadându-mi liniștea, pe când serul care intră direct în sânge are o eleganță a lui, aproape o formă de politețe. Poate nu e adevărat, dar așa trăiesc eu lucrurile.
Cert este că durerea de spate s-a domolit puțin. Mâine am programarea la RMN – o programare câștigată din întâmplare, pentru că cineva a renunțat. Așa m-am strecurat și eu. Mă duc după-amiază și sper ca imaginile să spună ce trebuie spus. Durerea mea nu coboară mai jos de zona lombară, L4-L5. Rămâne acolo, înțepenită, încăpățânată. Ultimul RMN l-am făcut în 2023. A trecut timpul fără să-l simt.
După-amiază au fost copiii – minunați, minunați, minunați, de o sută de ori minunați, cu tot cu provocările lor. Încă nu pot înțelege de ce niște copii de Clasă Pregătitoare trebuie să suporte cerințe atât de solicitante la dezvoltarea vorbirii, când mulți dintre ei nici nu știu să citească. Dar asta ține de educația noastră – alergată, grăbită, foșnitoare, ca o pagină întoarsă prea repede. De fiecare dată când văd asta, mă bucur în tăcere că ai mei copii nu mai sunt în sistemul preuniversitar. A fost greu atunci… și încă e.
Seara am pregătit pachetul lui Luca – pleacă înapoi la facultate după câteva zile acasă, zile care par întotdeauna prea scurte. Am pus la punct materialele pentru atelierul de mâine, mi-am aranjat actele pentru investigația medicală, m-am uns cu cremele primite și, între toate acestea, gândul mi-a fugit iar la copii și la lectura lor din Charlie și Fabrica de Ciocolată. Am citit cartea de atâtea ori, și totuși nu mă satur. Ba chiar cred că, de fiecare dată, o gust mai intens. Poate pentru că poveștile pe care le reiei devin un fel de casă – te primesc înapoi fără întrebări, fără pretenții.
După ce termin rândurile acestea, o să mă întorc la lectura mea. M-am trezit devreme și am citit o bucățică, dar oboseala mă prinde repede. Durerea mă stoarce de vlagă, iar injecția are și ea partea ei de asprime. Dar întâlnirea cu medicul traumatolog mi-a dat un fel de încredere nouă, o vibrație bună. Îi mulțumesc, chiar și acum, cu voce tare, și sunt sigură că recunoștința mea ajunge undeva, într-un fel pe care nu trebuie să-l explic.
Continui. Pentru că nu am încotro.
Și pentru că, între două drumuri, două dureri și două griji, există mereu o carte care mă strânge în brațe.
