Săptămâna aceasta am decis să intrăm pe un teritoriu care, pentru mulți dintre copiii de astăzi, este aproape necunoscut: lumea muzicii.
Recunosc, m-am aruncat singură în această provocare. Nu pentru că mă consider specialistă în domeniu, ci pentru că simt tot mai des că muzica adevărată, muzica aceea care îți mângâie sufletul, care îți pune imaginația în mișcare și îți disciplinează, fără să-ți dai seama, gândurile și emoțiile, ajunge din ce în ce mai greu în fața copiilor.
Iar atunci când lucrezi cu o grupă mixtă, cu vârste diferite, cu ritmuri diferite și cu nevoi diferite, provocarea devine și mai mare.
Uneori, enormă.
Pentru că, înainte să ajungem la muzică, la povești sau la descoperiri, trebuie să ajungem la atenție.
Iar atenția este, poate, una dintre cele mai fragile resurse ale copilăriei moderne.
Ce se vede într-un grup și nu se vede întotdeauna acasă
Astăzi am auzit câteva remarci care m-au pus pe gânduri.
„Acasă nu face așa.”
„Acasă nu lovește.”
„Acasă nu țipă.”
„Acasă stă și ascultă.”
Și nu am niciun motiv să mă îndoiesc de aceste afirmații.
Doar că acasă și într-un grup de copii sunt două lumi diferite.
Acasă, copilul este într-un spațiu familiar, în care regulile sunt cunoscute, atenția este împărțită altfel, iar provocările sociale sunt incomparabil mai puține.
Într-un grup însă, copilul se întâlnește cu frustrări, cu așteptare, cu competiție pentru atenție, cu limite și cu situații care îl scot din zona de confort.
Acolo se vede adevărata provocare.
Acolo descoperim dacă poate să aștepte.
Dacă poate să asculte.
Dacă poate să accepte că nu este întotdeauna primul.
Dacă poate să respecte spațiul și emoțiile celuilalt.
Și da, sunt copii care nu reușesc încă.
Copii de 5, 6, 7 sau chiar 8 ani care nu pot sta câteva minute să asculte o poveste. Nu pe scaun, nu într-o poziție rigidă, ci relaxați, întinși, într-un context în care au deja libertate și spațiu.
Se ridică.
Plecă.
Cântă peste vocea celui care citește.
Îi deranjează pe ceilalți.
Îi împing.
Îi lovesc atunci când cred că nu îi vede nimeni.
Și nu spun aceste lucruri pentru a critica.
Le spun pentru că există.
Pentru că fac parte din realitatea de zi cu zi a muncii cu copiii.
Și pentru că singura cale prin care putem ajuta un copil este să privim realitatea cu sinceritate.
Uneori am impresia că adulții intră, fără să vrea, într-o competiție tăcută.
Copilul meu.
Copilul tău.
La noi acasă.
La voi acolo.
Dar educația nu este o competiție.
Nu este despre cine are dreptate și cine greșește.
Este despre colaborare.
Despre a face echipă.
Atunci când un adult care petrece multe ore cu copilul observă anumite dificultăți, poate că nu are nevoie să fie contrazis. Poate că are nevoie să fie ascultat.
Așa cum și părintele are nevoie să fie ascultat atunci când împărtășește ceea ce vede acasă.
Adevărul este că fiecare dintre noi vede doar o parte din copil.
Iar copilul întreg se construiește undeva la mijloc, între toate aceste perspective.
Nu spun niciodată aceste lucruri pentru a răni.
Dimpotrivă.
Cine mă cunoaște știe că observ și evidențiez înainte de toate calitățile copiilor. Mă bucur de fiecare progres, de fiecare pas înainte, de fiecare reușită aparent măruntă.
Dar atunci când există dificultăți, cred că este responsabilitatea mea să le spun.
Cu blândețe.
Cu respect.
Și cu speranța că vom merge în aceeași direcție.
Prima întâlnire cu Vivaldi
După această reflecție necesară, ne-am întors la tema săptămânii.
Muzica.
L-am ales drept ghid pe Vivaldi și am pornit la drum cu minunata carte a Cristinei Andone.
Așa au făcut copiii cunoștință cu spiridușul Vivaldi și cu veverița Vivi.
Înainte de lectură, am oprit pentru câteva minute agitația și am ascultat muzică.
Am început cu „Primăvara”.
Cum altfel?
Primele acorduri au plutit printre copii asemenea unor păsări care încearcă să găsească un loc unde să se așeze.
Nu a fost simplu.
Am mers cu pași mici.
Cu multe întreruperi.
Cu multă energie consumată.
Dar am reușit să ascultăm primele două părți: Allegro și Andante.
Poate nu au înțeles tot.
Poate nici nu era nevoie.
Uneori este suficient doar să auzi.
Să lași muzica să existe.
Să îi faci loc.
Despre muzică și zgomot
Am vorbit apoi despre beneficiile muzicii.
Despre felul în care ne dezvoltă imaginația, memoria, atenția și sensibilitatea.
Despre faptul că muzica poate spune povești fără cuvinte.
În jurul nostru însă era și altceva.
În apropierea locului de joacă se lucrează.
Se repară.
Se construiește.
Se aud drujbe, picamere și tot felul de zgomote.
Iar copiii au înțeles repede comparația.
Nu orice sunet este muzică.
Unele sunete ne obosesc.
Altele ne hrănesc sufletul.
În ținutul Muzichia
Apoi am intrat în poveste.
În ținutul Muzichia.
În castelul Portativ.
Un castel alcătuit din cinci linii lungi și păzit de misterioasa Cheie Sol.
Acolo locuiau șapte frați și surori.
Cele șapte note muzicale.
Le-am făcut cunoștință copiilor cu fiecare dintre ele.
Am cântat gama.
Am urcat.
Am coborât.
Am descoperit unde locuiește fiecare notă.
Pisicuța Mi s-a cățărat pe prima linie.
Fa și-a găsit locul între linii.
Fiecare notă a devenit un personaj.
O mică poveste.
O imagine.
O amintire.
Pentru că atunci când copilul își imaginează, învață fără să simtă că învață.
Melcușorul numit Cheia Sol
Am continuat cu o fișă în care copiii au încercat să deseneze cheia Sol.
Le-am arătat cum începe.
Cum se răsucește.
Cum se transformă într-un melcușor elegant.
Unii au reușit.
Alții au încercat.
Și asta a fost suficient.
Spionii instrumentelor muzicale
Mai târziu am pornit într-o misiune de detectivi.
Pe o fișă erau ascunse instrumente muzicale.
Copiii trebuiau să le găsească și să le recunoască.
Aici am descoperit ceva care m-a întristat puțin.
Nu pentru copii.
Ci pentru lumea în care cresc.
Unii nu știau cum arată o vioară.
Un copil mi-a arătat imaginea și mi-a spus:
„Uite, doamnă, o chitară cu un băț lângă ea.”
Am zâmbit.
Dar în același timp m-am gândit cât de puțin ajung instrumentele muzicale în viața unor copii.
Și poate că exact de aceea trebuie să insistăm.
Să le arătăm.
Să le povestim.
Să le oferim întâlniri cu frumosul.
Fagurele cu provocări
După activitățile de lucru au venit joaca și mișcarea.
Am construit un fagure uriaș, inspirat din albinuțele care apar în poveste.
Copiii aruncau bile de bumbac, iar fiecare număr ascundea o provocare.
Sărituri.
Tumbe.
Cântece.
Imitații de cocoș.
Gama cântată crescător și descrescător.
Râsete.
Entuziasm.
Bucurie.
A fost unul dintre acele momente în care nu mai există graniță între joc și învățare.
Totul devine o singură experiență.
Speranța
Mai am multe materiale pregătite.
Am scos din sertare fișe și idei pe care le-am folosit cândva cu Luca.
Am regăsit materiale despre anotimpurile lui Vivaldi și despre lumea muzicii. Cele pe care le-am lucrat cu Luca
Și mă bucur că le pot da o nouă viață.
Nu știu cât voi reuși să transmit săptămâna aceasta.
Nu știu câți copii vor ține minte numele lui Vivaldi.
Nu știu câți vor recunoaște mâine o vioară.
Dar știu că voi continua.
Pentru că educația nu înseamnă să vezi imediat rezultatul.
Înseamnă să semeni. Să uzi.
Să aștepți. Să ai răbdare.
Și să crezi că undeva, în mintea și în sufletul unui copil, ceva a rămas.
Poate doar un acord.
Poate doar o notă.
Poate doar numele unui compozitor.
Dar uneori tocmai lucrurile acestea mici cresc, în timp, în cele mai frumoase amintiri.
Și mă bucur că le pot da o nouă viață.
Nu știu cât voi reuși să transmit săptămâna aceasta.
Nu știu câți copii vor ține minte numele lui Vivaldi.
Nu știu câți vor recunoaște mâine o vioară.
Dar știu că voi continua.
Pentru că educația nu înseamnă să vezi imediat rezultatul.
Înseamnă să semeni. Să uzi.
Să aștepți. Să ai răbdare.
Și să crezi că undeva, în mintea și în sufletul unui copil, ceva a rămas.
Poate doar un acord.
Poate doar o notă.
Poate doar numele unui compozitor.
Dar uneori tocmai lucrurile acestea mici cresc, în timp, în cele mai frumoase amintiri.
